Așadar, să ne uităm la 1 Petru 1 versetele de la 3 la 5. Îngăduiți-mi să vi le citesc. „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Cristos din morți, la o nădejde vie și la o moștenire nestricăcioasă și neîntinată, și care nu se poate veșteji, păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu, prin credință, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi”.

Acum, aceasta este o afirmație extraordinară, o afirmație cuprinzătoare a apostolului Petru, cu privire la minunea mântuirii. Cuvântul cheie din această porţiune a Scripturii se află în versetul 4. Este cuvântul „moștenire”. Moștenirea este definită în versetul 5 ca „mântuirea gata să fie descoperită”. Așadar, secțiunea aceasta ne cheamă să-L binecuvântăm pe Dumnezeu pentru mântuirea noastră veșnică. Asta este esenţa închinării: Binecuvântarea lui Dumnezeu, adorarea lui Dumnezeu pentru moștenirea noastră veșnică. Acesta este cu adevărat motivul pentru care venim împreună. Acesta este motivul pentru care suntem aici duminica în ziua Domnului. Acesta este motivul pentru care ne închinăm. Îl lăudăm pe Dumnezeu și îi mulțumim pentru mântuirea noastră veșnică.

A fost important ca Petru să înceapă în acest fel această epistolă, deoarece el le scrie creștinilor împrăștiați, care erau prigoniți. Ei fuseseră învinuiți pentru incendierea Romei. Exista o respingere uriașă a creștinismului, o ostilitate uriașă față de persoanele credincioase. Ei erau învinuiți pentru o masivă omorâre în masă în orașul Roma. A fost o perioadă foarte grea pentru ei, și totuși, în mijlocul unei astfel de situații, Petru spune că trebuie să vă concentrați atenția nu la problemă, ci la Dumnezeu. Nu vă mai uitați la ceea ce se întâmplă în jurul vostru și începeți să vă uitați la Cine este deasupra, în control, și anume la Dumnezeu.

Așadar, scriindu-le acestor creștini prigoniți, uneori bătuţi, tratați cu ostilitate, el face apel la lauda și la adorarea care trebuie oferite lui Dumnezeu. În loc să înceapă prin a spune: „Vreau să vă compătimesc și înțeleg situația voastră dificilă” și o abordare de tipul „vai de mine”, el începe imediat prin a-i chema pe credincioși să-L laude pe Dumnezeu. O, și cât de important este lucrul acesta! În mijlocul adversității, în mijlocul încercărilor, în mijlocul necazului, strâmtorării, persecuției, ostilității, dezamăgirii, anxietății, să învățăm să-L lăudăm pe Dumnezeu, să-L adorăm pe Dumnezeu.

Și dacă lucrurile de aici de jos se destramă, fiți siguri că lucrurile de acolo de sus sunt absolut sigure. Așadar, deși poate nu ești prietenul lumii, ești copilul lui Dumnezeu. În timp ce lumea te poate respinge, Dumnezeu nu o va face niciodată. Deși îți poți pierde moștenirea pământească, cea veșnică este absolut sigură. Așadar, concentrați-vă acolo unde trebuie, acesta este mesajul său. Întreaga idee a acestui imn de laudă este de a le ridica sufletele de la dificultatea prezentului la adorarea măreției Dumnezeului lor.

Și spre ce le îndreaptă atenția este mântuirea lor veșnică, pe care o numește „moștenirea” lor. Este acea mântuire, spune el în versetul 5, care este gata să fie descoperită în vremurile de apoi. Cu alte cuvinte, plinătatea mântuirii finale a trupului și sufletului și prezența lui Isus Cristos, din care mântuirea pe care o au ei și pe care o avem noi acum este doar o mostră. El spune să vă concentrați asupra slavei veșnice care urmează să vină, când Îl vom vedea pe Isus. Acesta este motivul laudelor sale. Și asta îl face să spună: „Binecuvântat să fie Dumnezeu Tatăl”. Aceasta este o chemare la laudă, o chemare la închinare, o chemare la adorare, față de Dumnezeul care ne-a oferit mântuirea.

Acum, preaiubiților, în biserica lui Isus Cristos, aceasta ar trebui să fie mereu tema noastră care să răsune. Și trebuie să vă mărturisesc, și mi-am revărsat inima în rugăciune în această dimineață în serviciul de mai devreme, că mă îngrozesc când mă uit la propria mea inimă și la inimile poporului lui Dumnezeu, văzând cât de indiferenți suntem față de această realitate a mântuirii, cât de puțin interesantă poate deveni. Dar oare realizați că veți petrece toată veșnicia, eternitatea și nesfârșitul, iar preocuparea întregii veșnicii va fi să-L lăudați pe Dumnezeu pentru mântuirea voastră veșnică? Voi veți face asta, iar îngerii o vor face în numele a ceea ce Dumnezeu a făcut pentru voi. Toți cei răscumpărați din toate veacurile din veșnicie în veșnicie, din veșnicie în veșnicie, Îl vor înălța, se vor bucura, se vor veseli și Îl vor lăuda pe Dumnezeul cel viu pentru gloriile și minunile mântuirii care vă vor preocupa veșnic, din veșnicie în veșnicie. Și nu vă veți sătura niciodată de asta. Bucuria voastră nu va fi niciodată diminuată. Și totuși, aici pe pământ, când ne gândim la asta, căscăm de plictiseală, pentru că suntem atât de familiarizați cu ea.

Ce imagine grăitoare despre decăderea sufletelor noastre, nu-i așa? Ce comentariu despre păcătoșenia noastră că trebuie chiar să fim îndemnați să-L glorificăm pe Dumnezeu pentru mântuirea noastră, că trebuie să fim îndemnați să-L binecuvântăm pe Dumnezeu pentru moștenirea veșnică. Asta ne vorbește despre urâțenia condiției noastre căzute. Despre faptul că nu adorarea este preocuparea constantă a inimii noastre.

