Am ajuns acum la mesajul cu numărul 13 – nu am intenționat asta, dar este mesajul cu numărul 13 din seria din Romani 8 despre Duhul Sfânt, și bineînțeles vă spunem bun venit dumneavoastră celor care sunteți vizitatori ai bisericii noastre la finalul seriei. Ne pare rău că unii dintre voi nu ați urmărit cu noi mesajele anterioare, așadar sunteți puțin în urmă, dar este în regulă. Deschideți la Romani 8, și în timp ce faceți asta, doresc să fac un comentariu despre cartea de închinare.

În Grace Today (Harul astăzi) există un anunț referitor la ea. Au fost făcute câteva verificări atente ale acelei cărți care a fost tipărită în anii trecuți și a mai fost adăugat material, care să o îmbogățească și să o actualizeze. Și poate că lucrul cel mai notabil din această carte este capitolul final, despre muzica potrivită pentru închinare și sunt lucruri în acel capitol care sunt unice în carte, doresc doar să știți acest lucru și faptul că acest nou capitol o diferențiază de edițiile anterioare.

Și vorbind despre închinare, seria pe care o parcurgem are un singur scop, acela de a ne ajuta să ne închinăm Duhului Sfânt așa cum ar trebui. Când am ținut primul mesaj și v-am chemat să ne închinăm Duhului Sfânt, după ce s-a încheiat serviciul, nu am ajuns prea departe când am fost oprit de cineva care era revoltat, revoltat de faptul că am sugerat că trebuie să ne închinăm, să-I aducem laude și să ne rugăm Duhului Sfânt, fapt care arată problema de care vorbeam. Noi trebuie să ne închinăm Duhului Sfânt în același fel în care ne închinăm lui Dumnezeu Fiul și lui Dumnezeu Tatăl.

În Apocalipsa 22:9 este o poruncă scurtă care spune: „Închină-te lui Dumnezeu!” Închină-te lui Dumnezeu! Ultimul capitol din Biblie spune: „Închină-te lui Dumnezeu!” Acest lucru nu este nou. Dacă ne ducem la începutul Bibliei, la Pentateuh, la scrierile lui Moise, veți vedea că sunt multe chemări la închinarea către Dumnezeu. Dacă ne uităm la cărțile istorice, la cărțile poetice, la profeți, la toate scrierile sfinte care alcătuiesc Vechiul Testament, oriunde te duci, vei găsi repetată porunca aceasta într-un fel sau altul: să ne închinăm lui Dumnezeu. De fapt Isus ne spune în Ioan 4 că Tatăl dorește adevărați închinători. Suntem descriși de Pavel în Filipeni 3 ca fiind cei care se închină lui Dumnezeu în Duhul, Duhul lui Dumnezeu. Suntem cei care se închină lui Dumnezeu, asta facem, de aceea suntem aici. Dumnezeu ne aude și noi Îi aducem închinarea așa cum merită în fiecare zi, individual în viețile noastre și o facem și colectiv când ne adunăm împreună.

Când Biblia ne poruncește să ne închinăm lui Dumnezeu, Dumnezeul înaintea cui trebuie să ne închinăm este un Dumnezeu Trinitar, adică Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, Dumnezeul adevărat și viu, singurul Dumnezeu, trei în Unul. Ni se poruncește, atât de frecvent, să ne închinăm lui Dumnezeu, asta înseamnă că trebuie să ne închinăm Celor trei Persoane ale Trinității. Sub nicio formă nu trebuie să ne închinăm mai puțin înaintea vreuneia din Persoanele Trinității decât ne închinăm înaintea oricărui alt membru al trinității. Nu ar trebui să presupunem că atunci când Scriptura spune să ne închinăm lui Dumnezeu înseamnă cumva că trebuie să ne închinăm doar unei persoane din Trinitate și nu celorlalte sau anumitor persoane mai mult decât altora. Nu cumva ar trebui să presupunem că fiecare poruncă din Scriptură care spune să ne închinăm lui Dumnezeu este o poruncă să ne închinăm Duhului Sfânt care este deplin Dumnezeu? Când vedem un crâmpei din ceruri în al patrulea capitol din Apocalipsa, și când citim la versetele 10 și 11 că cei 24 de bătrâni, împreună cu toate ființele vii, se închină Celui care șade pe scaunul de domnie și se vor închina Lui care trăiește în veac, ar trebui să presupunem că acela este doar unul dintre membrii Trinității sau sunt doi membri, și nu este inclus şi cel de-al treilea? Când închinarea ne este relatată, exact cuvintele închinării din ceruri: „Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primești slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în ființă şi au fost făcute”, asta Îl exclude pe Duhul Sfânt? Nu cred.

