Pentru seara aceasta aș dori să vorbesc despre Papă și papalitate pentru că a fost prezent la știri foarte mult.
Aceasta nu va fi o predică, ci pur și simplu voi încerca să vă ofer o înțelegere a acestui subiect. Vreau să vorbesc despre Papa însuși, iar apoi să vorbesc despre papalitate în general. Aș dori să vă spun de la început ce este în joc, pentru că ceea ce voi spune cu siguranță îi va ofensa pe aceia care sunt catolici devotați. Cu siguranță că îi va ofensa pe aceia care cred că toți catolicii sunt frați și surori în Cristos. Unii vor interpreta mesajul ca fiind lipsit de bunătate și lipsit de dragoste, însă nimic nu este mai plin de iubire decât adevărul. Să lași pe cineva să piară într-un sistem fals nu este deloc dragoste. Să-i salvezi pe oameni dintr-o religie osânditoare și falsă este singurul gest de dragoste pe care poți să-l faci.
Și sunt multe lucruri în joc. Nu cu mulți ani în urmă, unii protestanți evanghelici s-au adunat, precum Chuck Colson și alții, Bill Bright și alții, s-au adunat împreună cu câțiva catolici și au semnat un document numit „Evanghelicii și catolicii împreună.” Și în acel document, au celebrat o credință comună și o misiune comună. Au spus că trebuie să ne îmbrățișăm unii cu ceilați și să ducem misiunea Evangheliei împreună. Acest lucru a fost șocant, ca să o spun blând, pentru mulți - pentru toți cei care afirmă clar o Evanghelie biblică. Imediat a urmat un răspuns la acest document și tot felul de lucruri au fost spuse celor care au semnat documentul ECT. Poate că cea mai notabilă sesiune, cel puțin la care am participat eu, a fost o sesiune privată specială în Florida unde am stat împreună cu un grup formidabil de oameni într-un loc pentru șapte ore, inclusiv cei aflați de cealaltă parte: J.I. Packer și Charles Colson fiind cei mai notabili; și Bill Bright de la Campus Crusade.
Eram eu, R.C. Sproul, Michael Horton care reprezentam partea de teologie biblică reformată, și pentru șapte ore am vorbit despre această chestiune. Ce este Evanghelia? Sunt catolicii mântuiți sau nu sunt mântuiți? Asta este foarte important. A intervenit în discuție dacă anglicanii sunt mântuiți sau nu sunt mântuiți. Sunt mântuiți automat toți cei care fac parte din „creștinism”? Sunt ei mântuiți pentru că au fost botezați? Sunt mântuiți pentru că ei „cred în Isus”? A fost o discuție foarte aprinsă în multe momente. Ce era în joc? Vă spun ce era în joc. Era în joc dacă îi evanghelizăm pe romano- catolici sau nu. Asta era în joc. Sunt un miliard în lume, reprezintă ei un câmp de misiune sau sunt și ei lucrători împreună cu noi pentru Cristos? Asta schimbă totul. Totul.
Pe de altă parte, unul dintre liderii evanghelici a spus: „Cred că este așa de minunat că acum putem să-i vedem pe catolici drept creștini pentru că aceasta înseamnă că milioane și milioane de oameni sunt creștini.” De parcă prin decizia unora dintre ei că aceștia sunt creștini ei devin creștini. Era de necrezut pentru mine. Aproape era să cad de pe scaun. Era ca și cum am fi spus „Ce întâlnire monumentală este aceasta! Am răscumpărat milioane de oameni fără să plecăm din cameră.” Însă aceasta este în joc. Sunt romano-catolicii câmpul de misiune sau îi îmbrățișăm ca fiind credincioși în Isus Cristos?
Starea de spirit a evanghelismului de astăzi este de a-i îmbrățișa. Asta spun mereu în media toți purtătorii de cuvânt, auto-numiți purtători de cuvânt ai evanghelismului; unii dintre ei evangheliști, cei mai mulți evangheliști după propria lor definiție. Acești oameni sunt frații și surorile noastre în Cristos, într-adevăr Papa este fratele nostru în Cristos, într-adevăr Papa este liderul cel mai spiritual și mai moral din ultimii 100 de ani în lume. Este Papa în Cer? Desigur că Papa este în Cer. A fost bun și a suferit, și așa mai departe.
A-l reclasifica pe Papă, a-i reclasifica pe romano-catolici drept credincioși, nu este chiar așa de simplu. Are implicații care răstoarnă secole de efort misionar. Are implicații uriașe care răstoarnă secole, dacă nu milenii, de martiraj. În războiul lung al adevărului, vrăjmașul cel mai formidabil, neobosit și amăgitor a fost romano-catolicismul. Este un creștinism apostat, corupt, eretic și fals. Este un front al împărăției lui Satan. Adevărata biserică a Domnului Isus Cristos a înțeles întotdeauna acest lucru. Chiar și în Evul mediu întunecat, din anul 400 până în 1500, înainte de Reformă, credincioși autentici s-au distanțat de acel sistem și au fost pedepsiți brutal și executați pentru respingerea acestui sistem.
Nu este scopul meu ca în seara aceasta să intru în tot ceea ce înseamnă romano-catolicismul, vom face asta la toamnă. Atunci vom face asta. Ne vom uita la acest lucru din multe unghiuri, dar credincioșii de-a lungul acelor secole, împreună cu credincioșii autentici și cu discernământ din zilele noastre, înțeleg că acesta este un sistem fals.
Are o preoție falsă. Are o sursă falsă de revelație, de tradiție în Magisterium. Are o putere nelegitimă oferită Papei prin acest Magisterium, acest curia papal. Se angajează în idolatrie prin închinarea la sfinți și prin venerarea îngerilor. Desfășoară o înălțare înfiorătoare a Mariei deasupra lui Cristos și chiar deasupra lui Dumnezeu. Desfășoară un sacrament denaturat al Liturghiei, prin care Isus este sacrificat din nou și din nou.
Oferă o iertare falsă prin confesional. Pretinde un botez al copiilor mici fără folos și alte sacramente. Motivat de bani, a inventat purgatoriul. Și apropo, Purgatoriul este cel care face ca întregul sistem să funcționeze. Scoate Purgatoriul și devine greu să convingi pe cineva să fie catolic. Oamenii rămân acolo din cauza amăgirii Purgatoriului. Purgatoriul este plasa de siguranță. Când mori, nu mergi în iad, mergi acolo și sunt rezolvate lucrurile, iar în cele din urmă ajungi în Cer, dacă ai fost un bun catolic. Dă la o parte acea plasă de siguranță, și este greu de acceptat, pentru că în sistemul catolic nu poți ști niciodată dacă ești mântuit. Nu poți ști niciodată dacă mergi în Cer. Tu doar continuă să încerci și să încerci. Așa cum a spus un preot la un program de televiziune seara trecută: „Toți suntem angajați într-o călătorie lungă spre perfecțiune. Ei bine, dacă eşti angajat într-o călătorie lungă spre perfecțiune, este destul de descurajant.
Oamenii din acel sistem sunt împovărați de vinovăție, copleșiți de frică, fără nicio certitudine dacă vor ajunge sau nu în Împărăție. Există amenințarea unui păcat de moarte care te aruncă din nou afară – iar singurul lucru care face sistemul să funcționeze este Purgatoriul. Dacă nu există Purgatoriu, nu există nicio plasă de siguranță care să mă prindă, atunci oferă-mi o oportunitate de a ajunge în Cer. Este a doua șansă. Este încă o șansă după moarte. Nu pot să accept așa ceva. Așadar a trebuit să inventeze Purgatoriul. Este prea mult fără el.
Răul provocat de indulgențe, vânzarea iertării pentru bani, evanghelia falsă a faptelor - adică tu participi în mântuirea ta prin faptele bune - urâciunea idolilor și al moaștelor, rugăciuni pentru morți, pervertirea celibatului forțat, și așa mai departe. Însă în vârful acestei piramide este uimitoarea, uimitoarea papalitate. Papa este cel din vârful Bisericii Romano-catolice care, într-un cuvânt, a uzurpat rolul de cap al lui Cristos peste Biserica Sa. Reformatorii au înțeles totdeauna acest lucru. Cu o îndrăzneală fără rușine, ei au înțeles aceasta și au declarat-o și au înfruntat moartea pentru ea. Martin Luther, 1483-1546, a dovedit din descoperirile lui Daniel și Ioan, din epistolele lui Pavel, Petru și Iuda, spune istoricul D’Aubigné, că domnia anticristului descrisă și prezisă în Biblie nu era alta decât papalitatea, și toți oamenii au spus „Amin.” „O teroare sfântă a cuprins sufletele lor. Era anticristul pe care l-au văzut șezând pe scaunul pontif. Această nouă idee care a primit mai multă putere din descrierile profetice, a fost lansată de Luther în vremea contemporanilor săi, și a fost cea mai puternică lovitură dată Romei.”
