Astăzi avem marea bucurie de a ne apropia de Masa Domnului, împărtășind amintirea crucii, și moartea Sa pentru noi. De asemenea, am subliniat minunata realitate a rugăciunii și a accesului nostru la Dumnezeu.

Și vreau ca în această dimineață, pe măsură ce ne apropiem de Cuvântul lui Dumnezeu pentru a ne pregăti să venim la masa Lui, să continuăm discuția noastră despre anatomia bisericii, și ceva care cred că se potrivește de minune cu temele de care ne-am bucurat deja în această dimineață.

Am continuat să analizăm ceea ce Biblia ne învață despre biserică, concentrându-ne în special asupra atitudinilor interne, motivelor, convingerilor, asupra acelor lucruri care poartă viața trupului. Am început prin a vorbi despre schelet, adică despre acele lucruri care nu sunt negociabile, sunt fundamentale și care îi dau structura.

Apoi am început să ne uităm la sistemele interne din trupul lui Cristos, la lucrurile care poartă viața bisericii, la forțele vitale care curg prin interiorul bisericii și care o fac ceea ce este. Iar aceste sisteme interne, aceste motive, convingeri și atitudini, despre care am discutat deja, sunt lucruri precum credința, ascultarea, smerenia, dragostea, unitatea și apoi data trecută am abordat creșterea. Astăzi vreau să ne uităm la o altă componentă, o altă motivație internă crucială, o atitudine internă, care este absolut esențială în viața bisericii. Am pus accentul pe sfințenie atunci când am vorbit despre elementele de schelet ale bisericii, am pus accentul pe căutarea necesară a sfințeniei, a purității care este caracteristică vieții în cer.

Am analizat acest proces în Matei, capitolul 18, și am vorbit despre cât de important este pentru biserică să se cerceteze, să se ocupe de păcat, să îl dezrădăcineze, să îl înfrunte, să îl disciplineze și să păstreze puritatea. Dar, împreună cu acestea, există o altă componentă foarte necesară în viața bisericii, pe care vom fi chemați să o exercităm în orice moment în viața bisericii. Nu este alta decât atitudinea de iertare - iertare. Așadar, puteți adăuga la lista voastră de lucruri precum credința, ascultarea, smerenia, dragostea, unitatea, și creșterea, o altă componentă a vieții în biserică, și anume iertarea ca atitudine spirituală, ca motivație. Aceasta trebuie să fie însoțită de căutarea sfințeniei, altfel biserica devine foarte dură, plină de amărăciune și foarte rigidă.

Biserica nu este un loc pentru ranchiună. Viața creștină nu trebuie să fie caracterizată de ranchiună, răzbunare, amărăciune sau mândrie. Toate acestea sunt distructive și trebuie să fie anihilate într-o atitudine de iertare. Acest lucru este absolut esențial, pentru că oricât de mult am vrea să aducem cerul jos, oricât de mult am vrea să facem pe pământ ceea ce se face în cer, oricât de mult am vrea să fim cerești, nu prea reușim. Ne dorim perfecțiunile cerului, dar nu le avem și, prin urmare, în viața bisericii vor exista imperfecțiuni, vor exista erori, vor exista judecăți greșite, vor exista atitudini greșite, vor exista păcate, iar acestea vor apărea la fiecare nivel din biserică.

Ele vor apărea în viața celor aflați la conducere, vor apărea în viața mea și în viața altor pastori și prezbiteri și vor apărea în viața tuturor celor din această biserică și din orice altă biserică. Apostolul Pavel, privindu-se pe sine la apogeul vieții sale, în punctul culminant al vieții sale, la sfârșitul vieții sale, după ce a devenit marele creștin matur care a fost, el se identifică pe sine ca fiind cel dintâi dintre păcătoși. Întotdeauna vor exista imperfecțiuni, întotdeauna vor exista erori și întotdeauna ne vom spune: „O, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” De fapt, cu cât ne maturizăm mai mult în Cristos, cu cât creștem mai mult și cu cât devenim acel părinte spiritual de care am vorbit, cu atât păcatul nostru se manifestă mai mult, pentru că sensibilitatea noastră față de el devine mai mare; astfel, cu atât este mai probabil să ne vedem eșecurile.