Cum se face că putem ajunge în punctul în care să considerăm acest lucru ca pe ceva cuvenit? Cum se poate să ajungem în punctul în care să nu ne mai preocupăm de laudă continuă și constantă adusă lui Dumnezeu pentru că ne-a răscumpărat, așa cum făceam odinioară în primele ceasuri de după convertirea noastră? Cum putem să ne plictisim de ceva ce vom face pentru totdeauna și nu ne vom plictisi niciodată să facem asta într-o stare desăvârșită? Iar răspunsul este că este din cauză că suntem încă într-o stare imperfectă și că decăderea noastră ne face să tratăm această realitate supremă cu apatie și indiferență. Așadar, fie ca Petru, cumva, în această dimineață, în această oră de închinare, să ne cheme să gustăm puțin din ceea ce vom face pentru veșnicie: să-L binecuvântăm pe Dumnezeu pentru mântuirea Sa eternă, dată nouă, copiilor Săi, ca moștenire.

Acum, când ne gândim să ne închinăm lui Dumnezeu pentru moștenirea noastră veșnică, Petru ne prezintă în această doxologie elementele acestei moșteniri care stârnesc laudă. Sursa moștenirii noastre, motivul moștenirii noastre, mijloacele moștenirii noastre, natura moștenirii noastre și siguranța moștenirii noastre. Fiecare dintre acestea și toate acestea la un loc ar trebui să atragă lauda din inimile noastre.

Mai întâi de toate, să observăm sursa moștenirii noastre. „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos”. Însuși faptul că Îl binecuvântăm pe Dumnezeu, care este Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, însuși faptul că Îl adorăm și Îl lăudăm ne indică faptul că El este sursa. „Dumnezeul care este Tatăl Domnului nostru Isus Cristos”, singurul Dumnezeu adevărat; Dumnezeul atotputernic; Dumnezeul Vechiului Testament; Dumnezeul adevărat și viu; singurul Dumnezeu, Dumnezeul care a spus: „Eu sunt”; Dumnezeul care a spus: „Nu este alt Dumnezeu afară de Mine”; singurul Dumnezeu adevărat care a venit în lume în persoana Domnului Isus Cristos și care, prin urmare, este una cu propriul Său Fiu; acesta este Dumnezeul adevărat care este sursa moștenirii noastre.

Frumusețea acestui nume, Domnul Isus Cristos, este că el rezumă întregul adevăr al răscumpărării, întreaga plinătate a răscumpărării. Dumnezeul care este sursa mântuirii noastre este Dumnezeul care este una în esență cu Domnul care e suveranul, cu Isus omul, cel întrupat, cu Cristos, regele uns, cel care a venit să ne răscumpere.

Așadar, sursa moștenirii noastre nu este alta decât adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul care este revelat în Fiul Său, Domnul Isus Cristos. El este sursa. Și asta înseamnă că mântuirea pe care am primit-o, El ne-a dat-o. Vreți să observați, vă rog, în versetul 1, Petru le spune celor împrăștiați în afară, care locuiesc ca străini, că ei sunt „aleși” – versetul 2 – „după știința mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl?” Și Petru le reamintește cititorilor săi și nouă că suntem ceea ce suntem în Cristos pentru că Dumnezeu, ca sursă, ne-a ales.

Am avut o serie minunată în acele seri de duminică în care am vorbit despre a fi ales de Dumnezeu. El este sursa moștenirii noastre. Dumnezeu în harul Său, Dumnezeu în bunătatea Sa, Dumnezeu în dragostea Sa, Dumnezeu în suveranitatea Sa v-a ales pe voi și m-a ales pe mine pentru a primi mântuirea veșnică. Nu pot să-I ofer o viață de laudă ca răspuns la asta?

Care a fost motivul? De ce a făcut-o? Al doilea lucru pe care vreau să îl vedeți este acest motiv. Și ne spune în versetul 3: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou” - și așa mai departe, - „la o moștenire” - și o - „mântuire gata să fie descoperită în vremurile de apoi”. Mila a fost cea care a făcut asta. A ieșit din inima lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu are un atribut numit milă.

Tit 3:5 spune practic același lucru, că El ne-a mântuit – „nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea nașterii din nou”. Efeseni 2 spune același lucru: „Dumnezeu, care este bogat în îndurare, măcar că eram morți în greșelile noastre, ne-a adus la viață împreună cu Cristos”. Și putem fi recunoscători că Dumnezeul cel veșnic are ca atribut îndurarea, mila.

Ce este mila? Ei bine, „mila” este un cuvânt care se raportează la starea unei persoane, la starea mizerabilă, jalnică a unei persoane. Se concentrează pe condiția unui individ. Acesta este motivul pentru care, de exemplu, în Marcu 10, avem o persoană care vine la Isus și îi spune din mizerie, mizerie fizică: „Doamne, ai” - ce? - „milă de mine”. Pentru că mila era o reflectare a unei condiții mizerabile, nenorocite, jalnice.

Și aceasta este exact condiția păcătoșilor. Avem nevoie de milă. Avem nevoie de cineva care să arate compasiune față de condiția noastră jalnică, disperată, mizerabilă, josnică de păcătoși. Evanghelia este despre milă. Este vorba despre compasiunea lui Dumnezeu față de oamenii aflați într-o condiție mizerabilă. Și care este această stare mizerabilă? Este aceea de a fi mort în fărădelegi și păcate. Este aceea de a fi blestemat. Este aceea de a fi căzut. Este ceva lipsit de viața lui Dumnezeu în suflet. Este starea de a fi gol în ceea ce privește orice lucru bun. Este acea stare jalnică a păcătosului condamnat la iad, incapabil să facă orice lucru bun și incapabil să-și schimbe singur cursul vieții. Este o lepră care depășește cu mult în consecințele sale teribile, orice boală fizică sau lepră fizică.

Ne aflăm în condiția jalnică de a fi pierduți în păcat, condamnați la iad, captivi ai păcatului, sclavi ai păcatului. Mințile noastre sunt corupte. Inimile noastre sunt corupte și înșelătoare. Dorințele noastre sunt rele și mizerabile. Și în această stare jalnică avem nevoie de milă. Aceasta este grija blândă, plină de compasiune și răbdare a lui Dumnezeu faţă de noi.