Pe baza studiului său din Scriptură, Martin Luther a declarat în cele din urmă: „Avem convingerea că papalitatea este sămânța lui anticrist cel adevărat și real. Nu-i datorez Papei nici o ascultare, așa cum nu-i datorez nici lui anticrist.” Luther a spus: „Sunt încredințat că dacă în această vreme sfântul Petru ar predica în persoană toate articolele din Scriptura sfântă și ar nega numai autoritatea papală, puterea și primatul și ar spune că Papa nu este capul creștinătății, atunci ei l-ar răstigni.” Și totuși, dacă Cristos Însuși ar fi iarăși aici pe pământ și ar predica, fără îndoială că Papa L-ar răstigni din nou.
Ioan Calvin, 1509-1564 spunea: „Unele persoane ne consideră prea severi și prea critici când îl numim pe pontiful romano-catolic anticrist, însă aceia care au această opinie nu iau în considerare că ei aduc aceeași acuzație de prezumție împotriva lui Pavel însuși, în urma căruia vorbim și al cărui limbaj îl adoptăm. Voi arăta pe scurt cum cuvintele lui Pavel din 2 Tesaloniceni 2 nu sunt capabile de nicio altă interpretare decât de cea care se aplică papalității.” Ei au văzut pe anticrist în papalitate, în Papa. De ce? Pentru că au avut o înțelegere specială că, de fapt, anticristul final va fi de fapt un Papă? Nu. Ci pentru că Papa personifica tot ceea ce descrie Scriptura că este anticristul.
John Knox, (1505-1572), marele predicator prezbiterian din Scoția a încercat să contracareze tirania pe care Papa însuși a exercitat-o atât de mulți ani asupra bisericii. El însuși a spus că papalitatea este chiar anticristul, Papa fiind fiul pierzării despre care vorbește Pavel. Thomas Cranmer, unul dintre marii martiri ai Angliei, care a murit în 1556, a spus: „De unde rezultă că Roma este scaunul anticristului, iar Papa este chiar anticristul însuși; aș putea dovedi acest lucru prin multe pasaje din Scriptură..” Mărturisirea de la Westminster, mărturisirea reformatorilor spune: „Nu este niciun alt cap al bisericii, decât Domnul Isus Cristos. Nu e nici Papa de la Roma, sub nicio formă, nu poate fi capul; ci este acel anticrist, acel om al păcatului și fiul al pierzării, care se înalță pe sine în biserică, împotriva lui Cristos și a tot ceea ce este numit Dumnezeu.”
Și iarăși spun că nu este el anticristul final, ci este în timpul său și în această vreme întruparea lui anticrist. Ioan spunea: sunt mulți anticriști care au ieșit în lume, înainte de ultimul. Cotton Mather, un puritan american care a murit în 1728: „Prorociile lui Dumnezeu au prezis ridicarea unui anticrist în biserica creștină, iar în Papa de la Roma sunt toate caracteristicile acelui anticrist și sunt împlinite într-un mod atât de uimitor, încât dacă citește cineva Scripturile și nu vede acest lucru asupra lui este o orbire atât de uimitoare.” Spurgeon spunea: „Este datoria și obligația fiecărui creștin ca să se roage împotriva acestui Anticrist, iar în privința a ceea ce este Anticristul, niciun om sănătos mintal nu ar trebui să ridice vreo întrebare. Dacă nu ar fi papalitatea de la Roma, nimic din lume nu ar fi putut să fie numit astfel.” Iarăși, afirm ceea ce a spus Ioan, că sunt mulți anticriști. Aceasta este întruchiparea supremă a lui, în viziunea acestor mari conducători, acești mari lideri reformați de-a lungul veacurilor.
Spurgeon a continuat și a spus: „Papalitatea este contrară Evangheliei lui Cristos și este anticristul, iar noi ar trebui să ne rugăm împotriva sa. Ar trebui să fie rugăciunea zilnică a fiecărui credincios ca anticristul să fie aruncat ca o piatră de moară în adâncuri, de dragul lui Hristos — pentru că îl rănește pe Hristos, pentru că îl jefuiește de slava Sa, pentru că pune eficacitatea sacramentală în locul ispășirii Sale și înalță o bucată de pâine în locul Mântuitorului și câteva picături de apă în locul Duhului Sfânt. Așază un om failibil, la fel cum suntem noi, în locul lui Cristos pe pământ. Dacă ne rugăm împotriva sa, pentru că este împotriva lui Cristos, vom iubi persoanele cu toate că vom urî greșelile lor. Le vom iubi sufletele cu toate că vom urî și detesta dogmele lor. Și astfel, suflarea rugăciunii noastre va fi îndulcită, pentru că ne întoarcem fețele către Cristos atunci când ne rugăm.”
Din 1553-1558 au fost cinci ani teribili în Anglia, când a domnit Bloody Mary și totul a început la șapte ani după moartea lui Luther. Mary a venit la tronul Angliei și a restaurat autoritatea Papei în Anglia, și imediat toate Bibliile au fost înlăturate din biserici. Toate tipăririle de Biblii au fost oprite și interzise. A devenit o infracțiune capitală. Opt sute de slujitori din Anglia au fugit la Geneva. Trei sute de protestanți au fost arși pe rug. Primul martir pe care l-a făcut Mary a fost John Rogers, un slujitor din Londra care a făcut minunata traducere a Bibliei Tyndale-Matthews - am ținut în mână una din acele prime ediții. Ridley și Latimer, cei doi martiri faimoși care au fost arși pe rug la Oxford. Și William Tyndale, acel om binecuvântat William Tyndale; fugărit ani de zile și în cele din urmă martirizat pentru crima de a traduce Biblia în limba engleză. Toate acestea pentru satisfacerea sistemului romano-catolic și a Papei.
Luther, într-un scurt articol a scris: Toate lucrurile pe care Papa, cu o putere atât de falsă, vătămătoare, blasfematoare și arogantă, le-a făcut și întreprins au fost și sunt în continuare chestiuni și acțiuni pur diabolice, pentru ruinarea întregii Sfinte Biserici Creștine și pentru distrugerea primului și celui mai important articol cu privire la răscumpărarea realizată prin Isus Hristos.” Luther nu s-a exprimat cu menajamente. El a spus mai departe: „Papa este însuși anticristul care s-a ridicat pe sine deasupra lui Cristos și I s-a împotrivit, pentru că nu permite creștinilor să fie mântuiți.” Luther a spus mai departe: „Nu este decât diavolul însuși, pentru că fiind înălțat deasupra și împotriva lui Dumnezeu el îndeamnă și-și răspândește înșelăciunile papale în ce privește liturghiile, Purgatoriul, viața monastică, faptele proprii, închinarea divină fictivă, care este însăși papalitatea, și condamnă, ucide și torturează toți creștinii care nu slăvesc și cinstesc aceste urâciuni ale Papei mai presus de toate. Prin urmare, cât de puțin ne putem închina diavolului însuși ca domn și dumnezeu, tot atât îl putem tolera pe apostolul său, pe Papa. Deoarece, în a minți și în a ucide și în a nimici un trup și un suflet pentru veșnicie, în aceste lucruri constă cu adevărat guvernarea sa papală.
Ne întoarcem la Spurgeon: „Din toate visele care i-au amăgit pe oameni și probabil că dintre toate hulele care au fost vreodată rostite, nu a fost niciodată vreuna mai absurdă și mai roditoare în ce privește înșelarea decât ideea că episcopul Romei poate fi capul Bisericii lui Isus Cristos.” Nu, acești papi mor și cum ar putea să trăiască biserica dacă îi moare capul? Adevăratul cap trăiește și Biserica trăiește pentru totdeauna în El. Spurgeon a continuat: „Un om” – asta este foarte interesant – „un om care îi înșală pe alți oameni atât de mult ajunge să se înșele pe el însuș. Înșelătorul mai întâi face victime din alții și apoi devine victima propriei sale înșelăciuni. Nu ar trebui să mă mir de ce crede Papa că este infailibil și că ar trebui să fie salutat cu „Prea sfinția sa.” Cred că i-a luat mult timp până când a ajuns la această înălțime de înșelare de sine. Însă a ajuns, îndrăznesc să spun, până acum toți care îi sărută pantoful îl confirmă în această idee nebună. Când toți cred despre tine o idee falsă și flatantă, ajungi, în cele din urmă, să o crezi tu însuți sau cel puțin să crezi că ar putea fi așa.”
„Fariseii, pentru că au fost numiți încontinuu de învățăcei rabi, sau părinte, cărturarul sfânt, doctorul devotat și pios, învățătorul sfânt, ei credeau în acele complimentele flatante. Ei foloseau în acele zile fraze mărețe și doctor în divinitate era un apelativ foarte comun, aproape la fel de comun cum este și azi. Și mulțimea de doctori și rabini au ajutat la continuitate, repetând apelative frumoase unul altuia, până când au crezut că însemnau ceva. „Prieteni dragi”, spunea Spurgeon, „este foarte dificil să primești cinste și să o aștepți, și totuși să îți păstrezi vederea, pentru că ochii omului se închid treptat din cauza fumului de tămâie care arde înaintea lui. Și când ochii devin încețoșați de vanitatea de sine, propriile lor măreții eclipsează crucea și îi face incapabili să creadă adevărul.”