Noi trebuie să ne închinăm Dumnezeului care este Dumnezeu și Dumnezeu spune despre Sine: „Eu sunt Cel ce sunt” și cine este El este Trei în Unul. Și totuși atunci când vorbim despre a ne închina Duhului Sfânt, pare ceva nou și sună inedit, și pentru unii oameni sună chiar greșit. Iar argumentul tinde să fie: „Ei bine, nu, nu , Duhul arată către Cristos”. Ei bine, bineînțeles că Duhul arată către Cristos, însă în această îndreptare a atenției către Cristos, El nu-Și diminuează propria divinitate. Nu-Și depreciază propria identitate. Nici nu intenționează să-Și diminueze închinarea pe care o primește. El arată către Cristos, dar nu este mai puțin Dumnezeu și Dumnezeu trebuie onorat.

Duhul Sfânt este deplin Dumnezeu, Dumnezeu slăvit, Dumnezeu sfânt, Dumnezeu veșnic, vrednic de închinare. Duhul Sfânt este posesor în mod egal al atributelor divine care aparțin Tatălui și Fiului. Duhul Sfânt participă în mod egal la orice activitate divină pentru că Duhul Sfânt este inseparabil de Tatăl și Fiul. Duhul Sfânt este participant în toate, începând de la creație până la nimicirea ei. Toată închinarea adevărată, așadar, Îl îmbrățișează pe Duhul Sfânt și Îl include pe Duhul Sfânt. El nu poate fi separat de Trinitatea pe care o adorăm și pe care o slăvim.

De ce acest lucru nu a fost clar pentru noi? Pentru că pentru mulți oameni, ceea ce am spus despre faptul că Duhul Sfânt arată către Cristos, pe care Isus l-a dezvăluit în ultima Sa seară petrecută cu ucenicii în camera de sus, pare pentru unii oameni – și a căpătat putere și a devenit parte a gândirii creștine – pare că Duhul Sfânt deviază închinarea către Cristos. Nu e așa. El ni-L arată pe Cristos cu un scop foarte clar, pe care l-am studiat cu câteva săptămâni în urmă, ca să vedem un model perfect de umanitate și pe măsură ce contemplăm slava omului perfect, El ne schimbă după chipul Lui. Faptul că ni-L arată pe Cristos nu înseamnă că suspendă închinarea față de Sine. Ci este o altă modalitate în care noi trebuie să ne închinăm Lui și să-L cinstim.

Dar dincolo de această ciudățenie în înțelegerea tradițională, chiar mai rău, Duhul Sfânt nu este luat în seamă astăzi în același fel în care Fiul și Tatăl sunt luați în seamă. Pentru că au fost atât de mulți, mulți ani, venind din partea celor trei forțe ale creștinismului, al treilea pilon – primul pilon este protestantismul, al doilea romano-catolicismul, al treilea penticostalismul-carismatic – vine din partea acestui al treilea val, o confuzie teribilă, tragică, privitoare la Duhul Sfânt, o interpretare greșită a Duhului Sfânt, o hulă la adresa Duhului Sfânt, o insultă directă față de Duhul Sfânt, și ei sunt neobosiți și constituie o problemă gravă şi serioasă.

Înțelegerea bisericii evanghelice asupra Duhului Sfânt a fost mutilată. Adevărul biblic a fost depreciat și în locul său au fost atribuite Duhului Sfânt lucruri bizare de către oameni care, în cele mai multe cazuri, nu au oricum nicio relație cu Duhul Sfânt. Atacurile nesfârșite sunt purtate asupra persoanei și lucrării Sale şi vin din partea celei de-a treia forțe a creștinismului. Această mișcare L-a răpit pe Duhul Sfânt și încearcă să Îl țină ostatic, și toate criticile asupra aberațiilor și blasfemiilor lor sunt catalogate de ei ca fiind spirit de diviziune, lipsă de dragoste și intoleranță.

