Acum când începem studiul nostru în seara aceasta din capitolul 1 din Iacov, puteți să deschideți Bibliile la această secțiune extraordinară din Scriptură care conține atât de multă speranță pentru cei care trec prin necazuri.

În timp ce faceți asta, vreau să împărtășesc cu voi o scrisoare. Acum câteva săptămâni, cineva din biserica noastră m-a sunat la telefon și mi-a spus: „Mă întreb dacă ați putea să dați un telefon pentru noi unui cumnat care tocmai a avut o tragedie teribilă în viața lui. Iar eu am spus că aș fi fericit să fac asta. Așa că am sunat.

Când a ridicat receptorul şi a răspuns, i-am spus: Bună ziua, sunt John McArthur din California, el era din Colorado. Și a rămas uimit pentru o clipă, pentru că îmi ascultase predicile la radio și pe casete, dar nu mă întâlnise personal, cel puțin din câte știu eu, și a spus: “Nu-mi vine să cred. Nu-mi vine să cred că m-ați sunat. Stau aici la masă și vă scriu o scrisoare.” Această scrisoarea a ajuns la mine şi chiar în mijlocul ei scrie: „Uau, slavă Domnului, chiar când am ajuns aici cu scrisul, în momentul acesta m-ați sunat.”

Și asta se află la a patra pagină a scrisorii. Simt că Dumnezeu îmi spune ceva. La ora 18:15 în data de 16 martie 1986. Scrisoarea spune așa: „Aș vrea să vă spun o poveste care începe cu mai bine de un an în urmă. Povestea este mult prea complexă pentru ca să o scriu într-o scrisoare, cel puțin în toate detaliile ei. Aș dori să vă împărtășesc, poate, o porțiune din ea. Numele meu este Dan. V-am întâlnit pentru scurt timp la Biserica Grace și m-am așezat la patru rânduri în spate, pe mijloc, în data de 22 decembrie 1985, vă aduceți aminte? Soția mea nu a putut să vină, fiind bolnavă. Avem un fiu, pe nume Luca, în vârstă de 4 ani și o fiică de un an şi zece luni. În martie 1985, soția mea a fost diagnosticată cu o tumoare pe creier în partea dreaptă. Pe 3 aprilie 1985, Carolyn a fost operată și i s-a extirpat tumoarea, împreună cu 80% din partea dreaptă a cerebelului. În Vinerea Mare, pe 3 aprilie 1985, lucrurile arătau bine și au mutat-o pe Carolyn din secția de terapie intensivă într-un salon obișnuit.

Pe 5 aprilie 1985, m-am dus acasă la părinții ei în jurul orei 22:30. Am intrat să le dau un pupic de noapte bună copiilor, iar Sarah, care avea atunci 8 luni, avea ochii sticloși și privea în gol. Am crezut că a murit. Doctorii de la spitalul de copii i-au făcut o puncție lombară și au spus că are meningită spinală. Mi-au spus că ar putea muri. Sau ar putea rămâne cu multe deficiențe, că va dura 24 de ore până pot spune dacă va supraviețui. Atunci am pierdut cu adevărat controlul. Nu mai puteam face nimic.

În timp ce fiica mea zăcea întinsă pe un pătuț înclinat, avea atele la brațe și la un picior, avea câte o perfuzie la piciorul stâng, la mâna dreaptă, la mâna stângă și la scalp. Era legată cu brațele desfăcute și avea trei monitoare pe piept. Am plâns: Doamne, de ce ea? E atât de nevinovată. Eram total lipsit de răspunsuri. În situația asta mă aflam, încercând să ascund asta de soția mea, Carolyn, care se afla într-un alt spital. Chiar nu puteam, o Doamne, ce să fac? În dimineața de Paște, pe 6 aprilie, la ora 7:00 dimineața, eram la spitalul pentru copii unde o țineam pe Sarah cu toate firele și perfuziile, stăteam pe un scaun, iar o asistentă a intrat și mi-a spus că Sarah a reușit.

Monitoarele indicau că răspunsese bine la antibiotice și că puteau să-i scoată toate aparatele. După cum vă puteți imagina, în acea perioadă am făcut o mulțime de drumuri între cele două spitale. În acest timp, foloseam mașina lui Carolyn și ea asculta postul de radio KWBI AM 91 de undeva din Longmont, Colorado. Acolo v-am auzit prima dată. Nu-mi amintesc data. Dar era seria: „Cum să facem față persecuției” din cartea Faptele Apostolilor. Prima dată când am ascultat, a trebuit să opresc mașina. Plângeam prea tare ca să pot conduce.

