Vreau să vă spun bun venit la continuarea studiului nostru asupra epistolei lui Iacov. Așa că puteți să vă luați Biblia și să deschideți la Iacov. Ne așteaptă multe lucruri în această extraordinară epistolă, dar ne vom opri astăzi doar la o scurtă privire asupra versetului 18 (din capitolul întâi). În mod normal, ar trebui să ne uităm la o altă secțiune începând cu versetul 19, deoarece am menționat versetul 18 în ultimul nostru studiu. Dar vreau să ne oprim pentru un moment și să ne extindem perspectiva asupra versetului 1:18 din Iacov, pentru că este un verset măreț și atât de important. Este un verset care articulează cu adevărat, într-un mod foarte simplu, semnificația nașterii din nou, semnificația mântuirii.

Am fost interesat în această dimineață, în cadrul recepției pentru oaspeții noștri aflați pentru prima dată aici, să întâlnesc o tânără încântătoare din Japonia care înțelege ceva engleză, o engleză conversațională și care a mărturisit în această dimineață că i-a fost foarte greu să urmărească ceea ce spuneam în mesaj. Și m-a atenționat nu atât de mult cu privire la cuvintele pe care le spun că nu sunt inteligibile ca atare, ci mai degrabă asupra faptului că cu cât ești de mai mult timp creștin și cu cât te implici mai mult în creștinism și în Cuvântul lui Dumnezeu cu atât mai mult dezvolți un fel de jargon evanghelic, iar cineva care vine aici și care cunoaște engleza la nivel de conversație va avea dificultăți în a se conecta la ceea ce spui. Este un bun memento, de asemenea, că, din când în când, trebuie să ne întoarcem la realitatea simplă a ceea ce este cu adevărat Evanghelia și asta vrem să facem în această seară. Haideți să ne uităm împreună la versetul 18 din capitolul 1 din Iacov.

Spune aşa: „El de bunăvoie”, vorbind despre Tatăl, Dumnezeu Tatăl menționat în versetul 17: „El de bună voia Lui ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui”. Un verset simplu, dar de care se leagă toată bogăția nașterii din nou. Vechiul Testament spunea: „fiți sfinți, căci Eu, Domnul, sunt sfânt”. Petru spune în epistola sa: „fiți sfinți, căci Eu, (Domnul,) sunt sfânt”. Pentru a intra în prezența lui Dumnezeu, omul trebuie să fie sfânt. Să fie pus deoparte de la păcat la neprihănire. Acum, oamenii nu sunt sfinți. Asta este evident. Ei nu sunt neprihăniți, adică sunt păcătoși. Ei nu gândesc corect, nu vorbesc corect, nu acționează corect, nu fac ce este corect. Ei nu pot să-L perceapă corect pe Dumnezeu. Ei nu se percep corect pe ei înșiși. Ei nu percep corect adevărul lui Dumnezeu, revelația lui Dumnezeu, Legea lui Dumnezeu sau voința lui Dumnezeu.

Dar, chiar dacă oamenii nu sunt sfinți și nu sunt într-o relație bună cu Dumnezeu, în cea mai mare parte ei nu își dau seama că nu sunt sfinți. Ei nu înțeleg că nu sunt neprihăniți, și nu sunt de bunăvoie de acord cu diagnosticul Scripturii că sunt păcătoși. Oamenii nu sunt sfinți și, mai rău, nu recunosc nici nevoia de sfințenie și, în multe cazuri, nici absența ei. Iar dacă recunosc că nu sunt sfinți, de obicei dau vina pe altcineva pentru această realitate.

Despre asta discutam în ultimul nostru popas asupra acestui capitol extraordinar. În mod direct, de obicei oamenii împing responsabilitatea pentru păcătoșenia lor asupra lui Dumnezeu. Iar când ne-am uitat la versetele de la 13 la 18, am văzut că nu putem da vina decât pe noi înșine pentru propria noastră păcătoșenie. Cu siguranță, nu putem da vina pe Dumnezeu spunând, ei bine, Dumnezeu ne-a creat. Dumnezeu a făcut legi care sunt imposibil de respectat. Dumnezeu mi-a permis să devin așa cum sunt prin mediul în care mă aflu. Dumnezeu m-a pus în circumstanțe care îmi impun astfel de constrângeri încât nu-mi pot controla comportamentul şi aşa mai departe. Dar ceea ce ne spune Iacov este că Dumnezeu nu poate avea niciun amestec în păcătoșenia noastră, nici direct, nici indirect.

Așadar, oamenii trebuie să fie sfinți pentru a putea avea o relație cu Dumnezeu. Ei nu sunt sfinți. În cea mai mare parte, ei nici măcar nu recunosc că nu sunt sfinți și dacă recunosc că păcătuiesc, de obicei dau vina pe altcineva și acel cineva, într-un sens foarte vag, este Dumnezeul care i-a pus în circumstanțele în care se află și le-a dat impulsurile pe care le au și vor să se sustragă responsabilității. Așadar, Iacov spune în versetele de la 13 la 18 că nu poți da vina pe nimeni altcineva decât pe tine însuți pentru păcatul tău. În versetul 13 el spune că natura răului demonstrează acest lucru. „Nimeni când este ispitit, să nu zică ‘sunt ispitit de Dumnezeu’, căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, și El însuși nu ispitește pe nimeni”. Nu poți da vina pe Dumnezeu pentru rău, pentru că Dumnezeu și răul se exclud reciproc. Și apoi, în versetul 14, este vorba despre natura omului. Iacov spune că omul are propria lui problemă. Omul este ispitit atunci când este atras de pofta lui însuși și momit. Problema este în om, este în păcătoșenia sa, în căderea sa. Apoi vorbește despre natura poftei în versetele 15 și 16.

Apoi pofta, când a zămislit, dă naștere păcatului și păcatul, când în cele din urmă se naște, nu produce nimic altceva decât moarte, nimeni să nu se înșele în această privință. Cu alte cuvinte, înțelegeți că asta este realitatea păcatului, deci nu este vorba de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu și răul sunt incompatibile. Problema este în natura omului și în natura omului problema este dorința lui rea, pofta lui, pasiunea lui pentru ceea ce este greșit. Apoi, în versetul 17, se întoarce la discuția despre natura lui Dumnezeu și spune că de la Dumnezeu vine orice dar bun și orice dar desăvârșit, iar asta nu se poate schimba niciodată și nu planează niciodată vreo umbră de schimbare asupra acestui lucru, așa că nu poți da vina pe Dumnezeu, pentru că natura Lui este de a da numai lucruri bune. De la Dumnezeu vine numai binele. Deci, spune el, nu putem da vina pe Dumnezeu pentru păcatul nostru din cauza naturii răului, a naturii omului, a naturii poftei și a naturii lui Dumnezeu. Apoi, în versetul 18, el își rezumă oarecum argumentul spunând: natura regenerării în sine, a convertirii, a mântuirii sau a nașterii din nou ne arată că Dumnezeu nu ne conduce în păcat. Versetul 18 spune: „El de bună voia Lui”, cu alte cuvinte, a fost voința Lui să ne nască pentru a deveni ca El. Un fel de pârgă a propriei Sale creații. Așadar, scopul regenerării a fost acela de a da naștere la viață. De a ne crea pentru a face binele, nu răul. Pentru a ne da putere asupra păcatului ca parte a unei noi creații.

