Așa cum știți, duminica trecută seara am ajuns la mesajul final din epistola lui Iuda, la acea extraordinară declarație cu care Iuda își încheie scrisoarea: „Iar Aceluia, care poate să vă păzească de orice cădere, și să vă facă să vă înfățișați fără prihană și plini de bucurie înaintea slavei Sale, singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Cristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreție, putere și stăpânire mai înainte de toți vecii și acum și în veci. Amin”. Iuda, așadar, încheie epistola cu acea afirmație extraordinară că suntem păziți ca să nu cădem. Suntem păziți de Dumnezeu și, prin urmare, Dumnezeu merită toată slava.

Asta ne-a introdus într-o doctrină cunoscută sub numele de „perseverarea sfinților”. Perseverarea sfinților. Adevărații credincioși vor persevera în credință până la capăt. Uneori această doctrină este numită doctrina „siguranței veșnice”. De multe ori se spune criptic: „Odată mântuit, pentru totdeauna mântuit”. Și, bineînțeles, toate aceste lucruri sunt adevărate.

Vreau să înțelegeți că aceasta este o doctrină istorică. Am subliniat data trecută că este cea mai importantă componentă a mântuirii, pentru că dacă mântuirea nu ar fi permanentă, atunci doctrina alegerii ar fi pusă sub semnul întrebării, doctrina justificării ar fi pusă sub semnul întrebării, doctrina sfințirii ar fi pusă sub semnul întrebării și doctrina glorificării ar fi pusă sub semnul întrebării. Chemarea lui Dumnezeu ar fi pusă sub semnul întrebării și, prin urmare, lucrarea Tatălui, a Fiului și a Duhului ar fi pusă, de asemenea, sub semnul întrebării.

Așadar, ceea ce face ca toate doctrinele mântuirii să se unească și să rămână împreună este eternitatea mântuirii, este perseverarea sfinților. Aceasta a fost doctrina istorică a bisericii adevărate.

Era anul 1644, locul era Westminster Abbey, acea faimoasă biserică londoneză. Într-o cameră din interiorul mănăstirii care a fost numită „Camera Ierusalimului”. Adunarea care a avut loc acolo în anul 1644 a fost adunarea celor mai străluciți teologi și a celor mai mari cărturari biblici din Anglia. Puritanii erau forța dominantă acolo, puritanii erau cunoscuți ca iubitori de Scripturi, iubitori de Dumnezeu, iubitori de Cristos, iubitori de adevăr. Acești puritani s-au adunat împreună, aproximativ o sută dintre ei, împreună cu lorzi și oameni de rând. Și au început un efort de cinci ani, cinci ani de studiu intens al Scripturilor, cinci ani de dialog intens, cinci ani de efort scolastic intens, cinci ani de discuții, cinci ani pentru a produce o mărturisire de credință doctrinară.

Cinci ani mai târziu, în anul 1649, și-au încheiat sarcina și ceea ce au realizat este cunoscut sub numele de „Mărturisirea de credință de la Westminster”. Mărturisirea de credință de la Westminster. Puritani cunoscuți precum Thomas Goodwin, James Usher, Jay Lightfoot, Samuel Rutherford, Jeremiah Burroughs și președintele acestui grup, un om pe nume Twisse – T-W-I-S-S-E –au lucrat în acești cinci ani pentru a produce ceea ce a devenit cel mai important crez creștin numit „Mărturisirea de credință de la Westminster”.

În această mărturisire, printre altele, se află o afirmație despre siguranța mântuirii, despre faptul că mântuirea este veșnică. Ei au fost convinși că asta este ceea ce ne învață Biblia. Însă nu au numit această doctrină „siguranța mântuirii”, ci au numit-o „perseverare” și au numit-o corect. În Mărturisirea de credință de la Westminster este o declarație scurtă și fără ambiguități.

Mărturisirea spune următorul lucru și citez. „Cei aleși sunt aceia pe care Dumnezeu i-a primit în Cristos, Fiul Său iubit, pe care i-a chemat în mod eficient, pe care i-a sfințit prin Duhul Său Sfânt. Aceștia nu pot să cadă din această stare de har nici complet și nici definitiv, ci ei vor fi păstrați și vor persevera în acest har până la sfârșit și vor fi mântuiți pentru veșnicie”.

Aceasta este o afirmare corectă din punct de vedere biblic și foarte cuprinzătoare în ce privește perseverarea sfinților potrivit Mărturisirii de credință de la Westminster. Și, sincer, această afirmație nu necesită completări. Nu are nevoie de nicio modificare. Așa cum este, este exactă din punct de vedere biblic. Oricine a fost acceptat în Preaiubitul Fiu al lui Dumnezeu, chemat eficace la mântuire și sfințit de Duhul nu poate să cadă total sau final din această stare de har, ci ei vor fi păstrați și vor persevera în acest har până la sfârșit și vor fi mântuiți pentru veșnicie”.

Acest lucru este susținut, bineînțeles, de multe, multe texte din Scriptură. Nu a fost ca și cum ar fi trebuit să caute mult timp pentru a găsi pasaje din Scripturi. Acesta a fost doar unul dintre lucrurile pe care s-au angajat să le clarifice în cei cinci ani. Însă, de exemplu, pasaje precum Ioan 5:24. „Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă Cuvintele Mele și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și nu vine la judecată, ci a trecut din moarte în viață”. Ioan 3:16 și 18. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică. Oricine crede în El nu este judecat sau condamnat”.

Alte pasaje, care ne sunt cunoscute și nouă, Ioan 6:37. „Tot ce-mi dă Tatăl va ajunge la Mine, și pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară. Căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis, și voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi. Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul, și crede în El să aibă viața veșnică, iar eu îl voi învia în ziua de apoi”.

Avem acest text monumental în care vedem că nimeni nu scapă printre degete în procesul de mântuire. Pe aceia pe care îi alege Tatăl, îi atrage, pe aceia pe care îi atrage, îi atrage la Cristos, oricine este atras de Cristos vine și, când vine, Cristos îl primește, îl păzește și îl înviază în ziua de apoi. Același lucru este afirmat într-un alt mod de către Isus în Ioan 10:27-29.

„Oile mele ascultă glasul Meu, Eu le cunosc și ele vin după Mine. Eu le dau viața veșnică, în veac nu vor pieri și nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toți; și nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui meu, Eu și Tatăl una suntem”. Indicând siguranța credinciosului, El știe cine suntem, ne ține în mâna Lui. Tatăl ne ține în mână și nimeni nu ne poate smulge de acolo.

