Vreau să revin la tema noastră din această secțiune. Cum armonizăm problema suveranității divine și a responsabilității umane cu datoria noastră evanghelistică, cu datoria noastră evanghelistică? După tot ce am învățat, suntem ambasadori ai lui Cristos. Ni s-a încredințat slujba împăcării. Ni s-a dat Cuvântul împăcării, mesajul despre un Dumnezeu care se împacă, care a oferit o cale prin care păcătoșii pot fi împăcați cu El. Suntem stăpâniți, constrânși, mânați, motivați și conduși de dragostea pe care Cristos o are pentru noi, dragoste care se îndreaptă către toți cei pentru care a murit. Trebuie să mergem în toată lumea, și să propovăduim Evanghelia la orice făptură. Noi suntem în postura pe care Pavel o prezintă în 2 Corinteni 5:11, trebuie să-i convingem pe oameni deoarece cunoaștem frica de Domnul, judecata divină, iadul cel veșnic, toate acestea. Deci suntem conștienți că ni se cere să fim credincioși în ce privește responsabilitatea noastră evanghelistică.

În același timp, uneori ne luptăm cu această realitate a suveranității divine și ce putem face atunci când totul este predeterminat de Dumnezeu și realizat de Duhul Sfânt. Ei bine, răspunsul simplu la întrebare este că Dumnezeu nu numai că a rânduit pe cine va mântui, ci a rânduit ca noi, prin credincioșia noastră în evanghelizare, să fim mijloacele prin care El îi va mântui pe ai Săi. A-i fi de folos Lui face parte din îndeplinirea planului Său suveran, să fii un instrument pe care El îl poate folosi, să fii un vas de cinste, folositor Stăpânului; să fii ascultător pentru că asta aduce, bineînțeles, binecuvântare, răsplată în această viață și totodată răsplată veșnică.

Încercarea de a armoniza această problemă a suveranității divine și a responsabilității umane, mi se pare a fi problema numărul unu cu care se confruntă oamenii care studiază Biblia. Răspunsul meu la asta de-a lungul anilor a fost pur și simplu să clarific problema pentru că Biblia nu ne oferă cu adevărat o rezolvare cu privie la aceasta, deoarece este ceva care ne depășește. Este o realitate transcendentă care este perfect armonizată în mintea lui Dumnezeu, însă pentru noi este o dilemă. Responsabilitatea noastră este să-i dăm slavă lui Dumnezeu pentru lucrarea de mântuire și să ne dedicăm viața pentru chemarea păcătoșilor la pocăință în această slujbă a împăcării. Acum, o ilustrare extraordinară a modului în care aceste două lucruri sunt așezate în contrast va fi găsită pentru noi în capitolele nouă, zece și unsprezece din Romani. Am fost mustrat suficient săptămâna aceasta pentru că am acoperit doar câteva versete. Așadar, să vedem dacă putem acoperi trei capitole în 45 de minute.

Așa cum a spus Jonathan, unul dintre lucrurile pe care îmi place să le fac este pur și simplu să vă arăt ce spune Biblia. Există o anumită trăsătură evidentă în sine însăși în Scriptură. Este explicația sa cea mai bună și, uneori, doar o simplă citire atentă clarifică totul, și cred că vom vedea asta în acest text. Nu avem mult timp să ne adâncim în versete și lucruri individuale, ci doar să avem o imagine de ansamblu aici.

În capitolele 9 la 11 din Romani, apostolul Pavel iși destăinuie inima în ce privește aplicarea Evangheliei, în ce privește aplicarea Evangheliei pentru cei păcătoși și, mai ales, pentru cei mai apropiați de inima sa, și anume, evreii. Înțelege Pavel Evanghelia? Absolut, am văzut asta. Își înțelege el responsabilitatea? Absolut. Înțelegem asta. Înțelege el că este o lucrare suverană a lui Dumnezeu? În mod clar el ne-a explicat asta. Înțelege el că păcătoșii sunt responsabili și că trebuie să se pocăiască și să creadă? Înțelege asta.

După ce ne-am uitat la Evanghelie în capitolele 1 la 8 din Romani, aceasta este într-adevăr dezvăluirea deplină a înțelegerii lui Pavel despre Evanghelie, în capitolul 9 el face o aplicație, face o aplicație. Acesta este un mod minunat de a ne încheia săptămâna, uitându-ne la Evanghelia lui Pavel. Vom face ceva în această privință duminică dimineață, dar pentru această parte din ea, acesta este locul potrivit pentru a încheia. Aici este îngrijorarea apostolului Pavel cu privire la aplicarea acestei glorioase evanghelii suverane care ne oferă împăcarea.

Capitolul 9 versetul 1: „Spun adevărul în Cristos. Nu mint. Cugetul meu luminat de Duhul Sfânt îmi este martor”. Toate acestea sunt prezentate pur și simplu pentru a ne spune că nu putem pune la îndoială motivul lui Pavel. Nu putem pune la îndoială pasiunea lui. Nu putem pune la îndoială integritatea lui. Aceasta este o o secțiune extrem de sensibilă din Scriptură. El este atât de pasionat de mântuirea păcătoșilor; el vrea ca toată lumea să înțeleagă adevărul acelei pasiuni. Nu este necinstit. Cugetul lui cu privire la această problemă este curat în Duhul Sfânt și iată ce vrea să știți. „Simt o mare întristare și am o durere necurmată inima mea”.