Soția mea, Carolyn, a luptat curajos după operație și, chiar dacă abilitățile ei motorii nu au mai fost niciodată normale, nu a renunțat niciodată. A fost dedicată copiilor ei și mie, precum și Mântuitorului și Domnului ei. Am ataşat câteva dintre notițele ei de la studiul biblic despre viața în Împărăție și sunt la sfârșitul scrisorii, sunt propriile ei notițe. Scrise evident cu o mână tremurândă care reflectă o parte din leziunile cerebrale. Nu era o specialistă în Biblie, dar Îl iubea pe Domnul. A murit pe 8 mai 1986 în brațele mele. Cea de-a treia tumoare a fost inoperabilă. Slavă Domnului, avem un Mântuitor care a învins moartea! În timp ce scriu această scrisoare, am ochii umezi și mirosul florilor de la înmormântare îmi umple nările.

Nu scriu această scrisoare pentru a căuta compasiune. Ci pur și simplu nu am putut să mai las lucrurile să treacă, pentru că am vrut să știți cât de mult am fost binecuvântați prin Grace to You atât eu cât și familia mea. Și vorbesc și în numele celor din afara familiei mele. Vă rog să transmiteți mulțumirile mele personalului de la Grace, Grace to You și, de asemenea către Grace Community Church”. Și apoi îmi place ce spune la sfârșit. „Mulți din biserica dumneavoastră s-au rugat pentru Carolyn și pentru mine și pentru familie. P.S.: ne rugăm și noi pentru dumneavoastră și pentru noua clădire, prietenul vostru, Dan Hummel”. Iată un om care a trecut printr-o experiență emoțională foarte, foarte sfâșietoare.

Într-o propoziție a spus: „a murit în brațele mele”, iar în următoarea propoziție a spus: „Slavă Domnului pentru un Mântuitor care a învins moartea”. În cea mai profundă agonie umană, pentru creștin există o speranță măreață. Există biruință, indiferent cât de adânc este necazul. Totul este o chestiune de perspectivă. Familia pe care am menționat-o în această dimineață, familia Romanoski, ale cărei două fiice au fost ucise ieri, au stat cu Russ și Heidi Moore. L-am întrebat pe Russ care este atitudinea lor, iar el mi-a spus: „Ca să fiu sincer cu dumneavoastră, astăzi se bucură”. Se bucură? De moartea a două fiice într-un accident de mașină? Ei bine, ei se bucură pentru că amândouă fiicele lor L-au cunoscut pe Isus Cristos, iar celelalte două studente care erau cu ele, care au fost cruțate, nu Îl cunosc pe Cristos. E un motiv de bucurie. Aceasta este perspectiva. Trecerea prin orice încercare a vieții pentru un creștin poate fi o experiență plină de bucurie dacă perspectiva este corectă.

Acum, imaginaţi-vă pentru voi înșivă, cea mai grea încercare cu care v-ați putea confrunta. Poate pentru unii oameni ar putea fi o criză financiară, și toate investițiile voastre să fie pierdute. Economiile de-o viață. Pentru alți oameni ar putea fi pierderea locului de muncă, să fii concediat. Nu mai ai niciun venit pentru a-ți întreține familia, îți pierzi toată demnitatea. Sau anunțul de la medic prin care tocmai ai primit vestea că va trebui să faci imediat un triplu bypass sau că ai o tumoare masivă pe creier sau că soțul tău, sau fiul tău are. Sau vestea care tocmai a sosit prin telefon că fiica ta a avut un teribil accident de mașină și a murit sau a fost violată, sau că soția ta a fost ucisă de un dependent de droguri care a intrat în casă. Sau poate despre copilul tău că are o boală fatală și mai are doar câteva zile de trăit.

Și am putea continua la nesfârșit. Și sincer, oameni buni, toate aceste lucruri ne ating într-un fel sau altul, nu-i așa? Pentru că, așa cum spunea Iov, omul se naște ca să sufere, după cum scânteia se naște ca să zboare. Și oricine încearcă să creeze o lume fantastică în care totul este perfect nu face decât să se pregătească pentru o suferință și mai profundă. Aceasta trebuie anticipată. Și trebuie să vă mărturisesc că anticiparea realității durerii, agoniei și necazului care se apropie de noi aruncă un fel de umbră chiar și asupra celor mai mari bucurii ale noastre, nu-i așa?