Sunt multe alte texte care merită atenția noastră. Mă gândesc la Ioan 4:14. „Oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete. Ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va țâșni spre viața veșnică”. Odată ce fântâna este deschisă, ea nu va seca niciodată. Este un izvor al vieții veșnice. În 1 Corinteni capitolul 1 citim că cei care sunt în Cristos - versetul 8, 1 Corinteni 1 - sunt „întăriți până la sfârșit, în așa fel încât să fie fără vină în ziua Domnului nostru Isus Cristos”. Suntem întăriți până la capăt și suntem fără vină până la capăt. Bine, dar dacă păcătuim? Păi, păcătuim. Dar păcatele noastre fiind acoperite de Cristos, ne lasă fără vină.

De asemenea, versetul 9 este atât de important. „Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtășia cu Fiul Său, Isus Cristos, Domnul nostru”. Dumnezeu, care v-a chemat, este credincios să vă întărească până la capăt și să vă ducă fără vină în prezența Sa veșnică.

Și din nou, 1 Tesaloniceni 5:23-24. „Dumnezeul păcii să vă sfințească El Însuși pe deplin; și duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru să fie păzite întregi fără prihană, la venirea Domnului nostru Isus Cristos”. Este aceeași afirmație că Dumnezeul care ne-a sfințit ne va păstra complet intacți, fără vină, din nou, până la venirea Domnului nostru Isus Cristos. Următorul verset, versetul 24 spune: „Cel ce v-a chemat este credincios, și va face lucrul acesta”. El a fost credincios pentru a vă chema la mântuire. El va fi credincios să vă păstreze până când mântuirea va fi completă.

Vă aduc aminte din nou de 1 Ioan 2:19. „Ei au ieșit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noștri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noștri, ar fi rămas cu noi. Ci au ieșit ca să se arate că nu toți sunt dintre ai noștri”. Adevărații credincioși rămân, rabdă și perseverează, nu pentru că au în ei înșiși puterea de a face acest lucru – ei nu o au, așa cum am arătat săptămâna trecută - ci pentru că același Dumnezeu care i-a chemat, același Dumnezeu care i-a socotit neprihăniți, același Dumnezeu care îi sfințește a promis că îi va proslăvi.

Mărturisirea de la Westminster afirmă cu exactitate despre credința mântuitoare că nu poate falimenta. Nu poate da greș. Și în acest moment, cred că este crucial pentru noi să înțelegem ce nu înseamnă perseverarea sfinților. Acest lucru ne va ajuta să înțelegem ce înseamnă.

În primul rând, nu înseamnă că un creștin nu falimentează niciodată. Nu înseamnă că cei credincioși nu eșuează sever, serios și grav în viața lor de credință. Eșuăm. Ci înseamnă ceea ce mărturisirea spune: înseamnă că nu eșuează total sau definitiv. Eșuează, da. Eșuează grav, da. Falimentează în mod repetat, da. Eșuează de tot? nu. Falimentează definitiv? nu.

Mărturisirea de la Westminster a continuat spunând următoarele și citez din nou: „Cu toate acestea, credincioșii pot să cadă uneori, prin ispitele lui Satan și ale lumii, prin puterea corupției rămase în ei, așa încât ei pot neglija mijloacele păstrării lor, făcând păcate grave și pot continua în această stare pentru o vreme. Astfel, ei pot să cadă în dizgrația lui Dumnezeu, pot să-L întristeze pe Duhul Sfânt, pot să se lipsească într-o anumită măsură de haruri și de mângâiere, pot avea inimile împietrite și conștiințele rănite, pot să-i rănească și să-i facă să se poticnească pe alții și pot să atragă disciplinarea temporară asupra lor”.

Cei care au scris Mărturisirea de la Westminster au înțeles că asta nu înseamnă că suntem desăvârșiți. A spune că perseverăm nu înseamnă că suntem perfecți. În noi rămâne corupția. Există posibilitatea de a neglija mijloacele harului. Există posibilitatea de a cădea în păcate grave și de a continua în ele până la o vreme. Există posibilitatea de a atrage dizgrația lui Dumnezeu și întristarea Duhului, aducând asupra noastră privarea într-o anumită măsură de haruri și de mângâiere. Există posibilitatea păcatului dintr-o inimă împietrită și o conștiință rănită care nu funcționează așa cum ar trebui. Există posibilitatea rănirii și provocarea poticnirii celorlalți din biserică și din exterior și aducerea asupra propriei persoane a judecăților și a disciplinărilor temporare.

Cu alte cuvinte, perseverarea nu înseamnă perfecțiune. Nu asta spunem noi. De fapt, nu există deloc perfecțiune. Și astfel această realitate, într-un anumit sens, ne descrie pe toți mai mult sau mai puțin. Deci, atunci când vorbim despre perseverarea credincioșilor, nu ne referim la perfecțiune. Nu vorbim despre atingerea unei stări fără de păcat. Vorbim despre perseverare în credință, dar asta nu înseamnă că nu este însoțită de eșec.

În al doilea rând, este important să înțelegem că perseverarea nu doar că nu înseamnă perfecțiune, dar nici nu înseamnă că oricine și toți cei care „Îl acceptă” pe Cristos pot trăi așa cum doresc ei fără nicio frică de iad. Nu este suficient să ai o credință superficială în Cristos. Nu este suficient să îți iei un angajament superficial față de Cristos, să ai un interes superficial față de Cristos. Nu este suficient să ai niște sentimente bune legate de Isus și să-ți iei un angajament de moment față de El. Nu asta spunea Mărturisirea de la Westminster.

Iată de ce – și asta este foarte important - modul corect de a descrie această doctrină este „perseverarea sfinților”, mai degrabă decât „siguranța veșnică”. Asta nu se referă doar la faptul că avem siguranță veșnică, ci are în vedere siguranța noastră veșnică deoarece credința noastră perseverează. În Ioan 8:31-32, Isus a spus: „Sunteți în adevăr ucenicii Mei dacă rămâneți în Cuvântul Meu”. Adevărații ucenici rămân în credință și nu trăiesc ca cei necredincioși.

După roadele lor, îi puteți cunoaște, pentru că așa cum spune Efeseni 2: „Căci prin har ați fost mântuiți prin credință; și aceasta nu vine de la voi ci, este darul lui Dumnezeu; nu prin fapte ca să nu se laude nimeni”. Așadar chiar dacă mântuirea voastră nu este prin fapte, rezultatul mântuirii voastre sunt faptele bune. “Căci noi suntem lucrarea Lui, și am fost zidiți în Cristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele”.