Spurgeon a spus: „Cristos nu a răscumpărat Biserica Sa cu sângele Său ca să vină Papa și să-I fure slava. Cristos nu s-a coborât din ceruri pe pământ, nu și-a vărsat inima ca să câștige pe poporul său pentru ca un sărman păcătos, un om obișnuit să fie înălțat și admirat de toate națiunile și să se numească pe sine reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. Cristos a fost întotdeauna capul Bisericii Sale.” Spurgeon a știut ce au știut și reformatorii și ce știe orice om care studiază cu adevărat Scriptura. Papa s-a ridicat în vârful unui sistem nelegitim, în special și în mod specific în vârful unei preoții nelegitime. Și Spurgeon a scris următoarele: „Când înaintează cineva cu o îmbrăcăminte ciudată și spune că este un preot, cel mai sărman copil al lui Dumnezeu poate spune: ,Stai deoparte și nu te amesteca cu funcția mea. Eu sunt un preot. Știu ce ești tu. Cel mai sigur eşti un preot al lui Baal. ’ Pentru că singura mențiune a cuvântului veșminte în Scriptură are legătură cu templul lui Baal.
„Preoția aparține tuturor sfinților. Uneori te numesc laic, dar Duhul Sfânt spune cu privire la toți sfinții, ,sunteți klēros ai lui Dumnezeu.’ Sunteți clerul lui Dumnezeu. Fiecare copil al lui Dumnezeu este un cleric sau o clerică. Nu există distincții preoțești cunoscute în Scriptură. „Afară cu ei”, spunea Spurgeon, „afară cu ei pentru totdeauna.” Cartea de rugăciune spune: „Apoi preotul va spune.” Ce trist că acel cuvânt a fost lăsat acolo. Tocmai cuvântul preot are mirosul de sulf al Romei în sine, și atâta vreme cât el rămâne, Biserica Angliei va da mai departe un salvator bolnav. Domnule, spune-ți ție însuși că ești preot. Mă întreb, bărbaților nu le este rușine să poarte acest titlu? Când adun și văd tot ceea ce au făcut preoții în toate veacurile, când mă conectez cu ce au făcut preoții aflați în legătură cu Biserica Romei, îmi repet ceea ce am spus adesea. Mai degrabă aș accepta ca un om de pe stradă să mă arate cu degetul și să mă numească diavol decât să mă numească preot, pentru că oricât de rău a fost diavolul, abia dacă a putut să egaleze crimele, cruzimea și răutățile care au fost comise sub umbrela unei preoții speciale.
De asta să fim noi izbăviți, însă preoția sfinților lui Dumnezeu, preoția sfințeniei care aduce rugăciune și laudă lui Dumnezeu, asta ne-a făcut pe noi preoți. Asta sunt sfinții. Imperiul roman este așadar, în concepția acestor oameni ai lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor, o primă linie pentru Satan. Și pentru Spurgeon Roma este un vrăjmaș mortal, întâi de toate, și de asemenea un câmp de misiune. Spurgeon a spus că nu trebuie să avem niciun armistițiu și să nu facem niciun tratat cu Roma. El a spus asta: „Război. Ne războim cu ea la cuțite. Nu poate fi pace. Nu poate avea pace cu noi, nu putem avea pace cu ea. Ea urăște adevărata biserică și nu putem să spunem decât că ura este reciprocă. Nu vom pune mâna pe preoții ei. Nu ne vom atinge de un fir de păr din capul lor. Să fie liberi, însă învățătura lor o vom distruge de pe fața pământului ca doctrina demonilor.
„Să piară, o, Doamne, și acel rău să fie ca grăsimea mieilor, în fum să se mistuie. Da, în fum să se mistuie.” Parcă poți să-l auzi cum predica în tabernacolul din Londra. El a continuat și a spus: „Trebuie să luptăm bătăliile Domnului împotriva acestei erezii gigantice, indiferent de forma pe care o ia, și astfel trebuie să ne luptăm cu orice eroare care poluează biserica. Nimiciți-le cu desăvârșire. Să nu scape niciuna. Luptați bătăliile Domnului chiar dacă este o eroare în cadrul bisericii evanghelice, totuși noi trebuie să o nimicim.” Noi stăm pe acei umeri. Care este răspunsul nostru la această problemă actuală: un armistițiu cu Roma? Îi vom trăda pe martiri? Vom trăda istoria credinței noastre? Vom trăda pe aceia care au trăit și au murit ca să ne aducă adevărul? Îi vom trăda pe Tyndelii și Lutherii și Calvinii și pe restul? Suntem atât de lipsiți de sensibilitate, suntem noi atât de orbi, suntem noi atât de ignoranți, suntem noi atât de atât de lipsiți de credință, suntem noi atât de lași încât nu vom lupta?
Ignoranța doctrinară a bisericii evanghelice este șocantă, mă tem că este egalată numai de lașitatea sa. Acest lucru cu siguranță a fost descoperit tuturor în răspunsul recent la moartea Papei și la instalarea succesorului său. Promovarea catolicismului pe care am văzut-o în mass-media nu a avut egal în istorie. Aceasta este cea mai mare promovare a sistemului romano-catolic din istoria acestui sistem. Mass-media mondială a dat la o parte pedofilia dezgustătoare, problema abuzurilor, pentru a etala fastul și ceremonialul acestui sistem fals ca și cum ar fi glorios. Este o ilustrare clasică a vechii narațiuni a hainelor celor noi ale împăratului. Din punct de vedere spiritual împăratul este gol. Și aici suntem tocmai la vremea când romano-catolicismul a primit prin intermediul media a diavolului – din moment ce controlează și asta - cea mai mare expunere, și pătrunde în lume cu cea mai mare seducere. Aduce lumii înșelarea sa condamnatoare cum nu a mai fost niciodată înainte și reprezentanții evanghelici și protestanți pur și simplu îl îmbrățișează pe el și ereziile sale condamnabile.
Ați observat cât de lipsită de critică este media? Ați observat că nu aduc niciodată în discuție scandalurile cu preoții? Îi auzim pe oameni spunând: „Ei bine, catolicismul este o altă denominație.” Catolicismul nu este o altă denominație, este o religie diferită. Nu cred că oamenii știu diferența dintre o denominație și o religie. S-a schimbat Roma? Nu. Oh, Roma se metamorfozează. Roma este un cameleon. Orice este nevoie să fie într-o națiune, într-un anumit moment, asta va deveni. Orice este necesar. Așa lucrează diavolul întotdeauna. Se mișcă, se schimbă, pentru a deveni orice îi câștigă pe oameni. Însă aici este evanghelismul protestant care abandonează doctrina sănătoasă, făcând de rușine numele lui Cristos, și totul în mod deschis, ca toată lumea să vadă. Iar lumea s-a uitat la moartea lui Papa Ioan Paul al doilea ca la un spectacol fără egal, un spectacol de închinare adusă unui om.
Întrebarea care s-a ridicat este dacă Papa este în Cer? Și îi auziți pe toți acești oameni spunând: Da, da. Oamenii m-au întrebat: „A ajuns Papa în Cer?” Răspunsul meu este: „E Papa catolic?” Nu acesta este răspunsul? Cred că este. Cred că Papa este catolic. A crezut teologia catolică? Da. El este gardianul teologiei catolice. Primești mântuirea prin fapte, prin Maria, prin penitențe, prin botez, prin mărturisire, prin rozariu? Nu, aceasta este o altă evanghelie. Aceasta nu e adevărata evanghelie. Cu două săptămâni în urmă în două mesaje, am vorbit despre natura credinței mântuitoare și v-am amintit că mântuirea este doar prin credință. Nu ca în catolicism, printr-o combinație de har, credință și fapte. Însă știm ce învață Noul Testament.
„Nimeni,” spune Romani 3:20, „nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii.” Romani 3:26 „Dumnezeu socotește neprihăniți pe cei ce au credință în Isus.” Numai prin credință, numai prin Cristos. Romani 3:28: „noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii.” Romani 4, „Avraam nu a fost socotit neprihănit prin fapte. Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Căci ce zice Scriptura? ,Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire.’ Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socotește nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socotește pe păcătos neprihănit, credința pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire.”
Romani 4, „căci nu prin legea a primit Avraam și sămânța lui promisiunea, versetele 13 și 14, „ci prin credință.” Romani 9:30-32: „Neamurile, care nu umblau după neprihănire, au căpătat neprihănirea şi anume neprihănirea care se capătă prin credinţă.” Romani 10:4: „Hristos este sfârșitul Legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea.” Romani 11:5-6: „Tot aşa, şi în vremea de faţă, este o rămăşiţă datorită unei alegeri, prin har. Şi dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altminteri, harul n-ar mai fi har.” Galateni 2:16: „Totuși, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii, ci numai prin credința în Isus Cristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiți neprihăniți prin credința în Cristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii.”
Galateni 3:10: „Căci toți cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, sunt sub blestem; pentru că este scris: ,Blestemat este oricine nu stăruiește în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă.’” Efeseni 2:8-9: „Căci prin har aţi fost mântuiți, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” Pavel în Filipeni 3 își dă mărturia. El spune: „să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credința în Cristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă.” Tit 3: „El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, pentru ca, odată socotiți neprihăniți prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moștenitori ai vieții veșnice.”