Bineînțeles, gândindu-ne la toate acestea în ultimele trei luni și predicând despre asta, a fost o provocare pentru inima mea şi a celor de lângă mine care mi-au spus: „Avem nevoie de o carte pe acest subiect, avem nevoie să aducem lumină asupra acestui subiect, a trecut mult timp de când a ieșit cartea Charismatic Chaos, acest subiect trebuie să fie reluat”, astfel am decis să facem asta. Însă unul dintre motivele întemeiate a fost faptul că am avut o discuție zilele trecute cu privire la faptul că atunci când se caută literatură despre Duhul Sfânt și despre lucrurile care Îi sunt atribuite astăzi Duhului și care nu sunt adevărate cu privire la El și cu privire la lucrarea Sa, doctrina Duhului Sfânt lipsește într-un anumit sens, şi nu este apărată. Adevărul cu privire la Duhul Sfânt a rămas neafirmat într-un anume sens. La începutul sau la mijlocul anilor 1990 exista tipărită o singură carte clară care să trateze adevărata persoană și lucrare a Duhului Sfânt. Evanghelicii au rămas tăcuți în ce privește această chestiune, pentru că erau intimidați de această mișcare. Acest lucru este inacceptabil. Nu putem permite ca asta să continue, ca Duhul Sfânt să fie întristat, stins, insultat și hulit.

Pentru mine este uimitor faptul că lumea evanghelică nu tolerează atacurile asupra lui Dumnezeu Tatăl. Când a avut loc un atac acum câțiva ani numit Open Teism, care nega faptul că Dumnezeu cunoaște viitorul, care nega atotcunoașterea lui Dumnezeu, nu doar că nega faptul că El cunoaște viitorul, ci nega faptul că poate să controleze viitorul. Acesta este un atac masiv asupra naturii lui Dumnezeu, și evanghelicii s-au ridicat en masse - în masă ca să denunțe acest atac al teologiei deschise și au devenit prolifici în tipărirea de material care a denunțat acest atac. În ultimii 15 ani și mai mult, 20 de ani, au fost atacuri asupra persoanei lui Cristos, atacuri asupra naturii Sale, dar mai exact asupra lucrării Sale pe cruce, asupra doctrinei justificării, doctrina biblică a justificării care este centrul Evangheliei, cel mai notabil s-a concretizat într-o mișcare numită: „Noua perspectivă asupra lui Pavel”, care de fapt era o negare a doctrinei atribuirii și justificării. Literatura care a răspuns acestei probleme este fără sfârșit, o bibliotecă imensă care apăra doctrina justificării, care Îl apără pe Fiul lui Dumnezeu în fața acestor atacuri. Însă niciunul dintre membri Trinității nu a fost atacat în această perioadă atât de mult cum a fost atacat Duhul Sfânt, și pot să spun că timp de zece ani nu a fost oferit niciun răspuns de apărare care să prezinte o înțelegere biblică asupra Duhului Sfânt. Și ca rezultat, este confuzie, dacă nu chiar indiferență față de El; și o lipsă a capacității de închinare față de El pentru ceea ce este, și ar trebui să fie adorat.

Înțelegem hula adusă Duhului Sfânt din partea necredincioșilor. Înțelegem hulirea Duhului Sfânt de către credincioși falși și învățători falși. Dar noi, creștini fiind, chiar dacă nu-L hulim pe Duhul Sfânt, totuși ne facem vinovați de întristarea Duhului Sfânt. Și Duhul Sfânt este întristat, bineînțeles, când păcătuim pentru că păcătuim împotriva Celui care este în noi, însă îl întristăm pe Duhul Sfânt când gândim greșit despre El, când subestimăm ceea ce face, când nu apreciem sau suntem nerecunoscători, când falimentăm să ne închinăm Lui datorită neînțelegerii harului minunat și a puterii minunate a lucrării Sale continue pentru noi până în slava veșnică.

Așadar, ne-am uitat la Romani 8 ca să ne concentrăm din nou atenția asupra Duhului Sfânt, pentru a-L accepta deplin în închinarea noastră. Știm că Dumnezeu Tatăl a inițiat lucrarea de mântuire, Dumnezeu Fiul a validat-o și a demonstrat-o, iar Duhul Sfânt o activează și o completează în cel credincios. Am început literalmente să catalogăm lucrarea Duhului Sfânt pentru noi, credincioșii. El ne regenerează, El participă în justificarea noastră, El ne sfințește, El confirmă înfierea noastră ca fii ai lui Dumnezeu, El locuiește în noi, El ne botează, ne scufundă în unitatea cu alți credincioși pe care o numit trupul lui Cristos. El ne dă daruri spirituale prin care ne slujim unii altora. El ne întărește în omul dinlăuntru pentru toată neprihănirea. El ne călăuzește. El produce în noi atitudinile potrivite. El ne izbăvește de păcat. El ne luminează Scriptura pentru a o înțelege. Dar cea mai mare lucrare a Lui și care ne aduce cea mai mare bucurie este că El ne garantează slava viitoare, ne garantează slava noastră veșnică. Și bineînțeles, în acest punct mișcarea penticostal/carismatică Îi aduce una din cele mai mari insulte dintre toate prin faptul că neagă doctrina siguranței veșnice, a perseverării sfinților și atacă cea mai minunată lucrare pretinzând că El nu-i păstrează în mod necesar pe toți credincioșii în siguranță și păziți până la slava veșnică.