Un om, care L-a „acceptat” pe Isus, a luat o decizie pentru Isus, s-a rugat și a continuat să trăiască într-un mod de viață păcătos, fără nicio teamă de iad, deoarece crede că are siguranța veșnică a mântuirii, este înșelat. De aceea, trebuie să fim atenți atunci când vorbim despre doctrina siguranței veșnice, ca și cum o singură rugăciune îți oferă siguranță pentru totdeauna. Și apropo, acest lucru este învățat de mulți oameni. Toți acei oameni care neagă doctrina Domniei lui Cristos, toți acei oameni care sunt împotriva acestei doctrine, afirmă că doar o rugăciune rostită o singură dată aduce siguranța veșnică fără a fi nevoie de perseverare. Aceasta este o denaturare a ceea ce învață Scriptura, de aceea am scris cartea Evanghelia după Isus și urmează, Evanghelia după apostoli. Asta nu este adevărat.

Așadar, a vorbi despre siguranța credinciosului nu este în sine ceva greșit. Noi avem siguranță. Doar că cealaltă expresie este mai atentă și mai precisă. Nu este adevărat că cineva are siguranță, indiferent cât de mult trăiește în păcat, oricât de mult I-ar întoarce spatele lui Cristos și chiar dacă L-ar nega categoric, așa cum au spus mulți. Siguranța este pur și simplu o realitate din cauza perseverării. Un credincios poate să păcătuiască, așa cum am spus, poate să păcătuiască grav, poate să păcătuiască în mod repetat, dar nu va rămâne în păcat. El nu se va întoarce din nou sub stăpânirea totală a păcatului. El nu își va pierde credința în Cristos și nu se va lepăda de Domnul său și de Evanghelie.

Niciun credincios adevărat nu va evita sfințenia și va îmbrățișa păcatul în același timp. 1 Ioan 3:10 - foarte simplu. „Prin aceasta, se cunosc copiii lui Dumnezeu și copiii diavolului. Oricine nu trăiește în neprihănire nu este de la Dumnezeu”. Este atat de simplu. Oricine nu înfăptuiește dreptatea nu este de la Dumnezeu. Și versetul anterior spune: „Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuiește”.

Nu acesta este obiceiul zilnic al vieții tale. Deci nu este suficient să spui că dacă te-ai rugat o dată o rugăciune, și ai luat odată o decizie, nu are importanță felul în care trăiești, nu are importanță modul tău de viață, nu are importanță dacă te vei lepăda de Cristos mai târziu, încă ai siguranță veșnică. Nu. Doctrina siguranței credinciosului este legată de credința perseverentă a credinciosului.

Așadar, doctrina perseverării este asta. La mântuire vi se oferă o credință supranaturală de la Dumnezeu pentru a crede Evanghelia, pentru a crede mărturia Duhului Sfânt cu privire la Cristos și, prin urmare, pentru a crede în Cristos. Astfel venind la Cristos, ați ajuns să-L cunoașteți pe Dumnezeul viu și adevărat. Credința aceasta este un dar supranatural de la Dumnezeu. Este un dar al harului și al îndurării.

Din nou, Efeseni 2:8-9. „Căci prin har ați fost mântuiți prin credință; și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu”. Nu doar harul este de la Dumnezeu ci și credința. Dar oare ce fel de credință oferă El, o credință temporară? Dacă o credința mântuitoare este un dar de la Dumnezeu, atunci ce fel de dar ar putea să-ți ofere Dumnezeu? El nu-ți va oferi un dar temporar al credinței. Iar dacă mântuirea ta ar depinde de o credință omenească, îți garantez că nu va dăinui, am spus asta și săptămâna trecută. Dacă ne-am putea pierde mântuirea, am pierde-o. De aceea, Isus a spus: „Cine va răbda până la sfârșit, va fi mântuit”. Puteți spune cine sunt cei mântuiți. Puteți spune cine sunt aceia care vor intra în mântuirea deplină, în viața ce va să vie. Ei sunt cei a căror credință rabdă până la capăt, pentru că este o credință durabilă. Acesta este genul de credință pe care o dă Dumnezeu. E ceva foarte diferit de credința omenească, foarte diferit.

Aș putea să vă ilustrez foarte simplu modul în care funcționează credința omenească. Trăim prin această credință omenească. Adică trăim prin credință omenească în fiecare zi a vieții noastre. Vă duceți la un restaurant, comandați ceva de mâncare și mâncați. Acesta este un act de credință. Este. Nu știți ce-i acolo. Nu știți dacă a făcut cineva ceva cu ea. Nu știți de unde a venit. Nu știți în ce condiție se află. Nu știți cine a gătit-o. Nu aveți nici măcar o idee. Se umple paharul cu ceva iar voi îl beți. Ei vă spun ce este, dar nu știți ce este. Acesta este un act de credință.

Mai mult decât atât, porniți robinetul acasă, umpleți paharul și îl beți, însă, nu aveți nicio idee ce poate fi în țevile dumneavoastră. Este un act de credință. Vă urcați într-un automobil, întoarceți cheia în contact și porniți o serie de patru până la opt explozii și nu vă este teamă că veți exploda chiar dacă aveți un motor cu ardere internă în dreptul genunchilor dumneavoastră. Mergeți pe autostradă cu 105 km pe oră, accelerând încrezător, fără să vă așteptați vreodată să vedeți un tir care vine pe banda voastră din direcția opusă. Este un act de credință.

Mergeți la doctor și spuneți: „Domnule doctor, anesteziază-mă, taie-mă și scoate afară tot ce consideri”. Nu-l cunoașteți pe medic sau pe altcineva din acea cameră și nu aveți nicio idee despre ceea ce fac ei acolo. Aș spune că este un act de credință destul de semnificativ. Trăim tot timpul prin credință. Tot timpul.

Dar există un motiv pentru asta. Aceasta este o credință educată. Aceasta este o credință umană instruită. Am trăit suficient de mult pentru a ști că motoarele nu explodează și am trăit suficient de mult pentru a ști că medicii scot de obicei doar ce trebuie și nu își lasă instrumentele înăuntru când au terminat. Ați trăit destul ca să știți că mâncarea pe care o primiți este bună, deoarece o mâncați de ani de zile și apa pe care o beți este bună, pentru că o beți de ani de zile. Așadar, acesta este un fel educat și instruit de credință omenească.