Așadar, Dumnezeu nu este în niciun fel implicat în păcătoșenia noastră. El nu poate fi amestecat cu răul. Problema este în om. În om, problema este legată de pofta sa. Natura lui Dumnezeu este în așa fel constituită încât El dă numai daruri bune și când Dumnezeu se atinge de viața ta, este pentru a produce viață, nu moarte, pentru a produce neprihănire, nu păcat. Pentru a face o creație nouă, nu pentru a o exercita pe cea veche.

Așadar, toate aceste lucruri pe care le-am analizat data trecută indică faptul că Dumnezeu nu poate fi, direct sau indirect, sursa păcatului. Dumnezeu nu este și nu poate fi ispitit de oameni să păcătuiască. Și astfel am privit versetul 18 în această lumină. Dar versetul este atât de bogat pentru că discută această chestiune a nașterii din nou, a nașterii unei persoane, a regenerării unei persoane și cere o privire mai atentă și mai detaliată, iar noi vrem să facem acest lucru acum. În această seară. El introduce subiectul regenerării în versetul 18 în legătură cu un aspect din contextul său. Iar ideea este ceea ce tocmai v-am spus, el folosește regenerarea ca o modalitate de a vă arăta că Dumnezeu nu îi conduce pe oameni în păcat, ci îi conduce să devină o nouă făptură în așa fel încât să fie ca El. El îi conduce din păcat spre o viață nouă. Iar acest lucru ar fi în contradicție cu orice gând că El ne-ar conduce în păcat. El ne recreează pentru a ne îndepărta de păcat, nu pentru a ne duce în păcat, dar, în afară de contextul în sine, pe măsură ce privim versetul, vreau să îl examinăm doar pe el, pentru că spune atât de multe despre regenerare, iar întreaga învățătură despre regenerare și nașterea din nou este demnă de atenția noastră atentă. Acum, țineți minte ceea ce am spus mai devreme și ceea ce am observat în text, că omul este plin de pofte și poftele produc păcatul, iar păcatul generează moarte. Este adevărat că fără sfințenie nimeni nu va avea vreodată o relație cu Dumnezeu, nimeni nu-L va cunoaște pe deplin pe Dumnezeu. Nimeni nu va intra vreodată în prezența veșnică a lui Dumnezeu fără sfințenie. Și totuși, omul nu este sfânt, ci este păcătos și tot ceea ce este în natura lui produce pofta și răul. Pentru a vă da o perspectivă mai clară a acestui lucru, uitați-vă împreună cu mine la Romani, capitolul 3.

O porțiune din Scriptură foarte bine cunoscută pentru cei ce studiază Scriptura, dar care trebuie examinată în lumina acestui aspect. La sfârșitul versetului 9, el spune: „Fie Iudei, fie Greci, (toți) sunt sub păcat”. Ei sunt literalmente sub stăpânirea păcatului. Cu toții sunt supuși stăpânirii păcatului. Și apoi arată acest lucru în continuare citând câteva pasaje din Vechiul Testament și spune: „După cum este scris: ‘Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar’”. Nu există nicio ființă umană creată în această lume de la căderea lui Adam care să fie neprihănită, iar asta se referă la o relație corectă cu Dumnezeu, la faptul că acționează în mod corect, că ascultă de voia lui Dumnezeu în sine și din sine însuși.

„Nu este nici un om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere”. Adică, nu există niciunul care să înțeleagă pe deplin ceea ce cere Dumnezeu și care să fie pe deplin capabil să înțeleagă și să ducă la îndeplinire. „Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu”. Înclinația omului este de a căuta păcatul. Ce iubesc oamenii? Întunericul, spune Ioan 3, mai degrabă decât lumina, pentru că faptele lor sunt rele. Toți au ieșit de pe cale. Toți s-au abătut de la calea pe care Dumnezeu a rânduit-o pentru cei drepţi. Și au ajuns niște netrebnici. Cuvântul grecesc de aici este folosit pentru a descrie laptele stricat. Nu este bun de nimic. Sunt absolut nefolositori. Și nu este niciunul care să facă bine, nici măcar unul. După care descrie natura răului lor. „Gâtlejul lor este un mormânt deschis”. Miroase ca un cadavru al cărui miros iese dintr-un mormânt. „Se slujesc de limbile lor ca să înșele. Sub buze au venin de aspidă (șarpe)”. Un om se descoperă în esență prin conversația rostită cu gura lui, iar prin gura lui iese la iveală urâțenia, răul, mizeria, moartea atribuită naturii sale păcătoase. „Gura le este plină de blesteme și de amărăciune. Au picioarele grabnice să verse sânge. Prăpădul și pustiirea sunt pe drumul lor. Nu cunosc calea păcii. Frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor”. Iată o definiție a omului păcătos, a omului fără Dumnezeu. Și întreaga lume intră sub incidența acesteia în versetul 18. „Orice gură să fie astupată și toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu”. Și nu are cum să spună, în versetul 20, că prin firea lor, ei pot fi îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu, prin respectarea unor reguli, prin ascultarea Legii, chiar dacă este vorba de Legea lui Dumnezeu. Legea pur și simplu aduce cunoașterea păcatului, nu produce neprihănire. Iată deci definiția omului din Romani 3. Omul în starea sa păcătoasă, uitați-vă la Efeseni 2.

În Efeseni 2, versetul 1, se spune: „Voi erați morți în greșelile și păcatele voastre”. Și aici găsim că omul este caracterizat din nou ca fiind mort, cu duhoarea unui cadavru, iar caracteristica morții sale este o moarte în fărădelegi și păcate. Folosind doar două cuvinte pentru a arăta într-un fel amploarea și măsura păcătoșeniei sale. Se precizează aici că el umblă, după mersul acestei lumi. Cu alte cuvinte, comportamentul său zilnic este dictat de sistemul malefic. Cel care se ocupă de viața lui este domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează și acum în fiii neascultării, acestea sunt titluri pentru Satan. Un astfel de om funcționează, versetul 3, în pofta firii, împlinește dorința firii și a minții și este prin natura sa un copil al mâniei. Asta înseamnă că el este o țintă a judecății, este obiectul judecății lui Dumnezeu.