Ar putea fi privită în combinaţie cu harul. Mila are în vedere condiția mizerabilă a omului. Harul are în vedere vinovăția omului, care a cauzat această stare. Când Dumnezeu ne oferă milă, o face pentru a ne schimba condiția. Când Dumnezeu ne dă har, este pentru a ne schimba poziția. Una ne duce de la vinovăție la achitare. Cealaltă ne duce de la mizerie la glorie.

Și asta este ceea ce stă la baza mântuirii. Dumnezeu s-a uitat la tine și a avut compasiune, nu-i așa că este minunat? Nu era nimic în tine care să fie de dorit prin sine însuşi. Doar că Dumnezeu este milostiv. Dumnezeu este îndurător. Inima lui Dumnezeu este îndurerată de suferința oamenilor. De aceea, atunci când Isus a venit în lume, El a vindecat oameni bolnavi, ca expresie a compasiunii lui Dumnezeu. Isus ar fi putut să își dovedească divinitatea în nenumărate alte moduri. Există multe feluri de minuni pe care le-ar fi putut face, dar acestea au demonstrat inima plină de compasiune a lui Dumnezeu. Dumnezeu este milostiv.

Exodul 34:6 spune: „Domnul este plin de îndurare”, aproape ca și cum ar fi numele Său. Psalmul 108:4 spune: „Căci mare este bunătatea Ta și se înalță mai presus de ceruri”. Cu alte cuvinte, e de mari dimensiuni. Este suficientă pentru toate condițiile. Mica 7:18 - îmi place - spune: „Lui îi place îndurarea”. Plângeri 3:22 spune că „bunătățile Domnului nu s-au sfârșit, îndurările Lui nu sunt la capăt”. Însuși faptul că suntem în viață reprezintă milă față de condiția noastră jalnică. Și apoi, pentru cei care Îl cunosc și Îl iubesc, îndurările Lui se înnoiesc în fiecare dimineață.

Thomas Watson a spus: „Mila lui Dumnezeu este cea care îndulcește toate celelalte atribute”. El a scris: „Sfințenia lui Dumnezeu fără milă și dreptatea Sa fără milă ar fi fost teribile. Când apa era amară și Israel nu putea bea, Moise a aruncat un băț în apă și atunci aceasta a devenit dulce. Cât de amare și îngrozitoare rămâneau celelalte atribute ale lui Dumnezeu, dacă nu le îndulcea îndurarea Sa?”.

Dumnezeu dă îndurarea Lui cui vrea El. În Romani 9, El a spus: „Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă”. Din compasiune, El a ales să fie milostiv cu tine și cu mine și să ne acorde mântuirea veșnică. El este sursa moştenirii și a făcut-o din mila Sa, nu din ceva ce am făcut sau pentru că am meritat. Pavel în 2 Corinteni 1:3 Îl numește pe Dumnezeu „Părintele îndurărilor”, este de mirare?

Și această mare milă mântuitoare a lui Dumnezeu este fără plată. Este abundentă. Este veșnică. Îndurarea Domnului este din veșnicie în veșnicie. Îndurarea Lui este cea care L-a făcut să vă dea o moștenire. Îi puteți fi recunoscători? Puteți fi suficient de recunoscători pentru a trăi astfel încât să aduceți slavă numelui Său binecuvântat și drag?

Măreția acestei îndurări se vede în diferența între ceea ce am fost și ceea ce am devenit în Cristos. Sursa moștenirii noastre veșnice este Dumnezeu, iar motivul este mila. Care este mijlocul prin care o primim? Al treilea punct. Cum ne însușim acest lucru? Veți întreba: „Dumnezeu este sursa, iar mila este motivul, cum o primim? Cum ne-o însușim? Cum o facem să fie a noastră? Cum ne atinge această milă?”

Se spune: „După marea Sa îndurare” - versetul 3 – „ne-a născut din nou”. Îndurarea trebuia să aibă un mijloc de a realiza ceea ce dorea să realizeze. Îndurarea trebuia să aibă un mijloc de a risipi mizeria. Îndurarea trebuia să aibă un mijloc de a elimina mizeria. Iar mijlocul pe care l-a ales îndurarea a fost nașterea din nou.

Și astfel, Dumnezeu, datorită milei Sale, ne-a făcut să ne naștem din nou. Pentru a ne schimba condiția, El a trebuit să ne dea o naștere nouă, pentru că ne născusem în păcat. Ne-am născut morți în păcat. Ne-am născut morți în fărădelegi și păcate. Nu aveam viață în noi. Am fost înstrăinați de viața lui Dumnezeu. Această stare de mizerie nu putea fi pur și simplu reparată. Trebuia să fim născuți din nou, să ne naștem din nou. Și astfel El ne-a făcut să ne naștem din nou.

Profetul Ieremia a spus: „Poate un etiopian să-și schimbe pielea sau un pardos să-și schimbe petele? Tot așa, ați putea voi să faceți binele, voi care sunteți deprinși să faceți răul?”. Așadar, trebuie să existe o schimbare în natura voastră, de aceea Biblia spune că dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Deveniți moștenitori ai lui Dumnezeu prin naștere, prin naștere din nou, prin naștere spirituală.

Sunteți deja moștenitori, apropo, chiar înainte de a fi creștini. Sunteți moștenitori ai mâniei, Efeseni 2:3. Moștenitori ai flăcărilor veșnice. Aceasta este o moștenire, și este o moștenire eternă, și este, de asemenea, o moștenire eternă inevitabilă. Dar aceasta nu este una de dorit.

Când veniți la Cristos și vă puneți credința în El, există o transformare totală. Există o nouă naștere, o nouă naștere supranaturală. Există o viață nouă care înlocuiește viața veche. Există o nouă natură. Există o nouă iubire. Există o nouă constrângere, o nouă dorință. Dumnezeu recreează, regenerează, dă renaștere, un adevăr minunat.