Cunoașteți toate aceste versete. Mântuirea este numai prin credință, numai prin Cristos, numai prin harul lui Dumnezeu. Când tu îți pui încrederea în Isus Cristos, Dumnezeu te declară neprihănit, nu pentru că tu ești, ci pentru că îți atribuie neprihănirea lui Cristos ție și pentru că Îi impută Lui păcatul tău. Cristos a purtat păcatul tău, iar tu ai primit neprihănirea Lui. Aceasta este slava doctrinei mărețe a justificării. Romano-catolicismul nu crede asta. Conciliul de la Trent, 1545-1563, a venit cu declarații. Ascultați câteva dintre ele.
„Tuturor acelora care lucrează bine până la final și se încred în Dumnezeu, li se va oferi viața veșnică.” Asta nu seamănă cu nimic din ceea ce deja v-am citit. „Tuturor acelora care lucrează bine până la final și se încred în Dumnezeu, li se va oferi viața veșnică.” Ascultați asta. „Le este dată ca o răsplată promisă de Dumnezeu Însuși ca să fie oferită cu credincioșie pentru faptele lor bune și pentru meritele lor. Prin aceste fapte, care au fost făcute în Dumnezeu, au satisfăcut pe deplin legea divină conform stării acestei vieți și au meritat din plin viața veșnică.” Viața veșnică în sistemul catolic este ceva ce câștigi prin faptele tale. Tu o meriți și o primești datorită meritului tău. Aceasta este o contradicție absolută și totală. Aceasta este o altă evanghelie.
Sunt sute de canoane care au ieșit de la Conciliul de la Trent. Aș dori să vă ofer câteva. V-am oferit câteva acum două săptămâni, însă vă rog să ascultați câteva din aceste canoane. Iată ce spune conciliul de la Trent, aceasta este o dogmă catolică. „Dacă cineva spune că păcătosul este justificat numai prin credință” – însemnând că nu mai este nevoie de nimic altceva pentru a coopera – „pentru a obține harul justificării, și că nu este în niciun fel necesar ca el să fie pregătit și dispus prin acțiunea propriei sale voințe, să fie anatema.” Este pronunțată o condamnare asupra oricui care spune că mântuirea este numai prin credință. Acestea erau dedicate direct pentru reformatori.
Alta, „dacă cineva spune despre credința justificatoare că nu este nimic altceva decât încrederea în mila divină care iartă păcatele de dragul lui Cristos sau că numai această încredere ne justifică, să fie anatema.” Și ei continuă să spună asta din nou și din nou. Sau alta: „Dacă cineva spune că neprihănirea primită nu este păstrată și de asemenea nu crește înaintea lui Dumnezeu prin faptele bune, ci că acele fapte sunt numai rodul și semnele justificării obținute și nu cauza creșterii sale, să fie anatema.” Cu alte cuvinte, reformatorii au înțeles Biblia la fel de bine ca toți credincioșii, că faptele sunt rezultatele justificării, nu sunt cauza. Dar dacă tu spui asta, atunci ești blestemat de romano-catolicism și de Conciliul de la Trent.
Uitați-o pe ultima. „Dacă cineva spune că faptele bune ale celui justificat sunt într-o asemenea manieră darurile lui Dumnezeu și nu sunt de asemenea meritele bune ale celui justificat sau că cel justificat prin faptele bune pe care le face prin harul lui Dumnezeu și prin meritul lui Isus Cristos, al cărui mădular viu este, nu merită cu adevărat o creștere a harului, viața veșnică și în cazul în care moare în har, dobândirea vieții veșnice și de asemenea creșterea în slavă, să fie anatema.” Ideea este să faci mai multe fapte, mai multe fapte, mai multe fapte. Atunci înmulțești harul. Dumnezeu mărește doza de har. Tu crești în fapte și împreună cu ele obții o rată mai mare și mai mare de sfințire, pe care ei o numesc justificare, până când în cele din urmă obții viața veșnică. Aceasta este ceea ce spune. „Obținerea vieții veșnice.” Dacă nu crezi că tu obții viața veșnică prin faptele tale, atunci ești blestemat.
A crezut Papa Ioan Paul al doilea acest lucru? Desigur că a crezut. De ce? Pentru că biserica este infailibilă. Teologia catolică nu poate fi amendată pentru că este infailibilă și el este un gardian credincios al acelui sistem. Ar trebui să jelim pentru acel om, pentru că a câștigat toată lumea, dar și-a pierdut sufletul. Omul cel mai iubit și mai admirat de catolicii din toată lumea, orbit de prințul acestei lumi, nu a văzut niciodată lumina adevăratei Evanghelii. Suspin pentru toți care sunt amăgiți de acest papă și de religia sa. Mi se frânge inima să văd atât de mulți oameni în acest sistem care nu pot discerne adevărul de erezie, creștinismul autentic de cel contrafăcut. Și într-adevăr mi se frânge inima să-i aud pe protestanții evanghelici că acest om era cu adevărat un creștin, care i-a condus pe alții la adevăratul creștinism.
Corupția religioasă a Romei a fost prezentată în mod constant pentru ca întreaga lume să vadă. Literalmente, splendoarea și fastul sunt extraordinare, oamenii stau la cozi interminabile timp de ore ca să se închine virtual unui om mort cu un rozariu în mâna sa și un crucifix strâmb lângă el. Un om a spus la televizor, un episcop catolic: „Ne-am rugat pentru el, iar acum ne vom ruga lui”, niște rugăciuni repetate fără nicio însemnătate, care sunt o scârbă înaintea lui Dumnezeu. A stat douăzeci și șase de ani în acea poziție și nu a știut niciodată adevărul. Și prinții de sub el, îmbrăcați în robele purpurii și stacojii sunt deghizați ca îngeri de lumină alături de el. Măreția și grandoarea acestei religii corupte care a devenit atât de bogată pe cheltuiala oamenilor, prin sărăcirea oamenilor, fermecând o lume credulă. Ei predică o altă evanghelie. Cum nu putem să vedem aceasta? Și ca omul să fie numit Tată Sfânt și să accepte aceasta - Isus L-a numit pe Dumnezeu „Sfinte Tată” în Ioan 17 în rugăciunea Sa de mare preot. Isus a spus: „Să nu numiți pe nimeni Tată” ca și cum omul este sursa vieții spirituale.” Să nu numiți pe nimeni Tată, și totuși întreaga preoțime, toți sunt numiți părinte. Ocazional și eu sunt numit părinte, care nu este o ofensă mică pentru mine. Papa este numit Sfântul părinte. A uzurpat titlul intenționat pentru Dumnezeu. El este numit capul bisericii. A uzurpat titlul intenționat pentru Cristos. El este numit Vicarul lui Cristos, vicar are legătură cu cuvântul vicarious – cel ce stă în locul lui Cristos. Și a furat asta de la Duhul Sfânt. S-a așezat în locul lui Dumnezeu, S-a așezat în locul lui Cristos și S-a așezat în locul Duhului Sfânt, aceasta înseamnă să-ți depășești limitele.
Nu cred că Isus sau Dumnezeu Tatăl sau Duhul Sfânt ar merge la o întâlnire cu musulmanii, să spună că împărtășesc o legătură spirituală comună și să sărute Coranul. Îmi aduc aminte de Luca 16 unde este acest bogat îmbrăcat în purpură și stacojiu, trăia în splendoare în fiecare zi. El moare și se trezește în Hades, chinuit și implorând ca să se întoarcă și să-i atenționeze pe oameni. Cred că Papa este în această situație. Însă ce a crezut el cu adevărat? Ce a spus de fapt, acest Papa Ioan Paul al doilea, care tocmai a fost îngropat? Știm că a crezut că mântuirea nu era numai în Isus Cristos, iar aceasta este o altă evanghelie, care îi aduce condamnarea. Însă aș dori să vă întreb ce a crezut el despre Maria? „Numai în Cristos” auzim aceste cuvinte și le cântăm. După moartea mamei sale, când avea opt ani, Karol Wojtyła - acesta era numele Papei - după moartea mamei sale când avea opt ani, a dezvoltat o devoțiune intensă pentru Maria. Când a devenit Papă în 1978 s-a rededicat formal pe sine și întregul său pontificat Mariei. A călătorit în jurul lumii vizitând numeroase locașuri de cult mariane, ca să o poată venera în maniera în care teologia catolică îi cere să facă aceasta. Aceasta este hiperdulia sau o dulia mai înălțată sau o venerare mai înaltă decât pentru îngeri.