Acum, toate acestea sunt foarte simple, omul, pentru a avea o relație corectă cu Dumnezeu, trebuie să fie sfânt. Omul nu este sfânt. Omul nu recunoaște că nu este sfânt și, uneori, dacă recunoaște că nu este sfânt, ci mai degrabă este păcătos, tinde să dea vina pe Dumnezeu pentru circumstanțele sale, să paseze responsabilitatea, ceea ce îl ține închis sub stăpânirea păcatului și, prin urmare, izolat de Dumnezeu. Acum apare întrebarea: ce ai de gând să faci pentru a-l ajuta pe acest om? Ce vei face pentru a schimba situația? De ce are nevoie acest om? Schimbările exterioare nu sunt suficiente. El nu poate, printr-o hotărâre în mintea lui, să determine că se va supune legii lui Dumnezeu și că va lucra pentru a ieși din această moarte. El nu-și poate oferi lui însuși o viață nouă.

Lucrul de care are nevoie este acela de a fi recreat. El are nevoie de o inimă nouă, de o nouă persoană interioară, de un nou principiu de viață. El are nevoie să fie născut din nou. El are nevoie să o ia de la capăt și să iasă diferit. La fel ca în cuvintele lui Nicodim, ar putea să intre înapoi în pântecele mamei sale și să o ia de la capăt cu o altă natură.

Deoarece sfințenia este condiția absolută pentru acceptarea în părtășia cu Dumnezeu, omul păcătos, în starea lui decăzută, în starea de moarte, nu poate avea vreodată această părtășie și Dumnezeu nu va accepta eul lui corupt, așa că are nevoie de o viață nouă. El are nevoie de o viață nouă. Așadar, când vorbim despre Evanghelie sau despre nașterea din nou, nu vorbim despre a adăuga ceva. Nu vorbim despre a adăuga ceva. Nu vorbim despre a pune o fundă unei scroafe. Nu vorbim despre a pune un costum de haine nou pe un om bătrân. Vorbim despre o transformare totală. Pentru a intra într-o relație corectă cu Dumnezeu, este nevoie de o persoană total nouă. Trebuie să te întorci și să o iei de la capăt și să te naști din nou într-o viață nouă.

Or, Scriptura afirmă acest lucru. Nici măcar nu este ceva nou, în Noul Testament, acest lucru făcea parte din promisiune în anticiparea Vechiului Testament. Ieremia, de exemplu, spune că „inima omului este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea”, tot Ieremia spune: „poate un etiopian să-și schimbe pielea?” Poate el, de bunăvoie și prin propria voință, și propria dorință, poate schimba culoarea pielii sale întunecate? Și apoi Ieremia spune: „poate un pardos să-și schimbe petele?” Și răspunsul este bineînțeles că nu, atunci, puteți voi să faceți binele, voi care sunteți deprinși să faceți rău?

Nici tu nu poți să-ți schimbi viața, deci ai nevoie de o transformare. Asta spune în Ieremia 13:23. Şi mai departe, în capitolul 31, vine minunata promisiune a acestei transformări, Ieremia 31:31, „Iată vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda, un legământ nou, nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinții lor, în ziua când i-am apucat de mână, să-i scot din țara Egiptului”, și așa mai departe. El spune: „Voi face un legământ nou”, versetul 33: „Voi pune Legea Mea în lăuntrul lor. O voi scrie în inima lor și voi fi Dumnezeul lor iar ei vor fi poporul Meu”. Voi intra înăuntrul lor și le voi schimba interiorul. Nu o pot face de unii singuri, așa că cineva trebuie să facă asta pentru ei. Omul trebuie să aibă parte de o schimbare în chiar miezul ființei sale.

Omul firesc, adică omul neregenerat, omul care nu-L cunoaște pe Dumnezeu. Omul păcătos, omul neîmpăcat, omul nemântuit, nu are parte de asta, spune 1 Corinteni 2:14: „Nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu”. El nu le poate primi, un astfel de om este mort. Iar un cadavru nu răspunde la nimic. Și atunci de ce are nevoie? Are nevoie de o nouă naștere. Are nevoie de o viață nouă. Tocmai v-am citit Efeseni 2:1-3, cum că oamenii sunt morți în fărădelegile și păcatele lor, urmând poftele firii, poftele gândurilor, dorințele firii, și fiind supuși stăpânirii lui Satan, domnul puterii văzduhului, ei sunt copii ai mâniei, dar se spune că, deși eram morți în păcate, în același capitol, versetul 5, Cristos ne-a adus la viață și ne-a înviat.

Iar aici este ideea de înviere din morți, ideea de o viață nouă, de o naștere din nou. În Romani 6 se spune că atunci când îți pui credința în Cristos mori și înviezi pentru a trăi și se folosește această minunată expresie: „o viață” - cum? - „nouă”. Acum, de asta trebuie să aibă parte fiecare persoană, de o viață nouă. Viața veche trebuie să dispară în totalitate și trebuie să vină o viață nouă. În Efeseni 4:24, „v-ați îmbrăcat în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire și sfințenie pe care o dă adevărul”. Când vii la mântuire, te îmbraci cu un om nou, o persoană nouă, nu cu haine noi, ci cu persoană nouă.

Este o recreare. Cea mai bună și mai sugestivă ilustrare a acestui lucru se găsește în minunata întâlnire dintre Isus și Nicodim, așa că întoarceți la Ioan 3 și haideți să ne uităm un moment la ea și să ne reamintim această minunată, minunată relatare. Era un om din rândul fariseilor, adică era un lider religios respectat. Este foarte posibil ca el să fi fost la fel de important ca orice învățător, pentru că în versetul 10 Isus spune, „tu ești” și folosește articolul hotărât, „învățătorul lui Israel și nu pricepi aceste lucruri”.

Iată așadar un om care este recunoscut, poate public, ca învățător în Israel, de o anumită anvergură, un fariseu bine versat în Lege. El se apropie de Isus și îi spune: „Știm că ești un învățător venit de la Dumnezeu”. Iată un om foarte respectat. Iată un om care își recunoaște propria chemare, dar recunoaște pe cineva care este semnificativ mai presus de el în înțelegere, așa că vine la Isus și spune în versetul 2: „știm că ești un Învățător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el”. Și nu se vorbește deloc despre ceea ce are în inimă. Nu pune nicio întrebare, dar Isus îi citește inima. Și Isus îi răspunde, este o afirmație interesantă, pentru că nu a întrebat nimic. Nicodim doar a afirmat că Isus este un Învățător, și a continuat spunând că este „venit de la Dumnezeu”, știm asta, dar Isus a răspuns la întrebarea din inima lui și a spus: „Adevărat, adevărat îți spun că, dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu”. El știa că ceea ce era în inima lui Nicodim era frământarea cu privire la cum ar putea intra în Împărăție.