În versetul 23 al aceluiași capitol, Petru scrie: „fiindcă ați fost născuți din nou nu dintr-o sămânță care poate putrezi” - nu ca nașterea omenească, nu ca nașterea omenească care are moartea încorporată – „ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu și care rămâne în veac". Iar versetul 25 spune: „Și acesta este Cuvântul care v-a fost propovăduit”. Prin harul lui Dumnezeu, Cuvântul a fost predicat, ați auzit Cuvântul, Dumnezeu a activat credința în viața voastră, ați crezut și ați fost născuți din nou dintr-o sămânță care nu poate putrezi, care nu va muri niciodată. Aceasta este nașterea din nou. Aveți o viață nouă.

Discuția despre acest lucru ne este atât de clară în Ioan capitolul 3. Vreți să vă întoarceți la acest text pentru o clipă? Când Isus îl întâlnește pe Nicodim, un conducător al iudeilor, unul dintre farisei, un membru foarte apreciat al Sanhedrinului, un rabin respectat, un savant de frunte, un legalist fariseic, care fără îndoială externalizase religia și trăia după un cod exterior. Ajunsese cât se putea de departe într-un sistem iudaic. Ajunsese cât se putea de departe în acea orientare religioasă. Era un om foarte religios, eminamente proeminent ca învățător al acelei religii, matur, capabil să împărtășească altora adevărurile și tradițiile sale.

El vine la Isus, iar Isus îi spune în versetul 3: „dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu”. Știți ce i-a spus lui Nicodim? „Nicodim, oricât de departe ai ajuns, oricât de în vârstă ai fi, oricât de multe ştii, trebuie să o iei de la capăt”. Și sunt sigur că în mintea lui Nicodim, a trecut un gând de genul: „Ei bine, știu atât de multe, am experimentat atât de multe, sunt atât de adânc înrădăcinat în religie, iar înțelegerea mea este atât de extinsă, și totuși lipsește ceva. Mă întreb ce îmi va spune El să adaug la viața mea”. Iar Isus, de fapt, spune: „Nu adăuga nimic. Aruncă totul și începe din nou”. Incredibil. Aruncă totul. Scapă de toate.

De fapt, Isus a spus că prostituatele care nu erau religioase și morale erau mai aproape de împărăție decât fariseii. Uimitor. Prostituatele nu aveau nicio religie cu care să se laude. Nicodim avea. El făcea parte dintr-un grup care credea că ești mântuit prin fapte. Acesta este un blestem. Iar Isus îi spunea, de fapt, „Începe totul din nou. Naște-te din nou”. Asta vrea Dumnezeu să facă în viața păcătosului atunci când Își arată mila față de el. Asta este mântuirea, este o nouă naștere. Și primești o natură nouă, o inimă nouă, un duh nou, o iubire nouă și o putere nouă care are ca rezultat o nouă umblare și o nouă ascultare. Despre asta este vorba.

Dar cum? Cum a auzit Nicodim că trebuie să primești asta? Cum are loc acea naștere din nou? Ei bine, întregul accent al consemnării evangheliei, evident, nu i-a fost dat lui Nicodim în întreaga sa plinătate, dar s-a spus destul. Uitați-vă la versetul 14. Isus, făcând trimitere la Numeri 21, folosește o ilustrație pe care Nicodim o cunoştea foarte bine. „Și, după cum a înălțat Moise șarpele în pustiu, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică. Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică”.

El a spus: „Nicodim, iată cum primești această nouă naștere. Te uiți la Fiul lui Dumnezeu care este înălțat și crezi în El. Și crezând în El, are loc nașterea din nou”. Și a folosit o ilustrație pe care Nicodim ar fi înțeles-o. Este exact cum s-a întâmplat în pustie în Numeri 21. Vă amintiți că din cauza răzvrătirii și din cauza necredinței, a necredinței israeliților, Dumnezeu a trimis șerpi să îi muște, șerpi veninoși? Șerpii otrăvitori îi mușcau.

Și vă amintiți că în Numeri 21:7 ei au început să strige: „Am păcătuit. Am păcătuit. Am păcătuit”. Cu mare rușine, au recunoscut că aceasta era judecata lui Dumnezeu, judecata justificată asupra păcatului lor. Și apoi Dumnezeu a spus: „Bun. Ridicați un stâlp cu un șarpe pe stâlp și spuneți-le acelor oameni că dacă se vor uita la acel șarpe, vor fi vindecați”. Privind la acel șarpe, oamenii au recunoscut păcatul lor, au recunoscut disperarea stării lor și au recunoscut că Dumnezeu le-a oferit un mijloc de a-i elibera de șerpi. A fost o întoarcere de la păcat și o recunoaștere a faptului că Dumnezeu a ridicat un mijloc de eliberare.

Iar Isus îi spune lui Nicodim: „Dacă vrei nașterea din nou, întoarce-te de la păcatul tău și de la inima ta spunând: ‘Am păcătuit. Am păcătuit. Am păcătuit’. Și uitați-vă la mijloacele pe care Dumnezeu le-a ridicat pentru a vă aduce eliberarea. De data aceasta, nu un stâlp de lemn, nu orice fel de stâlp, ci o cruce. Și nu un șarpe, ci Fiul lui Dumnezeu”.

A fost o întoarcere de la păcat pentru a-L vedea pe Mântuitorul. Iar eliberarea nu a fost o eliberare fizică de șerpi, ci o eliberare spirituală de șarpe, de Satan, șarpele. Nicodim a trebuit să recunoască faptul că religia care constituia viața sa nu era altceva decât o mușcătură de șarpe pentru care avea nevoie de vindecare.

Cum ajunge cineva să cunoască nașterea din nou? Privindu-L pe Fiul lui Dumnezeu înălțat pe cruce și crezând în El. Și astfel, Isus a tăiat chiar în miezul neprihănirii de sine a lui Nicodim și a spus, de fapt, ceea ce trebuie să auzim, că suntem născuți din nou prin credința în Cristos. Aceasta este nașterea din nou.

Acum să ne întoarcem la 1 Petru. Petru spune că mijlocul prin care primim mila lui Dumnezeu care ne dă moștenirea veșnică este nașterea din nou. Iar nașterea din nou devine a noastră prin credința în Cristos. El spune că, pe noi, „ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Cristos din morți, la o nădejde vie”.