Trebuie să spun asta; pentru că există o mulțime de oameni care îmbrățișează teologia reformată, dar care nu mi se pare că simt asta. Unde este durerea? Unde este suferința care nu se mai termină? Unde este întristarea? Unde este agonia? Unde este durerea legată de starea pierdută a oamenilor? Poți să fii atât de încrezător și de liniștit în ce priveste doctrina suveranității, încât să dai la o parte complet această pasiune a inimii. Cât de profundă este această pasiune pentru Pavel? Versetul 3: „Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărțit de Cristos, pentru frații mei, rudele mele trupești”.

Nu cred că m-am auzit vreodată spunând așa ceva lui Dumnezeu. Condamnă-mă, dacă prin condamnarea mea ai putea mântui pe altcineva. Trimite-mă în iad, dacă prin trimiterea mea acolo aș aduce pe altcineva în cer. Pasiunea aceasta este atât de copleșitoare în viața lui Pavel, încât el contemplă de fapt posibilitatea ca el să-și dorească să fie condamnat, dacă în vreun fel ar putea aduce mântuirea oamenilor pentru care simte această durere. Cu siguranță nu ar fi nimeni care să înțeleagă mai bine doctrina suveranității divine decât apostolul Pavel, nu? Și, în același timp, el a avut această pasiune profundă pentru cei pierduți. Și, în special, spune în versetul 3: „Frații mei, rudele mele trupești, ei sunt Israeliți, au înfierea, slava legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduințele, patriarhii, și din ei a ieșit, după trup, Cristosul, care este mai pe sus de toate lucrurile, Dumnezeul binecuvântat în veci. Amin”.

Vedeți, avem de-a face cu un om care tocmai a izbucnit neprogramat în doxologie. Aceasta este o doxologie. El doar rostește numele Cristos și izbucnește în doxologie: „care este mai pe sus de toate lucrurile, Dumnezeul binecuvântat în veci. Amin”. Avem de-a face un om care cunoștea întristarea și durerea neîncetată pentru starea pierdută a oamenilor pe care îi iubea. Uitați-vă la capitolul 10 versetul 1. „Fraților, dorința inimii mele și rugăciunea mea către Dumnezeu pentru Israeliți este ca ei să fie mântuiți”. Poate ați vrea să îl întrebați pe Pavel, dacă este deja hotărât cine va fi mântuit, de ce te mai rogi? Pentru ce te rogi? Iar el ți-ar răspunde spunând: „Pasiunea mea îmi motivează rugăciunile pentru că îmi pasă, pentru că sunt atât de profund împovărat, pentru că sunt atât de profund îndurerat. Pentru că știu că mi-a fost poruncit și am fost chemat să mă rog”. Pavel însuși i-a spus lui Timotei să se roage pentru toți oamenii cu privire la mântuirea lor. Pavel a fost atât de pasionat de mântuirea păcătoșilor încât și-a canalizat toate eforturile din viața sa, atât prin intermediul slujirii publice, cât și prin rugăciunile de mijlocire; iar rugăciunea lui către Dumnezeu pentru ei a fost ca ei să fie mântuiți.

Uitați-vă la capitolul 11 versetul 1: „Întreb dar”, scrie el, „A lepădat Dumnezeu pe poporul Său? Nicidecum, mē genoito, cea mai puternică negație în limba greacă. Nu, nu, nu, nu, nu. „Îmi pare rău”, spune el, „de starea celor din neamul meu”. Mă rog pentru mântuirea lor și știu că Dumnezeu, în cele din urmă nu i-a respins”. Aceasta este într-adevăr întreaga gamă de atitudini necesare pentru un evanghelist eficient. Trebuie să-ți pară rău pentru starea celui pierdut. Trebuie să-ți dorești mântuirea lor în așa măsură, încât să te rogi pentru ei și trebuie să crezi că Dumnezeu în planul Său, are în vedere mântuirea pentru unii dintre ei.

Acum, în aceste trei capitole, 9, 10 și 11 din Romani, el dezvăluie pasiunea care l-a mânat, pasiunea pentru mântuirea păcătoșilor. Și ei erau atât evrei cât și neamuri, deși avea această dorință specială pentru iudei, așa cum știm, el era apostolul neamurilor. Pe măsură ce înaintăm în aceste capitole, ele dezvăluie, cred că am putea spune, patru componente esențiale, patru realități, patru adevăruri cu privire la evanghelizare. Toate sunt necesare și totuși sunt aparent paradoxale. Ele pun pe păcătos într-o situație tensionată. Așadar, să le luăm pe rând.