Iată un om care era învățător în Israel. Un fariseu, care avea totul din punct de vedere religios, dar știa că nu intrase cu adevărat în Împărăția lui Dumnezeu. De unde știa el că nu intrase? Pentru că nu era nimic în interiorul lui care să confirme acest lucru. Așa că Nicodim vine la Isus și întrebarea inimii sale este: ce trebuie să fac pentru a intra în Împărăție, iar implicația ar fi: sunt foarte religios, studiez Legea, încerc să trăiesc după codul Vechiului Testament. Sunt un om etic. Sunt un om de încredere. Sunt un om respectat. Ce trebuie să adaug la viața mea pentru a intra în Împărăție, iar Isus îi spune: nu adaugi nimic, o iei de la capăt.

Pur și simplu omori totul și începi de la naștere. Trebuie să te naști din nou. Iar Nicodim I-a zis: „cum se poate naște un om bătrân”. Acum el nu se referă la aspectul fizic. În niciun caz. El nu spune, cum pot să mă întorc și să mă nasc din punct de vedere fizic? El știe despre ce vorbește Isus. El pur și simplu preia aceeași utilizare a limbajului voalat, a vorbirii în pilde de tip meshal, genul de discurs pe care îl folosesc ei. Și el folosește aceeași metaforă, aceiași termeni descriptivi pe care îi folosește Isus și întreabă cum poate cineva care a petrecut atâția ani într-o religie, atâția ani urmând un cod (de legi), atâția ani pentru a fi fariseu, rabin și învățător al legii, cum poate să se întoarcă înapoi, să anuleze toate acestea și să o ia de la capăt.

Asta spune el. Și dacă staţi de vorbă vreodată cu un evreu ortodox, de orice vârstă, veți înțelege această mentalitate. Cum aș putea vreodată să mă dezbar de toată această căutare a religiei de o viață întreagă și să o iau de la capăt, asta era în mintea lui Nicodim. „Poate el să intre a doua oară în pântecele mamei sale și să se nască?” Iar în acel moment este ironic. Spune asta din nou, în concordanță cu analogia pe care o folosea Isus. Cum pot să mă nasc din nou din punct de vedere spiritual? El știe că Isus vorbește în mod spiritual. Cum pot să o fac? Cum se poate întâmpla? Iar Isus îi spune, în esență, că nu poți să o faci.

Nu poți să o faci Nicodim, „adevărat, adevărat îți spun, dacă nu se naște cineva din apă și din Duh, nu poate” - ce? – „Să intre în Împărăția lui Dumnezeu”. El spune că nu poți să o faci. Trebuie să se facă prin apă și prin duh. Trebuie să se facă printr-o putere și o resursă care este în afara ta, în afara ta. Iar această putere este apa și duhul. Acum, la ce se referă asta? Este apa mântuirii, cred că dacă vă întoarceți pentru un minut la Ezechiel 36, veți vedea că Isus îi vorbește lui Nicodim în termeni foarte familiari, el cunoștea Vechiul Testament. Cunoștea promisiunea din Ezechiel 36 versetul 25: „Vă voi stropi cu apă curată”.

Cine sunt Eu? Dumnezeu. Acesta este un act suveran. Și vei fi curat de spurcăciunile tale și te voi curăța de toți idolii tăi. Ceea ce îi spune lui Nicodim este următorul lucru, mai întâi, trebuie să ai o curățire suverană din partea lui Dumnezeu. În al doilea rând, aceasta vine prin Duhul Sfânt. Ai nevoie de o mântuire suverană care să vină din afara ta. Așa cum a profețit Ezechiel, (ai nevoie de) apă curată, care îți curăță murdăria. Pavel, scriindu-i lui Tit, vorbește despre spălarea cu apă prin cuvânt. Apa regenerării, versetul 26: „vă voi da o inimă nouă și voi pune în voi un duh nou, voi scoate din trupul vostru inima de piatră, și vă voi da o inimă de carne”, apoi acestei lucrări, „voi pune duhul Meu în voi și vă voi face să urmați poruncile Mele, și să păziți și să împliniți rânduielile Mele”.

Așa că atunci când Isus îi spune lui Nicodim că trebuie să se nască din apă și din duh pentru a intra în Împărăție, îl duce pe Nicodim înapoi la Ezechiel 36 și îi spune: „știi ce a spus profetul, ai nevoie de o curățire suverană care vine de la Dumnezeu în afara ta și de plantarea Duhului Său sfânt în inima ta pentru a-ți da o viață nouă, o inimă nouă și o motivație nouă”. De ce? Versetul 6, pentru că dacă încerci să o faci de unul singur: „ce este născut din carne”, ce este? Tot ce vei face este să reproduci ce? Ceea ce ești tu de fapt (pe tine însuți). Mai mult din tine. „Dar ce este născut din duh” ce este? Duh. „Nu te mira că ți-am zis că trebuie să vă nașteți din nou”. Să nu vă mirați. Apoi spune că: „vântul suflă încotro vrea și îi auzi vuietul dar nu știi de unde vine, nici încotro merge, tot așa este cu oricine este născut din Duhul. Înțelegeți ce spune acolo? Spune că nu pot să vă spun cum sau când face Duhul Sfânt acest lucru, dar acesta este un act suveran al Duhului Sfânt. Nu poate fi cartografiat. Nici măcar nu-l poți vedea venind sau plecând, dar Duhul lui Dumnezeu se mișcă acolo unde vrea și dă naștere nouă cui vrea. El este Dumnezeul suveran, care prin intermediul Duhului, prin spălarea cu apă prin Cuvânt, prin regenerare, curăță inima și plantează acel duh (nou) în om. Ceea ce ai nevoie Nicodim este o viață nouă și aceasta este un act suveran al lui Dumnezeu. Exact ceea ce a consemnat Ieremia în capitolul 24 cu versetul 7, unde Dumnezeu a spus: „Le voi da o inimă ca să înțeleagă că eu sunt Domnul, (să Mă cunoască)”.

O natură nouă, o inimă nouă, o viață nouă. „Dacă este cineva în Cristos”, 2 Corinteni 5:17, „este o făptură nouă, cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi”. Așadar, ceea ce spun aici este că o nouă naștere este absolut esențială. Asta este mântuirea. Dumnezeu este Cel care coboară suveran în dreptul unui păcătos și prin harul Său îl curăță acel păcătos iar mai apoi Își sădește Duhul în acel păcătos, astfel încât curățirea acelui păcătos să rezulte într-o preocupare după o relație personală cu Dumnezeu, iar sădirea Duhului să lucreze în viața lui putere de a trăi în voia lui Dumnezeu. Și de fapt acesta este scopul sau lucrarea de regenerare.