Mi-aș dori, dragii mei, să avem timp să analizăm mai în detaliu nașterea din nou. Biblia are atât de multe de spus despre asta. În Ioan 1:13, se spune că este prin „voia lui Dumnezeu, nu prin voia omului”. Noua naștere vine prin voința și puterea lui Dumnezeu. Așa cum am văzut în Ioan 3, este lucrarea Duhului Sfânt. Noi suntem născuți din Duhul Sfânt. Este, de asemenea, lucrarea Cuvântului, spălarea nașterii din nou prin Cuvânt. Aceasta îl schimbă pe omul nou, dându-i o natură nouă. Îl face o creație cu totul nouă.

Iacov spune că devenim primele roade dintre făpturile Sale, o nouă creație. Noua naștere este ireversibilă. Noua naștere este veșnic, glorios triumfătoare, neschimbătoare. Aceasta este ceea ce Dumnezeu dorește să facă în viața celui asupra căruia își revarsă îndurarea Sa plină de compasiune.

Stephen Charnok, scriind în acea carte clasică și de referință despre Existența și atributele lui Dumnezeu, a spus: „Regenerarea este o schimbare universală a întregului om. Este la fel de mare în a ne reînnoi pe cât a fost păcatul în a ne desfigura”. Regenerarea. Care este rezultatul ei? Uitați-vă înapoi la versetul al treilea.

Rezultatul este că suntem „născuți din nou la o nădejde vie”, o nădejde vie. Ce înțelege el prin asta? Ei bine, o nădejde care este perpetuu vie, o nădejde care are calitatea vieții. Veți spune: „De ce spune el asta?” O pune în contrast cu speranța oamenilor, care este întotdeauna o nădejde muribundă sau moartă.

Vă dați seama, nu-i așa, că orice nădejde pe care bărbații și femeile o au în altceva decât în Isus Cristos este o nădejde moartă sau muribundă. Lumea nu cunoaște decât speranțe muribunde. În cel mai bun caz, toate speranțele și visele oamenilor vor înceta când vor muri, dacă nu au dispărut cu mult timp înainte. De aceea, Scriptura spune: „Dacă numai pentru lumea aceasta ne-am pus nădejdea, atunci suntem dintre toți oamenii cei mai” - cum? – „cei mai nenorociți”. Ești o persoană nefericită dacă singura ta speranță este în această lume, pentru că toate vor muri. Toate mor. Moartea taie nervul oricărei speranțe.

Dar noi avem o speranță nemuritoare. Avem o speranță vie, o speranță care nu moare niciodată, o speranță care ajunge la o împlinire completă și totală, finală, glorioasă, eternă. Aşa este speranța noastră. O speranță care are în vedere așa cum spune Petru în 2 Petru 3:13: „Un cer nou și un pământ nou în care va locui neprihănirea”. Aceasta este speranța noastră, o speranță veșnică. Aceasta este speranța care ne susține. Aceasta este speranța pe care Dumnezeu, în harul Său minunat și prin promisiunea Sa minunată, o va împlini.

Și asta îl face pe Pavel să spună: „Pentru mine, a trăi este Cristos iar a muri este” - ce? – „este un câștig”. Cum poate fi un câștig să mori? Cum poate fi asta adevărat? Pentru că atunci speranța ta devine realitate. Să mori este un câștig, să câștigi vederea glorioasă a lui Dumnezeu, să câștigi prezența glorificată a lui Isus Cristos, să câștigi părtășia și bucuria deplină, neîntreruptă și nestingherită cu Dumnezeu, Cristos, Duhul Sfânt, îngerii și sfinții. Moartea este un câștig pentru că noi câștigăm un locaș în splendoarea glorioasă a cerului.

Și moartea este un câștig pentru că obținem părtășia și slujirea deplină și fără rezerve pentru care ne-a conceput Dumnezeu. Moartea este un câștig pentru că obținem perfecțiunea sfințeniei eterne, perfecțiunea eternă, neprihănirea eternă, eliberarea de păcat. A muri este un câștig pentru că obținem regalitatea, onoarea, gloria cerului. Câștigăm plăcerile care sunt la dreapta Sa pentru totdeauna.

Și astfel, William Gurnall spune că „Moartea - moartea nu este ceva de care un creștin se teme. De fapt”, spune el, „speranța este giulgiul sfântului, în care se înfășoară atunci când își culcă trupul pentru a dormi în moarte”. Speranța. Speranța pentru învierea duhului, speranța pentru învierea trupului.

Și ce ne-a dat această speranță? Întoarceți înapoi la versetul 3, este „prin învierea lui Isus Cristos din morți”. Așadar, mijlocul prin care primim această moștenire este nașterea din nou, care ne dă această speranță vie în sosirea acestei moșteniri, iar această speranță este clădită pe învierea lui Isus Cristos din morți.

Ioan 14:19, Isus a spus: „Pentru că Eu trăiesc, și voi veți trăi”. Isus a spus: „Eu sunt învierea și viața”. Și ce lucru minunat, El a dovedit-o apoi, înviindu-l pe Lazăr din morți pentru a demonstra că într-adevăr El era învierea și viața. Şi El a spus: „Oricine crede în Mine nu va muri niciodată”.

În 1 Corinteni 15:17, mărețul capitol despre înviere, se spune: „Și, dacă n-a înviat Cristos, credința voastră este zadarnică, voi sunteți încă în păcatele voastre”. Asta este. Și chiar dacă ai nădăjduit în Cristos în această viață și asta a fost tot, ești condamnat. Dar Cristos a venit prin mormânt, a luat cheia și a deschis ușa tezaurului speranței. Învierea lui Cristos este, așadar, coroana lucrării Sale de ispășire. El ne arată că în moartea Sa a anulat păcatele lumii, a satisfăcut dreptatea lui Dumnezeu, a învins moartea și astfel speranța noastră este o speranță vie.

El a ieșit dintre morți pentru a ne da aceeași viață incoruptibilă, pentru ca noi să avem o speranță vie, o speranță care nu moare niciodată. Și toate acestea sunt ale noastre prin nașterea din nou, prin regenerare, prin puterea transformatoare a lui Dumnezeu.