Dar când vine vorba de a-ți pune credința în Isus Cristos, trebuie să te lepezi de tine, să te încredințezi complet cuiva pe care nu l-ai mai văzut și pe care nu l-ai experimentat niciodată și pe care nu poți să-l cunoști sau să-l experimentezi până nu ajungi la acel abandon complet. Aceasta necesită o credință care depășește credința omenească normală. Este nevoie de o credință care să fie un dar de la Dumnezeu, o credință supranaturală. Și singurul fel de credință pe care Dumnezeu o dă este o credință care dăinuie.

Nu ai avea cum să-ți gestionezi propria credință pentru a fi mântuit și nici nu ai putea să aduni suficient din propria ta credință pentru a rămâne mântuit. Și dacă ai depinde de propria ta credință, ai falimenta atunci când Dumnezeu nu ar face ceea ce ai crezut că ar trebui să facă, atunci când nu s-ar ocupa de viața ta așa cum ai crezut că ar trebui să o facă, și atunci când ai avea multe dezamăgiri, tragedii și întristări și altele, propria ta credință umană ar fi în mod constant din ce în ce mai slabă și ai începe să pui sub semnul întrebării tot felul de lucruri, deoarece experiența ta nu ar fi susținută - cel puțin vizibil pentru tine – de ceea ce te așteptai de la Dumnezeu, mai ales dacă cineva ți-ar fi spus: „Vino la Isus și totul va fi extraordinar”.

Darul credinței, credința supranaturală dată de Dumnezeu, rezistă astfel încât să crezi chiar și atunci când nimic nu merge așa cum crezi că ar trebui. Această credință durabilă este inexplicabilă din punct de vedere omenesc. Omenește este inexplicabilă. Este credința care a dus martirii până în pragul morții, până la ghilotină, până la pierderea a tot ce au avut. Este inexplicabilă din punct de vedere uman. Așadar siguranța în Cristos, este legată de o credință perseverentă care dăinuie până la sfârșit.

Orice concepție despre mântuire care scoate din ecuație siguranța este o denaturare a adevărului. Și orice idee cu privire la siguranță care ignoră perseverarea este o denaturare a adevărului. Nu poți avea mântuire fără a avea siguranță. Nu poți avea viață veșnică dar să nu fie veșnică și nu poți avea o mântuire sigură fără o credință care perseverează.

Deci, evident, asta nu înseamnă că suntem perfecți, dar înseamnă că perseverăm. Și nu este suficient să te rogi o dată o rugăciune și apoi să trăiești ca un necredincios tot restul vieții tale și să crezi că ai primit mântuirea și că ai siguranța mântuirii. Este o distorsionare teribilă. Voi spune încă odată că orice idee cu privire la mântuire care scoate din ecuație siguranța, este o denaturare a adevărului. Și orice idee cu privire la siguranță care ignoră perseverarea este o denaturare a adevărului.

Acum, sunt atât de multe texte de studiat în acest sens, dar dați-mi voie să vă îndrept atenția spre un text care cred că ne va fi de mare ajutor. Întoarceți la 1 Petru capitolul 1. 1 Petru capitolul 1. Avem de-a face cu un text foarte profund și foarte valoros. Acesta este un text care se dezvoltă sub ochii voștri. Însă aș dori să vă uitați de la versetul 3 până la 9 - versetele 3 la 9. Și vreau să vi le citesc. Asta este ca un fel de doxologie, la fel ca la încheierea epistolei lui Iuda și este o afirmare a unei binecuvântări glorioase direcționate spre Dumnezeu pentru mântuirea noastră veșnică. Ascultați ce scrie Petru.

Versetul 3. „Binecuvântat să fie Dumnezeul Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Cristos din morți, la o nădejde vie și la o moștenire nestricăcioasă și neîntinată, și care nu se poate veșteji, păstrată în ceruri pentru voi” – și apoi urmează fraza cheie - „care sunteți păziți”. Puteți sublinia acest lucru. Aceasta este esența pasajului. Petru Îl binecuvântează pe Dumnezeu pentru această protecție divină. „Voi sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu prin credință pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi.”

Acum observați că aceste două lucruri sunt legate între ele. Suntem păziți pentru a primi această moștenire veșnică, iar protecția ne este oferită prin credință. Versetul 6. „În ea, voi vă bucurați mult” - Bineînțeles. Cine nu s-ar bucura? Vă bucurați mult că sunteți păziți.- „măcar că acum, dacă trebuie, sunteți întristați pentru puțină vreme prin felurite încercări” – încercările vor veni - „pentru ca încercarea credinței voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere, și care este cercat în foc să aibă ca urmare lauda, slava și cinstea la arătarea lui Isus Cristos; pe care voi Îl iubiți fără să-L fi văzut, credeți în El fără să-L vedeți, și vă bucurați cu o bucurie negrăită și strălucită, pentru că veți dobândi ca sfârșit al credinței voastre, mântuirea sufletelor voastre”.

Acum vreau doar să vă aduc la miezul pasajului. Versetul 5. Sunteți păziți, și sunteți păziți prin credință, versetul 5. Versetul 8, „Credeți în El fără să-L vedeți”. Din nou accentul este pus pe credință. Versetul 9, „pentru că veți dobândi ca sfârșit al credinței voastre, mântuirea sufletelor voastre”. Acolo se referă la mântuirea finală, la glorificare.

Observați, acest subiect al siguranței, de a fi păzit, este legat de o credință durabilă. Acum, înainte de a ne uita la detaliile acelui pasaj, vreau doar să aduc înaintea voastră o imagine mai largă. Nu cred că voi reuși să finalizez azi, așa că vom termina duminica viitoare seara sau poate că vom reuși să finalizăm duminica viitoare seara, nu știu.

Aceste cuvinte au fost scrise de Petru. Acum dați-mi voie să mă opresc și să vorbesc puțin despre Petru. Știm toți despre Petru, nu? Dacă cineva - dacă cineva – ar trebui să scrie un tratat despre perseverarea sfinților, acela ar trebui să fie Petru. Chiar el. El este persoana potrivită pentru a depune mărturie despre perseverare, deoarece dacă a existat o persoană în Noul Testament care a fost constant predispusă la eșec, cine a fost? A fost Petru. A fost tocmai omul care a scris aceste cuvinte, pentru că el a fost cel care a experimentat cel mai frecvent ce înseamnă să ai parte de protecția unei credințe perseverente. Presupun că în cazul lui a fost un fel de credință care revine.