Acum vreau să pun patru întrebări legate de versetul nostru, Iacov 1:18, să ne întoarcem la el. Aceasta a fost doar introducerea. Iacov 1:18, vreau să vă pun patru întrebări despre regenerare. Întrebări foarte simple și nu ne va lua decât un timp foarte scurt să răspundem la cele patru întrebări. Prima întrebare, ce este regenerarea? Tocmai ați spus că omul nu-L poate cunoaște pe Dumnezeu fără sfințenie. Omul nu este sfânt. Omul nu-și recunoaște lipsa de sfințenie și, când o face, are tendința de a da vina pe Dumnezeu. Cum va ieși el vreodată din dilemă? Fie Îl învinovățește pe Dumnezeu pentru aceasta, fie nu își recunoaște vina. Cum se va putea schimba el vreodată? Ei bine, spuneți că cineva îi aduce standarde mai înalte, o etică mai bună, o lege pe care ar trebui să o respecte și el o face de unul singur. Nu! Ceea ce produce firea este mai multă ce? Mai multă fire, așa că ceea ce trebuie să se întâmple este următorul lucru: el are nevoie de intervenția divină a unui Dumnezeu suveran, care, prin duhul Său, vine, îi spală păcatul și sădește o viață nouă în el. După care îi dă Duhul Său pentru a energiza acea viață nouă spre ascultare, și acesta este un act suveran. Asta este cu adevărat regenerare. Dar să intrăm în acest verset și să ne uităm la cele patru întrebări. Întrebarea numărul unu. Ce este? Care este natura regenerării? Și am făcut deja referire la ea, de fapt, am acoperit deja o mare parte, dar doar această expresie: „El de bună voia Lui ne-a născut”. Aceasta este natura regenerării.

Dumnezeu este Cel care ne aduce pe lume, care ne dă naștere ca ființe noi. Și nu mai sunteți la fel. Sunteți făpturi cu totul noi. Apropo, este același verb, exact același verb folosit în versetul 15. Dumnezeu, când zămislește, aduce regenerarea. Dă naștere unei vieți noi, este exact același verb. Este la timpul (aorist) „Eros”, deci privește înapoi la evenimentul mântuirii, când am fost născuți de Părintele divin și am primit o viață nouă în calitate de copii ai lui Dumnezeu. Acum, dacă doriți o definiție tehnică pentru expresia „ne-a născut”, iată una care mi se pare excelentă. Este dată de teologul Berkhoff cu mulți ani în urmă, dar surprinde adevărata semnificație. „Regenerarea este acel act al lui Dumnezeu prin care principiul vieții noi este implantat în om și dispoziția de guvernare a sufletului său este făcută sfântă”. Aceasta este o definiție excelentă. Regenerarea este acel act al lui Dumnezeu prin care principiul unei vieți noi este implantat în om, iar dispoziția de guvernare a sufletului său devine sfântă. Aceasta este o transformare totală. Asta nu seamănă deloc cu Romani 3, nu-i așa sau cu Efeseni 2:1-3.

De fapt, Petru spune că, devenim părtași firii dumnezeiești. Dumnezeu ne dăruiește propria Sa viață, propriul Său Sine, propriul Său caracter neprihănit. Propria Sa sfințenie este implantată în noi, ce gând extraordinar! În calitate de creștin, tu ai parte de Însăși natura lui Dumnezeu, 2 Petru 1:4. Noi suntem părtași la această natură divină. Acum, în plinătatea ei, trebuie încă să primim tot ceea ce implică acest lucru, dar deja acest principiu de viață nouă este plantat în noi. Acest lucru se împlinește într-o perioadă de timp. Nu este un proces. Este un eveniment. Este un act prin care Dumnezeu te face o făptură nouă. Este o lucrare secretă. Nu poate fi percepută. De aceea, în cuvintele lui Isus, nu putem deosebi grâul de neghină, pentru că acest act special este imperceptibil. Este cunoscut doar prin efectul său. Nu-l putem vedea pe Dumnezeu recreând pe cineva. Aceasta este o minune divină nevăzută de niciun ochi uman.

Numai că El plantează în persoana respectivă un nou principiu de viață și o nouă dispoziție care este capabilă și determinată să respecte Legea lui Dumnezeu. Extraordinar! Aceasta învinge moartea pe care păcatul o aduce. Și puterea pe care moartea o avea prin păcat. Nu mai suntem supuși păcatului, spune Pavel în capitolul 6 din Romani: „păcatul nu mai are nicio stăpânire asupra noastră”. Acum urmăm un nou Stăpân de bunăvoie și cu nerăbdare.

Isus a spus în Ioan 10: „Eu am venit ca ei să aibă” - ce? - „viață”. De ce au nevoie cel mai mult morții? De viață. Și astfel, El vine să ne ofere o viață nouă. Deci, ce este regenerarea? Ce este ea? El ne-a născut. Ce înseamnă asta? Ne-a dat o viață nouă. Transformarea totală a persoanei interioare. A doua întrebare, cine o face? Ei bine, v-am spus deja asta din capitolul 3 din Ioan. Cine o face? Uitați-vă din nou la versetul 18: „El de bună voia Lui, ne-a născut”. El fiind Dumnezeu Tatăl menționat în versetul 17 ca sursă a oricărui dar bun și desăvârșit, „de bună voia Lui” este chiar la începutul versetului în greacă, ceea ce îl pune în poziție fermă arătând că voința suverană a lui Dumnezeu este rădăcina acestei noi vieți. Nici nu putea fi altfel, deoarece cum își va putea da viață o persoană moartă? E imposibil. Sursa vieții noi este Dumnezeu. Dumnezeu. Este harul Celui care o dă, nu dorința celui care o primește. Această dorință a celui care primește este provocată de harul Celui care dăruiește. Așadar, este în întregime alegerea și lucrarea Dumnezeului Atotputernic.

Dacă eu sunt mântuit, tu ești mântuit, cine primește tot meritul? Dumnezeu. Noi suntem datori să-L lăudăm. Întoarceți la Ioan 1:12 și aș vrea să mai trec puțin în revistă acest gând. Acuma veți zice, dar stai puțin, nu L-am primit pe Cristos, nu am crezut, ba da, bineînțeles că da. Ați acceptat, L-ați primit și ați crezut. Uitați-vă la versetul 12 din Ioan 1: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul sau autoritatea să se numească copii ai lui Dumnezeu”. Veți zice că într-adevăr așa stau lucrurile. Am crezut și am primit. Nu am făcut eu asta? Nu am inițiat eu asta? Uitați-vă la versetul 13: „[care au fost] născuți, nu din sânge, - nu vorbesc despre o naștere umană -, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om”, ci din ce? „din Dumnezeu”. Ați crezut și ați primit pentru că a fost voia cui? A lui Dumnezeu. Este o lucrare suverană. Da, ați crezut. Da, ați primit. În spatele acestei lucrări, totul a ținut de voia suverană, determinantă și plină de har a lui Dumnezeu.