Într-un fel, atenuează chiar și cele mai minunate evenimente ale vieții și poate că acesta este motivul pentru care, deși Isus a plâns, mai degrabă în mod obișnuit, cum consemnează Scriptură, nu se spune în niciun loc din Scriptură că a râs. Poate că a râs, dar fericirea sa cu orice ocazie ar fi fost cu siguranță contrabalansată de sentimentul său copleșitor de tristețe din cauza păcatului. Cu toții, într-o măsură sau alta, dacă suntem realiști în gândire, știm că ne vom confrunta cu probleme.

Vom fi nevoiți să privim drept în ochii agoniei la un moment dat în viața noastră așa că trebuie să înțelegem cum să facem față la asta. Săptămâna aceasta, în timp ce pregăteam acest studiu, încercam să mă gândesc la ceea ce ar fi pentru mine, cea mai severă încercare dintre toate încercările. Cea mai dureroasă experiență prin care să treci. Și m-am gândit la clasicul Iov, care și-a pierdut familia, recoltele, animalele și totul. Și m-am gândit la asta pentru o vreme, la faptul că și-a pierdut toate bunurile, și toți copiii. Și, mai rău, a rămas cu o soție care nu înțelegea nimic. A fost lovit personal de boală și asta este, recunosc, o încercare grea. Dar pe măsură ce mă gândeam mai mult la asta, m-am gândit la o altă persoană, care, după părerea mea, și poate că sunteți sau nu de acord cu mine, dar care, după părerea mea, s-a confruntat probabil cu cea mai grea încercare pe care o poate îndura vreodată o ființă umană. Și numele acestui om era Avraam.

Întoarceți puțin împreună cu mine la Geneza 22. Chiar voiam să merg la Epistola lui Iacov, dar am ajuns să mă gândesc la acest lucru și am simțit că poate acest lucru ne-ar putea oferi o perspectivă foarte bună. Cred că prin ceea ce l-a trecut Dumnezeu pe Avraam este, fără îndoială, cel mai inimaginabil test care i-a fost dat vreodată cuiva. În Geneza 22, versetul 1, se spune: „După aceste lucruri, Dumnezeu a pus la încercare pe Avraam.” Aici vorbim despre un peirasmos, oameni buni. Aceasta este o încercare pentru Avraam.

Acesta este un test pentru Avraam. El s-a confruntat cu cea mai grea încercare pe care ne-o putem imagina. Dumnezeu l-a pus la încercare pe Avraam. „Și i-a zis: ‘Avraame’. ‘Iată-mă’, a răspuns el. Dumnezeu i-a zis: ia pe fiul tău”, observați accentul „pe singurul tău pe care îl iubești, pe Isaac”. Aproape ca și cum Dumnezeu apasă pe rană. Nu doar fiul tău, ci pe singurul tău fiu. Nu doar unicul tău fiu, ci pe acela care îl iubești. „Du-te în țara Moria și adu-l ardere de tot acolo pe un munte pe care ți-l voi spune”.

Incredibil. Vreau un sacrificiu de la tine și vreau un sacrificiu uman. Îl vreau pe fiul tău. Vreau să te duci acolo. Vreau să-l omori ca o ofrandă pentru mine. Acest lucru nu se potrivea cu teologia lui Avraam. În legământul lui Dumnezeu nu exista nicio istorisire despre jertfe umane. Acesta era un lucru păgân. Niciun copil al lui Dumnezeu nu i-ar fi oferit vreodată pe ai săi ca jertfă umană. În plus, acesta era fiul făgăduinței. Dumnezeu se atinsese de coapsele moarte ale lui Avraam și îi îngăduise să ducă la desăvârșire o relație cu soția sa, Sara, care era și ea stearpă în propriile coapse, și să producă un fiu, un fiu al legământului, un fiu al promisiunii, un fiu al speranței. Un fiu al Sarei care a fost stearpă toată viața ei. De ce ar cere Dumnezeu jertfe umane, când nu mai ceruse înainte niciodată jertfe umane și dacă ar face acest lucru ar fi în antiteză cu tot ceea ce Avraam știa că este adevărat despre Dumnezeu. De ce ar fi făcut Dumnezeu tot posibilul ca un bărbat și o femeie în vârstă de aproape 100 de ani, care fuseseră sterpi toată viața lor, să aibă un fiu, iar apoi să ceară ca fiul să fie ucis?