Pe baza evidențelor evangheliilor, niciunul dintre ucenicii Domnului nostru - cu excepția lui Iuda, bineînțeles- nu a eșuat mai jalnic decât Petru: precipitat, nesigur, ambițios, egoist, ezitant, slab, laș, impulsiv. De mai multe ori a primit mustrări zdravene de la Domnul. Cred că niciuna nu este mai dură decât în Matei 16:23, unde Isus îl privește în față și îi spune: „Înapoia Mea - cum? - Satana”. Acum, cred că aceasta ar fi limita. Pentru că atunci când Domnul te identifică drept instrumentul lui Satan, te-ai împiedicat rău de tot. Vă aduceți aminte că punctul cel mai de jos a fost aproape imediat după punctul culminant al vieții sale consemnat în același capitol în versetul 16 când a spus: „Tu ești Cristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu”. Și Isus i-a zis: „Nu carnea și sângele ți-au descoperit aceste lucruri, ci Tatăl meu care este în ceruri”.

Petru însă este acest mare exemplu al înălțării și al căderii, extrem de sus și extrem de jos. Petru este dovada faptului că un credincios adevărat poate să se împiedice și să se poticnească serios, să falimenteze și să falimenteze serios, să fie slab și laș și să se lepede temporar, însă pentru că a fost păzit de o credință durabilă produsă în inima sa de către lucrarea suverană a lui Dumnezeu, el nu eșuează niciodată complet și niciodată nu falimentează definitiv.

Nu a trecut mult timp după acea lepădare că a ieșit afară și ce a făcut? A plâns cu amar, dorind cu disperare să fie restaurat. Isus i-a spus chiar în Luca 22 că acest lucru avea să se întâmple. El i-a spus în Luca 22:31 „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul”. Înțelegeți că Satan nu poate face nimic nimănui decât dacă are permisiunea? Satan este slujitorul lui Dumnezeu, nu poate face altceva decât ceea ce Dumnezeu îi dă voie să facă. El a vrut ca Petru să se frângă pentru că știa cât de important este Petru pentru misiunea Evangheliei. Dar uitați-vă la versetul 32. Aici este ceva de subliniat, oameni buni, ceva care nu trebuie uitat niciodată. Luca 22:32. Ascultați. „Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul” Pentru a vă scutura și pentru a afla cum sunteți în realitate. Și acum versetul 32, îmi place afirmația asta „dar Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta”. Uau. „M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta”. Să vă spun ceva. Dacă așa s-a rugat Isus, așa se va întâmpla. Credința lui nu se va pierde.

Știți, Petru, a crezut că Domnul nu înțelege cu adevărat cât de tare este. Petru s-a gândit că va rămâne în picioare și prezintă perspectiva lui în versetul 33. „Doamne, I-a zis Petru cu tine sunt gata să merg chiar și în temniță și la moarte!” Și Isus i-a zis: „Petre, îți spun că nu va cânta astăzi cocoșul, până te vei lepăda de trei ori că nu Mă cunoști”.

Isus a lăsat să se întâmple. Satan nu l-ar fi putut ispiti pe Petru dacă Domnul n-ar fi îngăduit. Și a îngăduit asta știind că nu se poate pierde credința lui Petru pentru că El s-a rugat ca să nu se piardă credința lui. Și rugăciunea Lui va fi întotdeauna ascultată și va primi răspuns de la Tatăl, deoarece Isus se roagă întotdeauna după voia Tatălui, așa cum Duhul mijlocește după voia Tatălui.

Veți întreba: „De ce a îngăduit să se întâmple așa ceva?” Pentru ca încercarea să-i demonstreze lui Petru aspectul durabil al credinței sale. Domnul nu avea nevoie să știe dacă era reală credința sa, însă Petru avea nevoie. Și vă voi arăta mai târziu, în text, de ce avea nevoie. Veți zice: „Bine, da, Domnul s-a rugat pentru Petru ca să nu se piardă credința lui, însă cum rămâne cu noi?” Întoarceți la Ioan 17. Întoarceți la Ioan capitolul 17. Aici Îl veți găsi pe Domnul rugându-se. Aceasta este rugăciunea Sa de Mare Preot.

Am putea începe de la versetul 9: „Pentru ei mă rog” -rugându-se pentru cei care cred –„Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că sunt ai Tăi: tot ce este al Meu este al Tău, și tot ce este al Tău este al Meu – și eu sunt proslăvit în ei”. Isus se roagă pentru credincioși, nu doar pentru cei ce erau în viață atunci, ci și pentru cei ce vor fi credincioși în viitor. Apoi versetul 11, „Eu nu mai sunt în lume” - El știa că va pleca - „dar ei sunt în lume” - va trebui să plec și să-i las aici - „Și Eu vin la Tine. Sfinte Tată - spune El - „Păzește în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem și Noi”.

Uau, ce rugăciune extraordinară! Tată, păzește-i! Nu doar Petru, nu doar credința lui Petru nu va falimenta, ci niciuna dintre ele. Păzește-i pe toți, pe toți cei pe care Mi i-ai dat, pe toți aleșii, pe toți cei socotiți neprihăniți, pe toți cei sfințiți, păzește-i, păzește-i în Numele Tău, în conformitate cu cine ești, Dumnezeul Cel mare, Cel tare, atotputernic, atotștiutor și păzitor, pentru ca împreună să fim una în slava acelei zile când toată omenirea răscumpărată va fi adunată în prezența Ta.

Mai specific, uitați-vă la versetul 15. Isus urmează să se roage, și spune următoarele: „Nu Te rog să-i iei din lume„ - Avem nevoie de ei în lume ca să evanghelizeze – „ci să-i păzești de cel rău”. Îl vedem aici pe Isus mijlocind pentru noi în calitate de Mare Preot, cerându-I Tatălui să ne păzească, să ne păstreze, să ne protejeze, pentru ca să nu se piardă credința noastră. În versetul 17, El adaugă, „Sfințește-i prin adevărul Tău; Cuvântul Tău este adevărul”. Versetul 18. „Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, așa i-am trimis și Eu pe ei în lume. Și Eu Însumi Mă sfințesc pentru ei, ca și ei să fie sfințiți prin adevăr. Și Mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor”.

Nu doar pentru cei care sunt credincioși acum, ci și pentru cei care vor crede prin Cuvântul pe care acești credincioși îl propovăduiesc. “Mă rog ca toți să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine și Eu în Tine, ca și ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis. Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum și Noi suntem una. Eu în ei și Tu în Mine, pentru ca ei să fie în chip desăvârșit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine”.