Niciun copil nu s-a născut vreodată pe lume, omenește vorbind, pentru că și-a dorit să se nască. Am dreptate? Nașterea unui copil este strict decizia părinților, nu a copiilor nenăscuți. Nașterea spirituală este analogă cu aceasta. Este decizia Părintelui Divin și Suveran. „Nimeni nu vine la Mine, a spus Isus, dacă” - ce? - „dacă nu-l atrage Tatăl”. Dacă nu-l atrage Tatăl și chiar și credința pe care o exercităm, este oferită prin har de Dumnezeu. Așadar, experiența noastră conștientă de convertire, experiența noastră conștientă de a ne încredința viața lui Isus Cristos, de a crede în moartea și învierea Sa, de a ne deschide inima pentru a-L primi, de a crede în Evanghelie, totul este o consecință a voinței Sale suverane.

Preaiubiților, când vă gândiți că sunteți mântuiți pentru că El a hotărât în veșnicia trecută să vă mântuiască, acesta este un lucru extraordinar. Dumnezeu, în harul și dragostea Sa, a predeterminat să aibă o relație de iubire eternă cu tine doar pentru că asta a vrut El, e extraordinar. Ioan a spus-o astfel: „noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi”. Un copil dăruiește iubire unui părinte uman ca răspuns la dragostea și grija părinților și la viața pe care i-au dat-o acelui copil. Și pentru că Dumnezeu a vrut să ne mântuiască, pentru că Dumnezeu a vrut să ne dea o viață nouă și o natură sfântă, este absolut imposibil, spune Iacov, ca El să ne conducă vreodată la păcat. Vedeți cât de incongruent este acest lucru? Ce gând emoționant! El ne-a predestinat pentru a-Și direcționa dragostea asupra noastră.

Pentru a ne da o viață nouă, pentru ca noi să avem părtășie veșnică cu El și tânjește ca noi să fim în prezența Lui, iar când vom merge în prezența Lui, ne va face asemenea propriului său Fiu și va revărsa binecuvântarea veșnică asupra noastră în vecii vecilor. Nu e de mirare că Ioan spune în 1 Ioan 3: „Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu”. Nici măcar nu se poate gândi la un adjectiv. Este absolut de nedescris. El spune doar, „ce fel de dragoste”, nici măcar nu a putut găsi un adjectiv pentru a descrie acest tip de alegere liberă, suverană și predeterminată de a iubi.

Acum, dacă ne uităm la Iacov 1:18, încă un gând despre acest punct, atunci când se spune „de bună voia Lui”, se folosește cuvântul boulētheis, care este un participiu aorist. Nu este vorba doar de o dorință, ci de o voință activă de împlinire. Nu este vorba doar de o dorință a lui Dumnezeu. Și nu se referă la faptul că El dorește pur și simplu ca noi să fim mântuiți, ci se referă la aspectul practic care face să se întâmple efectiv. Îmi dați voie să vă spun ceva foarte profund din punct de vedere teologic? Aceasta este ceea ce noi am spune că este voința productivă a lui Dumnezeu. Adică atunci când El dorește acest lucru, se întâmplă. Nu este pur și simplu o dorință. Tu poți să îți dorești ceva, oh, îmi doresc, oh, cât de mult îmi doresc ca acest lucru să se întâmple și s-ar putea să nu aibă nicio legătură îndepărtată cu ceea ce se va întâmpla. Sau poți spune, vreau ca asta să se întâmple pentru că este în puterea ta să faci să se întâmple. Aceasta este intenția cuvântului de aici, dorința lui Dumnezeu produce sfârșitul acelei dorințe. Așadar, ce este regenerarea? Este o lucrare prin care Dumnezeu ne recreează. Cine o face? Dumnezeu o face prin puterea Sa suverană, iar noi răspundem la acest har suveran. A treia întrebare, deci, am întrebat ce și cine, iată a treia întrebare: cum se întâmplă? Cum se întâmplă?

Acuma veți zice: „Ei bine, oare Dumnezeu se îndreaptă pur și simplu în jos și te mântuiește, sau Dumnezeu te atinge pur și simplu?”. Cum se întâmplă asta? Ei bine, să ne întoarcem la versetul 18: „De bună voia Lui ne-a născut”, iată, „prin Cuvântul adevărului, prin Cuvântul adevărului”. Sau, literal, „de către Cuvântul adevărului”. Prin cuvântul adevărului. Asta înseamnă Cuvântul lui Dumnezeu, Scriptura. Vedeți, Dumnezeu ne regenerează și ne spală și ne curăță și ne dă o nouă persoană interioară și plantează un duh în noi prin puterea a ceea ce? Prin puterea Cuvântului său. A Cuvântului Său. Oamenii sunt născuți din nou prin puterea Cuvântului. Dacă nu auzi Cuvântul, nu auzi mesajul care mântuiește, în 1 Tesaloniceni 2:13, Pavel îi laudă pe Tesaloniceni pentru modul în care au răspuns la predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. El spune: „De aceea mulțumim fără încetare lui Dumnezeu, că, atunci când ați primit Cuvântul lui Dumnezeu, auzit de la noi, l-ați primit nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, așa cum și este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu”, și acum ascultați, „care lucrează și în voi care credeți”. Este Cuvântul care lucrează cu o inimă credincioasă. Dumnezeu se mișcă în mod suveran pentru a răscumpăra. O persoană răspunde cu credință la expunerea la Cuvânt și are loc mântuirea. Voința lui Dumnezeu atunci de mântuire este adusă în inima unei persoane prin înțelegerea Cuvântului amestecată cu credința și astfel are loc regenerarea. Cum se întâmplă acest lucru? Se întâmplă prin Cuvântul lui Dumnezeu. Și, din nou, vă reamintesc Tit 3:5: „Nu prin faptele făcute de noi în neprihănire”. Noi nu obținem mântuirea și viața nouă făcând fapte, încercând să ascultăm de Dumnezeu în fire, ci El ne-a mântuit, după îndurarea Sa cea mare, și observați vă rog următorul detaliu: „prin spălarea nașterii din nou și prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt”. Sunt aceleași două lucruri, spălarea prin apa Cuvântului și sădirea Duhului Sfânt. Aceasta este lucrarea suverană a lui Dumnezeu. Așadar, „cuvântul adevărului” este aspectul avut în vedere aici.