Capitolul 9 din Romani subliniază suveranitatea divină. Capitolul 9 subliniază suveranitatea divină. Uitați-vă în versetul 6. Faptul că Israel nu a crezut, faptul că Israel nu este mântuit, faptul că l-au respins pe Cristos, versetul 6: „Nu este ca și cum Cuvântul lui Dumnezeu ar fi eșuat”. De ce? Pentru că nu toți cei ce se coboară din Israel sunt Israel. Știți ce înseamnă asta? Dumnezeu nu a intenționat niciodată ca toți evreii să fie mântuiți. Asta spune El. Explicația aceasta stabilește suveranitatea divină: „și măcar ca sunt sămânța lui Avraam”, versetul 7, „nu sunt toți copiii lui Avraam”. Nu toți sunt copii ai lui Dumnezeu. „În Isaac, vei avea o sămânță care-ți va purta numele. Aceasta înseamnă că nu copiii trupești sunt copii ai lui Dumnezeu, ci copiii făgăduinței sunt socotiți ca sămânță. Căci cuvântul acesta este o făgăduință: ‘pe vremea aceasta Mă voi întoarce, și Sara va avea un fiu‘. Ba mai mult, așa a fost și cu Rebeca. Ea a zămislit doi gemeni numai de la părintele nostru Isaac. Căci, măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă, și nu făcuseră nici bine nici rău, ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă, s-a zis Rebecii: ‘cel mai mare va fi rob celui mai mic,’ după cum este scris: ‘pe Iacov L-am iubit, iar pe Esau – ce? – L-am urât’”.

Probabil că, primele cinci versete de aici ar putea face pe cineva să creadă că totul a mers prost, că Dumnezeu intenționase la început să-i mântuiască pe toți evreii și că planul eșuase. Iar răspunsul lui Pavel este: „Necredința lui Israel este perfect compatibilă cu scopul și promisiunea suverană a lui Dumnezeu. Promisiunea lui Dumnezeu nu a eșuat. Puterea lui Dumnezeu nu a eșuat. De la început, Dumnezeu făcea alegeri, așa cum s-a văzut chiar înainte de nașterea lui Iacov și Esau.”

Versetul 14 presupune că va veni imediat critica: „Deci ce vom zice? Nu cumva este nedreptate în Dumnezeu? Nicidecum! Acest lucru nu pare a fi corect. Nu este corect ca Dumnezeu să aleagă. Nu este drept. Spunem deci, că există nedreptate? Nu, nu, nu”. Psalmul 119 spune despre Dumnezeu: „Că neprihănirea Ta este o neprihănire veșnică, sau dreptatea Ta este o dreptate veșnică”. Psalmul 7, versetul 9 spune: „Tu ești Cel drept. Tu ești Dumnezeul Drept”. Dumnezeu definește dreptatea.

Și răspunde într-un mod suveran. Versetul 15, El a zis lui Moise: „Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; și mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să mă îndur”. Așadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine se întoarce, ci de Dumnezeu, care are milă. Fiindcă Scriptura îi zice lui Faraon: „Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea și pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul. Astfel, El are milă de cine vrea și împietrește pe cine vrea”. Uimitor! Este cât se poate de clar faptul că Dumnezeu face alegeri. Poate veți spune: „Dar este drept?” Drept ar fi dacă ar trimite pe toată lumea unde? În iad. Vrei ceva drept? Nu prea cred. Nu există nicio îndoială în dreptul lui Pavel atunci când este vorba să înțeleagă suveranitatea lui Dumnezeu, niciuna.

Versetul 19 atunci, o altă obiecție va fi ridicată împotriva acestui [adevăr]: „Dar îmi vei zice: ‘Atunci de ce mai învinovățește? Căci cine poate sta împotriva voii Lui?’” Ce pot să fac, dacă totul este hotărât de Dumnezeu, cum mă poți învinui dacă nu cred? Cum poți face asta? Iată răspunsul, versetul 20: „Cine ești tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” Mai bine taci. Și nu pune sub semnul întrebării dreptatea lui Dumnezeu. „Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: ‘Pentru ce m-ai făcut așa?’ Nu este stăpân olarul pe lutul lui, ca din aceeași frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuințare de cinste și un alt vas pentru o întrebuințare de ocară?”

Olarul nu poate să facă ce vrea? Nu este Dumnezeu absolut suveran? De ce Îl întrebi? De ce Îl iei la întrebări? De fapt, versetul 22 spune: „Și ce putem spune?” Este ca și cum ai spune „Și ce?” Ce contează pentru tine? De ce ar trebui să crezi că trebuie să cântărești dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Și arate mânia și să-Și decopere puterea, a suferit cu multă răbdare, niște vase ale mâniei făcute pentru pieire? „Și să-Și arate bogăția slavei Lui față de niște vase ale îndurării, pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă”. Nu ai dreptul să-I spui lui Dumnezeu ce poate să facă și ce nu poate să facă. Dacă Dumnezeu ar vrea să-Și demonstreze mânia? Nu are El dreptul să-Și dezvăluie mânia? Nu are El dreptul să-Și descopere dreptatea Sa cea sfântă?