Isus spune: „Tată, vreau să le arăți slava Mea. Vreau să-i aduci în slava veșnică. Vreau să-i păzești. Vreau să-i ții. Vreau să-i păstrezi. Vreau să faci în așa fel încât credința lor să nu se piardă niciodată, astfel încât să fim toți împreună, una în slava veșnică, așa cum a fost hotărât și intenționat la întemeierea lumii atunci când ai pus în mișcare acest plan de răscumpărare. Păzește-i de cel rău. Sfințește-i prin Cuvântul Tău. Adu-i în slava veșnică, să poată împărtăși slava împreună cu noi și nu numai atât - versetul 20 spune - „ci și pentru toți cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor”. Tu și cu mine suntem incluși în acel verset, versetul 20, pentru că noi credem prin cuvintele scrise de apostoli.

Așadar, observați că Domnul Isus Cristos mijlocește pentru Petru ca o ilustrare în Luca 22. Nu este ceva ciudat, nu este ceva unic. Este aceeași mijlocire pe care o practică și în Ioan 17 și nu este doar pentru apostoli atunci, ci pentru toți cei ce vor crede, ca Tatăl să îi păstreze și să îi ducă în slava veșnică intacți, în care vom fi una în El și în Fiul.

Și apropo, aceasta nu a fost doar o rugăciune de moment pe care a oferit-o Isus acolo în grădină, în Ioan 17 în acea noapte. Așa se roagă și astăzi și în fiecare zi și în toată vremea. Evrei 7:25. Ascultați acest verset extraordinar. Evrei 7:25. „De aceea și poate să mântuiască în chip desăvârșit” – așa trebuie să sune fraza – “De aceea și poate să mântuiască în chip desăvârșit pe cei care se apropie de Dumnezeu prin El”. „El poate să mântuiască în chip desăvârșit pe cei care se apropie de Dumnezeu prin El” - iată de ce „pentru că El trăiește pururi să mijlocească pentru ei”.

Această rugăciune din Ioan 17 este o rugăciune pe care Isus continuă să o aducă tot timpul, Marele nostru Preot care stă la dreapta Tatălui și mijlocește pentru noi, Cel ce poate să ne mântuiască în chip desăvârșit pentru că trăiește pururi ca să mijlocească pentru noi. Suntem păziți printr-o credință durabilă care este susținută și menținută până la capăt prin mijlocirea Domnului Isus Cristos Însuși.

Și, așa cum am menționat mai devreme, Duhul Sfânt are un rol extrem de important în această slujbă de păstrare. Romani 8, Duhul Sfânt ne ajută în slăbiciunile noastre. Căci nu știm cum să ne rugăm. „Dar însuși Duhul mijlocește pentru noi cu suspine negrăite” – și asta nu este vorbirea în limbi sau ceva de felul acesta. Nu este ceea ce credeți voi, este ceea ce spune Duhul Sfânt și nu este ceva ce poate fi rostit, este ceva ce nu poate fi rostit. Este o comuniune intra trinitariană liniștită, privată, interioară, în care Duhul mijlocește pentru noi cu suspine negrăite care-s prea profunde pentru a putea fi rostite. Nu sunt cuvinte. Este Duhul care mijlocește în numele nostru. „Și cel ce cercetează inimile„ – aici este vorba despre Dumnezeu – „știe care este năzuința Duhului, pentru că El mijlocește pentru sfinți după voia lui Dumnezeu”.

Așadar, Cristos se roagă după voia lui Dumnezeu ca să nu se piardă credința noastră, ca Tatăl să ne păzească. Duhul se roagă după voia lui Dumnezeu. Astfel, rezultatul este că „Toate lucrurile” - versetul următor – „lucrează împreună spre binele celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu și anume spre binele celor ce sunt chemați după planul Său… El i-a și socotit neprihăniți, iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniți i-a și proslăvit”.

Mijlocirea lui Cristos ne garantează slava viitoare. Mijlocirea Duhului Sfânt ne garantează slava viitoare. Și planul Tatălui ne garantează slava viitoare prin faptul că ne-a cunoscut, ne-a predestinat, ne-a chemat, ne-a socotit neprihăniți și ne va proslăvi pentru că planul Său de la început a fost să ne facă asemenea chipului Fiului Său. El nu te-a mântuit pentru un proiect temporar, ci te-a mântuit pentru a te face asemenea chipului Fiului Său în slava veșnică, pentru a-ți oferi adevărata sfințenie a lui Cristos.

Când vă gândiți la cer, asta nu înseamnă că vom arăta fizic ca Isus, ci că vom fi ca Isus în termenii unei sfințenii desăvârșite. Am fost aleși, chemați, socotiți neprihăniți, sfințiți și vom fi proslăviți. Suntem păziți până în ceasul acela și suntem ținuți de o credință tare, susținută de lucrarea de mijlocire a lui Isus Cristos, care se roagă să fim păziți de orice lucru care ar ataca acea credință, fie că este vorba de fire, de lume, sau de Satan însuși.

Și la mijlocirea de la dreapta Tatălui din cer se adaugă mijlocirea Duhului Sfânt din inima credinciosului, care se roagă în moduri în care noi nici nu știm cum am putea să ne rugăm într-o comuniune interioară trinitariană tăcută pentru voia lui Dumnezeu, iar Dumnezeu auzind și răspunzând la acea rugăciune face ca toate să lucreze spre bine - toate.

Și astfel suntem susținuți prin credința noastră supranaturală dată de Dumnezeu. Iar atunci când Isus îi spune lui Petru: „Mă rog să nu se piardă credința ta”, El îi spunea ceva ce este adevărat în dreptul fiecăruia dintre noi, Domnul mijlocește pentru noi, ca să nu se piardă credința noastră. Iar El se roagă întotdeauna după voia Tatălui, Cel care răspunde întotdeauna rugăciunilor făcute după voia Sa.

Așa cum am spus săptămâna trecută, dacă mântuirea voastră ar depinde de voi, nu ați fi mântuiți niciodată. Dacă păstrarea mântuirii voastre ar depinde de voi, nu ați fi mântuiți niciodată. Credința voastră omenească nu vă poate mântui. Credința voastră omenească nu vă poate păzi. Prin urmare, aveți nevoie de o credință care nu este omenească, de o credință supranaturală, care trebuie să vină de la Dumnezeu. Credința pentru a crede Evanghelia a venit încă de la început de la Dumnezeu și este o credință durabilă care crede întotdeauna.