Și astfel, pentru că întotdeauna vor exista imperfecțiuni, și întotdeauna vor exista erori, nelegiuiri, păcate, fărădelegi, și judecăți greșite, va exista întotdeauna o mare nevoie de exercitare a iertării în viața bisericii. Și oriunde există o atitudine de neiertare, va exista o ruptură a părtășiei, va exista o limitare a utilității și va exista un furt al bucuriei pe care ar trebui să o experimentăm. Se va fura pacea pe care Domnul ne-a dat-o prin Duhul Său.

Probabil că ar trebui să remarc pe scurt faptul că, în cultura de astăzi, sedusă psihologic, în cultura de astăzi, orientată spre exercitarea și glorificarea păcatului, a stimei de sine, iertarea este ridiculizată, iar răzbunarea este încurajată. Acesta este exact opusul a ceea ce ne învață Scriptura. Trebuie să exprimăm o atitudine de iertare. Și vreau să abordez astăzi acest lucru pe scurt, doar pentru a vă oferi câteva idei la care să meditați.

În primul rând, iertarea este cel mai dumnezeiesc act pe care îl poate face o persoană - iertarea este cel mai dumnezeiesc act pe care îl poate face o persoană. Nimic nu este mai dumnezeiesc decât să ierți pe cineva și niciodată nu ești mai asemănător cu Dumnezeu decât atunci când ierți. Dacă rugăciunea inimii voastre este să fiți precum Cristos, să fiți precum copiii lui Dumnezeu, copiii iubiți care manifestă caracterul Său, atunci trebuie să fiți caracterizați în mod necesar de iertare.

Iertarea este un lucru minunat. Iertarea este o promisiune. Iertarea este un legământ. Iertarea este o declarație de iubire nemeritată, necondiționată, care spune că indiferent ce ai făcut, nu există mânie, indiferent ce ai făcut, nu există ură, indiferent ce ai făcut, nu există dorință de răzbunare, indiferent ce ai făcut, nu va exista niciodată răzbunare. Trec complet peste acea fărădelege. Nu te consider vinovat. Nu te învinovățesc. Nu mă auto-compătimesc pentru că am fost jignit; mai degrabă, trec complet peste acea fărădelege și îmi extind dragostea față de tine pe deplin. Asta înseamnă iertare și asta este ceva dumnezeiesc.

Amintindu-ne de acest lucru, ne întoarcem la Exodul capitolul 34. În Exod, capitolul 34, citim următoarele, în versetele 6 și 7: „Și Domnul a trecut pe dinaintea lui” - adică prin fața lui Moise, care ceruse, vă amintiți, să vadă slava Sa. Iar Domnul se identifică aici, în timp ce trece pe lângă Moise și lasă să se manifeste o mică parte din slava Sa. Domnul se prezintă, în versetul 6, cu aceste cuvinte: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate” - acesta este un alt cuvânt pentru har – „și credincioșie, care Își ține dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul”. Aceasta este caracteristica lui Dumnezeu pe care dorim să o identificăm. El este prin natura sa un Dumnezeu iertător.

Psalmul 32, versetul 1 spune: „Ferice de cel cu fărădelegea iertată, și de cel cu păcatul acoperit”. Ferice de cel căruia Domnul nu-i ține în seamă nelegiuirea”. Psalmul 85 exprimă în continuare inima iertătoare a lui Dumnezeu atunci când spune, în versetele 2 și 3: „ai iertat nelegiuirea poporului Tău, i-ai acoperit toate păcatele; Ți-ai abătut toată aprinderea și Te-ai întors din iuțimea mâniei Tale”. Din nou și din nou în Psalmi, este adusă în discuție tema iertării. O altă temă care merită remarcată este în Psalmul 130 cu versetul 4: „Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut”. Temut înseamnă adorat, tratat cu respect, respect și onoare. Dumnezeu primește închinare de la cei pe care îi iartă cu atâta bunăvoință.

