Am avut ocazia în această călătorie din ultima lună să fiu cu necredincioși mai mult decât în mod obișnuit, să fiu în prezența lor și să fiu oarecum deconectat de cercul normal de prieteni creștini în care trăiesc, mă mișc, îmi duc existența. Asta m-a făcut să fiu recunoscător pentru mântuirea pe care mi-a dat-o Dumnezeu văzând cum oamenii fără Cristos trec prin viață luptându-se, încercând să o umple cu ceva semnificativ. Am realizat în același timp că am fost atât de privilegiat, că am fost nevrednic de acest privilegiu și faptul că Dumnezeu în harul Său infinit a plănuit să mă mântuiască a fost un motiv de mare bucurie. Așa că m-am gândit mult la simplitatea și la însemnătatea punctului central al creștinismului care este moartea Domnului Isus Cristos pe cruce și ce reprezintă aceasta pentru viața mea, ca unul care îi învață pe alții Biblia, o studiază și care scrie cărți și care se implică în teologie și comentarii. Este ușor pentru mine să mă las luat de valul detaliilor cu care am de-a face și mi-a făcut foarte bine să fiu oarecum izolat și destul de mult timp într-un context cu oameni necredincioși și sa fiu astfel readus la simplitatea relației mele cu Domnul Isus Cristos asigurată prin moartea Sa pe cruce și prin învierea Sa din morți. În același timp, sunt foarte conștient de faptul că bisericile sunt pline de oameni care nu înțeleg cu adevărat acel mesaj mântuitor care pentru mine este atât de clar. Am avut ocazia când am fost în Maryland, la o conferință biblică, în Golful Chesapeake să mi se amintească zilnic de oamenii care erau acolo că au frecventat biserici ani de zile și nu au ajuns la o relație personală cu Isus Cristos până când nu au ascultat Grace to You și au auzit mesajul clar al Evangheliei. Continui să fiu uimit și cred că oamenii pot să fie în biserici pentru lungi perioade de timp și să nu cunoască adevărul mântuitor.

Am împărtășit cu voi faptul că într-una dintre vacanțele mele din trecut am avut ocazia să citesc cartea lui Ian Murray despre Jonathan Edwards, și am citit acea carte cu mare interes pentru că la sfârșitul ei arată cum, deși el a fost probabil cel mai mare teolog pe care această națiune l-a avut vreodată, cu siguranță una dintre cele mai profunde personalități, și deși timp de 22 de ani a predicat în biserica din Northampton bogățiile nepătrunse ale lui Cristos și a prezentat Scriptura, și a fost instrumentul principal al lui Dumnezeu în Marea Trezire, și deși a predicat cu credincioșie tot planul lui Dumnezeu, după 22 de ani ca pastor, biserica în care slujea l-a dat afară.

Și motivul pentru care l-au dat afară a fost acela că a îndrăznit să ceară ca nimeni să nu se mai împărtășească la masa Domnului decât dacă L-a mărturisit pe Isus Cristos ca Domn și Mântuitor. Au considerat că așa ceva este prea mult. Așa că l-au dat afară. Așa că după 22 de ani în care a predicat teologie și doctrină și înțelegerea pe care o avea acelor oameni, și-a dat seama că existau oameni neconvertiți când a venit în această biserică și mai rămăseseră destui oameni neconvertiți 22 de ani mai târziu care să îl dea afară din biserică. Poate că, dacă ar lua-o de la început ar fi predicat în mai multe mesaje simplu Evanghelia, pentru ca nimeni să nu rateze cumva mesajul care se află în centrul credinței noastre. În lumina acestui lucru vreau să vă rog să deschideți astăzi Bibliile voastre la capitolul trei din epistola către Romani. Și vreau să vă duc înapoi la lucrurile de bază de la început dacă o să pot.

A trecut destul de mult timp de când am privit duminica dimineața la lucrarea Domnului Isus Cristos pe cruce. A sosit momentul să reluăm învățătura aceasta. Acum, moartea Domnului Isus Cristos poate fi privită în mai multe moduri și din diferite perspective, după cum bine știți. Cel mai des, când examinăm moartea Domnului Isus Cristos, o facem din perspectivă personală. Privim la cruce și o vedem prin ochii omului. Vedem crucea Domnului Isus Cristos ca acel act prin care Domnul Isus Cristos ne-a asigurat mântuirea, prin care ne-a mântuit de păcat și de moarte, de iad și de sub puterea firii pământești, prin care ne-a izbăvit din împărăția întunericului și ne-a așezat în împărăția Fiului Său preaiubit, prin care ne-a așezat în acel loc unde suntem binecuvântați cu toate binecuvântările duhovnicești în locurile cerești, ne-a izbăvit de mânia viitoare, ne-a luat pe noi, cei care eram vrăjmași, și ne-a făcut prieteni cu Dumnezeu, ne-a dat viața veșnică cu tot ce implică ea. Privim așadar crucea din perspectiva noastră omenească. Putem privi așa și este legitim să o facem. Am putea de asemenea veni la cruce și să privim la ea din perspectiva sfinților îngeri.

Îngerii se uită la cruce și dincolo de cruce, și o examinează, și privesc la lucrarea de ispășire a Domnului Isus Cristos încercând să o priceapă, să înțeleagă marile ei mistere atât de profunde, mistere pe care nu le pot înțelege pe deplin, deoarece ei nu vor experimenta lucrarea deplină a ispășirii pentru că sfinții îngeri nu au nevoie de răscumpărare. Ei văd în ea minunea, măreția și slava minții lui Dumnezeu, bunătatea Lui Dumnezeu și dragostea lui Dumnezeu, în timp ce El se îndură de păcătoșii nevrednici. Din perspectiva lor lucrurile sunt fascinante. Am putea privi crucea din perspectiva diavolului și a demonilor. Ei văd crucea ca punctul în care Fiul a zdrobit capul șarpelui, ca acel moment în care cel care avea atunci puterea morții, diavolul, a fost distrus de cel care are acum puterea morții, Domnul Isus Cristos care este Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul. Demonii au și ei o perspectivă subiectivă despre crucea Domnului Isus. Ei au crezut că este momentul victoriei lor, și într-o fracțiune de secundă Domnul Isus a ieșit din groapă pentru a-și anunța triumful asupra lor și și-a arătat în mod deschis victoria asupra domniilor, puterilor, stăpânirilor și așa mai departe.