Un exemplu al preocupării și devoțiunii sale pentru Maria a motivat mii, dacă nu milioane de catolici să facă din Maria concentrarea primară a vieților lor, atenția primară a rugăciunilor lor. A avut o emblemă papală care a fost dezvoltată, care în mijloc avea un imens M, de la Maria. Când a murit sicriul lui a fost decorat cu un imens M. Sloganul său personal, care a fost brodat pe toate robele sale papale, scria în latină „Totus tuus ego sum, Maria” – Sunt deplin al tău, Maria. „Totus tuus ego sum.” Apropo, acestea sunt cuvintele de deschidere din ultimul său testament și în acest testament, după ce s-a dedicat Mariei el spune: „pun aceasta” cu referire la momentul morții sale, „în mâinile mamei stăpânului meu, totus tuus. În aceleași mâini veșnice las totul și pe toți cu care am fost în legătură în viața mea și prin vocația mea. În aceste mâini, las mai presus biserica și de asemenea națiunea mea și toată omenirea.” A încredințat viața lui, biserica și întreaga lume în mâinile Mariei. Este ridicol. Este absurd. El spune: „Fiecare dintre noi trebuie să păstrăm în mintea noastră perspectiva morții. Eu, de asemenea, iau în considerare în mod constant aceasta și mă încred pentru momentul decisiv mamei lui Cristos a bisericii; maicii nădejdii mele.” Acest lucru este păgânism. Acest lucru ar fi înfuriat-o pe Maria dacă ar fi știut, însă nu știe. Ea nu a auzit niciodată nicio rugăciune de la nimeni. La fel niciun alt sfânt.
În notițele incluse în testamentul lui, Ioan Paul al doilea a citat cuvintele unui alt cardinal polonez: „Victoria, când va veni, va fi o victorie prin Maria.” Și dacă urmăriți cu atenție predicarea acestui om, puteți vedea acea devoțiune intensă pentru Maria într-un mesaj adresat audienței generale în Mai, anul 1997. Ioan Paul a spus, citez: „Istoria pietății creștine ne învață că Maria este calea care duce la Cristos.” Când a avut loc tentativa de asasinat, dacă vă amintiți, în 1981, el a mulțumit Mariei că i-a salvat viața. În 1992 și 1994 când a aniversat acea tentativă de asasinat, a făcut un pelerinaj special la altarul Fecioarei din Fatima, ca să aducă rugăciuni ceremoniale de mulțumire Mariei.
A scris o carte. Cartea lui Ioan Paul al doilea este Book of Mary (Cartea Mariei). În Prefața cărții spune că acea carte este pentru oamenii „care caută o relație mai profundă cu Isus și mama sa.” Cuprinsul are toate titlurile pe care Papa le-a aplicat Mariei: Poarta cerurilor, Mediatoarea tuturor harurilor, Oglinda desăvârșirii, Maica Bisericii, Maica îndurărilor, Stâlpul credințelor, Sămânța înțelepciunii. Aș dori să vă spun câteva lucruri care le spune în această carte. Citez, „Maria împărtășește condiția noastră umană, însă cu o deschidere completă pentru harul lui Dumnezeu. Pentru că nu a cunoscut păcatul ea este în stare să aibă compasiune pentru orice fel de slăbiciune.” Nu a cunoscut păcatul. De ce atunci în magnificatul ei, ea Îl numește pe Dumnezeu Mântuitorul ei?
El spune: „Ea înțelege omul păcătos și îl iubește cu o dragoste de mamă. În special din acest motiv ea este de partea adevărului și împărtășește din povara bisericii în a reaminti mereu și tuturor cerințele moralității.” El continuă: „Pentru fiecare creștin, pentru fiecare ființă umană, Maria este cea care a crezut prima. Mai exact cu credința ei, ca soție și mamă, ea dorește să acționeze asupra tuturor care se încredințează ei ca și copiii ai săi. Și este bine cunoscut că cu cât copiii ei perseverează și progresează în această atitudine, cu atât mai aproape Maria îi conduce la bogățiile nesfârșite ale lui Cristos.” Iarăși, avem această viață de efort și de zbatere și încerci să ajungi la Cristos, dar nu poți. Încerci să ajungi la Cristos și este greu să ajungi la Cristos, iar Cristos este un tip dur, însă nu se poate împotrivi mamei sale, așadar, te duci la mama sa și ea îți duce cazul tău, astfel că poți să ai acces. Așa stau lucrurile.
El spune mai departe: „Conform credinței formulate în Psalmi, documentată de biserică, gloria harului la care se face referire în Efeseni 1:6 este manifestată în Maica Domnului, prin faptul că ea a fost răscumpărată într-o manieră mai sublimă. Pe măsură ce creștinii își ridică ochii cu credință către Maria în timpul pelerinajelor lor, ei se luptă să crească în sfințenie împreună. Maria, slăvita fiică a Sionului, îi ajută pe toți copiii ei, indiferent care sunt și indiferent care este starea lor ca să găsească în Cristos calea către casa Tatălui.” Casa Tatălui este chiar greu de găsit. Cristos cunoaște calea, dar nu poți să ai atenția lui Cristos, așadar o cauți pe mama Sa și El nu se poate împotrivi ei, așa funcționează toată treaba.”
El continuă, „Nimeni nu ne poate duce, așa cum poate Maria, în dimensiunea divină și umană a tainei Evangheliei.” Aș dori să mă opresc aici și să spun că Maria nu are nimic de-a face cu mântuirea nimănui. Acest Papă a scris: „Ne putem duce la binecuvântata fecioară cu încredere și putem implora ajutorul ei conștienți de singurul ei rol încredințat de Dumnezeu ei, rolul de cooperant în răscumpărare, rol pe care l-a executat întreaga ei viață și în special la piciorul crucii.” Acest nou Papă, Benedict al șaisprezecelea, pe numele lui Ratzinger, în prima sa afirmație ca Papă a spus: „Așez biserica și pe mine în mâinile Mariei.” Amândoi o fac pe Maria responsabilă pentru tot. Dacă mergi în bisericile catolice din lumea întreagă, am fost în ele peste tot, veți vedea picturi sau imagini, iar deasupra este totdeauna Maria; rareori Dumnezeu – chipul lui Dumnezeu – rareori Cristos, aproape întotdeauna este Maria.
Cum stau lucrurile cu mântuirea? Cum a văzut Papa Ioan Paul al doilea mântuirea, fiind un catolic informat? Ei bine, el a fost un universalist modificat, da, un universalist modificat. El nu a spus clar că el credea că toți din lume vor fi în cele din urmă în ceruri, dar a folosit expresia mântuire universală de sute de ori în scrierile sale. Și adesea a exprimat incertitudinea cu privire la dacă vreo ființă umană va merge vreodată în iad. Într-un mesaj pentru audiența generală din iulie 1999, Papa a spus următoarele: „Aceste imagini ale iadului pe care sfintele Scripturi ni le prezintă trebuie interpretate corect. Ele arată frustrarea completă și goliciunea vieții fără Dumnezeu.” așadar el transportă iadul în vremea de acum și spune că iadul este doar o cale de a-ți descrie viața fără Dumnezeu. „Mai degrabă o stare, decât un loc” – acest lucru este scris în cartea sa, acest lucru l-a spus în cuvântarea sa – „Mai degrabă decât un loc, iadul indică o stare a celor care se separă liber și definitiv de Dumnezeu, Cel care este sursa vieții și bucuriei.” Așadar, iadul este viața ta fără Dumnezeu.
„Condamnarea veșnică rămâne o posibilitate reală, dar nu ni se acordă, fără o revelație specială divină, cunoașterea faptului dacă sau care din ființele umane sunt implicate afectiv în ea.” Nici măcar nu știm cine va merge acolo. Există o posibilitate, dar habar nu avem cine va merge acolo. Și apoi spune: „Gândul iadului nu ar trebui să creeze anxietate sau disperare.” Ei bine, nu-i așa că aceasta este bunătate? Este așa de bun. Și știți că diavolul ar vrea să minimalizeze iadul, nu-i așa? Să-l facă să dispară? În enciclica sa intitulată Redemptoris Mater Papa a spus: „Planul veșnic al lui Dumnezeu Tatăl, planul de mântuire a omului în Cristos ca plan universal, așa cum toți sunt incluși în lucrarea creativă a lui Dumnezeu, tot așa toți sunt incluși în planul divin de mântuire.” Mie îmi sună a universalism.
Într-un mesaj din 1995 el a spus: „Cristos a câștigat o mântuire universală cu darul vieții Sale. Pentru aceia, care oricum, nu au primit proclamația evangheliei așa cum am scris în enciclica Redemptoris Missio, mântuirea este acceptabilă” – aceștia sunt oamenii care nu au auzit niciodată Evanghelia – „mântuirea este accesibilă în moduri misterioase în măsura în care harul divin le este oferit datorită jertfei răscumpărătoare a lui Cristos, fără membralitate exterioară în biserică. Este o relație misterioasă. Este misterioasă pentru aceia care au primit harul, pentru că ei nu cunosc biserica și uneori în mod vizibil o resping.”
Ah, deci nu cunoști nimic despre biserică, nu cunoști Evanghelia, dar într-un mod misterios ajungi să fii mântuit. Sunt creștini evanghelici care au scris cărți și au spus exact același lucru. Papa a scris: „Urmașii altor religii pot primi harul lui Dumnezeu și pot să fie mântuiți prin Cristos fără mijloacele harului obișnuite, pe care le-a stabilit.” În același document Redemptoris Missio el spune: „Răscumpărarea care aduce mântuire pentru toți.” El spune „Duhul Sfânt oferă tuturora posibilitatea de a împărtăși misterul pascal într-o manieră cunoscută numai lui Dumnezeu. Mântuirea va rămâne întotdeauna un dar de la Duhul Sfânt. Ea pretinde cooperarea omului, atât în mântuirea sa, cât și în mântuirea altora.” Așadar, ceea ce ai este aceasta: mântuirea este prin fapte în care tu cooperezi cu Dumnezeu, dar nu e necesar să cunoști Evanghelia sau pe Cristos.