Așadar, moștenirea Îl are ca sursă pe Dumnezeu, ca motiv mila, ca mijloc nașterea din nou. Să ne uităm acum la natura ei. Acest lucru este atât de minunat. Versetul 4 spune că prin nașterea din nou „vom dobândi moștenirea care este” - în trei feluri – „nestricăcioasă, neîntinată, și care nu se poate veșteji”.

Acest lucru ne provoacă o mare bucurie să știm că avem o moștenire care, în primul rând, este nepieritoare, nepieritoare. Aphthartos înseamnă în esență „necoruptibil, nesupus trecerii” sau „nesupus putrezirii sau trecerii”. Dar, dincolo de asta, a fost folosit în limbajul secular, în greaca seculară, pentru a vorbi despre un concept foarte interesant, și anume pentru a se referi la ceva care nu a fost răvășit de o armată invadatoare, nevătămat de o armată invadatoare.

Acesta este o idee interesantă. Dacă vă întoarceți cu gândul la Vechiul Testament, vă amintiți că atunci când Dumnezeu i-a dat lui Israel moștenirea, moștenirea lor a fost țara Canaan. Vă amintiți asta? Țara Canaanului a fost moștenirea lui Israel. „Vă voi da această țară, țara în care curge lapte și miere” și așa mai departe. Așadar, aveau o moștenire pământească, dar de multe, multe ori acea moștenire pământească, Canaanul, a fost jefuită de armatele invadatoare, jefuită de dușmani, devastată de dușmani. Doar orașul sfânt, Ierusalimul, a fost devastat și nivelat de cel puțin 17 ori de-a lungul istoriei.

Și poate exista un sens în care acest cuvânt este îmbogățit pentru noi dacă îl înțelegem în acest fel de conexiune, că moștenirea Vechiului Testament, țara Canaanului, o moștenire pământească dată lui Israel, a fost jefuită, devastată, distrusă și nivelată; dar voi aveți o moștenire care nu va fi niciodată devastată, jefuită, distrusă. Este nepieritoare. O avere care nu poate fi cheltuită, deci nu poate fi diminuată; o comoară care nu poate fi niciodată luată, furată, jefuită, prădată.

Vedeți voi, exact asta avea în vedere Isus în Matei 6 când a spus: „Ci strângeți-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile și rugina și unde hoții nu le sapă, nici nu le fură”. Puneți-vă comoara acolo unde este în siguranță, unde este nepieritoare. Ascultați, nu există niciun loc pe lumea asta unde să poți face asta. Credeți că sunteți acoperiți, aveți comoara voastră în mai multe locuri, aveți bunurile voastre, conturile voastre bancare, obligațiunile voastre, acțiunile voastre, certificatele voastre și orice alte depozite.

Dar totul este perisabil. Și dacă se întâmplă să supraviețuiești acestei lumi până când vei muri, totul va pieri când vei muri, pentru că nu vei putea revendica nimic din toate acestea. Toți oamenii pe care îi iubești se vor lupta pentru ele. Și apoi, când vor pleca şi ei, le vor lăsa pentru următorul grup.

Dar comoara pe care Dumnezeu ne-a dat-o în moștenirea veșnică a mântuirii care urmează să fie descoperită în vremurile de apoi ca fiind mântuirea noastră glorioasă deplină și finală este o comoară care nu va fi niciodată devastată de un dușman, nu va fi niciodată atinsă de o armată invadatoare, nu va fi niciodată luată de un hoț, nu va fi niciodată mâncată de molii sau de rugină. Ea nu poate fi atinsă.

Al doilea cuvânt este „neîntinat”. Amiantos înseamnă „nepătat, nepoluat”. Nepătat de păcat, de rău sau de putreziciune. Totul în această lume este murdar. Totul în această lume este pătat. Totul în această lume a fost atins de păcat. Totul în această lume - înțelegeți asta - este defect, totul.

Totul eșuează. De aceea Biblia spune în Romani 8 că întreaga creație geme așteptându-și înfierea, așteptând manifestarea glorioasă a fiilor lui Dumnezeu. Creația este pătată. Este pângărită. Există o lepră morală care a corupt totul în această lume. Totul.

Trăim într-o lume poluată. Respirăm aer infestat și infectat și îl transmitem către tot ce atingem. Iar poluarea nu este smogul, iar infecția nu este SIDA. Ci este păcatul, păcatul. Toată moștenirea pământească este pângărită.

Dar există o moștenire care nu este. Tot ce este mai bun pe acest pământ este bălegar, gunoi, mizerie, pentru Pavel. Dar nu și acea comoară care este neprihănirea lui Isus Cristos, spune el în Filipeni 3:7-9. Aceea este o moștenire care nu este pătată și nu este murdară în niciun fel.

Cât de minunat! Tot ceea ce aveți în această viață este corupt. Noua ta mașină va rugini. Noua ta casă va îmbătrâni și se va degrada. Chiar și banii pe care îi ascundeți undeva vor fi victimele unei economii schimbătoare. Sau cea mai mare comoară a ta ți-ar putea fi furată. Totul se termină. Totul se descompune. Totul se corodează. Totul se corupe. Dar nu și cea pe care o depui în cer.

Unde este concentrarea ta? Unde este comoara ta? O depozitezi acolo pentru a adăuga la bucuria mântuirii veșnice? Sau ești atât de nesăbuit încât să o investești în ceea ce este întinat?

Al treilea termen pe care îl folosește este un singur cuvânt, „nepieritor” (Cornilescu: „care nu se poate veșteji”). Taducerea New American îl traduce „nu va dispărea”. Este cuvântul „nepieritor". În principiu, este folosit pentru florile care putrezesc, care se ofilesc și mor. Și ne sugerează aici că avem o moștenire care nu își va pierde niciodată frumusețea supranaturală. Nu se va ofili niciodată. Nu va îmbătrâni niciodată.

Vedeți voi, împărăția cerurilor nu are elemente în descompunere. Nu are păcat. Nimic nu piere. Nimic nu este pângărit și nimic nu dispare. Toate loviturile timpului nu o pot atinge pentru că se află într-un loc atemporal. Toată murdăria păcatului nu o poate atinge pentru că este într-un loc fără păcat.