Există aici o utilizare interesantă a verbului. „A suferit cu multă răbdare niște vase ale mâniei”. Un verb pasiv, un verb pasiv. I-a îndurat pe cei pregătiți pentru pieire. Nu Dumnezeu este agentul activ. Verbul este la diateza pasivă. Aceasta nu este o dublă predestinare. Ei sunt pregătiți pentru nimicire prin păcatul lor. În procesul de distrugere agentul nu este numit. Nu există un subiect pentru verbul pasiv, dar, evident, agentul este persoana, agentul este păcatul care locuiește în persoană. În timp ce în versetele 23 și 24 verbele sunt la diateza activă, iar Dumnezeu este Cel ce face acțiunea. El este Cel care a pregătit dinainte slava pentru cei pe care i-a chemat dintre iudei și dintre neamuri. Deci, ceea ce aveți aici este tare, este o afirmație puternică despre mântuire ca fiind o lucrare a lui Dumnezeu bazată pe alegerea Sa divină suverană, neinfluențată de nimeni și veșnică.

Acum Pavel vrea să demonstreze acest lucru din Vechiul Testament, așa că în versetul 25 împrumută limbajul din Osea și Isaia. După cum zice în Osea: „Voi numi popor al Meu pe cel ce nu era poporul Meu și ‘prea iubită pe cea care nu era prea iubită’. Și acolo unde li se zicea: ‘voi nu sunteți poporul Meu,’ vor fi numiți fii ai Dumnezeului celui viu”. Versetul 27 „Isaia de altă parte, strigă cu privire la Israel: ‘Chiar dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai rămășița va fi mântuită’. Căci Domnul va împlini pe deplin și repede pe pământ cuvântul Lui. Și cum zisese Isaia mai înainte: ‘dacă nu ne-ar fi lăsat Domnul Savaot o sămânță, am fi ajuns ca Sodoma și ne-am fi asemănat cu Gomora’”.

El împrumută de la profetul Osea și profetul Isaia texte din Vechiul Testament care au văzut necredința lui Israel în viitor, dar care au văzut și mântuirea rămășiței, mântuirea rămășiței. Versetul 27 este esențial: „Chiar dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai rămășița va fi mântuită”. Dumnezeu salvează o rămășiță, care amintește de cel de-al șaselea capitol din Isaia, unde Isaia vede viziunea și Dumnezeu spune: „Cine va merge pentru noi?” Corect? Iar Isaia spune: „Doamne, Iată-mă, Trimite-mă”. El a fost curățat cu un cărbune care i-a atins buzele, după care urma să fie trimis de Dumnezeu în împărăția lui Iuda pentru a proclama judecata babiloniană care urma să vină. Mânia lui Dumnezeu va veni, de aceea Dumnezeu spune: „Cine va merge (pentru Noi) să spună poporului acesta?” Iar el spune: „Iată-mă, trimite-mă”. După aceea Dumnezeu îi spune: „vor auzi dar nu vor înțelege, vor vedea, dar nu vor pricepe și nu se vor întoarce la Mine, ca să fie mântuiți”.

Și apoi Isaia pune întrebarea pe care și eu aș pune-o: „Până când Doamne?” Deci, cum te-ai simți la ordinarea ta, dacă cineva ar spune: „Acum ești pregătit pentru a intra în lucrare dar, apropo, nimeni nu va asculta nimic din ce spui” Deci, până când Doamne? Iar Domnul îi spune lui Isaia în același capitol șase: „Până când vor rămâne cetățile pustii și lipsite de locuitori; până nu va mai fi nimeni în case și țara va fi pustiită de tot”. Și apoi închie capitolul spunând: „Și chiar a zecea parte de va mai rămâne din locuitori, o sămânță sfântă se va naște iarăși din poporul acesta”. Aceasta este doctrina rămășiței.

Întotdeauna a fost așa. Chiar și în viitor, în ziua escatologică, când Israelul vine la credința în Cristos, va fi doar o treime din populația evreilor. Două treimi sunt desemnate de profeții Vechiului Testament, ca fiind rebeli. Ei vor fi eliminați. O treime va fi salvată. Își vor întoarce privirile spre Cel pe care l-au străpuns și vor fi răscumpărați. Un izvor de curățare va fi deschis pentru ei și vor primi Împărăția promisă în Vechiul Testament.

Nu poate greși în ceea ce spune. Dar oare Israelul nu avea nicio responsabilitate umană în acest sens? Ha, bineînțeles că avea. Uitați-vă la versetul 30: „Deci ce vom zice? Neamurile care nu umblau după neprihănire au căpătat neprihănirea, și anume, neprihănirea care se capătă prin credință; pe când Israel, care umbla după o Lege care să dea neprihănirea, n-a ajuns la Legea aceasta? Atunci ar fi mai bine să fii dintre neamuri”.

Aici sunt toți acești evrei care se străduiau să urmărească neprihănirea prin lege și sunt dați la o parte, iar neamurile, care o urmăreau prin credință, primesc mântuirea pe care evreii nu o puteau găsi urmărind-o prin lege. Motivul este că nu au căutat-o prin credință, ci ca și cum ar fi fost prin fapte. S-au împiedicat de piatra de poticnire care era Cristos, așa cum este scris, din nou în Isaia: „Iată că pun în Sion o Piatră de poticnire și o stâncă de cădere, și cine crede în El nu va fi dat de rușine”.