Am putea privi crucea din punctul de vedere al demonilor. Apoi am putea chiar să privim crucea prin ochii Domnului Isus Cristos. S-ar putea chiar să o vedem așa cum trebuie să o fi văzut El. Am putea trece cu El prin agonia chinuitoare a purtării păcatului și a acelei respingeri, și să-l auzim strigând „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” Am putea vedea, de asemenea, crucea ca momentul Său de glorie fiindcă el a spus că atunci când va învia, îi va atrage pe toți oamenii la El. Am putea să o vedem și ca pe o confirmare a cuvântului Său, pentru că a promis că va muri și acolo promisiunea Lui s-a împlinit. L-am putea vedea și ca pe momentul celui mai mare triumf al Său, când într-adevăr a zdrobit capul șarpelui. Am putea să o vedem ca pe marea demonstrație a iubirii Sale, pentru că El a spus: „Nu este dragoste mai mare decât să își dea cineva viața pentru prietenii Săi.” Poți să privești crucea cu propriii ochi. O poți privi prin ochii îngerilor, a îngerilor căzuți, prin ochii lui Cristos însuși și să-I vezi gloria, dar în această dimineață, vreau să privim crucea în relația ei cu Dumnezeu, cu Dumnezeu însuși, Dumnezeu Tatăl. Ce a însemnat crucea pentru Dumnezeu? Știm ce a însemnat pentru noi moartea Domnului Isus. Știm ce a însemnat pentru îngerii din ceruri. I-a inspirat pentru o nouă strofă din mărețele lor imnuri de laudă. Știm ce a însemnat pentru demoni, a fost sfârșitul controlului lor asupra propriului lor destin. Știm ce a însemnat pentru Cristos, dar ce a însemnat pentru Dumnezeu? Ce a însemnat pentru Dumnezeu moartea Domnului Isus Cristos? Ce a reprezentat pentru Dumnezeu lucrarea aceasta? Cum L-a glorificat pe Dumnezeu, care este perspectiva Lui asupra acestui mare eveniment? Și pentru a înțelege asta vă invit să priviți în Romani capitolul 3 și să urmăriți împreună cu mine textul de la versetul 24: „Și sunt socotiți neprihăniți, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credința în sângele Lui, o jertfă de ispășire, ca să-Și arate neprihănirea Lui, căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum, să-Și arate neprihănirea Lui în așa fel încât să fie neprihănit, și totuși să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus. Unde este, dar, pricina de laudă? S-a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu; ci prin legea credinței. Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credință, fără faptele Legii. Sau, poate, Dumnezeu este numai Dumnezeul iudeilor? Nu este şi al Neamurilor? Da, este și al Neamurilor;, deoarece Dumnezeu este Unul singur, și El va socoti neprihăniți, prin credință, pe cei tăiați împrejur, și tot prin credință și pe cei netăiați împrejur. Deci prin credință desființăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.”

Acest text important ne spune ce a însemnat crucea pentru Dumnezeu. Ce a însemnat pentru Dumnezeu moartea Domnului Isus Cristos, lucrarea ispășitoare a lui Cristos, vărsarea de sânge a Domnului Isus. Patru lucruri ies în evidență. Crucea a declarat dreptatea lui Dumnezeu, ea a înălțat harul lui Dumnezeu, a revelat consecvența lui Dumnezeu și a adeverit Cuvântul lui Dumnezeu. Suntem la o slujbă de închinare în această dimineață și este dorința noastră să ne închinăm lui Dumnezeu și prin urmare, se cuvine ca închinându-ne Lui, să privim la cruce în relație cu El, ca să ne putem închina Lui pentru neprihănirea Lui, pentru harul Său, pentru consecvența Lui și pentru Legea Lui sau Cuvântul Său.

Să privim la primul punct, crucea a revelat neprihănirea lui Dumnezeu. Versetul 24: „Și sunt socotiți neprihăniți, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus. Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credința în sângele Lui, o jertfă de ispășire, ca să-Și arate neprihănirea Lui.” Ne oprim aici puțin. Domnul Isus Cristos a murit pe cruce pentru a demonstra, pentru a revela sau pentru a afirma neprihănirea lui Dumnezeu. Acesta este un aspect esențial, foarte, foarte important. Au fost lupte mari întotdeauna legat de acest subiect. De ce?

Pentru că atunci când înțelegi că Dumnezeu este un Dumnezeu drept și înțelegi că tu ești păcătos, asta te pune într-o poziție incomodă. Cum poate un om păcătos să fie drept înaintea lui Dumnezeu? Aceasta este tânjirea de veacuri a omului, cum pot să-L cunosc pe Dumnezeu? Cum pot fi iertat de Dumnezeu? Cum pot să fiu împăcat cu Dumnezeu? Tocmai aceste întrebări au dat naștere religiei. Religia este, în toate modurile posibile, încercarea de a răspunde la această întrebare. De a răspunde strigătului inimii omului de a se împăca cu orice fel de zeitate în care ar putea crede. Sub a cărui autoritate se află și de a cărui judecată se teme. Cum pot fi în regulă în fața lui Dumnezeu? Este Dumnezeu un Dumnezeu neprihănit, sfânt, drept și dacă într-adevăr este, atunci cum Îl pot domoli? Cum pot să-I împlinesc sfințenia, perfecțiunea, dreptatea și neprihănirea și să fiu într-o relație bună cu El?

Un păcătos într-un mod mai degrabă prozaic și-a scris cugetările astfel: „Și cum ar putea omul să-și scoată dreptatea înaintea lui Dumnezeu? Dacă ar voi să se certe cu El, din o mie de lucruri n-ar putea să răspundă la unul singur. Ale Lui sunt înțelepciunea și atotputernicia: cine I s-ar putea împotrivi fără să fie pedepsit? El mută deodată munții şi-i răstoarnă în mânia Sa. Zguduie pământul din temelia lui, de i se clatină stâlpii. Poruncește soarelui, şi soarele nu mai răsare; şi ține stelele sub pecetea Lui. Numai El întinde cerurile şi umblă pe înălțimile mării. El a făcut Ursa Mare, Orionul şi Pleiadele şi constelațiile din sud. El face lucruri mari şi nepătrunse, minuni fără număr. Iată, El trece pe lângă mine, şi nu-L văd, Se duce, şi nu-L zăresc. Dacă apucă El, cine-L va opri? Cine-I va zice: ‘Ce faci? Dumnezeu nu-Şi întoarce mânia; sub El se pleacă toţi sprijinitorii mândriei. Şi eu cum să-I răspund? Ce cuvinte să aleg? Chiar dacă aş avea dreptate, nu I-aş răspunde. Nu pot decât să mă rog Judecătorului. Şi chiar dacă m-ar asculta când Îl chem, tot n-aş putea crede că mi-a ascultat glasul, El, care mă izbește ca într-o furtună, care îmi înmulțește fără pricină rănile, care nu mă lasă să răsuflu, mă satură de amărăciune. Să alerg la putere? El este atotputernic.

La dreptate? Cine mă va apăra? Oricâtă dreptate aş avea, gura mea mă va osândi şi oricât de nevinovat aş fi, El mă va arăta ca vinovat.” Iată gândurile unui om care se teme că nu ar putea niciodată să fie drept înaintea lui Dumnezeu. Sunt prezentate multe păreri despre modul în care omul poate fi îndreptățit înaintea lui Dumnezeu, noi numim asta religie. Dar, în afară de creștinism, toate religiile implică realizări și eforturi umane și nu Îl mulțumesc pe Dumnezeu. Ele nu ne oferă nouă nicio siguranță. Nu ne pun într-o stare bună cu El. Vă amintiți de Bildad, prietenul lui Iov? Ecoul strigătului lui Iov, cum poate un om să-și scoată dreptatea înaintea lui Dumnezeu? Cum poate fi curățit? Vă amintiți de apostolul Pavel pe drumul Damascului, care a întrebat: „Ce vrei să fac?” Vă amintiți de cei care l-au auzit pe Petru strigând, „Ce să facem?” Vă amintiți de cei care L-au auzit pe Domnul Isus și care au zis: „Ce să facem noi pentru a face și noi lucrările lui Dumnezeu? Vă amintiți de temnicerul din Filipi care a spus: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Cum pot să intru în relație cu un Dumnezeu neprihănit, sfânt, drept? Acesta a fost întotdeauna strigătul inimii omului. Acum, dacă Dumnezeu ar fi coborât la noi doar să-l ierte pe om, asta ar fi o lovitură mare împotriva dreptății Lui, și unii ar spune: dreptatea lui Dumnezeu este părtinitoare, neprihănirea lui Dumnezeu este capricioasă și se manifestă din nou, pentru că pe unii păcătoși îi judecă, îi condamnă și pe alții îi iartă. Nu poți avea încredere în dreptatea Lui, nu poți avea încredere în sfințenia Lui. Nu poți avea încredere că dreptatea Lui este absolută. Totuși, Dumnezeu vrea să știți că natura Lui este imuabilă în orice atribut al Său și că dreptatea, sfințenia și neprihănirea lui sunt imuabile, neschimbătoare și absolut consecvente cu natura Sa. Astfel că Dumnezeu a plănuit să demonstreze, să-și reveleze neprihănirea Lui. Versetul 24 spune: „Suntem socotiți neprihăniți fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus.”