În această săptămână am citit scrierile lui Charles Finney, a cărui slujire a atacat multe din lucrurile din Scriptură și nu în ultimul rând această doctrină. Finney a spus: „Tu ești pecetluit de Duhul, dar tu poți să rupi pecetea”. Mărturia Cuvântului lui Dumnezeu nu este în concordanță cu această eroare.

Ascultați cuvintele din Efeseni 1:13-14. În El – adică în Cristos - voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului, aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiți cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit, şi care este o arvună a moștenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câștigați de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui.” Noi suntem posesiunea lui Dumnezeu, Dumnezeu ne va răscumpăra pentru lauda slavei Sale. Duhul Sfânt este dat ca o pecete a acelei răscumpărări viitoare, care este numită moștenirea noastră, și acesta este motivul pentru care este identificat ca fiind Duhul promis pentru că El este garanția promisiunii lui Dumnezeu că vom primi cerul.

Petru scrie asemănător: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morți, la o nădejde vie, şi la o moștenire nestricăcioasă, şi neîntinată, şi care nu se poate veșteji, păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu, prin credință, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!” Duhul Sfânt este pecetea, garantul, arvuna, primul rod, cel serios, puterea, cel care îl păzește pe fiecare adevărat credincios, care ne va aduce la slava finală.

Aceasta devine tema din Romani 8, începând cu versetul 17. Versetul 17, primul cuvânt este „glorificat” și de acolo până la versetul 39 totul se concentrează pe slava noastră veșnică și pe planurile pe care Dumnezeu le are ca să ne dea siguranță până la sfârșit. Am trecut prin acestea în detaliu. Am învățat în versetele 26 și 27 că Duhul Sfânt în mod constant, fiind în fiecare adevărat credincios, mijlocește pentru noi într-o comuniune care nu este în nicio limbă. Este cu suspine negrăite, este prea profund pentru a fi exprimat în cuvinte. Este un suspin intra-Trinitarian în care Duhul mijlocește, se roagă consecvent pentru slava noastră veșnică cu Dumnezeu, Cel care Îi cunoaște planurile și care a rânduit slava noastră. Și Duhul, de asemenea, cunoaște planurile lui Dumnezeu, lucrurile centrale ale lui Dumnezeu. Așadar, Dumnezeu are un plan. Cristos a asigurat împlinirea acelui plan. Duhul Se roagă pentru completarea acelui plan în conformitate cu voia lui Dumnezeu.

Ca rezultat, versetul 28 spune: „toate lucrurile lucrează spre bine”. Lucrurile, pe măsură ce ne trăim viața, Dumnezeu are un scop bun în ele, care este adevărat pentru slava Sa. Aceasta este preocuparea principală pentru binele suprem, final. Toate lucrurile lucrează împreună pentru bine, pentru că am fost iubiți de Dumnezeu și Îl iubim ca răspuns, conform scopului Său.

Așadar, Duhul realizează buna intenție, și finalitatea, și scopul lui Dumnezeu pentru noi. Planul lui Dumnezeu constă în faptul că ne-a cunoscut mai dinainte, ne-a predestinat, ne-a chemat, ne-a justificat și ne va glorifica, iar glorificarea noastră va fi asemănarea noastră cu chipul Fiului Său, spune versetul 29. Ne-am uitat la toate acestea în detaliu. Dumnezeu are un plan ca să aleagă un popor pe care să îl glorifice. Cristos a oferit jertfa care a plătit pentru păcatele lor ca să facă planul posibil. Duhul Sfânt devine puterea planului. El ne regenerează, ne sfințește, ne protejează și într-o zi ne va învia la slavă. Noi suntem cuprinși în acest plan. Noi suntem în siguranță la fel cum este și planul Tatălui, pentru că ceea ce Dumnezeu hotărăște, El și împlinește. Noi suntem în siguranță la fel cum este provizia Fiului. De fapt Cristos a plătit deplin pentru toate păcatele noastre – nu a fost o plată potențială, ci o plată reală. Și noi suntem, în al treilea rând, la fel de în siguranță cum este și puterea Duhului Sfânt, care mijlocește pentru noi și ne păzește pentru slavă.