În Isaia, profetul - printre alți profeți, dar în special Isaia - vorbește despre iertarea lui Dumnezeu în cel de-al 43-lea capitol al profeției sale. Vă amintiți că o mare parte a profeției sale are de-a face cu judecata, iar apoi se cam întoarce la mijloc, iar ultima parte este despre iertare și un viitor glorios. În Isaia 43:25, citim că Dumnezeu vorbește și spune: „Eu, Eu îți șterg fărădelegile, pentru Mine, și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale”. Ce declarație extraordinară! „Eu îți șterg fărădelegile, pentru Mine”. Ce înseamnă asta? Că aș putea să-mi arăt caracterul de Dumnezeu iertător și, prin urmare, să fiu venerat ca atare de cei care sunt recunoscători pentru o asemenea iertare.

Și apoi acel mare text din Isaia 55, versetele 6 și 7: „Căutați pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemați-L câtă vreme este aproape. Să se lase cel rău de calea lui, și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu obosește iertând”. Profetul Ieremia a vorbit cam în același fel. Ne uităm la un pasaj, de-a dreptul minunat, Ieremia 33:8: „Îi voi curăța de toate nelegiuirile pe care le-au săvârșit împotriva Mea, le voi ierta toate nelegiuirile prin care M-au supărat și prin care s-au răzvrătit împotriva Mea”. Dumnezeu reiterează semnificația fărădelegii, iar apoi repetă de două ori atitudinea Sa de iertare.

Isus a rostit multe pilde. Când ajungem, desigur, la Noul Testament, ele domină o mare parte din învățătura Sa. Poate că niciuna dintre aceste pilde nu este la fel de cunoscută ca cea pe care o numim pilda fiului risipitor. De fapt, nu este pilda fiului risipitor; este pilda tatălui iertător. Cred că acesta ar fi un titlu mai potrivit pentru ea. Este cea mai familiară dintre toate povestirile, consemnată în Luca 15, în care Dumnezeu este văzut ca un tată care iartă în totalitate un fiu nevrednic, care nu merită să fie iertat. Fiul din acea pildă nu era diferit de mulți fii; lacom, egocentric, răsfățat, nerăbdător să pună mâna pe bogăția pe care nu o câștigase, prost și risipitor prin modul în care a cheltuit-o pe traiul destrăbălat împreună cu cei care, de altfel, l-au exploatat și l-au lăsat în mizerie atunci când i s-au terminat banii.

Venindu-și încet în fire, murind de foame, mâncând lături de la porci, era într-o stare care reflecta cu adevărat viața sa și și-a spus: „Câți argați ai tatălui meu au belșug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu”. Nu se aștepta cu adevărat la iertare; de fapt, acesta era ultimul lucru la care se aștepta. Și-a spus: „Mă voi duce acasă și voi fi ca unul din argați, doar ca să am ocazia să spun ce destrăbălat am fost, ce fiu groaznic am fost. Nu mă aștept să fiu tratat ca fiu, dar mă voi întoarce și voi întreba dacă pot să fiu măcar un rob. Tot ce vreau e un acoperiș deasupra capului. Tot ce vreau este o bucată decentă de mâncare, ceva mai bun decât primesc porcii”. Și a pornit pe drumul de întoarcere.

Când ajunge lângă casa tatălui său, Isus ne învață ce înseamnă să ierți. Pentru că ce face tatăl? Tatăl nu așteaptă ca păcătosul să sosească. De îndată ce îl vede venind, aleargă să îl întâmpine. În timp ce acesta este încă departe, tatăl aleargă. Când acesta începe să deschidă gura și să vorbească, înainte ca el să poată spune „îîî-ul” din îmi pare rău, înainte ca el să poată scoate o propoziție din gură, tatăl își aruncă brațele în jurul lui și începe să-l sărute și să-l acopere cu iubire; cere să fie îmbrăcat în cele mai frumoase haine, să i se pună un inel pe deget, cere să se organizeze un festival, o petrecere, o sărbătoare, să se aducă cea mai bună carne, să se gătească cel mai bun ospăț pe care cineva și l-ar putea imagina, să se dea drumul la muzică, să se cheme prietenii. Acesta este caracterul generos al iertării.