Ascultați-mă, nimeni nu poate face nimic pentru a fi îndreptățit înaintea lui Dumnezeu. Nimeni nu poate face nimic pentru a satisface cerința lui Dumnezeu de sfințenie și neprihănire. Nu există nimic ce poate să facă vreo ființă umană pentru a împlini dreptatea lui Dumnezeu.

Dacă deci noi nu putem face nimic, inițiativa trebuie să fie a cui? A Lui Dumnezeu. Și asta spune apostolul Pavel, suntem socotiți neprihăniți ca un dar al harului Său. Dumnezeu ne oferă îndreptățirea, ne socotește neprihăniți. Dumnezeu ne pune într-o relație corectă cu el. Noi nu am putut face asta. Nu am putut niciodată să împlinim cerințele Sale drepte. La urma urmei, ne aducem aminte ce a spus Domnul Isus: „Fiți dar desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru din ceruri este desăvârșit.” Ne amintim și de cuvintele lui Isaia, care spune că toată neprihănirea noastră este ca o haină mânjită. În cel mai bun caz, am putea fi doar niște „zdrențe murdare”, nu am putea fi niciodată perfecți, de aceea nu am putea avea niciodată o relație cu Dumnezeu, care să-L mulțumească.

Drept urmare Dumnezeu a trebuit să ne ofere un dar. Trebuia, cu alte cuvinte, să ne dea ceea ce noi nu puteam câștiga. Este un dar, nu-i așa? Nu faci eforturi să câștigi un dar. Dacă l-ai câștigat, nu mai este un cadou, este ceva ce primești ca plată. Așadar, el ne-a dat un dar, însă oferindu-ne un dar, cineva ar putea spune că Dumnezeu nu este un Dumnezeu drept, să îți ofere un dar pe care de fapt nu l-ai merita. Dumnezeu nu este un Dumnezeu sfânt pentru că trece cu vederea păcatul tău. Dumnezeu nu este un Dumnezeu drept pentru că îngăduie nedreptatea ta. Dumnezeu te acceptă așa cum ești, ceea ce înseamnă că și-a coborât standardul. S-ar ridica această acuzație și ai regăsi-o ușor pe buzele unui fariseu, credeți-mă, de aceea apostolul Pavel spune că Dumnezeu ne-a dat un dar, care vine din harul Său, ceea ce înseamnă că a fost nemeritat și nedobândit de noi. Și noi am primit acest dar prin răscumpărarea care este în Cristos Isus. Cuvântul răscumpărare înseamnă o cumpăra din nou. Știți ce este o răscumpărare. Cineva răpește un copil și îl duce undeva și spune, răscumpărarea lui este de 200.000 de dolari. Dacă vrei copilul înapoi, trebuie să-l cumperi și acesta este prețul. Răscumpărare înseamnă să plătești un preț pentru a răscumpăra pe cineva. A fost folosit în vremuri străvechi pentru a cumpăra un rob, un sclav ca mai apoi să fie liber. Așa că Dumnezeu spune, uite, îți voi oferi darul unei relații corecte cu mine, darul iertării păcatelor, darul vieții veșnice, dar prețul va fi plătit și a fost plătit, de Domnul Isus Cristos. Nu este vorba despre faptul că Dumnezeu în mod părtinitor sau datorită capriciilor Sale, lasă dreptatea deoparte, neprihănirea și sfințenia deoparte și spune: „Vă voi iubi pentru o vreme, vă voi oferi din harul meu o vreme, voi fi milostiv cu voi o vreme și am să trec cu vederea celelalte lucruri,” nu.

Sfințenia lui Dumnezeu, neprihănirea lui Dumnezeu și dreptatea Lui nu pot fi niciodată lăsate deoparte. Dumnezeu va acționa întotdeauna în concordanță cu natura Sa. Așadar, orice va face El și este bun, în har sau cu milă va fi și sfânt, drept și în totalitate neprihănit. Cum s-a putut realiza lucrul acesta? El a făcut-o prin prețul plătit de Domnul Isus Cristos. Cu alte cuvinte, El era atât de sfânt, de drept și de neprihănit, încât a trebuit să fie plătit un preț pentru păcat, prețul a fost stabilit, și era moartea, dar a fost atât de iubitor, de plin de har, de milostiv, încât și-a dat unicul Fiu să plătească acest preț. Dreptatea Lui a fost satisfăcută, la fel și harul Său.