Afirmația nu este ambiguă. Neamurile au ajuns la neprihănirea prin credință. Israelul nu a primit neprihănirea, pentru că a căutat-o prin fapte. Au căutat-o prin fapte. Deci, pe de o parte, este o decizie suverană a lui Dumnezeu cu privire la cine va fi mântuit. Pe de altă parte, oamenii sunt condamnați pentru că au căutat mântuirea într-un mod greșit. Înțelegeți asta? Israelul nu a obținut neprihănirea care vine prin credință, deoarece este posibilă numai prin credință, nu prin lege, și este posibilă numai prin Cristos, iar ei s-au poticnit de Cristos. Corect? Evanghelia prezentată în 1 Corinteni, ne vom uita la ea duminică dimineață, a fost pentru neamuri o nebunie și pentru iudei o piatră de poticnire.

În Ioan 8:24 Isus a spus: „Când credeți că Eu sunt, când credeți că Eu sunt, totul se va schimba. Dacă nu credeți”, a spus El, „că Eu sunt, veți muri în păcatele voastre. Trebuie să credeți”. Cel dintre neamuri sau evreu, trebuia să creadă. Mântuirea avea să fie prin credință, întotdeauna prin credință, iar credința trebuia să fie centrată în Cristos Isus. Evreii au refuzat să facă asta. Ei s-au poticnit de Cristos. Prin urmare, sunt pierduți. Asta înseamnă că planul lui Dumnezeu a eșuat? Nu. Dumnezeu nu a intenționat niciodată ca tot Israelul să fie adevăratul Israel, însă a lăsat acolo o sămânță. Și dacă Dumnezeu hotărăște să-și descopere harul într-o rămășiță, El are dreptul să facă asta. Dacă El hotărăște să-și dezvăluie judecata, mânia și sfințenia Sa prin condamnarea păcătoșilor, El are dreptul să facă asta. Deci, aici este aspectul suveranității divine.

Întoarceți la capitolul 10, aici în capitolul 10 există o schimbare dramatică, este o schimbare dramatică, deoarece subiectul este acum responsabilitatea umană. La sfârșitul capitolului 9, primim un indiciu despre acest lucru: „Fraților, dorința inimii mele, și rugăciunea mea către Dumnezeu pentru israeliți este să fie mântuiți”. Această dorință înseamnă implorarea cu toată ființa, un fel de dorință fierbinte. El nu este cuprins de indiferență datorită doctrinei suveranității prezentată în capitolul 9. El doar a scris capitolul. El nu ajunge să fie indiferent din cauza doctrinei alegerii, predestinării, pentru că înțelege adevărul paralel al responsabilității umane. Totul e prezentat magnific în capitolul 10. Vreau să spun, este chiar șocant faptul că acestea sunt plasate una în fața celeilalte și nu sunt contradictorii, sunt paralele.

Care este problema? Care este problema aici? Vreau să fie mântuiți, spune el. Versetul 1, vreau să fie mântuiți. Inima mea strigă pentru mântuirea lor, astfel încât aproape să-mi doresc să fiu anathema, dacă prin aceasta ei pot să fie mântuiți. Care este problema?

Ei bine, în versetul 2, ne explică. El nu spune: „Oh, ei nu sunt aleși”. El spune: „Ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără -” ce? „Prima problemă este că le lipsește priceperea”. Oh, le lipsește priceperea. Cu privire la ce?

Versetul 3: „Întrucât n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu”. Primul lucru - este foarte important - care le lipsește este că au o înțelegere inadecvată a lui Dumnezeu și, în special, a dreptății, a sfințeniei, a desăvârșirii absolute a lui Dumnezeu. Ei cred, ascultați-mă, că Dumnezeu este mai puțin neprihănit decât este în adevăr. Ei cred că Dumnezeu este mai puțin neprihănit decât este El de fapt. De unde știm asta? „Pentru că au căutat să-și pună înainte o neprihănire a lor înșiși”. Și funcționează cam așa; ei cred că Dumnezeu este mai puțin neprihănit decât este în adevăr, astfel încât ei să poată fi la fel de neprihăniți precum le cere Dumnezeu. Înțelegeți? Ei cred că pot obține suficientă neprihănire pentru a satisface cerința dreaptă a lui Dumnezeu. Prin urmare, ei au o cunoaștere inadecvată a neprihănii lui Dumnezeu și o cunoaștere total inadecvată a propriei lor păcătoșenii. Ei nu cunosc neprihănirea pe care o dă Dumnezeu. Ei se consideră mai neprihăniți decât sunt și, prin urmare, cred că pot obține propria lor neprihănire înaintea lui Dumnezeu, în loc să se supună neprihănirii desăvârșite a lui Dumnezeu și să strige după îndurare.