Acum, după ce a fost spusă toată această măreață teologie, ajungem la versetul 31 unde am rămas data trecută, iar Pavel știe că vor fi câteva obiecții. Așadar, el presupune că vor fi obiecții din partea unora care vor spune: „Ei bine, poate că sunt anumite persoane care pot să schimbe asta. Poate că sunt anumite persoane care pot influența într-un mod dramatic schimbarea planului lui Dumnezeu”. Așa cum spune Finney: „Tu poți să rupi pecetea”. Am citit câțiva autori care au avut aceeași părere și au spus același lucru: „Duhul Sfânt te pecetluiește atâta timp cât tu nu rupi pecetea”. Este acest lucru posibil? Așadar, putem să punem următoarea întrebare: „Sunt oameni care pot face asta?” Ce vom spune în fața acestor lucruri? Sunt oameni care pot face asta? Răspunsul este la versetul 31: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” Sunt oamenii mai puternici decât Dumnezeu? Dacă Dumnezeu este pentru noi, mai contează cine este împotriva noastră? Mai contează cine vrea să ne distrugă credința? Dacă Dumnezeu este pentru noi, acest lucru este suficient, pentru că nu există nicio altă putere mai mare decât cea a lui Dumnezeu. Nu este niciun om sau sistem uman sau religie umană sau influență umană sau societate umană sau formă umană de educație sau presiune umană care să fie mai mare decât Dumnezeu.

Poate spui: „Ei bine, poate Dumnezeu o poate face. Poate Dumnezeu s-ar putea sătura de noi”. Dumnezeu? Versetul 32 răspunde: „El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți”? Vrei să spui că El care atunci când eram vrăjmași a dat ce a avut mai bun, pe Fiul Său? El să fie împotriva noastră? Sfârșitul versetului 32: „Cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” Acesta este un argument de la mai mare la mai mic. Dacă atunci când am fost vrăjmași a dat cel mai bun dar ca să ne salveze, nu ne va da acum, când suntem copiii Săi, daruri mai mici ca să ne păzească? Aceste lucruri sunt logice. Acesta este argumentul de la mai mare la mai mic. Dumnezeu, care a făcut totul pentru noi, a dat cel mai bun dar când eram vrăjmașii Lui, va face orice alte lucruri inferioare pe care trebuie să le facă acum că suntem fiii Săi, ca să ne păzească.

Poate că cineva va spune: „Ei bine, dar Satan? Poate că Satan ne va putea smulge din mâinile lui Dumnezeu, el fiind foarte puternic.” A încercat cu Iov, a încercat cu Petru, a încercat cu Pavel și a încercat cu marele preot în Zaharia capitolul 3. Ai patru exemple în Scriptură. El este identificat aici în versetul 33: „Cine va aduce pâră împotriva aleșilor lui Dumnezeu?” Sau versetul 34: cine ne va condamna? Cine este cel care este înaintea lui Dumnezeu totdeauna ca să ne condamne? Cine este pârâșul fraților? Apocalipsa 12:10. Satan și demonii săi de asemenea vin în prezența lui Dumnezeu și aduc acuzații nesfârșite împotriva credincioșilor zi și noapte, spune Scriptura. Poate să aibă succes pârâșul fraților? A putut să nimicească credința lui Iov? Nu. A putut să nimicească credința lui Petru când a încercat să-l cearnă pe Petru? A putut să-l nimicească pe Pavel când demonii trimiși au încercat literalmente să distrugă lucrarea lui Pavel? Ce ar fi fost necesar ca să-l nimicească pe Pavel? Poate să vină cu o acuzație care în sfârșit să aibă succes iar Dumnezeu să Se răzgândească?

Ei bine, un lucru este sigur, credința mântuitoare nu poate fi nimicită, scopul lui Dumnezeu nu poate fi zădărnicit, dar de asemenea ai realitatea adițională a lui Cristos, Cel de la dreapta Tatălui, care mijlocește pentru noi împotriva tuturor acuzațiilor și spune iar și iar „Pentru aceasta am plătit pe deplin cu moartea Mea”.