Acum, îngăduiți-mi să duc această frază puțin mai departe, „Cuvântul adevărului” sau al „adevărului Cuvânt”. Această denumire specială este folosită de mai multe ori în Noul Testament. În 2 Corinteni 6:7, nu este nevoie să le căutați, doar vi le voi menționa. Se spune: „prin cuvântul adevărului, prin puterea lui Dumnezeu” și așa mai departe. În Coloseni 1:5, se spune: „Despre care ați auzit mai înainte”, și acum ascultați, „în cuvântul adevărului Evangheliei”. „Cuvântul adevărului Evangheliei”. Și acolo „cuvântul adevărului” este legat în mod specific de Evanghelie. Apropo, 2 Timotei 2:15 menționează, de asemenea, cuvântul adevărului, și vorbește despre împărțirea corectă a cuvântului adevărului. Așadar, cuvântul adevărului în general este cuvântul lui Dumnezeu.

Este ceea ce Dumnezeu ne aduce pentru a ne desfășura o înțelegere a revelației Sale despre Sine. În mod specific, pe baza textului din Coloseni 1:5, am putea spune că este „cuvântul adevărului Evangheliei”. Acum, având în minte acest lucru, ne întoarcem la Iacov și putem spune pur și simplu pentru că nu am fi în afara limitei dacă am spune că suntem născuți din nou prin Cuvântul adevărului, și asta înseamnă că nu doar prin revelația generală a lui Dumnezeu, ci, la fel ca în Coloseni 1:5, prin revelația specifică a Evangheliei. Așa că veți întreba: ce este Evanghelia? Este vestea bună că Isus a venit, a murit și a înviat, așa că oamenii sunt mântuiți atunci când Dumnezeu își propune în mod suveran să le facă parte de o nouă naștere, să le dea o natură nouă care să le spele păcatul și să sădească în ei Duhul Său. El le aduce o înțelegere a acestui lucru prin cunoașterea care vine prin evanghelia care este predicată sau care le este dată. Aceasta, împletită cu credința, are ca rezultat nașterea din nou. În Romani 10:17, și iau doar câteva texte care îmi vin în minte și care cred că sunt legate de acest lucru, în timp ce ne apropiem de încheiere. În Romani 10:17, vă amintiți acest lucru: „Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Și cum vor crede în Acela despre care nu au auzit? Cum vor auzi despre El fără un propovăduitor?” După care spune: „și cum vor propovădui dacă nu sunt trimiși” și așa mai departe și așa mai departe. Vorbește despre faptul că trebuie să avem propovăduitori. Cum vor auzi oamenii dacă nu au un predicator? Cum putem trimite pe cineva dacă nu avem pe cine trimite? Oamenii trebuie să aibă parte de un propovăduitor, „cât de frumoase”, citând din Isaia, „sunt picioarele celor care vestesc Evanghelia”. Cât de important este să o propovăduim, de ce? Din cauza versetului 17, „credința vine în urma auzirii”, printr-o vorbire despre Cristos. Aceasta este redarea corectă în greacă a versetului 17 din capitolul 10, credința vine prin auzirea Evangheliei lui Isus Cristos, Romani 10:17. Așadar, Dumnezeu mântuiește în mod suveran prin intervenția (mutarea) Sa într-o viață și recrearea acelei vieți, dar acest lucru are loc atunci când o persoană ajunge să audă și să înțeleagă Evanghelia, iar aceasta este împletită cu credința, ceea ce aduce nașterea din nou. Ce este aceasta? Este o transformare totală. Cine o face? Dumnezeu o face prin voința Sa suverană. Cum se întâmplă? Prin auzirea și credința în Evanghelia lui Isus Cristos, credința că a murit pe cruce și a înviat, o credință care vine prin Cuvântul revelat al lui Dumnezeu. Un alt pasaj din Scriptură în această privință este 1 Petru 1. „Ați fost născuți din nou”, se spune, și iată definiția mijloacelor. „Ați fost născuți din nou, nu dintr-o sămânță care poate putrezi”, aici nu vorbește despre nașterea umană, „ci dintr-una care nu poate putrezi”, iată, „prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu și care rămâne în veac”.

„Prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu și care rămâne în veac”. În ce privește trupul, nu poți avea o naștere din nou în trup, pentru că „orice făptură este ca iarba și toată slava ei, ca floarea ierbii, iarba se usucă și floarea cade jos”. Trupul nu poate produce nimic durabil, dar Cuvântul Domnului rămâne în veac. Acum ascultați: „și acesta este Cuvântul, care v-a fost propovăduit prin Evanghelie”. Astfel că din nou se spune: „sunteți născuți din nou prin Cuvânt și Cuvântul prin care sunteți născuți din nou este Evanghelia, iar Evanghelia este istoria morții și învierii lui Isus”.

Așadar, Dumnezeu alege în mod suveran să răscumpere, El coboară, curăță inima, îi sădește duhul, dar pentru a face acest lucru, inima trebuie să înțeleagă Evanghelia așa cum a fost predicată în mod clar și această înțelegere, împletită cu credința, aduce o viață nouă, o viață nouă. Acum, pentru ca ceva să se schimbe în noi, Dumnezeu trebuie să o facă, dar totodată, și noi trebuie să răspundem la Evanghelie. Acum, asta ne lasă cu o întrebare, o singură întrebare. De ce se face acest lucru? De ce? De ce se deranjează Dumnezeu? Știm ce, știm cine, știm cum, dar de ce? Care este scopul înnoirii noastre? Sfârșitul versetului 18 este minunat. Pentru ca noi: „să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui”. Doamne, ce afirmație! Am putea să ne ocupăm într-adevăr de ea. Ramificațiile acestei afirmații sunt pur și simplu extraordinare, că noi ar trebui să fim, avem aici un „ca” alături de verbul „a fi”, aceasta este propoziție cauzală de scop, cu scopul de a produce un nou tip de creație, asta este ceea ce vrea Dumnezeu. El vrea un nou tip de creație, iar noi suntem un fel de pârgă a acesteia (primele roade).

Iar asta este extraordinar! Ce este pârga? Ei bine, dacă am avea timp și nu ne vom lua timp, am putea studia Vechiul Testament, să notăm Exodul 23:19, Leviticul 23, Deuteronomul capitolul 18, Deuteronomul capitolul 26, care vorbește despre primele roade. Când plantai o recoltă, Dumnezeu spunea: „Vreau primele tale roade (pârga)”. Pârga (primele roade) însemna două lucruri: le vreau pe primele în ordine și le vreau pe cele mai bune.

Când veți strânge recolta, aduceți-Mi o ofrandă și o vreau pe prima pe care o veți recolta, iar asta va arăta că trăiți prin credință, pentru că, dacă o luați pe prima, tendința unui fermier este să ia primul lucru pe care îl recoltează și să îl adune în caz că nu mai vine nimic altceva. Așa că adu-mi prima și cea mai bună recoltă, asta înseamnă „pârga”. Primele roade dintr-o recoltă plină care va veni mai târziu și exact asta înseamnă aici.