Sfințenia și mila a fost satisfăcută. Neprihănirea a fost satisfăcută, la fel și dragostea. De aceea se spune în versetul 25, că Dumnezeu L-a rânduit pe Cristos înaintea tuturor, să fie o jertfă de ispășire prin sângele Său. Să ne oprim puțin în punctul acesta. Dumnezeu L-a rânduit pe Domnul Isus Cristos înaintea tuturor. Ce înseamnă lucrul acesta? Exact ce scrie. L-a înălțat acolo unde toți puteau să-L vadă și L-a făcut să fie ispășire, cuvântul grecesc hilastērion care înseamnă împlinire, satisfacție. Dacă observați, critica adusă a fost că Dumnezeu nu a fost drept, neprihănit și sfânt, dacă a trecut cu vederea păcatul pentru că vedeți, sfârșitul versetului 25 ne spune că în trecut Dumnezeu a fost îngăduitor și a trecut cu vederea păcatele comise înainte. Cum a putut să facă asta și să rămână totuși drept? Cum a putut El să închidă ochii, după cum ni se spune în Faptele Apostolilor, cu privire la păcatele tuturor acestor generații? Cum a putut să tolereze toate astea? Pentru că cineva urma să plătească prețul. Cum a putut să-i ierte pe păcătoși? Cum ar putea să-i ierte și să fie totuși drept? Pentru că prețul urma să fie plătit. Dreptatea, sfințenia și neprihănirea Lui urmau să fie satisfăcute. Presupun că unora li se pare că dreptatea divină a adormit, sau că neprihănirea divină ar fi plecat într-o vacanță sau sfințenia divină este într-o stare de comă. Oamenii aici pe pământ au păcătuit și au scăpat. Au trăit, au prosperat, unde a fost plata păcatului? Cum rămâne cu sufletul care păcătuiește, va muri? Și apoi, dintr-odată, vin acești predicatori care spun: El va ierta, va aduce iertarea. El este milostiv, iubitor și plin de har, va ierta, și se ridică o altă întrebare. Dacă Dumnezeu este sfânt și drept cum poate trece cu vederea păcatul? Păcatul trebuie pedepsit. Nu poate fi doar scuzat, nu poate dispărea, nu poate fi ignorat. Nu putem fi optimiști în privința asta. Pe de altă parte măsura de dragoste, de har sau de milă poate trece cu vederea păcatul și să nu mai ceară pedepsirea lui. Un Dumnezeu sfânt nu ar putea niciodată să evite păcatul și să fie mulțumit de rău, și chiar dacă l-a iubit profund pe păcătos, el nu-l poate ierta pe păcătos decât dacă dreptatea Lui este împlinită. Și astfel întrebarea este, cum poate un om păcătos să fie acceptat înaintea unui Dumnezeu drept? Cineva trebuie să plătească prețul, iar Dumnezeu, din dragoste, alege să nu pedepsească păcătosul, ci să-L pedepsească pe Fiul Său. De aceea El își păstrează integritatea naturii Sale și reputația Sa și lasă loc și harului Său. Dacă păcătosul ar trebui să sufere pentru păcatul personal, el ar suferi veșnic și nici măcar în veșnicie nu poate plăti prețul. Dar Dumnezeu este plin de har și oferă o jertfă. Isus Cristos a murit moartea pe care o meritai tu. El a devenit păcat, El care nu a cunoscut păcatul. A murit în locul nostru, El este înlocuitorul nostru. Trebuia să fie om pentru a muri ca om, trebuia să fie Dumnezeu pentru a birui moartea și păcatul, și astfel Dumnezeul-Om a trebuit să sufere. Domnul Isus a spus că Fiul Omului trebuie să sufere și să fie omorât. Și biserica primară a predicat de ce a trebuit să sufere Cristosul. Jertfele tuturor taurilor și al țapilor nu au putut rezolva asta. Evrei 10 spune că prin sângele taurilor și al țapilor nimeni nu poate fi sfințit. A fost doar un sacrificiu de animale care a trebuit făcut. Este doar o imagine a sacrificiului care urma să vină. Nu este o realizare omenească. Nimic din ceea ce poți face tu nu îl va satisface pe Dumnezeu. Trebuie plătit un preț. Este prețul vărsării de sânge și al morții și Domnul Isus Cristos l-a plătit. Psalmul 49:7 și 8 spune că: „Niciunul dintre ei nu-și poate răscumpăra fratele și nimeni nu poate da lui Dumnezeu o răscumpărare pentru sufletul Lui, pentru că răscumpărarea sufletelor lor este scumpă,” prețul este mai mare decât poate plăti orice ființă umană. Însă prețul a fost plătit de Cristos. Niciun păcătos nu a putut ispăși păcatele semenilor lui păcătoși, așa că doar Domnul Isus Cristos cel desăvârșit a plătit prețul dreptății divine și a purtat păcatele întregii lumi. Prin urmare moartea Domnului Isus Cristos nu a fost doar un act prin care ni s-a dat har, ci a fost și un act prin care s-a împlinit dreptatea.

Vă rog să observați în versetul 25 ni se spune că avem ispășire în sângele Lui prin credință. Și la sfârșitul versetului 26, El este Cel care îndreptățește pe cel care are credință în Domnul Isus. Această purtare de grijă, această jertfă a lui Cristos este însușită prin credință. Prin credință, crezând, lucrul acesta este atât de esențial. Este baza pentru credința noastră. Îți poți însuși lucrarea lui Cristos crezând. Prin adevărata credință, așa că Dumnezeu, prin cruce, își revelează dreptatea Lui, neprihănirea, sfințenia, atât de drept, de neprihănit și sfânt este El încât oricât de mult vrea să-l ierte pe păcătos, nu poate să o facă decât dacă prețul este plătit, chiar dacă prețul trebuie plătit de însuși Fiul Său. Așa este Dumnezeu. El nu poate fi acuzat niciodată că acționează neechitabil sau este nedrept. Dreptatea lui a fost satisfăcută de Mielul perfect, fără pată, care a plătit prețul deplin. Astfel dar, noi nu am fost răscumpărați cu lucruri pieritoare, ci cu sângele scump al Domnului Isus Cristos. Vedem astfel în cruce dreptatea, neprihănirea lui Dumnezeu.

În al doilea rând, crucea înalță harul lui Dumnezeu. Crucea înalță harul lui Dumnezeu. Versetul 27. Din nou, cineva va pune o altă întrebare, dacă Dumnezeu face totul, atunci care este partea noastră? Și răspunsul este, practic niciuna. Nu este loc pentru a fi noi lăudaţi. Unde este atunci lauda pentru noi? Nu există. Este exclusă total. Mântuirea este în totalitate lucrarea Lui. Scriptura subliniază acest lucru foarte clar și profund: „Căci prin har ați fost mântuiți prin credință, și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu, nu prin fapte ca să nu se laude nimeni.” Fiecare parte componentă a mântuirii este lucrarea lui Dumnezeu. El este Cel care lucrează activ, dă viață, ne însuflețește credința ca să putem crede. În ideea aceasta, spune Pavel, unde este atunci pricina de laudă? Este exclusă. Nu există loc pentru laude. Lipsesc cu desăvârșire. Prin ce fel de lege, spune versetul 27? A faptelor? Nu, ci printr-o lege a credinței. Cu alte cuvinte, dacă nu am nimic de făcut în privința asta, dacă nu este prin fapte, atunci cum funcționează? Când Pavel spune prin ce fel de lege, permiteți-mi să vă ajut în aspectul acesta, cuvântul lege înseamnă aici principiu, nu atât de mult un decret, cum ne gândim noi la o lege precum cele zece porunci, sau la vreo lege pe care a dat-o Dumnezeu, ci un principiu, un principiu operativ, folosit în același mod în Romani 7 și în alte părți. Dar el spune, în regulă atunci, dacă această mântuire nu este ceva ce realizez eu prin faptele mele și nu mă pot lăuda cu ea, atunci după ce fel de principiu funcționează? Al faptelor? Nu, ci după principiul credinței. Numai principiul credinței Îl va înălța pe Dumnezeu, Îl va glorifica pe Dumnezeu pentru că ia totul din mâinile omului. Legea menționată aici sau principiul sau metoda prin care mântuirea lucrează este metoda, legea, principiul credinței. Și atunci când nu putem face altceva decât să primim darul prin credință, știm că este darul harului. Și astfel harul lui Dumnezeu este înălțat aici. Singurul care se poate lăuda este Dumnezeu, căci El, prin har, și ne întoarcem la versetul 24, ne-a dat un dar pe care doar îl putem primi sau respinge. Nu avem nicio contribuție, decât doar să îl primim. El dărâmă orice temelie a celor care spun: „Întotdeauna fac ce pot cel mai bine. Duc mereu o viață decentă. Sunt o persoană bună, cu siguranță Dumnezeu nu mă va trece cu vederea.”