Poate veți întreba: „De unde a știut Domnul că fiul vrea iertare?” Ei bine, El știa asta pentru că el se întorsese. Evident, pornise pe acea cale. Când Dumnezeu vede că păcătosul se îndreaptă în direcția Sa și, abia apucă să spună litera „î” din îmi pare rău, Dumnezeu Își aruncă brațele în jurul păcătosului și Își revarsă cu repeziciune dragostea Sa iertătoare asupra acelui păcătos - aceasta este iertarea în felul în care Dumnezeu iartă. Am să vă spun ceva ca pastor. Mă întristează profund oamenii care poartă ranchiună. Este atât de nepotrivit caracterului dumnezeiesc. Este atât de diferit de caracterul lui Isus Cristos. Mă întristează oamenii care cred că trebuie să se răzbune pentru fiecare rău care le-a fost făcut. Cumva, trebuie să întoarcă polița. Cumva trebuie să reacționeze, pentru a-și păstra ego-ul și mândria. Astfel de oameni devin cei care dezbină.

Mă întristez din cauza acelor oameni care vor să submineze biserica lui Cristos și să submineze lucrarea lui Dumnezeu, să submineze viața și slujirea slujitorilor credincioși. Tatăl iertător poate spune doar că îl iubește pe fiul nevrednic. El poate spune doar că îl va iubi întotdeauna pe acel fiu, care a săvârșit păcate atât de grave. Și păcate săvârșite direct împotriva acelui tată. Și nu va face altceva decât să se bucure de acel fiu și să-l răsfețe cu expresiile iertării, și nu o va face pentru vreun câștig personal, ci numai pentru bucuria împăcării. De aceea spun că iertarea este cel mai dumnezeiesc lucru pe care îl poți face.

Este foarte greu să dezbini o biserică plină de oameni care iartă, pentru că nu poți începe nimic. Indiferent de eșecurile pe care le-ar putea avea pastorul vostru, liderii voștri, voi sau cineva din jurul vostru, atunci când există o grabă de a ierta este foarte greu să apară acele diviziuni care Îl dezonorează atât de mult pe Domnul. Isus, atârnat pe cruce, a privit spre oamenii care Îi luau viața, Fiul lui Dumnezeu fără păcat, ridicându-Și ochii la cer în numele lor, a spus: „Tată, iartă-i; ei nu știu ce fac”. Iar Ștefan, strivit sub pietrele însângerate ale celor care îi zdrobeau viața, și-a ridicat privirea spre cer, l-a văzut pe Isus Cristos într-o perspectivă glorioasă și a spus: „Nu le ține în seamă acest păcat. O, Doamne, nu-i face responsabili pentru ceea ce fac”. Sir Thomas More, lordul cancelar al Angliei, după ce a fost judecat la Westminster și condamnat la moarte fără un motiv întemeiat, Thomas More le-a spus judecătorilor săi următoarele, și citez: „Așa cum Sfântul Pavel a ținut hainele celor care l-au ucis cu pietre pe Ștefan și așa cum amândoi sunt acum sfinți în ceruri și vor rămâne prieteni acolo pentru totdeauna, așa și eu, cu adevărat, am încredere și, prin urmare, mă voi ruga din toată inima ca, deși acum, aici pe pământ, domniile voastre au fost judecătorii condamnării și morții mele, să ne putem, totuși, întâlni bucuroși în ceruri în mântuirea veșnică”, am încheiat citatul. El s-a rugat pentru mântuirea călăilor săi - asta înseamnă iertare - asta înseamnă dumnezeire. Dumnezeu a fost ofensat, blasfemiat și dezonorat în mod deschis, flagrant și nedrept de către noi toți și, cu toate acestea, ne dăruiește cu nerăbdare expresiile iubirii Sale iertătoare.

Acum, acesta este punctul culminant al lui Pavel în Efeseni, capitolul 4. Întoarceți-vă la el, dacă doriți; Efeseni, capitolul 4 cu versetul 32. În Efeseni 4:32, citim: „Dimpotrivă, fiți buni unii cu alții”. Ar trebui să ne oprim și să vorbim puțin despre asta. Lumea noastră este o lume atât de lipsită de bunătate, o societate atât de lipsită de bunătate, atât de furioasă, atât de ostilă, atât de nemiloasă. Simpla bunătate înseamnă a trece cu vederea erorile, a trece cu vederea judecățile greșite, a trece cu vederea eșecurile, a trece cu vederea slăbiciunile, a trece cu vederea păcatele și a trata oamenii cu bunătate, a trece cu vederea sinele - egocentrismul, egoismul, propria agendă, propriile așteptări - și a fi pur și simplu bun, indiferent dacă oamenii se conformează sau nu tuturor presupuselor tale standarde. Iar această bunătate include să ai inima sensibilă. Aceasta este o frază simplu de înțeles, bunătatea presupune tratarea oamenilor cu blândețe. Și iată un mod de a face acest lucru: „Iertați-vă unii pe alții, cum și Dumnezeu v-a iertat pe voi în Cristos”.