Ei bine, poate că cineva va sugera: „Oh, chiar am avea probleme dacă împotriva noastră ar fi Cristos. Cum ar fi să fie Cristos împotriva noastră?” Versetul 34: poftim? Isus Cristos este Cel care a murit. Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijlocește pentru noi. Cu alte cuvinte, a murit pentru noi, a înviat pentru noi, moartea și învierea Lui au fost satisfacția perfectă a lui Dumnezeu și astfel a fost înălțat la dreapta lui Dumnezeu, după ce a realizat deplin răscumpărarea noastră și care de asemenea mijlocește pentru noi. El este Marele nostru Preot care mijlocește pentru noi, mărețul nostru apărător ceresc.

Nu va fi niciun om pentru că Dumnezeu este mai puternic decât ei. Nu va fi Dumnezeu pentru că El a dat ce a avut mai bun încă pe când eram vrăjmași. Nu va fi Satan pentru că el nu poate să aducă cu succes o acuză împotriva noastră – Cristos a plătit deplin pentru noi. Nu va fi nici Cristos – El trăiește veșnic ca să mijlocească pentru noi. Doar o singură posibilitate a mai rămas. Noi. Tu poți să rupi pecetea. Tu poți să distrugi sigiliul, așa cum a afirmat Finney. Oare chiar poți? De ce ai face asta? Oh, circumstanțele din viață. Ei bine, viața poate să devină chiar dezastruoasă. Atâta vreme cât toate lucrurile merg bine – acesta a fost argumentul cu Iov, nu-i așa? El este binecuvântat, este bogat, le are pe toate, familie, recoltă, animale, sănătate – nici nu e de mirare că e credincios. Putem noi să exercităm putere literalmente ca să rupem relația noastră cu Domnul? Poate credința noastră să se dizolve, să se rupă, să se fărâmițeze în anumite circumstanțe?

Așadar trecem de la persoane, de la versetele 32 la 34 – mai exact 31 la 34, la circumstanțe, în versetele 35 la 37, să le urmărim, este destul de simplu. Acesta este cel mai rău scenariu. Întrebarea este: cine sau ce, adus de cine – cine – în spatele tuturor acestor ce-uri, există un cine. Dacă există necaz, strâmtorare, prigonire, foamete, lipsă de îmbrăcăminte, primejdia sau sabia – cineva este responsabil de asta. Sunt anumite circumstanțe care sunt extreme. Pot circumstanțele extreme să ne distrugă credința, să ne facă să-L abandonăm pe Duhul Sfânt? Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Cristos? Ni se amintește că ceea ce ne ține este dragostea lui Cristos pentru noi. Aceea ne ține, dragostea lui Cristos pentru noi. Este menționată în versetul 39, apropo, ca fiind dragostea lui Dumnezeu – dragostea lui Dumnezeu. Și aș putea să adaug, asta include și dragostea Duhului Sfânt. Noi suntem iubiți de Trinitate. Poate să aibă loc un eveniment care să facă să înceteze această dragoste?

Ei bine, să prezentăm această imagine la extrem. Sunt șapte realități care escaladează, necazul – necazul, aceasta este o presiune exterioară. Lucruri rele care au loc în afară și aceasta se presupune ca fiind un atac ce vine împotriva noastră. Cuvântul thlipsis înseamnă o stoarcere, o dificultate exterioară, o respingere, o tulburare, o durere. Este o presiune exercitată asupra noastră din afară. Următorul cuvânt este strâmtorare, este un cuvânt care se referă la o presiune interioară. Sunt două cuvinte, care înseamnă a fi zdrobit într-un spațiu îngust, dar de asemenea are de-a face cu interiorul. Când vine presiunea exterioară, are un efect asupra interiorului, nu-i așa? Începi să reacționezi, să te temi, să ai frică, îndoială, întrebări, groază și devii victimizat de un anumit nivel de panică. Îți pierzi încrederea datorită faptului că presiunea este așa de mare.

Poate veni o presiune din exterior care să te facă să fii atât de constrâns în interiorul tău, încât tu să fii condus către frică și anxietate și lucrurile să se înrăutățească? Și apoi persecuția. Aici avem abuzul – abuzul și de dragul acestei argumentări a lui Pavel, se referă la prigoana celui care Îl mărturisește pe Isus, la suferința fizică, suferința mentală, lucruri care încep să meargă mai rău pentru tine acum. Acesta este scenariul cel mai grav. Ai tot felul de lucruri din afară care te zdrobesc pe interior, pătrund în interior și încep să producă anxietate, frică și groază și apoi se înrăutățesc, o persecuție directă, izbucnește diōgmos în mâinile celor care Îl resping pe Cristos. Lucrurile ajung la extremă pentru că urmează foametea. Nu mai primești mâncare. Ești restricționat, poate ești în închisoare, ești în pușcărie. Acesta nu este sfârșitul, urmează și mai rău. Ești în zdrențe. Nu este nicio purtare de grijă pentru tine. Nu ai provizii pentru tine. Ești dezbrăcat, ai nevoie de haine. Devine și mai rău. Eşti în pericol, ești pe marginea prăpastiei și în cele din urmă se aude zăngănit de sabie. Se apropie sfârșitul.