Așadar, el neagă exclusivitatea mântuirii prin Cristos și afirmă un fel de mântuire universală prin care oamenii pot ajunge în Cer, prin faptul că fac bine, indiferent de modul în care știu ei că fac bine. El mai spune – și este uimitor – „Universalitatea mântuirii înseamnă că aceasta este oferită nu doar acelor care cred explicit în Cristos.” Din moment ce mântuirea este oferită tuturor trebuie să fie disponibilă în mod concret tuturor, dar este clar astăzi, ca și în trecut, că mulți oameni nu au avut oportunitatea să vină ca să cunoască sau să accepte revelația Evangheliei sau să intre într-o biserică. Din moment ce Cristos a murit pentru toți și din moment ce chemarea absolută a fiecăruia din noi vine de la Dumnezeu și are un aspect universal, suntem obligați să știm că Duhul Sfânt oferă tuturor posibilitatea să se împărtășească în această taină pascală, iarăși într-o manieră cunoscută numai de Dumnezeu.
Una din cărțile sale bine-cunoscute este intitulată Crossing the Threshold of Hope (Când treci peste pragul speranței), într-adevăr un manifest agresiv și ecumenic. El a spus asta: „Musulmanii se închină adevăratului Dumnezeu. hinduismul este un alt mijloc de a te refugia în brațele Dumnezeului unic și adevărat. Budiștii au ajutorul lui Dumnezeu pentru obținerea adevăratei iluminări.” El a spus că este multă sfințenie și adevăr în toate religiile false, și până și animismul poate pregăti inima unei persoane ca să primească adevărul lui Cristos. În esență, el a spus că Dumnezeu ajută pe fiecare om să creeze mântuirea sa personală prin facerea de bine, iar Duhul Sfânt operează în fiecare religie. Acesta este mesajul pe care fiecare s-ar bucura să-l audă, așa-i? Stai acolo unde ești și fă totul cât poți mai bine.
Poate vă întrebați cum a extras el această învățătură din Scriptură? Nu este din Scriptură. Dacă vreți să știți ce a crezut despre Scriptură, vă pot spune imediat. Ioan Paul al doilea, precum toți catolicii începând de la Conciliul de la Trent, au contrazis categoric faptul că Scriptura este autoritatea supremă în ce privește credința, comportamentul și doctrina. Afirmațiile de la Vatican II „Biserica Romano-catolică nu susține certitudinea cu privire la toate adevărurile revelate din Sfânta Scriptură, ci Scriptura și tradiția trebuie să fie acceptate și cinstite cu sentimente egale de devoțiune și reverență.” Se reduce la faptul că ajungi să negi ce spune Scriptura, sucești și pervertești ce a spus Scriptura și inventezi o altă religie bazată pe tradiție.
Biserica Catolică spune că tradiția este egală cu Scriptură și biserica Catolică hotărăște ce anume compune tradiția. El de asemenea spune despre biserică că papii determină care este adevăratul înțeles al Scripturii și înțelesul pe care ei îl oferă este adevărul înțeles infailibil. Așadar, ai un om care pretinde că este capul bisericii, vicarul lui Cristos. El își arogă lui însuși o autoritate care Îi aparține numai lui Dumnezeu. El se simte liber să interpreteze Scriptura în orice mod vrea și este infailibil. Și în acest proces, desigur, el abandonează înțelesul clar al Scripturii care învață că doar Cristos este calea către mântuire numai prin credință.
Ei bine, este suficient cât am spus despre el. Aș dori să concluzionez uitându-ne la papalitate, pentru că el este reprezentatul ei. El nu a fost atât de teribil cum au fost unii papi, nu atât de imoral cum au fost unii papi. Este un suflet mai nobil decât alții, omenește vorbind. Aș dori să vă vorbesc despre ce afirmă papalitatea despre sine. Am o sursă pentru aceasta, The Fundamentals of Catholic Dogma de Ludwig Ott, scrisă în 1952 și tradusă în limba engleză în 1955. A reprezentat o materie primă ca să înțeleg teologia catolică timp de mulți ani. Aici sunt afirmațiile dogmei catolice, sunt dintr-o sursă primară: „Papa posedă putere deplină și supremă de jurisdicție asupra întregii biserici, nu doar în aspectele de creștinism și moralitate, ci de asemenea în disciplina bisericească și în guvernarea bisericii.”
Conciliul de la Vatican a declarat, a interpretat că: „Dacă cineva spune că pontiful roman are funcția de inspecție și de îndrumare numai, și nu are putere deplină și supremă de jurisdicție asupra bisericii universale, nu doar în lucrurile care aparțin de credință și moralitate, ci de asemenea și asupra celor care țin de disciplina și guvernarea asupra bisericii răspândite în întreaga lume sau dacă afirmă că el posedă în mod obișnuit partea principală și nu plinătatea acestei puteri supreme sau că această putere de care se bucură nu este obișnuită și imediată, atât peste toate bisericile și peste toți păstorii și peste aspectele de credință, un astfel de om să fie anatema.”
Dacă pui vreodată la îndoială autoritatea sa, eşti blestemat. Este un păcat mortal. Este inatacabil. Continuă și spune că puterea adevărată, puterea universală, puterea supremă și puterea deplină posedată de oricare Papă poate „să domnească independent în orice problemă fără acceptul cuiva, el însuși nu este judecat de nimeni pentru că nu există pe pământ un judecător mai mare decât el.” El este împăratul pământului. De aceea Vaticanul este țara lui, pentru că nu se poate supune niciunui monarh. El este regele lumii. Dogma catolică spune mai departe că Papa este infailibil atunci când vorbește ex catedra. Ex catedra înseamnă când vorbește stând pe scaunul lui. Când vorbește ca Papă, este infailibil. Dogma catolică spune: „Dumnezeu în ceruri va confirma judecata Papei în capacitatea sa de doctor suprem al credinței, el nu poate să greșească.”
Apropo, infailibilitatea papală a fost votată în 1870. Acest lucru era convenabil. A fost votat prin vot separat. Interesant. Au trebuit să voteze de mai multe ori ca să-l obțină în cele din urmă, și nu a fost niciodată unanim. Ioan Paul al doilea și-a cerut iertare pentru eșecurile catolicilor într-un mod foarte vag, pentru că atunci când a fost confruntat cu unele din problemele din trecut, unele lucruri rușinoase, precum convertirile forțate și antisemitismul și unele lucruri oribile care au fost realizate, și-a cerut iertare într-un mod foarte vag. Și trebuie să înțelegeți aceasta. Cum să-ți ceri iertare când eşti infailibil? Cum poate o biserică infailibilă să-și ceară iertare? Însă ascultați ce cred. Ei nu cred că biserica constă din persoane laice. Nu cred că biserică este alcătuită din laici. Laicii sunt fiii și fiicele bisericii, însă biserica este reprezentată de curia romană, de curtea papală a cardinalilor, episcopilor și preoților. Și când Ioan Paul și-a cerut iertare pentru falimentele catolicilor, el nu s-a referit la biserica infailibilă care este formată din papalitate și curia. „Ei nu sunt vinovați, pentru că ei trebuie să rămână totdeauna imaculați.” Păcatele au fost comise de fiii și fiicele bisericii, care formează poporul laic. Acest lucru este absolut ridicol când știi perversiunile sexuale ale preoților, pe care chiar și Benedict al șaisprezecelea a încercat să le ascundă sub preș, cu un comentariu prostesc despre procentul preoților pervertiți, el nu a folosit acel cuvânt, însă procentajul preoților pedofili nu este diferit de cel al populației normale.
Toate acestea sunt ascunse sub preș cât se poate de repede într-un efort de a proteja iluzia sfințeniei. În realitate, este greu să spui dacă afirmația de infailibilitate este mai mult ridicolă sau mai răutăcioasă – răutăcioasă pentru că atribuie unui om ceea ce îi aparține numai lui Dumnezeu, ridicolă pentru că papii au greșit adesea atât de mult și pentru că sistemul este atât de greșit. Cineva ar putea concluziona că sunt infailibili când vine vorba că au greșit. Aș dori să concluzionez cu trei gânduri. 1. Papalitatea nu este biblică. Nu este biblică. Nu avem nicio dovadă în Scriptură pentru papalitate, cum nu este nici pentru cardinali, episcopi, preoți sau călugărițe. Totul este o invenție a oamenilor și a demonilor ca să creeze iluzia de spiritualitate și iluzia de transcendent. A fost dezvoltată de către oameni răi călăuziți satanic ca să creeze o religie falsă care să fie vrăjmașul adevărului. Atracția vine din putere, prestigiu și bani. Încearcă să susțină papalitatea cu Biblia? Desigur. Ascultați! Iarăși, asta este din teologia lor de Ludwig Ott, The Fundamentals of Catholic Dogma. „Cristos a rânduit pe apostolul Petru să fie primul dintre apostoli și să fie capul vizibil al întregii biserici prin rânduirea lui imediat și personal pentru primatul jurisdicției.” Ceea ce fac ei este că se duc în urmă și spun că Petru a fost primul papă rânduit de Cristos. Conciliul de la Vatican spune: „Dacă spune cineva că el, binecuvântatul apostol Petru, nu a fost rânduit de Cristos, Domnul nostru, prințul tuturor apostolilor și capul vizibil al bisericii militante, sau că El l-a rânduit pe Petru și a primit imediat de la Domnul Isus Cristos primatul cinstei în ce privește jurisdicția adevărată și reală, să fie anatema.” Dacă negi papalitatea lui Petru, ești blestemat. Ești blestemat. Așadar, dacă spui că Papa nu este succesorul lui Petru, ești blestemat, spune Ott.