Și repet, niciodată nu semănați mai mult cu Dumnezeu decât atunci când iertați, când vă exprimați bunătatea, când aveți inima sensibilă și iertați așa cum v-a iertat Dumnezeu. Și nu este o iertare superficială, este o iertare profundă, este o iertare generoasă. În Coloseni 3:13, Pavel desfășoară același mare adevăr: „Îngăduiți-vă unii pe alții, și dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertați-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Cristos, așa iertați-vă și voi”. Iertarea cu același tip de mărinimie și cu același tip de generozitate cu care v-a iertat Domnul, din inimă. Amintiți-vă de învățătura lui Isus din Matei 5: „Dar Eu vă spun: iubiți pe vrăjmașii voștri și rugați-vă pentru cei ce vă prigonesc”.

Vedeți, asta manifestă o inimă iertătoare. De ce? Versetul 45: „Ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri”. Și încă o dată spun, niciodată nu ești mai asemănător cu Dumnezeu, niciodată nu ești mai evident fiul Lui, decât atunci când ierți. Și dacă întoarcem înapoi la textul din Efeseni 4 pentru o clipă, se spune în versetul 32, așa cum am citit: „Iertați-vă unii pe alții, cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi în Cristos”, și apoi mi-aș dori să nu fie o pauză de capitol acolo, pentru că imediat în versetul 1: „Urmați dar pilda lui Dumnezeu”. Și din nou, Îl imitați pe Dumnezeu atunci când iertați. Apropo, Pavel a scris Efeseni și Coloseni, aceste două scrisori care îndeamnă la iertare, dintr-o închisoare în care a fost întemnițat pe nedrept și cu ură. El a practicat chiar virtutea pe care îi îndemna pe credincioși să o manifeste.

Un al doilea gând pe măsură ce medităm la iertare este următorul: oricine te-a jignit pe tine L-a jignit mai mult pe Dumnezeu - oricine te-a jignit pe tine L-a jignit mai mult pe Dumnezeu. Veți spune: „Care este ideea? Ideea este că, dacă Dumnezeu poate ierta atunci când a primit o ofensă mai mare, nu poți ierta tu, care ai primit o ofensă mai mică? Și poate veți întreba: „Ce vrei să spui prin asta?”. Vreau să spun prin asta ceea ce este clar indicat în Psalmul 51. Psalmul 51 a fost scris de David, la fel ca Psalmul 32, ambele în momentul în care David era copleșit de nelegiuirea păcatului său cu Batșeba și de moartea soțului ei, Urie. Și în mijlocul pocăinței sale, a scris Psalmul 32 și 51. Dar în Psalmul 51, în versetul 4, el punctează acest lucru foarte important despre păcatul său.

Amintiți-vă acum, el o necinstise pe Batșeba angajându-se într-o relație sexuală cu ea. El îl nedreptățise pe Urie asigurându-se că Urie a fost pus într-o poziție vulnerabilă pe câmpul de luptă, astfel încât și-a pierdut viața. Așadar, era vinovat de adulter și era vinovat de crimă. Cu siguranță a păcătuit împotriva acelor oameni. Dar observați, în versetul 4, ce spune el în această rugăciune. În versetul 3, el spune: „Îmi cunosc bine fărădelegile și păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit”. Când te uiți cu adevărat la păcat, trebuie să fii de acord că păcatul este săvârșit în primul rând împotriva lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este standardul sfânt a cărui lege o încălcăm. „Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit”. Deși ni s-ar părea un păcat major împotriva Batșebei și un păcat major împotriva lui Urie, este de fapt o infracțiune minoră împotriva lor și o infracțiune majoră împotriva lui Dumnezeu Însuși.