Mai poți răzbi? Acesta este cel mai rău scenariu. Urmează să fii martirizat. Urmează să ți se taie capul. Ei bine, apropo, aceasta este mărturia personală a lui Pavel, și de mai multe ori a fost pe buza prăpastiei. Și în cele din urmă acest lucru a avut loc: capul lui a fost tăiat de o sabie. Poate asta să te ducă la îndoială? Poate asta să te facă să-L respingi pe Isus Cristos? Poate asta să te facă să te îndepărtezi de Cristos? Să te depărtezi de Dumnezeu? Poate asta să facă așa ceva? Apoi citează din Psalmul 44 unde spune că asta a fost experiența pe care au avut-o oamenii lui Dumnezeu de-a lungul istoriei, nu doar noi. Citează din Psalmul 44. Este o pledoarie din partea poporului lui Dumnezeu în Vechiul Testament pentru ca Dumnezeu să-i izbăvească, pentru că sunt în necaz. „Din pricina Ta suntem dați morții toată ziua; suntem socotiți ca niște oi de tăiat.” Au suferit în trecut. Așa cum știți, Israel a suferit datorită dușmanilor de mai multe ori. A fi în legătură cu Dumnezeu poate fi o situație foarte periculoasă. S-a întâmplat atunci, se întâmplă și acum. Și când are loc, este suficient ca să ne fărâmițeze? Să rupă pecetea?

Una din cele mai minunate comori pe care le am este un set original al cărții Foxe’s Book of Martyrs (Cartea martirilor a lui Fox). Sunt trei volume. Le pui unul peste altul și sunt atât de groase și atât de mari – imense. Foxe’s Book of Martyrs (Cartea martirilor a lui Fox) conține mărturia veridică a sute și sute de oameni care au trecut prin acel proces pe care tocmai l-a descris Pavel aici și și-au sfârșit alergarea prin sabie sau pe rug, arși pe rug, sau într-o mulțime de moduri au fost executați. Iar cărțile sunt o mărturie a faptului că nu a falimentat credința lor – nu poate să falimenteze – pentru că au avut o credință concepută de Dumnezeu, o credință supranaturală, ca a voastră.

„În ea voi vă bucurați mult”, ne spune Petru „cu toate că acum, dacă trebuie, sunteți întristați pentru puțină vreme” – este același cuvânt – „prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinței voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuși este cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Cristos”. Și apoi spune asta: „pe care-L iubiți fără să-L fi văzut”. Chiar și așa Îl iubiți. Voi nu vă depărtați de El, voi nu sunteți supărați pe El, voi Îl iubiți. Voi Îl iubiți până la moarte.

Versetul 37 rezumă totul: „Totuși în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit.” De ce Îl iubim? Pentru că El ne-a iubit întâi. Nu, nu există nicio circumstanță care să poată distruge asta. Nu există nicio circumstanță care să ne poată despărți de dragostea lui Cristos. Nu există nicio circumstanță care să ne poată despărți de dragostea lui Dumnezeu. Nu există nicio persoană care să ne despartă de această dragoste, de dragostea Trinității. Nu este posibil. Nu există nicio putere care să rupă pecetea Duhului. Nu este nicio pâră împotriva noastră, pe care Cristos să nu o fi plătit pe deplin. Nu există niciun complet de judecată superior lui Dumnezeu, și nu există nicio putere mai mare decât puterea de asigurare a Duhului Sfânt. Noi devenim hupernikōmen, hupernikaō. De acolo ai cuvântul Nike de la verbul grecesc a cuceri, a fi victorios, super-victorios, hiper-victorios. Noi suntem mai mult decât biruitori, suntem copleșitor de biruitori, nu stă în puterile noastre, ci prin El care ne-a iubit. Prin El care ne-a iubit.

Încercarea, indiferent cât este de severă, ne testează credința și o dovedește ca fiind adevărată. Așadar, este pentru binele nostru superior și pentru bucuria noastră superioară, chiar și cea mai severă suferință. Însă mai face și altceva. Capătă o greutate veșnică de slavă în viața care va veni. Acest fel de extremism sau severitate îl face pe creștin mai nobil aici și mai puternic, nu mai slab, și unul a cărui credință este mai fermă și a cărui siguranță este așezată. Este dovada credinței tale când treci prin acest test. Dovedește că ai lucrul real și acesta este un dar al lui Dumnezeu de care să te bucuri și care conduce la o răsplată mai mare.