El spune pur și simplu, totul este numai lucrarea lui Dumnezeu. Apoi, în versetul 28 „fiindcă noi credem că omul este socotit neprihănit prin credință, fără faptele legii.” Singura contribuție pe care o aducem este să credem, însă chiar și credința este o lucrare a lui Dumnezeu în noi. Aduceți-vă aminte ce a spus Pavel în 1 Corinteni 15:10? Sunt ceea ce sunt prin harul lui Dumnezeu. Autorul de imnuri a scris: „Speranța mea este zidită pe nimic mai puțin decât sângele și neprihănirea Domnului Isus, nu îndrăznesc să zidesc pe altceva, ci mă sprijin deplin pe Numele Domnului Isus.” Așadar, principiul, spune Pavel, în baza căruia operăm în termeni de mântuire este un principiu al credinței ca răspuns la harul lui Dumnezeu. Privim așadar la cruce și putem vedea neprihănirea lui Dumnezeu care este revelată pe măsură ce pedeapsa este plătită, pe măsură ce este plătit costul răscumpărării. Ne uităm la cruce și vedem harul lui Dumnezeu, vedem cum El face totul. Cristos plătește prețul și Dumnezeu se îndreaptă spre noi cu har, oferindu-ne darul și tot ce putem face este să-l refuzăm sau să-l primim. Adevărul acesta reprezintă însăși esența mântuirii, a credinței mântuitoare. Și pentru că este adusă în discuție, în versetul 24, spune Pavel, suntem socotiți neprihăniți prin har, iar în versetul 25, primim neprihănirea prin credință. Versetul 26, o primim prin credință. Versetul 27, nu este prin lege ci este prin credință, versetul 28 prin credință. Credința este accentuată foarte mult. De aceea trebuie să vă spun despre credință că este în centrul creștinismului nostru și vreau să vă pun la dispoziție un mic test pentru a vă ajuta să vă examinați credința. Sunt convins că bisericile sunt pline de oameni care au un fel de credință care nu le aduce mântuire. Iacov a numit-o o credință moartă. 2 Corinteni 13:5 spune: „Cercetați-vă pe voi înșivă dacă sunteți în credință.” Vrei să fii sigur despre credința ta că este reală. Acum, în timp ce te uiți la tine și te întrebi „sunt eu cu adevărat creștin?” Mi-am însușit acest dar pe care-l dă Dumnezeu? Am crezut eu cu adevărat? La ce te uiți în viața ta pentru a discerne dacă este reală credința ta? Care sunt semnele? În primul rând, permiteți-mi să vă arăt câteva lucruri care nici nu dovedesc, nici nu contestă credința mântuitoare. Vă voi da o mică listă cu lucruri care de fapt nu dovedesc nimic. Ai putea fi creștin sau nu, și totuși să ai aceste lucruri. Ele nu dovedesc și nici nu infirmă credința mântuitoare, dar trebuie să știi care sunt acestea pentru a nu fi înșelat. Numărul unu este moralitatea exterioară. Ce vreau să spun cu asta? Ei bine, unii oameni, sunt doar oameni buni. Unii dintre ei sunt foarte religioși, precum mormonii, care în exterior par oameni foarte morali, sau romano-catolicii, sau orice alt cult sau religie. Unii oameni sunt pur și simplu oameni buni. Sunt cinstiți, sunt sinceri în relațiile lor, sunt mulțumitori. Sunt oameni buni și au o moralitate exterioară, vizibilă. Și apropo, fariseii s-au odihnit pe această siguranță în care și-au pus nădejdea. Ei sunt oameni iubitori, unii dintre ei sunt oameni cu inima blândă, dar despre a-L iubi și sluji pe Dumnezeu, nu știu nimic și nu simt nimic. Orice face sau nu face persoana respectivă nu îl implică pe Dumnezeu. Această persoană este sinceră în relațiile sale cu toată lumea, cu excepția lui Dumnezeu. El nu va jefui pe nimeni, doar pe Dumnezeu. El este recunoscător și loial tuturor, în afară de Dumnezeu. El nu vorbește cu dispreț și cu reproș despre nimeni, doar de Dumnezeu.

Are relații bune cu toată lumea, dar nu și cu Dumnezeu. El seamănă foarte mult cu tânărul bogat, fruntaș iudeu, care spune: „toate aceste lucruri le-am păzit. Ce îmi mai lipsește? Aceasta este moralitatea exterioară, dar care nu înseamnă neapărat mântuire. Oamenii își pot îndrepta faptele prin reformare mai degrabă decât prin regenerare.

În al doilea rând, un alt lucru care nu aprobă sau nu dezaprobă credința mântuitoare este cunoașterea intelectuală. Cunoștințele intelectuale. Ele nu dovedesc credința adevărată. Cunoașterea adevărului este necesară pentru mântuire, iar moralitatea exterioară este rodul mântuirii, dar niciuna dintre ele nu este egală cu mântuirea. Vedeți dragii mei, poți să știi totul despre Dumnezeu și poți să știi totul despre Isus, și că a venit în lume, și că a murit pe cruce, și că a înviat și că va veni din nou, și poți chiar să cunoști mai multe detalii despre viața Lui și poți să înțelegi toate acestea și totuși să-I întorci spatele lui Cristos. Scriitorul epistolei către Evrei scrie în capitolul 6 celor care, știind toate acestea, L-au refuzat pe Cristos. În capitolul 10, el vorbește despre cei care calcă în picioare sângele lui Cristos necrezând ceea ce știu că este adevărat. Sunt mulți oameni care cunosc Scriptura și care au cunoștințe, dar care se îndreaptă spre iad. Nu vei fi niciodată mântuit fără această cunoaștere, dar a avea această cunoaștere nu te salvează neapărat.

În al treilea rând, implicarea religioasă. Implicarea religioasă nu este neapărat o dovadă a adevăratei credințe. Sunt oameni care au, după apostolul Pavel, care îi scrie lui Timotei, 2 Timotei 3:5, au o formă de evlavie, fără putere, un fel de religie goală, care ne amintește de fecioarele din Matei 25 care așteptau, și așteptau, și așteptau venirea mirelui, care este Cristos, și ei așteaptă, și așteaptă, dar când vine El nu vor fi primiți înăuntru. Aveau de toate, în afară de uleiul pentru lămpile lor. Ce era cel mai necesar, lipsea. Uleiul, probabil simbolic, locuirea Duhului Sfânt. Nu au fost regenerate. Erau religioase, dar nu regenerate. Poți avea o moralitate exterioară vizibilă, cunoștințe intelectuale și chiar implicare religioasă și este posibil ca acestea să nu indice o credință autentică.