El spune, vreau ca tu - acest lucru este emoționant - să fii primul și cel mai bun indiciu al unei recolte întregi care va veni mai târziu. Asta este extraordinar! Acum ascultați-mă cu atenție, vă dați seama, oameni buni, că lumea nu va continua așa cum este acum? Vă dați seama de asta? Știți că ne îndreptăm spre o transformare totală a lumii așa cum o cunoaștem? Știți că toate aceste lucruri de pe pământ vor arde și că Biblia ne spune că Domnul va recrea acest pământ, după bunul Său plac? El va face o nouă creație, totul va renaște, absolut totul. Bărbați și femei, pământ și dealuri, văi și apă, iarbă, plante, animale și absolut totul, de fapt, El va face un cer nou și un pământ nou, va veni o întreagă creație nouă iar noi suntem doar prima dovadă a ei.

Așa cum spune Pavel în Romani 8, că lumea nici măcar nu știe încă ce vom fi, pentru că suntem încă (înveliți) în trup și așteptăm manifestarea copiilor lui Dumnezeu, când va deveni clar pentru toată lumea ce suntem cu adevărat. Este destul de interesant să știu ce sunt în această privință. Sunt o mostră, în calitate de creștin, și la fel și tu, a ceea ce va urma. Noi suntem doar prima dovadă a noii creații. Incredibil. Noi suntem ai Lui. Și El ne recreează ca simboluri, ca exemple, ca ilustrații ale noii Sale creații care va veni. Vreți să știți cum va fi viitorul? Vă spun eu cum va fi. Va fi ca și cum noi toți vom fi (înnoiți) pe dinăuntru. Așa vom arăta după ce vom fi noi pe dinafară, dar suntem doar un fel de pârgă. Ce înseamnă asta? Pârga este promisiunea recoltei complete. Promisiunea recoltei depline. Iar noi suntem o pârgă (primele roade). Ce gând frumos! Dumnezeu spune: „Vreau să vă iau ca să fiți posesiunea Mea specială”. Vreau să vă iau ca să-Mi aparțineți. Pentru a fi simboluri ale noii creații care va veni.

Vă dați seama că suntem aici, în această mică biserică Grace Community Church, în această clădire din cărămizi, aici, în această seară, și că lumea nu are nicio idee despre ce suntem, dar noi suntem doar o pârgă a unei noi creații incredibile, când Dumnezeu va recrea întregul cer și întregul pământ? Noi suntem doar o pârgă. Creația, se spune în Romani 8, geme așteptând recrearea, (răscumpărarea) ei. Și noi, de asemenea, strigăm după recreare, nu a sufletului nostru, pe care l-am avut, ci a ce? A trupurilor noastre în care firea este încă prezentă.

Această viață nouă pe care o avem în Cristos este un gust al slavei viitoare, când întregul univers va fi recreat. Așadar, ce privilegiu minunat avem noi! Ce este regenerarea? Este lucrarea de recreare. Adică lucrarea prin care suntem făcuți toți „noi” din interior. Cine o face? Dumnezeu o face în mod suveran. Când se întâmplă sau cum se întâmplă? Se întâmplă atunci când auzim cu inimi credincioase cuvântul Evangheliei și atunci Dumnezeu împletește credința cu puterea Sa suverană, ne transformă și de ce o face? Pentru că noi trebuie să ieșim în evidență în lume ca exemple vii ale direcției în care se îndreaptă această lume atunci când El o recreează.

Acum, pentru a pune acest lucru în contextul lui Iacov, încercați să-mi spuneți că Dumnezeu vrea ca noi să păcătuim și vă voi spune că vă lipsește o doagă. În niciun caz Dumnezeu nu vrea ca tu să păcătuiești. În niciun caz nu este mulțumit de păcatul tău. El te-a creat pentru a fi parte dintr-un model de societate fără păcat. Asta este ceea ce vrea El. Așa că atunci când păcătuiești, nu da vina pe El. Pune vina acolo unde trebuie, pe firea ta, și tânjește după ziua în care firea ta va fi răscumpărată.

Asta înseamnă să fii născut din nou și avem multe motive pentru a-L slăvi pe Dumnezeu. Să ne plecăm în rugăciune.

Părintele nostru, am intitulat mesajul nostru din această seară, „Născuți pentru sfințire”. Și, într-adevăr ne -am luat angajamentul acesta. Că am fost înnoiți, pentru ca noi, care eram ne sfinți, să fim sfinți. Ce adevăr extraordinar este acesta! Tată, îți mulțumim foarte mult că ne faci simbolurile noii Tale creații. Și, Tată, ne rugăm ca noi să strălucim ca niște lumini în lume.

Pentru ca noi, cei care am fost răscumpărați, să fim atât de recunoscători și să trăim în așa fel încât să reprezentăm în mod potrivit acea întreagă creație nouă din care noi nu suntem decât primele roade. Iartă-ne pentru acele momente în care Te-am învinovățit pentru păcatul nostru și ajută-ne să realizăm că dorința Ta este să ne recreezi spre sfințenie.

Și ajută-ne să urmărim acest lucru cu toată puterea noastră și puterea duhului. Și, Tată, dacă sunt unii în părtășia noastră din această seară care nu au venit niciodată la Cristos, care nu s-au născut din nou, care nu au primit încă principiul vieții. Care nu au fost schimbați pe dinăuntru. Care nu au fost spălați de toate păcatele lor. Care nu au primit un duh nou, o nouă persoană interioară și un nou principiu de viață. Care nu au primit Duhul Sfânt care să trăiască în ei. Care nu sunt iubiții Tăi speciali și posesiunea Ta intimă, care nu sunt primele Tale roade și nu au încă parte de promisiunea unui univers cu totul nou. O, Doamne, fie ca acesta să fie momentul în care ei să-L îmbrățișeze pe Isus Cristos. Fie ca ei să creadă în Cel care a murit pe cruce pentru ei, care Și-a vărsat sângele pentru a plăti pedeapsa pentru păcatul lor și a înviat a treia zi pentru mântuirea lor.

Fie ca ei să își pună credința în Isus Cristos cel viu și fie ca ei să experimenteze acea glorioasă îndurare suverană și har și bucuria de a fi o pârgă a făpturilor Lui, exemple vii ale recreării viitoare. O, Doamne, ajută-ne pe noi, cei care te cunoaștem, să trăim la înălțimea a ceea ce ai rânduit să fim. Și să reprezentăm în mod corect pentru această lume ceea ce va veni în viitor. Ne rugăm în numele lui Cristos, amin!

SFÂRȘIT