Petru spune că atunci când se va arăta Păstorul cel mare, vom primi o cunună de slavă care este nemuritoare, care nu se poate veșteji. Oh, ce minunat, ce minunat! Și datorită moștenirii noastre care nu poate fi niciodată coruptă, nu poate fi niciodată pângărită și nu poate dispărea niciodată, Petru spune că ar trebui să ne bucurăm, ar trebui să-L binecuvântăm pe Dumnezeu, ar trebui să-L adorăm pe Dumnezeu.

Ultimul punct pe care îl prezintă Petru, și unul foarte bogat, este siguranța moștenirii noastre. Știți, poate veți zice: „Ei bine, ar fi minunat dacă ne-am putea bucura de această moștenire, dacă ne-am putea cu adevărat bucura și L-am putea binecuvânta pe Dumnezeu. Dar mi-e teamă că am putea să o pierdem. Cum știm că nu o vom pierde? De unde știm că nu va veni cineva să ne-o ia? Cum știm că nu poate fi jefuită sau furată?”

Petru vrea să răspundă la această întrebare. El vrea să ne bucurăm de moștenire fără această teamă. Așa că în versetul 4, la sfârșitul versetului, el spune: „Este păstrată în ceruri pentru voi”. Ați înțeles asta? Cineva ar putea spune: „Știi, altcineva ar putea înțelege asta. Ce se întâmplă dacă sub această persecuție, sub această ostilitate, sub această respingere, și sub dificultățile timpului în care trăiesc, ce se întâmplă dacă cumva cad în păcat și pierd această moștenire și altcineva o primește?” Așa că Petru spune că este „păstrată în ceruri pentru voi”. Este ceva extraordinar!

Cuvântul „păstrat” înseamnă a păzi. Este păzită în cer. Iar ideea este - este de fapt un participiu perfect pasiv aici - înseamnă că moștenirea deja existentă este în prezent sub pază în cer, fiind în prezent și continuu păzită pentru voi. Wow!

Și unde este păzită? În cer. Este acesta un loc sigur? Este cel mai sigur loc care există, cel mai sigur loc care există. Acela este locul „unde nu le mănâncă molia și rugina și unde hoții nu le sapă nici nu le fură”, a spus Isus. Acela este cel mai sigur loc dintre cele care există.

Vă amintiți că în Apocalipsa 21:27 se spune despre cer: „Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăiește în spurcăciune și în minciună; ci numai cei scriși în Cartea Vieții Mielului”. Hei, nimeni nu va intra acolo să îți ia comoara. Nici Satan, nici demonii, nici altcineva. În 22:14, „Ferice de cei ce își spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieții și să intre pe porți în cetate” - acesta este cerul, acesta este noul Ierusalim – „afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigașii, închinătorii la idoli și oricine iubește minciuna și trăiește în minciună”. Ei nu sunt acolo sus. Ei sunt în afara acelei împărății, în afara acelui domeniu.

Raiul nu va cunoaște niciodată vreo invazie. Raiul nu va cunoaște niciodată vreo stricare a comorii sale. Raiul nu va cunoaște niciodată vreo pustiire, vreo distrugere a frumuseții sale. Raiul nu va avea niciodată armate care să intre în el pentru a lupta împotriva locuitorilor săi. Raiul nu va cunoaște niciodată venirea cuiva care să-i ia gloriile ca pradă, nu Raiul. Comoara este în siguranță.

Preaiubiților, pot să vă spun că, prin mila lui Dumnezeu, Dumnezeul nostru milostiv, care ne-a mântuit pe tine și pe mine când nu o meritam, El ne-a acordat prin nașterea din nou o mântuire veșnică, care este păstrată în ceruri și care nu poate fi jefuită sub nicio formă? Ea este sigură. Și pe măsură ce Îl slujiți pe Domnul Isus Cristos aici și pe măsură ce trăiți o viață de laudă și închinare adoratoare, continuați să adăugați la realitatea acelei comori și la bucuria cerului veșnic pe măsură ce investiți în eternitate. Comoara este în siguranță.

Și cineva va spune: „Da, dar eu știu despre comoară că este în siguranță, dar cât de sigur sunt eu? Poate că aș putea să o stric”. Sunt unii, știți, care promovează faptul că îți poți pierde mântuirea și altcineva primește totul. Poate că o pot pierde. Așa că el spune: „Este păstrată în ceruri pentru voi, cei care sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu”. Nu numai că este păzită comoara, dar tu ești protejat. Nu este minunat? Sunteți protejați.

Sunt protejat? Sunt protejat? Da. Prin ce sunt protejat? Prin puterea lui Dumnezeu, omnipotența lui Dumnezeu, atotputernicia suverană a lui Dumnezeu, protecție militară divină continuă. Sunteți în curs de a fi „păziți de puterea lui Dumnezeu”, spune textul. Satan nu poate lua cu asalt cerul. Satan nu poate veni acolo sus și să vă condamne. Dumnezeu este cel care te-a declarat neprihănit. Cum te poate condamna cu succes Satan?

Zice Romani 8. Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? Dacă Dumnezeu, Dumnezeu sfânt, infinit de drept spune că totul este bine cu noi și că Îi aparținem, cine este o instanță mai înaltă decât aceasta? Cel care a început lucrarea cea bună o va împlini până în ziua lui Cristos. El „poate să vă păzească de orice cădere și să facă să vă înfățișați fără prihană”, spune Iuda 24. Puterea supremă, omnisciența supremă, omnipotența supremă, suveranitatea supremă nu numai că păstrează comoara, dar îl păstrează și pe credincios. Ce gând extraordinar!

Nu trebuie să vă temeți. Preaiubiților, putem la fel de bine să ne bucurăm. Înțelegeți asta? Ați putea la fel de bine să vă bucurați. Nimeni nu vă poate fura comoara și nimeni nu vă poate descalifica de la primirea ei. Și poate veți zice: „Eu nu am niciun rol în toate astea? Ce se întâmplă dacă îmi întorc spatele, îl blestem pe Dumnezeu și plec?” Ei bine, hai să vedem ce spune versetul.