Psalmul 41:4, atribuit de asemenea lui David: "Cât despre mine, am zis: „Eu zic: ‘Doamne, ai milă de mine! Vindecă-mi sufletul! Căci am păcătuit împotriva Ta’”. Ascultați: Dumnezeu este perfect sfânt. El este de trei ori sfânt - sfânt, sfânt, sfânt. El are ochi atât de curați încât nu poate să privească răul, nu poate privi nelegiuirea. El nu poate tolera păcatul. El disprețuiește păcatul. El urăște păcatul. Și în timp ce El iartă, răbdarea Lui va avea un sfârșit și nu va suporta păcatul pentru totdeauna. Va veni o vreme a judecății și a dreptății. El spune asta în Exodul 34, versetul 7. În același timp în care Dumnezeu iartă, există și un sfârșit al iertării Sale, pentru că, în cele din urmă, sfințenia Sa va prelua controlul acolo unde nu există pocăință.

El este perfect sfânt și, în cele din urmă, cere o pedeapsă dreaptă pentru păcat - fie din partea păcătosului, fie din partea unui înlocuitor al păcătosului, și anume Fiul Său, Domnul Isus Cristos. A spune acest lucru înseamnă a spune că Dumnezeu este sfânt și stabilește un standard sfânt, atât de mult încât, în cele din urmă, păcătoșii neiertați vor fi condamnați la un iad de pedeapsă eternă. Nu există nicio îndoială cu privire la amploarea sfințeniei lui Dumnezeu. Iar acest lucru în sine face ca iertarea Sa să fie cu atât mai uimitoare. Dumnezeu, deci, care este cel mai sfânt, Dumnezeu, care este în mod suprem ofensat, iartă. Noi, care nu suntem sfinți, nu trebuie să iertăm? Putem vorbi despre un fel de Dumnezeu complexat pe care îl au oamenii care nu iartă? Într-adevăr, așa este. Aveți o părere prea înaltă despre voi dacă nu iertați. V-ați înălțat la un standard mai înalt decât Dumnezeu.

Acum, permiteți-mi să spun, ca o notă de subsol în acest punct, că eu cred că, din inimă, trebuie să iertăm toate greșelile, tot timpul. Este puțin probabil ca dușmanii mei și cei care mă persecută și mă urăsc să-mi ceară iertare, și totuși Isus a spus: „Iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine celor ce vă urăsc”. Iar asta e manifestarea unei atitudini de iertare. Și vor exista creștini care ne vor jigni pe mine și pe tine. Vor exista creștini care sunt plini de amărăciune, plini de ranchiună, care vor să se răzbune, care își doresc răzbunarea și care vor face lucruri care ne vor răni, pentru că au fost răniți de noi sau pentru că și-au imaginat că au fost. Și cred cu adevărat că, din inimă, este esențial să le oferim bunătate, tandrețe și o iubire iertătoare, cu înțelegerea faptului că nu poate exista niciodată o restaurare a relației până când nu există o pocăință reală din partea lor.

Relația nu poate fi ceea ce ar trebui să fie până când nu există o căutare reală din partea lor a acelei restaurări prin iertare. Dar dați-mi voie să vă spun ceva. Nu puteți aștepta asta în orice situație. Adică, uitați-vă la asta în propria voastră casă, în propria voastră căsnicie, în propria voastră familie. Aveți de gând să acumulați o listă întreagă de nelegiuiri pe care cineva le-a săvârșit, sau de infracțiuni pe care le-a comis, și nu a venit să le mărturisească pe toate și să ceară iertare pentru fiecare dintre ele? Veți acumula asta, și asta, și asta, și asta? Eu cred că nu. Cred că în mărinimia iubirii tale, treci peste aceste lucruri. „Dragostea acoperă o sumedenie de ce? De păcate”.