În al patrulea rând, slujire activă. Balaam a fost un profet. Saul din Tars credea că Îl slujește pe Dumnezeu ucigând creștini. Iuda a fost un predicator public, Iuda a fost unul dintre apostoli. Aduceți-vă aminte de Matei 7: „Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi demoni în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Și El le-a răspuns: „depărtați-vă de la Mine voi toți care lucrați fărădelege. Niciodată nu v-am cunoscut.” Slujire activă. Aceasta nu este neapărat o dovadă a credinței mântuitoare. În al cincilea rând, convingerea de păcat. Mulți oameni se simt rău din pricina păcatului. Ascultați, lumea întreagă este plină de oameni care pur și simplu se simt vinovați până în adâncul inimii. Știți bine, acum 15 ani obișnuiam să vorbim despre oamenii care mergeau la psiholog, și obișnuiam să spunem, și era destul de adevărat din teste, că majoritatea oamenilor care mergeau la psiholog sufereau de vinovăție. Oamenii obișnuiau să scrie cărți despre asta. Îmi amintesc despre clinica Menninger că a scos un număr mare de materiale despre toți acești oameni care sufereau de vinovăție. Ei bine, psihologii lumii nu au niciun răspuns la vinovăția oamenilor deoarece singurul răspuns este Evanghelia. Ceea ce s-a întâmplat în ultimii 15 ani este că astăzi nu mai avem deloc oameni care se simtă vinovați, pentru că am venit cu o nouă psihologie care elimină vinovăția. Acum tot ceea ce facem este să aruncăm vina asupra altcuiva și noua terapie este să facem persoana complet iresponsabilă de orice vină pe care ar putea-o simți în interiorul ei și să o eliberăm de acea vinovăție, și facem asta folosind virtutea supremă, mândria, împlinirea de sine, mărirea de sine, gloria de sine, stima de sine prin care se elimină nevoia de a te simți vinovat. Așa că am venit cu o psihologie total necinstită, necreștină, nebiblică, care a luat problema vinovăției și a eliminat-o. Acum, ceea ce se întâmplă în biserică este că, în loc ca predicatorul să se ridice pentru a predica păcătoșilor vinovați eliberarea de vinovăție, ei se așteaptă ca el să predice despre stima de sine a oamenilor egocentrici. Întregul climat s-a schimbat. Și am ajuns să predicăm un mesaj denaturat pentru că am permis filozofiei vremii să creeze un păcătos de tip nou care crede că nu mai simte nicio vină și cel mai important lucru pe care îl poți predica unui grup de păcătoși de felul acesta este păcatul din viața lor și Legea lui Dumnezeu sub care sunt căzuți și judecata iminentă care îi așteaptă. Dar mesajul acesta nu este unul popular, pentru că noua filozofie și noua psihologie au eliminat de mult vinovăția. Nu mai avem oameni care se simt vinovați, pentru că au învățat că terapia le poate spune că pot transfera acea vinovăție pe cineva care le-a făcut ceva, și acum nu mai contează cu cine vorbești, când ajung într-o astfel de situație de consiliere, vor spune inevitabil, am fost abuzat. Sunt o victimă, nu sunt responsabil pentru felul în care sunt. Așadar, păcătosul este scutit de vina sa și de o abordare directă a Evangheliei. Îmi plăceau mai mult păcătoșii când se simțeau vinovați. Erau mult mai ușor de tratat. Există totuși unii oameni care se simt vinovați, sunt și alții care se simt vinovați cu privire la păcat. Felix a tremurat la predica lui Pavel, dar nu și-a părăsit idolii. Duhul Sfânt îi convinge pe mulți de păcat, neprihănire și judecată și mulți pe care îi convinge nu răspund cu o pocăință adevărată. Unii pot chiar să-și mărturisească păcatele. Unii pot chiar să-și abandoneze păcatele și să spună: „Nu-mi mai place să trăiesc așa. Vreau să-mi remodelez și să-mi îndrept căile, dar nu neapărat să ajung la credința mântuitoare. Aceasta este reformarea vieții, nu regenerarea. Nici un grad de convingere cu privire la păcat nu este o dovadă concludentă a credinței mântuitoare. Credeți-mă, chiar și demonii sunt convinși de păcatul lor, de aceea se înfioară. Dar ei nu sunt mântuiți.

În al șaselea rând, siguranța. Unii oameni spun, ei bine, eu trebuie că sunt creștin, mă simt ca unul, cred că sunt creștin. Ascultați, gândiți-vă doar, dacă a crede că ești creștin te face creștin, atunci nimeni nu ar putea fi înșelat, pentru că de îndată ce ai crede că ești creștin, ai fi unul. Deci nu ai putea niciodată să te înșeli. Scopul înșelăciunii lui Satan este de a-i face pe oameni să creadă că sunt creștini când de fapt ei nu sunt. Despre aceasta este vorba. Mulți oameni sunt siguri că sunt salvați, dar nu sunt. Vă spun că există milioane de Mormoni și de Martori ai lui Iehova și din gruparea numită Știința Creștină care cred că sunt pe drumul spre cer dar nu sunt.

Oamenii spun: „Dumnezeu nu mă va condamna. Am o părere bună despre mine însumi. Am asigurarea, sunt bine. Asta nu înseamnă nimic. În al șaptelea rând și ultimul, momentul deciziei. Aud oameni spunând: „Ei bine, știu că sunt creștin pentru că îmi amintesc când am completat chestionarul acela, îmi amintesc când am repetat și eu rugăciunea. Îmi amintesc când am ieșit în față la o slujbă de la biserică, îmi amintesc exact unde eram.” Am auzit oameni spunând: „îmi amintesc exact unde eram când am făcut asta.” Chiar așa? Ascultă-mă, pentru că îți amintești un moment, nu înseamnă că acel moment a însemnat ceva, nu înseamnă că acea decizie a fost validă. Mântuirea nimănui nu este verificată printr-un moment trecut. Oamenii s-au rugat rugăciuni și au ieșit înainte la slujbele bisericii și au semnat cărți și au intrat în sălile de rugăciune și au fost botezați și s-au alăturat bisericilor și nu au avut niciodată credință mântuitoare. Așadar, acestea sunt câteva non-dovezi, ele nu prea demonstrează nimic. Poate spui, ei bine atunci ce demonstrează o credință mântuitoare?

Ei bine, lăsați-mă să vă dau o listă foarte repede. Mai întâi este dragostea pentru Dumnezeu. Acum aduci în discuție inima. În Romani 8:7 ni se spune că firea pământească este în vrăjmășie cu Dumnezeu, necreștinii Îl resping pe Dumnezeu, se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu înlăuntrul lor. Însă ni se spune că omul cu mintea regenerată Îl iubește pe Dumnezeu cu toată inima, din tot sufletul, cu tot cugetul și cu toată puterea. Încântarea lui devine perfecțiunea lui Dumnezeu, care este prima și cea mai înaltă dorință a sufletului său reînnoit, Dumnezeu devine principala Sa fericire.

Apropo, există o mare diferență între o astfel de dragoste pentru Dumnezeu și atitudinea egoistă care se concentrează doar pe fericirea proprie și Îl vede pe Dumnezeu mai degrabă ca un mijloc pentru împlinirea scopurilor personale, decât să Îl glorifice pe El. De fapt, Domnul Isus a spus, „dacă iubești pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nici măcar nu ești ucenicul meu” - Matei 10:37. Îl iubești pe Dumnezeu? Iubești natura Lui? Iubești slava Lui? Iubești Numele Lui? Iubești Împărăția Lui? Îi iubești sfințenia, iubești voia Lui? Dragostea supremă pentru Dumnezeu este o dovadă decisivă a credinței adevărate. Îți este inima înălțată când îi cânți laude pentru că îl iubești?

În al doilea rând, pocăința de păcat. Dragostea corectă față de Dumnezeu trebuie să implice o ură pentru păcat, lucrul acesta este evident. Cine nu ar putea să înțeleagă asta? Dacă iubesc pe cineva, se presupune că a-l iubi înseamnă să caut să-i fie bine, nu-i așa? Dacă v-aș spune, îmi iubesc soția, dar nu mi-ar păsa câtuşi de puțin de ce s-a întâmplat cu soția mea, ai pune la îndoială dragostea mea, pentru că dragostea adevărată caută cel mai înalt bine al obiectului ei. Deci, dacă spun că îl iubesc pe Dumnezeu, atunci va trebui să urăsc păcatul pentru că păcatul Îl ofensează pe Dumnezeu. Păcatul Îl hulește pe Dumnezeu. Păcatul Îl blestemă pe Dumnezeu. Păcatul caută să-L distrugă pe Dumnezeu, lucrarea și Împărăția Lui. Păcatul L-a ucis pe Fiul Său și dacă spun că Îl iubesc pe Dumnezeu, dar tolerez păcatul, atunci ai toate motivele să-mi pui la îndoială dragostea. Nu pot să-L iubesc pe Dumnezeu fără să urăsc ceea ce este pus să-L distrugă.