Ascultați ce zice Ieremia 32:40. Asta vă oferă o imagine mai amplă despre acest subiect, deoarece ne duce în Vechiul Testament. Ieremia 32:40. Ascultați această afirmație extraordinară. Aceasta este afirmația despre Noul Legământ, Legământul care ne mântuie. „Voi încheia cu ei un legământ veșnic, că nu Mă voi mai întoarce de la ei; și le voi pune în inimă frica de Mine” – și acum ascultați – „ca să nu se depărteze de Mine”.

Ce afirmație! Natura acestui legământ de mântuire veșnică este că Dumnezeu nu se va întoarce niciodată de la noi și El va pune în noi, în inimile noastre, o teamă sfântă de El, astfel încât să nu ne îndepărtăm de El niciodată. Este un legământ veșnic al unei mântuiri veșnice bazată pe o credință care nu se pierde. Această credință nu falimentează niciodată. Nu există creștini adevărați care să fie aruncați afară.

Veți zice: „Stai puțin. Nu este oare Scriptura plină de avertismente adresate oamenilor ca nu cumva să cadă, așa cum citim de exemplu în Evrei 6:4, să nu cadă și să-L batjocorească pe Cristos? Așa cum am citit în 1 Timotei capitolul 1, despre acei oameni care au avut naufragiul credinței, nu sunt oare avertizați despre asta? Sau cei care au fost dați pe mâna Satanei ca să învețe să nu hulească, așadar, nu există avertismente? Ba da, există. Doar că acestea sunt avertismente pentru credincioșii falși. Acestea sunt avertismente pentru oamenii care nu sunt predați în întregime. Acestea sunt avertismente pentru oamenii care s-au apropiat de Evanghelie și au avut doar o recunoaștere superficială a Evangheliei, și nu una reală.

Așadar, este foarte important pentru noi să înțelegem că doctrina perseverării sfinților nu înseamnă că oamenii care rostesc o rugăciune sau spun că „Îl acceptă” pe Isus sau iau o decizie pentru Isus într-o experiență emoțională sunt neapărat siguri și pot trăi așa cum vor ei să trăiască. Nu. Dacă au venit cu adevărat la Cristos, va exista în ei o credință statornică ce va fi caracterizată de o iubire pentru neprihănire, o dragoste pentru Cristos și o ură față de păcat. Nu va fi perfecțiune, însă le va indica direcția pe calea neprihănirii.

Așadar, dragul nostru Petru a înțeles puterea pe care Dumnezeu o are de a păzi. Vă voi spune mai exact, dacă Petru și-ar fi putut pierde mântuirea, ar fi pierdut-o. Cât de tare să te fi apropiat de Satana, astfel încât Domnul să se uite la tine și să-ți spună: „Înapoia Mea, Satano?” Nu te poți apropia mai tare decât să afirmi dorințele lui Satan. Dar oare a reușit Petru să se întoarcă vreodată din starea asta? Uitați-vă la Ioan 21. După toate aceste lepădări, care s-au întâmplat în trei ocazii. Dacă le numărați pe toate, înseamnă că el a făcut-o de șase ori în trei ocazii diferite. Dar când ajungem la Ioan 21, Isus îl confruntă în cele din urmă pe Petru.

Vreau să aduc înaintea voastră doar o scurtă istorisire, Isus, după învierea Sa, s-a întâlnit cu apostolii, Isus le-a spus ucenicilor: „Mergeți în Galileea și așteptați-mă acolo”. Ei au plecat. Când ajungem la sfârșit în - 21:1 - ucenicii sunt la Marea Tiberiadei și acolo erau, Simon Petru – el este prezentat primul de fiecare dată pentru că el era liderul – Toma, Natanael, Iacov și Ioan fiii lui Zebedei și alți doi. Ei erau obișnuiți cu pescuitul.

Și Simon le-a zis: „Mă duc să prind pește”. Limba greacă are aici un sens mai precis. El spune de fapt: „Mă voi întoarce la pescuit”. Și ceea ce avea de gând să facă era să se întoarcă la vechea sa meserie. Și, bineînțeles, au ieșit, s-au urcat în barcă și nu au putut prinde nimic. De ce? Pentru că Domnul a redirecționat toți peștii. Cunoșteau ca-n palmă acel lac, au crescut pescuind acolo, știau exact în ce loc, la ce oră din zi și în ce anotimp al anului pot să prindă pești.

Iar Isus vine și pune o întrebare pe care nu vreți să o puneți niciodată cuiva care a pescuit toată noaptea și nu a prins nimic: „Ați prins ceva?” Ei au răspuns: „Nu”. Și apoi El le-a zis ceva ridicol: „Aruncați mreaja în partea dreaptă a corabiei și veți găsi”. Este ceva jignitor. Ce, crezi că am pescuit doar într-o parte? Sau crezi că barca rămâne într-un singur loc? Sau poate crezi că peștii știu să deosebească dreapta de stânga? Ce fel de afirmație este asta?

Însă întotdeauna Isus a vorbit cu autoritate, așa că au făcut ceea ce a spus El. Și au prins atât de mulți pești încât nu mai puteau trage mreaja de mulțimea peștilor. Atunci ucenicul pe care Isus îl iubea – adică Ioan - i-a spus lui Petru: „Hmm, este Domnul”. Iar Petru, binecuvântată să-i fie inima, a avut o credință tare? Sigur. A fost slab? Da. A falimentat? Da. Dar, slavă Domnului, că s-a întors.

Versetul 7. „Când a auzit Simon Petru că este Domnul, și-a pus haina pe el (pentru că era dezbrăcat până la brâu pentru a putea lucra), și s-a aruncat în mare. Ceilalți ucenici au venit cu corăbioara”. Se grăbea atât de mult să fie restaurat. A urât atât de mult păcatul pentru că l-a văzut în el însuși. El își ura propria neascultare. Pentru că nu erau departe de țărm decât cam la o sută de metri distanță, bineînțeles, ceilalți au spus: „Așa este Petru, ne lasă să cărăm această grămadă uriașă de pește la țărm”.

Au ajuns pe țărm și iată că Domnul pregătise masa. Știți cum pregătește Domnul masa, nu-i așa? Masa. Au adus și câțiva din peștii lor, 153 de pești, spune versetul 11. „Isus le-a zis: „Veniți de prânziți” Și niciunul din ucenici nu cuteza să-L întrebe: „Cine ești?” Căci știau. “După ce au prânzit” - versetul 15 - “Isus a zis lui Simon Petru: „Simone, mă iubești mai mult decât aceștia?” Ce întrebare provocatoare și pătrunzătoare. Mă iubești mai mult decât iubești acești pești, aceste plase, mai mult decât acest mod de viață? Mă iubești mai mult decât ceilalți ucenici? Ai spus, chiar dacă toți Mă vor părăsi, tu nu ai face-o niciodată. Ai spus că ești gata să mergi cu Mine chiar și la moarte. Dar nu ai făcut-o, te-ai lepădat.