Pavel a scris asta când a fost în Corint în iarnă și nu avea nicio idee, și nici biserica din Roma căreia îi scrie, că în scurt timp îl vor vedea pe el exact în această situație. El va avea nevoie tocmai de aceste adevăruri mângâietoare, pe care le-a scris în acest capitol, pentru că toate lucrurile scrise în această listă, el le va experimenta. El însuși va fi omorât cu o sabie. Și cititorii din Roma urmau să fie prinși de persecuție, bărbați și femei al căror sânge va inunda nisipul arenelor romane și a amfiteatrelor. Dar onoarea lui Cristos și dragostea lui Cristos era în siguranță în grija lor, pentru că ei erau în siguranță în grija Lui. Ei nu trebuiau să se teamă de niciunul dintre aceste lucruri, inclusiv de moarte. Au fost maltratați de animalele sălbatice, au fost puși în smoală și aprinși ca și torțele, s-au luptat cu oamenii și cu animalele sălbatice și cu demonii din iad, dar erau în siguranță în dragostea lui Cristos, în siguranță în dragostea lui Dumnezeu, în siguranță în dragostea protectoare a Duhului Sfânt. În siguranță până când au pășit în slavă.

Pavel încheie spunând: „Suntem mai mult decât biruitori”. Și apoi este un refren minunat de încheiere, versetele 38 și 39, care nu ar trebui explicat, ci doar citit sau cântat. Sunt bine încredințat – tu ești? Tu ești bine încredințat de acest măreț adevăr? Sunt convins, sunt încrezător, am ajuns la o concluzie sigură că nici moartea, marele dușman, sau viața cu toate pericolele și dificultățile sale, cu ispitele și necazurile sale, nici îngerii, îngerii cei sfinți, în mod ipotetic, nici domniile, îngerii nesfinți, demonii, nici lucrurile prezente, sau cele care vor veni, aici și acum sau în viitor, nici puterile – este la plural în Noul Testament și când este folosit la plural în Noul Testament, forma grecească, se referă la minuni, la lucrări mărețe, la puteri supranaturale – nimic, până acum, nici moartea, nici viața, nici îngerii cei sfinți, nici îngerii cei căzuți, nimic din ceea ce s-ar putea petrece acum sau nimic din viitor, nimic supranatural, puternic, o putere transcendentă, nici înălțimea – este un termen care se referă la o stea când este pe culmea orbitei sale, nici adâncimea, bathos, aceasta este când steaua se află în cel mai de jos punct al orbitei sale, nimic din cel mai înalt punct al universului sau din punctul inferior al universului, nimic, niciun lucru creat, nimic în viață, nimic în moarte, nimeni din lumea îngerilor, nimeni din lumea demonilor, nimic în timp, nimic în eternitate, nicio putere miraculoasă, nimic de pe pământ, nimic din ceruri de la capătul universului, nimic, niciun lucru creat din întregul univers creat nu va fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Cristos Isus, Domnul nostru.

Ieremia 31:3, Dumnezeu spune: „Te iubesc cu o iubire veșnică”. Aceasta, dragi prieteni, este pentru că suntem păziți de Duhul Sfânt. Noi trebuie să ne închinăm Lui pentru această lucrare minunată. Să ne rugăm.

Doamne, Îți mulțumim că am fost capabili să ne uităm la slava mântuirii noastre în acest mod minunat, în special prin lucrarea Duhului Sfânt. Noi știm că până și Cristos S-a dus la cruce prin puterea Duhului Sfânt. Acum când venim și ne amintim de moartea Lui pentru noi, vrem să fim recunoscători din adâncul inimii pentru această lucrare măreață de mântuire care a început în veșnicia trecută cu alegerea, a continuat cu crucea, a ieșit din mormânt, și este produsă în noi de lucrarea continuă a Duhului Sfânt cel drag. Ne închinăm Ție, O Doamne, Tată, Fiu și Duh Sfânt, pentru această lucrare puternică a harului minunat. Îți mulțumim pentru el. Acum când venim și ne amintim de crucea lui Cristos, curăță-ne inimile, umple-ne cu laudă – lauda așa cum Ți se cuvine să-Ți fie adusă, mărețul nostru Dumnezeu.

SFÂRȘIT