Deci, adevărata pocăință implică mărturisire și implică întoarcerea de la păcat. Ar trebui să fiu întristat de păcatul meu. Ar trebui să mă întreb, am o convingere fermă a răutății păcatului? Mi se pare păcatul ceva rău și amar, așa cum și este într-adevăr? Crește în mine convingerea de păcat pe măsură ce umblu cu Domnul Isus Cristos? Urăsc păcatul nu doar pentru că este devastator pentru propriul meu suflet, ci pentru că este jignitor pentru Dumnezeul meu, pe care-L iubesc? Mă întristez mai mult când păcătuiesc decât atunci când am probleme? Cu alte cuvinte, ce mă întristează cel mai mult, necazurile mele sau păcatul meu? Păcatele mele par în ochii mei multe, frecvente și grave? Mă trezesc îndurerat de păcatul meu mai mult decât de păcatul altora? Acesta este semnul mântuirii, al adevăratei credințe mântuitoare. Dragostea pentru Dumnezeu și ura pentru ceea ce urăște Dumnezeu, și anume ura pentru păcat. În al treilea rând, mântuirea se manifestă printr-o smerenie autentică. Se manifestă printr-o smerenie adevărată. Acest lucru îl găsim evidențiat în Fericiri, la cei săraci în duh. Aceia care flămânzesc și însetează după neprihănire. Aceia care în Matei 18 sunt ca niște copii mici, smeriți și dependenți, care trăiesc cu lepădare de sine, care sunt dispuși să-și ia crucea în fiecare zi și să-L urmeze pe El.

Domnul îi primește pe cei care vin la El cu un duh zdrobit și smerit. Iacov spune: „Celor smeriți El le dă har”. Trebuie să venim la El ca fiul risipitor. Vă mai amintiți ce a spus el în Luca 15 cu versetul 21. El a zis: „Tată, nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău.” Nu există acolo mândrie, ego în ceea ce privește realizările religioase. Nici vreun merit spiritual, ci doar smerenie autentică. În al patrulea rând, o dedicare pentru slava lui Dumnezeu. Adevărata credință mântuitoare, care arată că mântuirea este autentică, se arată printr-o dedicare față de gloria lui Dumnezeu, prin orice am face, fie că mâncăm sau că bem, suntem literalmente mistuiți de slava lui Dumnezeu. Facem ceea ce facem pentru că vrem să-L slăvim pe El. Oh, sigur, eșuăm în toate aceste lucruri, dar direcția în viața noastră este să-L iubim și să urâm păcatul și să fim cu adevărat smeriți și lepădați de noi înșine, să ne recunoaștem nevrednicia și să fim deplin dedicați să-I aducem glorie numai lui Dumnezeu.

În al cincilea rând, rugăciunea perseverentă, în smerenie, cu supunere, cu credincioșie dovedește adevărata credință. Strigăm Ava, Tată, pentru că Duhul din noi produce acel strigăt. Jonathan Edwards a ținut odată o predică intitulată „Fățarnicii sunt deficitari în practicarea rugăciunii în ascuns”, și este adevărat. Fățarnicii se pot ruga în public, fiindcă ceea ce trebuie să facă fățarnicii este să impresioneze oamenii. Dar ei sunt deficitari în practicarea rugăciunii în ascuns. Un credincios adevărat, cu adevărata credință mântuitoare are o viață de rugăciune personală, o viață de rugăciune privată. El caută comuniunea cu Dumnezeu.

În al șaselea rând, un alt semn al credinței mântuitoare este dragostea dezinteresată. Ioan spune, dacă nu-ți iubești aproapele, pe fratele tău, sau pe cel care este în nevoie, cum să credem că dragostea lui Dumnezeu locuiește în tine? De asemenea, în 1 Ioan 3, Ioan spune, dacă Îl iubești pe Dumnezeu, îl vei iubi și pe cel iubit de Dumnezeu. Și noi Îl iubim pe El și pe ceilalți pentru că acesta este răspunsul față de El, iubindu-ne unii pe alții. Ioan 13 ne spune că oamenii vor cunoaște că suntem adevărați ucenici, prin dragostea noastră unii pentru alții.

În al șaptelea rând, separarea de lume. Pavel le-a spus corintenilor că noi nu am primit duhul lumii, ci Duhul care este de la Dumnezeu, iar Ioan a spus asta astfel: „Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el.” Un credincios adevărat este separat de lume. Eu vin iarăși și spun că noi eșuăm în toate aceste domenii, dar aceasta este direcția vieții noastre. Noi nu suntem perfecți, nu am ajuns desăvârșiți, dar Îl iubim pe Dumnezeu și vrem să-L iubim mai mult. Urâm păcatul și vrem să-l urâm și mai mult. Trăim într-o smerenie autentică și ne dorim mai mult, și mai mult din ea. Suntem devotați gloriei lui Dumnezeu. Avem o viață de rugăciune privată și personală. Avem o dragoste pentru ceilalți, care vine de la Dumnezeu și ca principiu general ne trăim viața separați de lume.

Și apoi, încă două. Creșterea spirituală este un alt semn. Dacă ești un creștin adevărat, vei crește spiritual și asta înseamnă că vei fi din ce în ce mai mult ca Domnul Isus Cristos. Viața se dezvoltă în sine, dacă ești viu, vei crește, nu există altă cale.

Vei deveni mai bun, vei crește, te vei dezvolta, pentru că oricine are parte de acea nouă lucrare începută, Filipeni 1:6, o va vedea împlinită, va crește, va continua să meargă înainte, Duhul te va duce de la un nivel de slavă la altul. Așadar, privește la viața ta, poți vedea creșterea spirituală? Vezi în viața ta o frecvență în scăderea păcatului, și vezi tiparul creșterii în neprihănire și al devotamentului față de Dumnezeu în viața ta? Și în final, o viață trăită în ascultare de Dumnezeu. Orice mlădiță care este în Mine aduce roadă, dă roadă, spune Ioan 15, iar în Efeseni 2:10, Pavel spune: „Iată, voi sunteți lucrarea Lui și am fost zidiți în Cristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele,” asta este ascultare. Suntem mântuiți sub ascultarea credinței.

Uită-te la viața ta, vezi toate acele lucruri, inclusiv iubirea dezinteresată, separarea de lume, creșterea spirituală și ascultarea, dacă da, acestea sunt dovezi ale unei credințe mântuitoare.

Acum, să revenim la textul nostru. Crucea revelează dreptatea și neprihănirea lui Dumnezeu. Crucea înalţă harul lui Dumnezeu, pe care îl primim prin credință. În al treilea rând, și foarte pe scurt, crucea face cunoscută consecvența lui Dumnezeu. Priviți vă rog la versetul 29. Despre ce este vorba aici? Ei bine, evreii vor spune, uite că noi suntem socotiți neprihăniți prin faptele legii. Iar tu vii și predici tuturor acestor neamuri că sunt socotiți neprihăniți prin credință.

Are Dumnezeu două căi? Cere Dumnezeu fapte de la noi și har și credință de la ei? Este Dumnezeu un Dumnezeu milostiv care mântuiește neamurile, dar este un Dumnezeu care condamnă evreii prin legea Lui? Avem două mijloace diferite de mântuire? Și, desigur, poți să-ți dai seama că evreii credeau că au fost mântuiți prin faptele lor, așa că au ajuns la concluzia că Pavel predica o nouă cale de mântuire, care nu era în concordanță cu calea lui Dumnezeu. Pavel spune, este Dumnezeu doar Dumnezeul evreilor? Nu.