Iată aici un alt test al fidelității biblice pe care sistemul catolic nu îl trece. Niciun om care cunoaște Noului Testament nu va nega importanța lui Petru. El este important, un apostol important, un lider, un vorbitor pentru cei doisprezece, este în capul celor patru liste care îi prezintă pe cei doisprezece, el întotdeauna este în capul listei. El este reprezentantul lor. Nu aș vrea să-l numesc Părinte sfânt sau orice sfânt. A fost slab și egoist și păcătos și necredincios. Se prea poate să fi ajuns la Roma. Se prea poate să fi murit în Roma, însă nu este nicio dovadă. Se spune că a mers la Roma, a fost pastorul bisericii din Roma, a murit la Roma și este îngropat la Roma. Se presupune că catedrala Sf. Petru este construită în locul unde a fost îngropat. Nu este nicio dovadă. Un lucru este sigur, nu a păstorit niciodată nicio biserică în Roma, dacă s-a dus vreodată acolo. Cum de știm asta? Ei bine, Pavel a scris epistola către Romani în anul 56 și nu face nicio referire la Petru. Dacă Petru era în Roma, acolo deja era plantată o biserică. Dacă Petru ar fi fost pastor la biserica din Roma, de ce nu face referire la Petru? Salută o grămadă de oameni în capitolul 16. Îi salută, unul după altul, unul după altul. Ar fi un lucru destul de serios să îl neglijeze pe Petru.
Când Pavel a fost întemnițat mai târziu în Roma între 60-62, el scrie patru epistole și include în acele epistole pe toți cei care l-au vizitat. Nu îl menționează niciodată pe Petru. În ultima sa epistolă, 2 Timotei, scrisă undeva în jurul anului 64, el salută 10 oameni dintre romani, dar nu pe Petru. Nu pe Petru. Galateni 2:7-8, s-ar putea să vreți să vă uitați pentru o clipă la acest pasaj. Galateni 2:7-8 Pavel spune: „Ba dimpotrivă, când au văzut că mie îmi fusese încredințată Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur” – aceștia sunt neamurile – „după cum lui Petru îi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur.” Petru nu a fost niciodată numit pastor al adunării neamurilor, ca să ducă Evanghelia la neamuri. Niciodată. Galateni capitolul 2 vorbește despre aceasta, versetele 11 la 14, când Petru a venit în Antiohia, Pavel a trebuit să i se opună, pentru că era vrednic de osândit, din cauza compromisului său teribil, teribil. El a fost cel care s-a lepădat de Domnul, așa cum bine știți. El a fost cel care nu a ascultat de Domnul. El a fost cel laș.
Apropo, capul bisericii din Ierusalim, poate vă gândiți că Petru ar fi fost capul bisericii din Ierusalim, dar nu a fost. Conform cu Galateni capitolul 2 și Fapte capitolul 15, capul bisericii din Ierusalim a fost Iacov. A fost Iacov, nu Petru. Nu este niciun indiciu că Petru ar fi avut ceva de-a face cu cetatea Romei. În 1 Corinteni 1, apostolul Pavel se adresează partidelor din biserica din Corint. El spune: „Unii dintre voi zic: eu sunt al lui Pavel, al lui Apolo, al lui Chifa sau Petru și eu sunt al lui Cristos.” Nu îl evidențiază pe Petru. Nu face din el ca fiind cineva important. De fapt, el spune clar că niciunul din acești oameni nu are o însemnătate specială. Nu ei sunt cei care trebuie să primească laudele pentru lucrarea lui Dumnezeu. Mergeți la capitolul 3: „Cine este Apolo? Cine este Pavel? Slujitori ai lui Dumnezeu prin care ați crezut. Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească.” Este o modalitate foarte modestă de a te trata pe tine însuți. Nu slăvește pe nimeni. Mai mult, Pavel s-a dus la Roma ca să predice și în Romani 15:20 el spune: „am căutat să vestesc Evanghelia acolo unde Cristos nu fusese vestit.” Dacă Petru ar fi fost acolo și ar fi plantat o biserică, acest lucru nu ar fi fost adevărat. El nu s-ar fi dus undeva unde altul deja s-a dus. Petru ar fi fost deja episcopul Romei. De ce să se fi dus Pavel acolo și să întărească și să așeze acea biserică?
În 1 Petru, auzim ce spune Petru însuși. 1 Petru 1: „Petru, apostol al lui Isus Cristos.” Atât, un apostol al lui Isus Cristos. Se prezintă și nu este nimic mai mult decât atât, nu apostolul, nu capul bisericii. 1 Petru 5: „Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi, eu, care Sunt un prezbiter ca şi ei.” Un prezbiter ca și ei. Sunt unul dintre voi. Sunt un părtaș la slava care va fi descoperită. Păstoriți turma lui Dumnezeu. Supravegheați, nu de silă, ci de bună voie, după voia lui Dumnezeu. Nu pentru un câștig mârșav, ci cu lepădare de sine.” Versetul 3, urmăriți: „Nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărțeală.” Oh, o lovitură directă pentru papalitate. Noi suntem doar niște prezbiteri. Nu stăpânim. Petru însuși a învățat împotriva preoției, care desigur, papalitatea este stadiul suprem. 1 Petru 2:5 spune: „Sunteți pietre vii. Trebuie să zidiți o casă spirituală pentru o preoție sfântă.” Aceasta este ceea ce știm despre preoția credincioșilor. În versetul 9: „Sunteți o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câștigat.” Nu este nicio preoție ca și clasă, ci preoția tuturor credincioșilor.
Apropo, Petru dispare total după Fapte 15. Total. În ciuda acestui lucru, biserica romano-catolică afirmă că Petru a fost primul papă, capul peste întreaga biserică, și autorul succesiunii papale. De unde au scos-o? Au scos acest lucru din trei pasaje interpretate complet greșit, Matei 16, este unul pe care-l știți: „Isus a spus Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea.” Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea. Este un joc de cuvinte. El nu spune: Tu ești Petru și pe tine voi zidi biserica Mea. Tu ești Petru – petros. Petros, o piatră mică. Pe această petra, piatră de temelie, Îmi voi zidi Biserica Mea. Care era piatra de temelie? Piatra de temelie a realității lui Cristos. Simon Petru în versetul 16 spune: „Tu ești Cristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu.” Și Isus spune: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Şi Eu îți spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea.”
Cum poate fi acest lucru înțeles greșit? Limbajul este foarte clar. Versetul 19 – le plac tare mult aceste cuvinte – „Îţi voi da cheile Împărăției cerurilor, şi orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri.” Uau, asta sună ca autoritate. Tu eşti cel ce deschide și închide. Cine controlează ușa este responsabil. Tu decizi cine intră și cine iese. Nu asta îi spune lui Petru? Ba da, pentru că a fost adevărat cu privire la Petru, însă nu a limitat doar la Petru. Dacă vă uitați la capitolul 18, unde aveți secțiunea de disciplină, El spune în versetul 15: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câștigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inși, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameș. Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer.” Petru nu a primit nicio autoritate mai mare decât a oricărui alt credincios. Este aceeași.
Atunci ce este? Este autoritatea ca să spui cuiva că păcatele tale sunt iertate sau păcatele tale nu sunt iertate, pe ce bază? Bazat pe ceea ce cred, dacă se pocăiesc. Ai dreptul să spui cuiva: Poți să intri în Împărăție prin modul în care răspunzi la Evanghelie. Poți să spui cuiva: ești dezlegat de păcatele tale, pentru că ți-ai pus încrederea în Cristos. Poți să spui cuiva: Ești legat în păcatele tale pentru că L-ai respins pe Cristos. Tu poți să spui, după cum și eu pot să spun, Petru a putut să spună, oricine poate să spună. Avem această autoritate, bazat pe modul în care răspund oamenii. Papa greșește când spune: Nu știm taina celui care va merge în ceruri și a celui care va merge în iad. Ba da, știm. Avem autoritatea să spunem: Tu eşti în Împărăție și tu ești în afara ei. Tu eşti iertat, tu nu ești iertat, bazat pe răspunsul lor față de Cristos.
Ei mai folosesc un al doilea pasaj, Luca 22:31. Luca 22:31 unde Isus spune: „Simone, Simone, Satan v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta; şi după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întărești pe frații tăi.” Ei spun că aceasta reprezintă un fel de declarație a primatului papal. Oh, ce încurcătură! El spune: Te las în mâna lui Satan și credința ta nu va fi totalmente nimicită, însă te vei lepăda de mine „înainte să cânte cocoșul”, spune în versetul 34. Însă vei fi restaurat. Să întărești pe frații tăi. Așadar, ei spun că aici este marea trimitere ca să fie cel care întărește cel mai mult, în mod suprem, adică Papa. Iarăși, o interpretare absurdă a textului.