Le lipsește cunoașterea lui Dumnezeu. Le lipsește cunoașterea păcatului. Le lipsește cunoașterea lui Cristos, versetul 4. Ei nu înțeleg că, Cristos este sfârșitul Legii. Cristos este singurul care îndeplinește într-un mod neprihănit Legea pentru oricine crede. Cu alte cuvinte, ne-am întors înapoi la neprihănirea activă a lui Cristos, la caracterul lui Isus Cristos. Ei nu înțeleg că singurul care poate, și care a împlinit perfect Legea este Domnul Isus Cristos și că neprihănirea Sa perfectă este imputată de Dumnezeu în dreptul celui care crede în El. Ei nu înțeleg asta. Ei nu înțeleg caracterul lui Dumnezeu. Ei nu înțeleg natura propriei lor căderi. Ei nu înțeleg neprihănirea lui Dumnezeu care vine prin Cristos. Totodată, ei nu înțeleg că mântuirea este prin credință, sfârșitul versetului 4: „Toți cei ce cred”.

Și apoi continuă să vorbească despre asta în versetul 5. „În adevăr, Moise scrie că omul care împlinește neprihănirea, pe care o dă Legea, va trăi prin ea”. Bine? Vrei să respecți Legea? Atunci vei fi tras la răspundere cu privire la respectarea desăvârșită a Legii și vei fi condamnat de asta. Pe când, versetul 6, neprihănirea pe care o dă credința, este ceea ce vrea Pavel să comunice. „Să nu zici în inima ta: ‘Cine se va sui în cer?’ (să coboare adică pe Cristos din cer) sau ‘Cine se va coborî în Adânc,’ (să scoale adică pe Cristos din morți?)” Cine te crezi? Crezi că îl poți coborî pe Cristos din cer? Crezi că îl poți ridica pe Cristos din Adânc și să-L aduci în sprijinul și în ajutorul tău din cauza unei neprihăniri autogenerate? Atunci n-ai înțeles nimic. Nu poți merge în cer să-L cobori pe Cristos. Nu poți să intri în locuința morților și să-L aduci de acolo. Acesta este un limbaj al neprihănirii de sine.

Perfidia pură a acestui punct de vedere constă în faptul că păcătosul crede că Dumnezeu este mai puțin neprihănit decât este de fapt, se crede mai neprihănit decât El și, prin urmare, crede că este posibil ca el, omul să-L aducă pe Dumnezeu în lumea sa, astfel încât Dumnezeu să-i poată da neprihănire. Aceasta este odiseea imposibilă. Acesta este un Don Quijote spiritual, „Visul imposibil”.

„Ce predicăm?” spune el în versetul 8. „Cuvântul este aproape de tine, în gura ta, și în inima ta”. Nu este un mesaj nou. Este împrumutat din Deuteronomul 30: „Și cuvântul acesta este cuvântul credinței pe care îl propovăduim”, asta este ceea ce predicăm. Și apoi: „Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit”. Aici nu este vorba despre suveranitate. Aici este vorba despre chemarea păcătosului pentru a mărturisi cu gura lui pe Isus ca Domn, și apoi să creadă în inima lui că Dumnezeu L-a înviat din morți. Deci, după cea mai puternică afirmație făcută în Sfânta Scriptură despre doctrina suveranității divine absolute în mântuire - capitolul 9 -, avem capitolul 10 în care apostolul spune că păcătosul care mărturisește pe Isus ca Domn, și crede în inima sa că Dumnezeu L-a înviat din morți, ceea ce presupune afirmarea divinității, a vieții și lucrării Sale desăvârșite, va fi mântuit. „Căci prin credința din inimă”, versetul 10, „se capătă neprihănirea și prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire”. Vrei neprihănire. Nu o poți obține. Nu poți să o cobori de sus, nici să o aduci de jos. Este un dar al lui Dumnezeu pentru cel care crede.

Iar el merge chiar dincolo de asta. Uitați-vă la versetul 11: „Oricine crede, oricine crede, oricine crede în El, nu va fi dat de rușine”, care este un ecou al versetului 33 din ultimul capitol. „Oricine va chema numele Domnului, va fi mântuit”. Acum, fiecare evanghelist trebuie să creadă asta, nu-i așa? Fiecare creștin trebuie să creadă asta. Nu putem fi prinși în extrapolarea unei înțelegeri a suveranității lui Dumnezeu, și să ajungem într-o stare de indiferență față de cei pierduți. Iată un om a cărui inimă este străpunsă de durere și care plânge, o inimă care este în permanentă frământare și întristare în ce privește starea celor pierduți. El nu privește la ce izbește ochiul. Am văzut asta ieri, el nu se uită la vreun bărbat sau vreo femeie la aspectul exterior. El îi vede în starea lor pierdută. Îl doare inima pentru ei. El a experimentat dragostea lui Cristos. El știe că Cristos a murit pentru toți cei care vor crede în El și vrea să le aducă acest mesaj. Aceasta este inima pasionată a unui evanghelist și aici intră oricine: „Fiindcă oricine va chema numele Domnului va fi mântuit”.

Acum urmează această porțiune foarte importantă a Scripturii, începând din versetul 14. Ne duce la al treilea punct pe care vreau să-l vedeți în această dimineață. În primul rând Pavel vorbește despre suveranitatea divină; apoi vorbește despre responsabilitatea omului de a crede, și aici vorbește despre datoria predicării Evangheliei, datoria predicării Evangheliei.