Poate exista o ruptură în acea relație până când se caută iertarea, dar iertarea trebuie să fie oferită din inimă, altfel vei acumula amărăciune. Suntem atât de predispuși în fața păcatului. Păcatul nu este în primul rând împotriva noastră, este împotriva lui Dumnezeu. Și Dumnezeu îl iartă în copiii Săi, nu-i așa? Cel care este cel mai ofensat iartă gratuit, nu-i așa? Un alt aspect pe care vreau să îl subliniez - și cred că asta este tot ce voi avea timp să fac, și este unul important. Apropo, dacă vreți un alt text la care să atașați asta, Matei 18. Matei 18, acea istorisire despre omul care a venit în fața regelui, vă amintiți, versetele 21-35, și i s-a iertat o datorie atât de mare, iar apoi a ieșit și a apucat de gât un alt om, care îi datora doar o sumă neînsemnată.

Și punctul pe care îl subliniază Isus este cum poți accepta iertarea lui Dumnezeu pentru toate păcatele tale și să nu ierți și tu pe altcineva? Când Dumnezeu, care te-a iertat cel mai mult, și Dumnezeu, care a fost cel mai ofensat, și Dumnezeu, care are cel mai înalt și mai sfânt standard, ți-a dat iertare completă, nu ar trebui ca și tu să îi ierți pe alții? Matei 18, un text foarte important, mi-aș dori să avem timp să îl analizăm. Dar un ultim punct este acesta: cel care nu iartă nu va fi iertat - cel care nu iartă nu va fi iertat. Veți spune: „Ce vreți să spuneți prin asta? Vă referiți la faptul că vom muri și vom merge în iad?”

Nu - nu. În imaginea de ansamblu, toate păcatele tale sunt iertate când crezi în Isus Cristos. Nu vorbim despre ceea ce are de-a face cu destinul tău etern. Vorbim despre ceea ce are legătură cu bucuria ta, cu pacea ta, cu utilitatea ta, cu părtășia ta. Ne referim la ceea ce Isus a vorbit cu Petru, când Petru a spus: „Vreau să mă speli de tot”, iar Domnul a spus: „Ai fost spălat deja; trebuie doar să îți speli picioarele”. Nu este vorba de faptul că ești curat; ești curat. Ai doar niște murdărie pe picioare care te face un tip necurat pentru a sta la masă cu noi. În Matei 6, o porțiune foarte importantă din Scriptură, Isus a spus acest lucru: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”.

Și apoi în versetul 14, „Dacă iertați oamenilor greșelile lor, și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile voastre: Dar dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru cel ceresc nu vă va ierta greșelile voastre”. Această afirmație este cât se poate de clară. Dumnezeu te va ierta dacă tu îi ierți pe alții. Iertarea veșnică - aceasta este o problemă rezolvată. Avem acest lucru în justificarea noastră, iar acest lucru rezolvă problema binecuvântării viitoare. Dar iertarea temporală - mai degrabă decât iertarea eternă, avem nevoie de iertarea temporală în sfințirea noastră, iar aceasta rezolvă problema binecuvântării prezente. Înțelegeți diferența? Iertarea veșnică pe care o avem în justificarea noastră, rezolvă problema binecuvântării viitoare; iertarea temporală pe care o avem și de care avem nevoie în sfințirea noastră, rezolvă problema binecuvântării prezente.

Ideea este că dacă nu îi ierți pe alții, în mod regulat, și consecvent și complet, atunci Dumnezeu nu te iartă în sens temporal, iar dacă nu ești iertat în sens temporal, se vor întâmpla mai multe lucruri. Vei pierde binecuvântarea și vei fi supus pedepsei. Amintiți-vă în pilda din Matei 18, omul care nu a vrut să ierte, el a fost iertat, marcând în special faptul că era un credincios. Asta se spune în pildă. Era un credincios care fusese complet iertat de Dumnezeu. Iar el nu fost gata să ierte un om, așa că împăratul l-a adus și l-a biciuit. Dumnezeu îi pedepsește pe cei care nu-i iartă pe alții. Uneori îi pedepsește chiar, poate, până la moarte.