Un altul pe care-l folosesc este Ioan 21. Ioan 21. Trebuie să vă reamintesc fraților, că ei folosesc Scriptura, dar nu au nevoie de ea, pentru că ei pur și simplu inventează doctrine. Versetul 15, Ioan 21, Isus termină micul dejun și îi spune lui Petru: „Mă iubești?” ,Da, Doamne, știi că Te iubesc.’ „Paște mielușeii Mei.” Apoi El spune iarăși: „Paște oițele Mele.” Iarăși spune: „Paște oile Mele.” Ei afirmă că în această afirmație Petru a fost făcut păstorul suprem, afirmație întărită de trei ori. Nu. În 1 Petru 5, deja v-am citit. El spune că nu este nimic decât un prezbiter, supus Marelui Păstor. Ei spun că de la Petru este un lanț neîntrerupt de succesiune papală. Este absurd. Prima persoană care a fost de fapt Papă a fost în secolul al șaselea. Și apoi au trebuit să se întoarcă înapoi și să aleagă oameni care să umple golurile până la Petru. Mi-aș dori să fi avut timp să vă spun despre istoria papalității. Este o relatare urâtă. Vă rog să vă amintiți, că nimeni nu a fost oficial papă decât începând din anul 600. Înainte de aceasta au fost elemente ale bisericii, biserica instituțională - au fost elemente puternice ale bisericii în Roma și Constantinopol și în alte locuri, cam cinci au fost. A fost o bătălie pentru putere.
Episcopul Romei, pentru că Roma era semnificantă, a vrut să fie capul a totul și în cele din urmă și-a îndeplinit dorința după o istorie lungă și tristă. Însă au fost perioade când la Roma nu a existat niciun episcop, între anii 304-348, 638-640, 1085-86, 1241-43, 1267-71, 1292-1294, 1314-1316, 1415-1417, nu a fost niciun papă. Ceea ce vreau să spun este că nu există nicio succesiune aici. Cu siguranță că nu există nicio succesiune divină. Papalitatea a fost cumpărată, vândută și comercializată. A fost inventată și reinventată. La un moment dat au fost vreo trei papi în același timp care se luptau pentru putere. Ca o ilustrație, Alexandru al VI-lea a cumpărat titlul de papă. A cumpărat suficiente voturi, majoritatea a fost obținută atunci când s-a votat pe sine. În zilele sale Vaticanul a fost, spun istoricii, scena unor orgii frecvente, precum banchetul castanelor la care au participat vreo 50 de prostituate care se zvârcoleau și se târau dezbrăcate în mijlocul candelelor aprinse ca să adune castane împrăștiate pe podea, iar la final i-au distrat pe oaspeți cu răsfățuri carnale.
Un istoric a spus: „Începând cu Alexandru al VI-lea papalitatea a încercat din răsputeri să se emancipeze din moralitate.” Expunerea stricăciunii din istoria papalității este uimitoare, absolut uimitoare. A fost cumpărată și vândută, s-au dat lupte, au fost comise crime, mai mulți papi, liste în conflict ale papilor cu diferite nume, cu diferite numere. Dacă nu ar fi atât de trist, ar fi ca o glumă. Începând de la Grigorie cel Mare, 590-604, de atunci a fost un Papă legitim. Se presupune că începând de la Petru a existat o succesiune. Documente falsificate, contrafăcute au fost prezentate ca să justifice succesiunea. Așadar, puteți chiar șterge papalitatea, pentru că nu a existat nicio succesiune apostolică. Afirmația este ridicolă, absolut ridicolă. A fost o mare bătălie pentru putere și atunci au vrut să-și înrădăcineze acea putere. Odată ce a fost centrată în episcopul Romei și el a devenit Papa, a vrut să-și afirme și să-și înalțe puterea, astfel că a creat ideea de succesiune și a început să umple golurile care au fost în trecut.
Este nebiblic. În al doilea rând, nu este sfânt. Puteți citi și voi. Puteți citi istoria papilor. Este o istorie de groază. Teribil de păcătoși, și totuși în The New Catholic Encyclopedia afirmă că cel care primește sacramentul, Papa, și cei care-l aleg pe Papă trebuie să fie caracterizați de „o bunătate a vieții copleșitoare și obișnuită, în special o castitate desăvârșită.” Așadar, Papa este desăvârșit și trebuie să fie ales de oameni desăvârșiți. Este imposibil, evident. Aș vrea să spun următoarele: papalitatea este cea mai mare înșelătorie impusă lumii. Cea mai mare înșelătorie. Papii au fost niște curvari și corupți și criminali, unii au fost oameni buni în sensul uman, însă ei sunt ca niște puncte pe tot fundalul acestei istorii și este imposibil să vezi în aceasta lucrarea lui Dumnezeu sau vreo succesiune apostolică.
Ei bine, din moment ce timpul meu a trecut, aș dori să vă mai las încă un singur gând. Este nebiblic, este nesfânt și este aroganță și idolatrie. Papa are dreptul să pronunțe sentința de detronare împotriva oricărui suveran de pe planetă, așa spune papalitatea. Asta înseamnă că Papa este împăratul lumii. El poate să detroneze orice rege. The Catholic Encyclopedia spune: „Declarăm, spunem, definim, promitem că fiecare ființă umană ar trebui să fie supusă pontifului roman.” Papa este judecătorul suprem, chiar și al legilor civile și nu poate fi tras la răspundere. El este deasupra legii, el este deasupra tuturor împăraților. La consacrarea episcopilor romano-catolici este un jurământ de supunere față de Papă, ori de câte ori un episcop este consacrat, trebuie să rostească un jurământ de supunere. Iată ce spune: „Cu toată puterea mea voi persecuta și mă voi război cu toți ereticii, toți schismaticii și cu cei care se răzvrătesc împotriva Domnului nostru Papa și succesorilor lui, așa să mă ajute Dumnezeu și aceste sfinte evanghelii ale lui Dumnezeu.”
Așadar, rostești un jurământ ca să te războiești cu oricine care se răzvrătește împotriva Papei. Unde este smerenia aici? Catolicismul este un sistem gigantic de închinare la biserică, de închinare la sacrament, de închinare la Maria, de închinare la sfinți, de închinare la imagini, de închinare la moaște, de închinare la preoți și de închinare la Papă. J.C. Ryle a avut dreptate când a spus că aceasta este o idolatrie imensă și organizată. Un om care poartă o coroană de aur pe trei niveluri împodobită cu mărgăritare care valorează milioane? Garderoba unui cardinal costă zeci de mii de dolari. Petru a spus: „Argint și aur n-am.” Pavel a spus: „Nu am râvnit la aurul niciunui om, la argintul nimănui, la hainele nimănui.” „Papa este înconjurat de o expunere uluitoare de exagerare arogantă. Teatrul său nu este altceva decât un teatru pentru a da iluzia de Dumnezeu, iluzia transcendenței, iluzia spiritualității. Este o etalare pompoasă a bogăției. Este un răsfăț fastuos în clădiri ridicole, cu haine ridicole, coroane și tronuri pentru a acoperi și masca un sistem păcătos precum mormintele văruite în alb, cele la care Isus s-a referit.”
Nu a existat niciodată așa ceva precum încoronarea papală înainte de secolul al 10-lea, iar acum lumea și-a ieșit din minți în privința acestui lucru ca și cum ar fi adevărata religie. Am spus aceasta cu câteva săptămâni în urmă. Ne uităm la Evanghelia după Luca. Cu cât este mai multă liturghie, cu atât mai mult mister, cu cât este mai multă ceremonie, cu atât mai multă apostazie. Papa este o încălcare directă a tot ceea ce este în Scriptură și s-a socotit pe sine ca cea mai importantă persoană de pe pământ. Însă atunci, prieteni, nu e o bănuială rea ca să vedem pe anticristul final ca fiind un Papă. Coloseni 1:18 vorbește despre Isus Cristos: „El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi-născut dintre cei morți, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea.” Cine are primul loc în toate? Cristos. Cristos. Oh, dar au un sistem foarte inteligent. Cum să păstrezi eroarea, cum să perpetuezi eroarea, cum să faci erezia infailibilă și pe întâiul eretic de necontestat, de nereformat și absolut autoritativ. Este posibil ca anticristul final să fie un papă, pentru că anticristul final va fi un lider care va domina întreaga lume. El nu se va supune niciunui alt lider mondial. El va fi o imitare a lui Cristos, un anticrist, un pseudo-crist. El va avea putere internațională. El va fi dintre neamuri. Și sistemul său pare, conform cărții Apocalipsa capitolul 17, să fie condus din Roma.
Dacă Papa îi poate prosti pe evanghelici, mi se pare că anticristul nu va avea prea multe probleme să facă același lucru cu lumea întreagă.
Ei bine, haideți să încheiem aici.
SFÂRȘIT
This article is also available and sold as a booklet.