Nu este el și un Dumnezeu al neamurilor? Ba da, și toți ar trebui să fie de acord. Da, Dumnezeu este Dumnezeul tuturor oamenilor. Isaia 54 spune că El va fi numit Dumnezeul întregului pământ. Ieremia 16:19 spune că: „neamurile vor veni la Tine de la marginile pământului.” Ei știau asta. Zaharia 2:11 spune: „Multe neamuri se vor alipi de Domnul și vor fi poporul Meu.” Ei știau că el este Dumnezeul evreilor și al neamurilor, și totul a fost în regulă, din moment ce într-adevăr Dumnezeu este Unul, aceasta este și ordinea în limba greacă din versetul 30. Vedeți, este Unul la sfârșitul versetului în traducerea din Engleză, NAS, ar trebui să meargă înainte folosind cuvântul Dumnezeu, fiindcă într-adevăr Dumnezeu este Unul, și El îi va socoti neprihăniți pe cei tăiați împrejur, adică pe iudei, prin credință, și pe cei netăiați împrejur, adică neamurile, tot prin credință.” Observați consecvența lui Dumnezeu. Te uiți la cruce și vezi că într-adevăr Dumnezeu este Unul, iar dacă Dumnezeu este un singur Dumnezeu și este Dumnezeul tuturor oamenilor și este Dumnezeul iudeilor și al neamurilor, atunci este un singur Dumnezeu peste toți oamenii care vor avea o singură cale de mântuire. El îi va socoti neprihăniți pe toți prin credință. Dumnezeu îi salvează pe toți la fel, și așa a făcut-o dintotdeauna. Întotdeauna prin credință și întotdeauna fără fapte. El este un singur Dumnezeu, cu o singură cale, pentru toți oamenii.

Dumnezeu nu se schimbă niciodată, dovedește o consecvență absolută. Crucea nu a introdus o nouă cale de mântuire, ea pur și simplu a acoperit păcatele tuturor credincioșilor din trecut și a tuturor credincioșilor care au venit prin credință. Cum a fost salvat Noe? Întoarceți înapoi la Noe. Geneza spune: „Noe a găsit milă (har) în ochii Domnului.” Cum a fost mântuit Moise? Mergi înapoi în Exod: „Moise a găsit har în ochii Domnului.” Cum a fost mântuit Avraam? Romani 4 vorbește despre lucrul acesta. Versetul 3 spune: „Avraam a crezut pe Dumnezeu și lucrul acesta i s-a socotit ca neprihănire.” Acest lucru este atât de clar în Geneza 15. Întotdeauna la fel, prin har prin credință, prin har prin credință. În Vechiul Testament, ei au crezut tot ce le-a descoperit Dumnezeu. Ei nu L-au avut încă pe Domnul Isus Cristos. Ei au crezut tot ce le-a descoperit Dumnezeu. Același lucru este valabil și în Noul Testament, după ce a venit Domnul Isus Cristos. Nimeni nu este, nimeni nu a fost și nimeni nu va fi mântuit altfel decât prin credință, deoarece Dumnezeu plin de har oferă iertare prin jertfa Fiului Său, care acoperă păcatele păcătoșilor înainte de El și după El. Deci, crucea din perspectiva lui Dumnezeu revelează dreptatea lui Dumnezeu, înalță harul lui Dumnezeu și face cunoscută consecvența lui Dumnezeu. Și în final, ceva profund, o bogăție.

Crucea confirmă Legea lui Dumnezeu. Versetul 31. Unii dintre evrei vor spune: în regulă, mântuirea este prin har prin credință, atunci uitați de Lege. Nu mai este Lege. Dacă nu sunt fapte, atunci legea este inutilă, este fără rost. De ce a mers Dumnezeu prin toate acestea? De ce a mers Dumnezeu prin toate acele chestiuni legate de lege dacă nu suntem mântuiți prin împlinirea legii? Putem noi atunci să anulăm legea? Pavel spune, me genoito în limba greacă, nu, nu, nu, nu, niciodată. Dimpotrivă, noi întărim legea. Ce vrei să spui? A-L pune pe Isus Cristos pe cruce pentru a plăti pedeapsa pentru păcat ar trebui să îți arate cât de serios este Dumnezeu cu privire la Legea Sa, dacă a fost nevoie de viața propriului Său Fiu pentru a satisface cerințele acelei Legi care cerea moartea pentru păcat și El a plătit acest preț. Legea Lui este sfântă, Legea Lui este dreaptă, Legea Lui este dreaptă și moartea lui Cristos dovedește lucrul acesta. Nimic nu scoate în evidență că Legea lui Dumnezeu este sfântă mai mult decât moartea Domnului Isus Cristos. Legea lui Dumnezeu L-a țintuit acolo, pentru că toate încălcările acelei Legi trebuiau satisfăcute cu o pedeapsă. Și Dumnezeu nu Și-a putut încălca Legea sau pedeapsa, și așa L-a pus pe Domnul Isus Cristos pe cruce. Și astfel Legea lui Dumnezeu este stabilită ca sfântă, dreaptă și bună și este afirmată ca standardul după care trebuie să ne trăim viața.

Scopul Legii a fost să ne descopere păcatul și a făcut asta. Scopul ei a fost să ne arate modelul lui Dumnezeu pentru o viață sfântă și o face. Împlinirea ei, în ceea ce privește pretenția pedepsei cu moartea a fost plătită de Domnul Isus Cristos, iar împlinirea ei în termenii pretenției pentru viață, este făcută posibilă prin mântuire. Ce măreață afirmare a legii! Privește la cruce! În ea vezi dreptatea lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu, consecvența lui Dumnezeu, însă vezi și Legea lui Dumnezeu, și totul este pentru slava Lui. Nu e de mirare că reformatorii au spus, sola gratia, sola fide, soli Deo gloria, numai prin har, numai prin credință, numai pentru slava lui Dumnezeu. Și scriitorul de imnuri a spus: „ce Mântuitor! Este al meu, în El se îmbină îndurările lui Dumnezeu. Dragostea Lui nu va scădea niciodată și El mă iubește pe mine.”

Aceasta, preaiubiților, este o comoară prețioasă: mântuirea! Nu așa cum o vedem noi, sau îngerii sau demonii, sau chiar cum o vede Domnul Isus Cristos, ci așa cum o vede Dumnezeu, ne deschide calea spre o închinare în care apreciem, adorăm, ne exprimăm dragostea și afecțiunea față de marele nostru Dumnezeu pentru ceea ce este El și pentru ceea ce a făcut pentru noi. Să ne plecăm în rugăciune.

Tatăl nostru, un om a scris în felul acesta: „când voi sta înaintea tronului Tău, îmbrăcat în frumusețea care nu este a mea, când Te văd așa cum ești şi Te iubesc cu o inimă neafectată de păcat, atunci Doamne, și numai atunci voi înțelege pe deplin cât Îți datorez.” Ne închinăm înaintea Ta, Te adorăm. Ne exprimăm dragostea și afecțiunea noastră. Te înălțăm pentru această măreață mântuire, pe care ne-ai oferit-o. În timp ce capetele voastre sunt plecate, doar pentru un moment. Dacă nu-L cunoști pe Domnul Isus Cristos, dar dorești să primești mântuirea pe care El o oferă, iertarea păcatelor și viața veșnică, spune în liniștea inimii tale: „Doamne, Dumnezeule, cred în Isus Cristos. Eu cred că El, Dumnezeu întrupat a murit pe cruce pentru a plăti pedeapsa pentru păcatul meu, a înviat, a oferit jertfa perfectă și eu primesc darul mântuirii în Numele Lui. Întorcându-mă de la păcatul meu, iau hotărârea să Îl urmez. Ne rugăm pentru asta și fie peste tine adevărata mântuire în această zi. Amin. SFÂRȘIT