„Voi sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu prin credință”. Aceasta este partea voastră. Dumnezeu lucrează asta în voi. Credința ta continuă în Dumnezeu și în Cristos este dovada lucrării de păstrare a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu te-a mântuit în afara credinței și Dumnezeu nu te păstrează în afara credinței. Când Dumnezeu te-a mântuit, El a dat energie credinței tale și, pe măsură ce te păstrează, El energizează acea credință. Deci suntem păziți prin puterea lui Dumnezeu și puterea lui Dumnezeu lucrează prin credința noastră. Este un gând minunat.

„Credința este aprinsă”, spune Lenski, comentatorul luteran. „Credința este aprinsă, păstrată și întărită numai prin har, chiar și credința este prin har. Harul”, spune el, „ajunge în inimă și în suflet și produce efecte spirituale”. Doamne, este minunat! Deci, în timp ce, pe de-o parte, îl ai pe Dumnezeu în puterea Sa închizând gura leilor și protejându-l pe Daniel, ai credința lui Daniel la apogeu. Cele două merg întotdeauna împreună. Ele merg întotdeauna împreună. Protecția puterii omnipotente și perseverența credinței.

Nu este ceva separat de credință. Este prin credință. Astfel încât adevăratul credincios nu este doar protejat de Dumnezeu, ci i se dă o credință care îl susține și îl ajută să persevereze. Așa cum am mai spus, nu ați fost mântuiți în afara credinței și nu sunteți păstrați în afara credinței. Ați fost mântuiți prin credință și sunteți păstrați prin credință. Acesta este motivul pentru care este atât de ridicol ca oamenii să spună că poți fi creștin chiar dacă nu crezi. Nu este așa. Dumnezeu nu te protejează printr-un act suveran independent de orice ai face. El te mântuiește printr-un act suveran prin activarea prin har a credinței tale, astfel încât să continui să crezi.

Dragilor, ce ne-a dat Dumnezeu pentru ca noi să-L adorăm? Petru spune că ne-a dat o moștenire veșnică. Ne-a dat o mântuire gata să fie descoperită în vremurile de apoi. Ce vrea să spună prin asta este că nu am intrat încă în plinătatea ei. Nu am experimentat încă tot ce există în ea. Aceasta încă așteaptă revelația, descoperirea, evident, a lui Cristos în toată slava Sa, care vine în cele din urmă. Acum avem o mostră din ea, dar încă nu plinătatea.

Dar Dumnezeu ne-a oferit-o. Acum este o moștenire. Este o moștenire pe care o posedăm într-o anumită măsură, încă nu în toată plinătatea ei, dar care ne este garantată. Dumnezeu este sursa. Milostivirea a fost motivul. Și acest lucru este atât de minunat pentru că El ne-a dat-o nu pentru că am fi meritat-o, deci nu trebuie să continuăm să o merităm pentru a o păstra, El ne-a dat-o pentru că eram atât de nefericiți încât a avut milă de noi. Și indiferent cât de nefericiți vom fi după aceea, nu vom fi niciodată la fel de nefericiți cum am fost înainte de asta. Și astfel, El va continua să aibă aceeași compasiune, iar mila Lui va fi nouă în fiecare dimineață.

Iar mijlocul prin care moștenirea a ajuns la noi, nașterea din nou, care ne-a dat această „nădejde vie bazată pe învierea din morți a lui Isus Cristos”. Iar această moștenire nu poate pieri niciodată, nu poate fi pătată, nu poate păli niciodată și este asigurată pentru noi și noi pentru ea. Iar Petru spune: „Nu-mi pasă care este situația voastră fizică, nu-mi pasă care este condiția voastră pământească, ar trebui să-L lăudați pe Dumnezeu pentru asta. Ar trebui să-L binecuvântați pe Dumnezeu pentru asta”. Fie ca inimile noastre să facă exact acest lucru. Haideți să ne rugăm împreună.

Iartă-ne, Doamne, pentru că luăm așa de ușor această realitate pentru care ne vom petrece eternitatea în laudă constantă. O, cât de mult vorbește despre decăderea noastră, despre urâțenia inimilor noastre păcătoase, faptul că putem deveni atât de indiferenți față de marea mântuire pe care ne-ai oferit-o și că putem deveni atât de preocupați de fleacuri inutile și inconsecvente, încât ne putem pierde bucuria, ne putem abate atenția de la Tine, de la veșnicie, de la cer și să ne concentrăm pe acest pământ trecător, deșert, pieritor și murdar.

Doamne, ajută-ne. Ajută-ne să transcendem și să trăim în cele cerești. O, cum ne vorbește asta despre urâțenia păcatului nostru! Am vrea, pe de-o parte, să ne justificăm și să spunem că nu am săvârșit acest păcat, sau că nu am săvârșit niciodată acel păcat, că nu am făcut acest păcat și că nu l-am făcut nici pe celălalt și să ne spunem că suntem onorabili. Și apoi ne uităm la indiferența inimilor noastre față de mântuirea noastră veșnică, la lipsa dezgustătoare de recunoștință, la egoismul nostru, la îngăduința urâtă a propriei noastre voințe și a propriei noastre căi, pe care o urmărim cu atâta răutate, la risipa de timp, și de bani, și de resurse pe această lume coruptă care nu este nimic mai mult decât o prințesă cenuşie mumificată. Iar atunci când sarcofagul este în sfârșit deschis, la sfârșitul vremurilor, totul se prăbușește.

Doamne Dumnezeule, înțelegem că acest adevăr ne arată păcătoșenia inimilor noastre. Îți mulțumim pentru că ai demascat acest lucru. Dă-ne o nouă constrângere de a trăi în cele cerești, de a investi în eternitate, de a tânji să fim cu Tine și de a îndura orice în această viață, pentru că suferințele de aici nu sunt vrednice să fie comparate cu slava care ne va fi descoperită în ziua în care Îl vom vedea pe Cristos față în față. În numele lui Isus. Amin.

SFÂRȘIT