Și cred că întrebarea la care trebuie să răspunzi ar fi: „Simone, fiul lui Ioan sau Iona, mă iubești? Da, Doamne, I-a răspuns Petru, știi că te iubesc. „Isus i-a zis: „Paște mielușeii mei”. „Atunci fă ceea ce ți-am spus, Eu te-am chemat să predici și să înveți, nu să pescuiești”. Și aduceți-vă aminte că Petru s-a lepădat de trei ori, așa că Domnul urma să-l restaureze tot de trei ori.

„I-a zis a doua oară: „Simone, fiul lui Iona, mă iubești?” Iar el a răspuns: „Da, Doamne, știi că te iubesc. Știi asta. Isus i-a zis: „Paște oile mele”, Fă ceea ce ți-am spus să faci. „A treia oară i-a zis Isus: „Simone, fiul lui Iona, mă iubești?” Petru s-a întristat de data asta, l-a durut. „Petru s-a întristat că-i zisese a treia oară ‘Mă iubești?’ Și i-a răspuns: ‘Doamne, Tu toate le știi. Știi că te iubesc'.

De ce? Pentru că Însuși Dumnezeu îi dăruise lui Petru o credință statornică, o iubire tare pentru Cristos. Slab? Da. Oscilant? Da. Poticnit? Da. Dar niciodată de tot și niciodată definitiv, iar el a fost întotdeauna primul care a dorit să fie restaurat. Iar Isus i-a zis: „Asta este tot ce-ți cer. Paște oile Mele”. Ești păstorul pe care îl caut. „Când erai tânăr” versetul 18 - „singur te încingeai și te duceai unde voiai, dar când vei îmbătrâni îți vei întinde mâinile” – aici El vorbea despre moartea lui Petru, care a murit răstignit în cele din urmă - „și altul te va încinge și te va duce unde nu vei voi”. A zis lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte va proslăvi Petru pe Dumnezeu”.

Petre, vei fi un martir. Iar Petru a fost credincios până la capăt și, când a venit timpul să fie răstignit, nu i-a lăsat să-l răstignească în modul obișnuit, pentru că, a zis el, nu sunt vrednic să fiu răstignit ca Domnul meu, așa că l-au întors și l-au răstignit cu capul în jos, un mod mai dureros de a muri. A îndurat până la capăt.

Nimeni nu este mai potrivit chiar, să scrie despre perseverarea sfinților, despre o credință statornică, despre o iubire care nu trece, despre ce înseamnă să rămâi credincios până la capăt. Nu este nimeni mai potrivit decât Petru să scrie asta, omul care s-a pocăit cu lacrimi, omul care a fost atât de afectat de falimentul său încât s-a aruncat în apă pentru a înota cât de repede a putut către Isus, pentru că era atât de încrezător în faptul că iubirea sa și credința sa sunt autentice încât I-a cerut Domnului să privească în inima lui, conștient că El va ști că ceea ce va vedea acolo este cât se poate de real. Prin urmare, este potrivit ca Petru să ne vorbească despre o credință care perseverează.

Întoarceți acum la 1 Petru, - un ultim comentariu. Atunci când Petru, în versetul 5, spune: „Suntem păziți prin credință”, când spune în versetul 8, „credem în El”, când spune în versetul 9, „veți dobândi ca sfârșit al credinței voastre mântuirea sufletelor voastre”. Petru vorbește din ceea ce a experimentat personal. Știa ce înseamnă, în ciuda slăbiciunii sale, să ai o credință statornică și nepieritoare. Și aceasta este credința care îi aparține fiecărui om care este cu adevărat mântuit. Și, așa cum am spus, până la urmă Petru a fost credincios în a-L vesti pe Isus Cristos chiar și în fața morții. Acum, în versetele de la 3 la 9 există șase elemente ale păzirii noastre. Șase elemente. Și o să vă spun data viitoare care sunt. Suntem păziți de o credință care are șase elemente, șase realități spirituale dinamice care acționează în ea, iar Petru e cel care ni le descoperă și vom privi la ele data viitoare.

Doamne, îți mulțumesc pentru acest adevăr în care ne încredem că mântuirea noastră este veșnică, că viața veșnică este în mod evident eternă, că cei pe care i-a ales Tatăl vor fi asemenea chipului Fiului Său, că toți cei pe care îi cheamă în mod eficient vor ajunge în slavă, că toți cei care sunt rânduiți mai dinainte pentru a fi asemenea chipului lui Cristos, vor fi într-adevăr transformați după chipul Său, că toți cei care sunt acoperiți de neprihănirea Lui vor sta într-o zi în fața Ta în cer fără prihană, că toți cei care sunt sfințiți vor fi și proslăviți.

Doamne, îți mulțumim pentru această credință statornică, și chiar dacă uneori e slabă, se poticnește și se prăbușește, și deși păcătuim, păcătuim grav, serios și în mod repetat, ne vedem pe noi înșine în Petru alergând înapoi plângând, dorind să fim ascultători, dorind să fim folositori, dorind să fim restaurați, dorind să fim iertați, dorind să fim spălați. Ne aducem aminte că Petru s-a poticnit la ultima cină, făcând afirmații care arătau ignoranța sa. Dar când a fost confruntat, a spus: „Doamne, curăță-mă de sus până jos”, acolo vedem esența acelei credințe statornice.

Petru te iubește în ciuda modului în care acționează, te iubește în ciuda slăbiciunii și a eșecului și tânjește după restaurare și după curățare. Aceasta este adevărata credință mântuitoare. Acesta este acel dar pe care ni l-ai oferit și pentru care Îți mulțumim. Îți mulțumim și suntem mângâiați de încrederea că vom persevera până la capăt, pentru că acest dar al credinței implică o credință statornică care nu se pierde pentru că Tu trăiești pururi pentru a mijloci, pentru că Duhul se roagă pentru noi, și atât Fiul, cât și Duhul se roagă întotdeauna după voia Tatălui, iar voia Tatălui este ca toți pe care îi dă Fiului, Fiul îi va învia la slava veșnică și nimeni nu va fi pierdut. Îți mulțumim, Doamne, că toată Sfânta Treime este adunată pentru a ne susține la acea slavă veșnică și în aceasta ne bucurăm în numele Mântuitorului. Amin.

SFÂRȘIT