Uitați-vă la versetul 14. Spune cumva: „Dar cum îl vor chema pe El, dacă nu sunt aleși?” Dar ce spune? „cum îl vor chema pe Acela în care nu au crezut? Și cum vor crede în Acela despre care nu au auzit? Și cum vor auzi despre El fără propovăduitor? Wow! Cum vor auzi despre El fără propovăduitor? Și cum vor propovădui dacă nu sunt trimiși? După cum este scris în Isaia: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!” Nu simți astfel față de cel care ți-a adus Evanghelia? Noi nu avem niciun merit. Dar, totuși, inima celui care a fost atins este plină de bucurie și dragoste față de cel care a adus-o la el.

Dar nu toți au ascultat de Evanghelie, spune versetul 16. Nu toți. Dar ce nu a mers bine? Păi, unii au fost sceptici, așa cum spune Isaia: „Doamne, cine a crezut propovăduirea noastră?” Dar versetul 17 o rezumă. De ce nu au crezut? Adică, de ce nu au primit mântuirea? Deoarece credința vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Cristos. Nu vorbim despre o simplă auzire; vorbim despre auzul inimii. Problema este că nu au ascultat în profunzime. Nu au ascultat în profunzime. Credința vine prin auzire, iar auzirea prin Cuvântul lui Cristos.

Deci asta ne clarifică ce înseamnă datoria predicării Evangheliei. Da, înțelegem suveranitatea divină. Da, înțelegem responsabilitatea umană așa cum am văzut-o prezentată în partea de început a capitolului al zecelea. Și acum înțelegem datoria predicării Evangheliei care spune că nu pot chema pe Acela în care nu cred. Nu pot crede într-Unul pe care nu-L cunosc. Ei nu pot cunoaște fără un propovăduitor. Nu pot propovădui decât dacă sunt trimiși, deoarece credința vine în urma auzirii adevărului despre Cristos. Provine din auzirea adevărului despre Cristos. „Dar eu întreb”, versetul 18, „nu au auzit ei? Ba da, căci glasul lor a răsunat prin tot pământul și cuvintele lor au ajuns până la marginile lumii. Dar întreb iarăși: ‘n-a știut Israel lucrul acesta?’ Ba da, căci Moise cel dintâi zice: ‘vă voi întărâta la pizmă prin ceea ce nu este un neam, vă voi ațâța mânia printr-un neam fără pricepere’.

Și Isaia merge până acolo că zice: „Am fost găsit de cei ce nu mă căutau; M-am făcut cunoscut celor ce nu întrebau de Mine‘. Pe când despre Israel zice: ‘Toată ziua Mi-am întins mâinile spre un norod răzvrătit și împotrivitor la vorbă’”.

Despre ce este vorba? Totul se referă la faptul că Pavel transmite: „Voi toți cei care sunteți evrei și care refuzați să auziți, voi refuzați, de fapt, mesajul lui Cristos, mesajul care a fost transmis în toată lumea, iar neamurile îl aud și îl cred. L-ați auzit voi mai întâi și l-ați respins”. Așadar, Pavel ne-a stabilit această datorie evanghelistică, această responsabilitate pentru Evanghelie chiar în mijlocul acestor mari adevăruri ale suveranității divine și ale responsabilității umane.

Acum că am ajuns la capitolul 11, doar câteva comentarii, pe scurt. Ne întoarcem la problema providenței divine. Nu o să pot trece prin acest capitol. Nu avem timp să facem asta, vom avea doar o simplă privire de ansamblu. Întreb dar, versetul 1, „A lepădat Dumnezeu pe poporul Său? Nicidecum”. Și aici ne întoarcem la suveranitatea divină. „Căci și eu sunt Israelit”. Aceasta dovedește faptul că El nu s-a lepădat de poporul Său, deoarece în md individual sunt evrei mântuiți în perioada bisericii. „Sunt din sămânța lui Avraam. Sunt din seminția lui Beniamin. Dumnezeu nu a lepădat pe poporul Său pe care l-a cunoscut mai dinainte. Nu știți ce zice Scriptura în locul unde vorbește despre Ilie? Cum pledează el în fața lui Dumnezeu împotriva lui Israel, când zice: ‘Doamne, pe proorocii Tăi i-au omorât, altarele Tale le-au surpat; am rămas eu singur și caută să-mi ia viața’. Și care a fost răsunsul divin pentru el? Glumești? ‘Mi-am păstrat șapte mii de bărbați care nu și-au plecat genunchiul înaintea lui Baal’. Tot așa și în vremea de față, este o rămășiță datorită unei alegeri prin har”.

Deci, răspunsul este acesta. În cele din urmă, vedem necredința lui Israel, dar nu așa se termină totul. Acum cred că un al patrulea punct pe care l-aș putea menționa aici ar fi legat de promisiunea divină, promisiunea divină. Va exista o mântuire viitoare pentru Israel și aceasta este promisiunea din capitolul 11. Este inconfundabilă. Este fără echivoc. Chiar nu poți să o ocolești. Nu se poate ocoli. Este în versetul 5: „O rămășiță datorită unei alegeri prin har”.

El trebuie să răspundă la întrebarea: „Ce se întâmplă cu Israel?” Tocmai a încheiat capitolul 10 spunând că evreii au fost respingători, iar neamurile care au venit mai pe urmă la ospățul Evangheliei, au crezut. Biserica crește și înflorește, iar evreii continuă să respingă cu ostilitate.