De-a lungul anilor, în calitate de pastor - fac asta de mult timp - și am constatat că golul, plictiseala insipidă, lipsa de bucurie, lipsa de putere, lipsa de utilitate în viața oamenilor sunt adesea legate de o inimă care nu iartă. Se datorează faptului că binecuvântarea lui Dumnezeu este reținută din cauza lipsei dorinței de a ierta. Uneori, o persoană va sta de vorbă cu mine și îmi va spune: „Spun asta despre mine, și spun asta despre mine, și am auzit asta despre mine, și sunt foarte supărat pe toate astea, și sunt supărat pe toate astea”. Iar întrebarea mea este, ce credeți că încearcă Domnul să facă în viața voastră? Credeți că ar putea exista vreun motiv pentru care vă confruntați cu toate acestea?

Cu alte cuvinte, implicația este, ar putea fi aceasta o pedeapsă? Te-ai uitat la inima ta? Ceea ce aud ieșind din inima ta este mânie și ceea ce aud ieșind din inima ta este amărăciune și poate că lipsa de iertare este cauza escaladării tuturor acestor încercări. Noi trebuie să iertăm, pentru că este ca Dumnezeu, ai cărui copii suntem. Trebuie să iertăm, pentru că Cel mai sfânt iartă, și nu ar trebui să ierte și cel mai mic? Trebuie să iertăm, pentru că ne-au fost iertate păcatele cele mai mari împotriva lui Dumnezeu și ar trebui să fim capabili să le iertăm pe cele mai mici împotriva noastră. Trebuie să iertăm, pentru că a nu ierta înseamnă a pierde părtășia și dragostea de frați, și înseamnă a fi pedepsiți. Și, în plus, dacă nu iertăm, chiar nu suntem potriviți să venim la Masa Domnului. Nu suntem potriviți să ne închinăm.

În aceeași Predică de pe Munte în care Isus ne-a învățat cum să ne rugăm și a inclus ideea de iertare, înapoi cu un capitol în Matei 5, El a spus acest lucru, în versetele 23 și 24. „Așa că, dacă îți aduci darul la altar, și acolo îți aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ți darul acolo înaintea altarului și du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ți darul”. Acum, acest lucru este elementar. Dacă ai o ranchiună nerezolvată pe altcineva, rezolv-o. Împăcarea trebuie să preceadă închinarea. Acolo unde există amărăciune, mânie și neiertare, trebuie să faci tot ce poți pentru a le rezolva. Acolo unde există nelegiuirea neiertării, Dumnezeu nu va primi închinarea ta. Aceasta este esența iertării.

Sumarizând, iată o afirmație a unui sfânt anonim: „Într-adevăr, răzbunarea pare adesea dulce pentru oameni, dar oh, ea este doar otravă îndulcită, doar fiere îndulcită, iar gustul ei este amar ca iadul. Numai iubirea iertătoare și durabilă este dulce și fericită; ea se bucură de pace și de conștiința îndurării lui Dumnezeu. Iertând, ea dăruiește și anihilează rana; îl tratează pe cel care a rănit ca și cum nu ar fi rănit și, prin urmare, nu mai simte lovitura și înțepătura pe care i le-a provocat. Iertarea este un scut, de care ricoșează inofensive toate săgețile de foc ale celui rău. Iertarea aduce cerul pe pământ și pacea cerului în inima păcătoasă. Iertarea este chipul lui Dumnezeu, Tatăl iertător, și avansarea împărăției lui Cristos în lume”. Niciodată nu semeni mai mult cu Dumnezeu decât atunci când ierți.

Tată, îți mulțumim din nou pentru această reamintire. Și în timp ce ne gândim la toată această problemă a iertării, noi ne îndreptăm spre cruce, unde iertarea pe care ne-ai oferit-o în Cristos este atât de clar manifestată. Nu vrem să aducem ofranda noastră de laudă și închinare în fața Ta dacă există amărăciune sau răzbunare sau mânie în inimile noastre. Vrem să ne asigurăm că totul este așa cum ne ceri. Ne rugăm, Doamne, pentru cei care poartă amărăciune și ranchiună, și au atitudini care Te nemulțumesc.

Doamne, îți cerem, să îi conduci la pocăință, să nu fii nevoit să îi pedepsești și să nu contribuie la perturbarea unității și a bucuriei altora.

Dă-ne o inimă pe deplin iertătoare. Inundă-ne cu acea iubire iertătoare pe care ai promis să o răspândești în inimile noastre prin Duhul Sfânt. Amin.

SFÂRȘIT