Dar ce se va întâmpla cu Israel? Să fie acesta sfârșitul Israelului? Acesta este sfârșitul? Ei bine, există oameni care ne-ar spune asta, că biserica este Israelul lui Dumnezeu și că nu mai există viitor pentru Israel. E puțin cam greu de explicat ce se întâmplă astăzi în țara lui Israel. Dacă Dumnezeu nu va face ceva pentru israeliți în viitor, atunci ce caută ei aici? Ați întâlnit vreodată vreun hivit, iebusit, amorit, hitit? Eu niciodată. Au fost asimilați și s-au amestecat acum mai bine de un mileniu. Evreii sunt la fel de curați ca în vremurile biblice și chiar ca în vremurile Vechiului Testament. Ce face Dumnezeu?

Va veni o vreme. Acum este doar o rămășiță. Apropo, biserica noastră este populată de mulți, mulți, mulți evrei, o rămășiță, parte a rămășiței de astăzi pentru care suntem foarte recunoscători. Însă există o zi viitoare când mântuirea se va întoarce la Israel ca popor.

Mergem la versetul 11: „Întreb dar, s-au poticnit ei ca să cadă? Nicidecum! Ci prin alunecarea lor, s-a făcut cu putință mântuirea Neamurilor”. Deci, ceea ce se întâmplă este că prin respingerea lui Israel, Dumnezeu se îndreaptă spre Neamuri. Apoi continuă să explice că mântuirea neamurilor are scopul de a-i face pe evrei geloși și că evreii devenind geloși, se vor întoarce pentru a primi promisiunile date inițial lor. Dacă lepădarea lor, versetul 15: „a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viață din morți?” Știți, dacă respingerea lui Israel, respingerea lui Cristos de către Israel a rezultat în răspândirea Evangheliei în întreaga lume a neamurilor, dacă respingerea lor a afectat atât de masiv evanghelizarea neamurilor, ce va fi acceptarea lor? Vă spun eu ce va fi. Citiți cartea Apocalipsa. Mai întâi o sută patruzeci și patru de mii dintre ei, doisprezece mii din fiecare trib vor deveni evangheliști. Vor merge pe tot globul și vor predica Evanghelia peste tot. Și vor fi atât de mulți oameni mântuiți, încât va fi cea mai mare perioadă de trezire spirituală din istoria lumii. După aceea, Domnul se va întoarce pentru a instaura Împărăția pe care le-a promis-o. Au fost tăiați doar temporar, nu?

Versetul 17: „Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate, și dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor și ai fost făcut părtaș rădăcinii și grăsimii măslinului, nu te făli față de ramuri. Dacă te fălești, să știi că nu tu ții rădăcina, ci rădăcina te ține pe tine. Dar vei zice: ‘ramurile au fost tăiate,’ verstul 19, ‘ca să fiu altoit eu.’ Adevărat, au fost tăiate din pricina necredinței lor, și tu stai în picioare prin credință: ‘Nu te îngâmfa, ci teme-te!’ Căci dacă n-a cruțat Dumnezeu ramurile firești, nu te va cruța nici pe tine”.

Știți și biserica poate avea un sfârșit trist. Vedem o biserică falsă la care se poate face referire acolo. „Altminteri vei fi tăiat”, spune el în versetul 22. Dar vine ziua când Israelul va fi mântuit. Versetul 25: „Fraților, pentru ca să nu vă socotiți singuri înțelepți, nu vreau să nu știți taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire spirituală". Este doar o parte, deoarece mai există o rămășiță. „Până va veni numarul deplin al Neamurilor”. Aici se referă la momentul în care biserica va fi completă. Și atunci tot Israelul va fi - cum? „- mântuit”. După cum este scris: „Izbăvitorul va veni din Sion, și va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul, pe care-l voi face cu ei, când le voi șterge păcatele”.

De ce se va întâmpla asta? Versetul 29: „Pentru că lui Dumnezeu” - cum? „- nu-I pare rău”, “de darurile și chemarea făcută”. Promisiunile lui Dumnezeu nu pot fi anulate, nu pot fi călcate în picioare. Dumnezeu va mântui în cele din urmă pe poporul Său Israel.

Deci totul se întoarce la promisiunea lui Dumnezeu. Acum totul se întoarce la puterea lui Dumnezeu și, în cele din urmă, la slava Lui. Când totul este spus și făcut, iată concluzia. „O, adâncul bogăției, înțelepciunii și a științei lui Dumnezeu. Cât de nepătrunse sunt judecățile Lui și cât de neînțelese sunt căile Lui”.

Știți ce înseamnă asta acum? Este dincolo de capacitatea noastră de a înțelege pe deplin. „Cine a cunoscut gândul Domnului?” Doar nu crezi că ai putea, nu? Sau cine a devenit sfetnicul Său? El nu are sfetnici. Sau cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi? El nu îți datorează nicio explicație pentru nimic. „Căci din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în vecii vecilor”. Și tot poporul să spună Amin. Amin.

SFÂRȘIT