De ce i-ar face Dumnezeu o promisiune lui Avraam că va fi tatăl multor neamuri și că sămânța care va ieși din coapsele sale va fi la fel de numeroasă ca nisipul mării și stelele cerului, iar apoi l-ar ucide pe singurul copil pe care îl avea? Întreaga idee era absolut bizară. Toată speranța de descendență a bătrânului Avraam, orice speranță a promisiunii ar fi murit. Avraam și-ar fi ucis dragostea, ar fi ucis promisiunile lui Dumnezeu, ar fi lovit cuvântul lui Dumnezeu. Lovind totodată în caracterul lui Dumnezeu, lovind în credincioșia legământului lui Dumnezeu, omorând promisiunea lui Dumnezeu și tăind linia lui Mesia. Era absolut, de neconceput. Și ceea ce o face cea mai grea încercare din toate timpurile nu este faptul că Isaac urma să moară, ci că Avraam urma să-l omoare cu propria mână.

Incredibil. Una e să moară cel pe care îl iubești. Altceva e să ți se spună să omori acea persoană. Un proces de neconceput. O încercare care nu avea sens, în niciun caz, nu din punct de vedere teologic, nu din punct de vedere al naturii lui Dumnezeu, nu din punct de vedere al planului de răscumpărare. Nu în ceea ce privește perspectiva Cuvântului lui Dumnezeu. Nu în ceea ce privește dragostea Sa. Sau iubirea lui Avraam pentru Isaac. Dacă a existat vreodată ceva ce Dumnezeu i-a poruncit unui om să facă și care să merite o discuție destul de lungă, asta a fost.

Și am fi înțeles dacă Avraam ar fi spus: „Uite, Doamne, poți să ne explici asta, te rog?” Asta nu are niciun sens. Nu pot s-o fac. Observați răspunsul lui, versetul 3. „Avraam s-a sculat dis-de-dimineață, și-a pus șaua pe măgar și a luat cu el două slugi și pe fiul său Isaac”. Poftim? Dimineața s-a pregătit de plecare și a tăiat lemnele. A trebuit să-și taie singur lemnele pe care să-l pună mai apoi pe fiul său și să-l aducă ca ardere de tot (până la moarte).

Așa că s-a sculat și s-a dus la locul unde îi spusese Dumnezeu să se ducă. Un om uimitor, un om absolut uimitor. Nicio întrebare, nicio întârziere. Nicio discuție, nicio dispută, nicio reacție. Trei zile mai târziu, versetul 4, „Avraam și-a ridicat ochii și a văzut locul (acela) de departe. Și Avraam a zis slugilor sale” - avea niște oameni care mergeau împreună cu el - „Rămâneți aici cu măgarul, eu și băiatul ne vom duce până colo să ne închinăm” - şi acum observați vă rog - „Și apoi ne vom întoarce la voi”. Ar trebui să subliniați asta.

„Eu și băiatul vom merge până colo să ne închinăm și apoi ne vom întoarce”. Aici este secretul, țineți minte asta. El spus: „Ne vom întoarce amândoi”. „Avraam a luat lemnele pentru arderea de tot, le-a pus în spinarea fiului său Isaac, a luat în mână focul și cuțitul și au mers astfel amândoi împreună. Atunci Isaac vorbind cu tatăl său Avraam, a zis: ‘Tată’ ‘Ce este fiule?’ i-a răspuns el. Isaac a zis din nou: ‘Iată focul și lemnele, dar unde este mielul pentru arderea de tot?’”. O, Doamne, e chinuitor! Un fiu încrezător care nu știe ce se întâmplă îi întreabă într-un mod atât de iubitor și cu blândețe pe tatăl său despre acest act de închinare, zicând unde este mielul? „’Fiule’, a răspuns Avraam ‘Dumnezeu Însuși va purta de grijă de mielul pentru arderea de tot’, și au mers amândoi împreună înainte”. Și ar trebui să subliniați acest lucru.

Vedeți, cred că în adâncul inimii lui Avraam știa că Dumnezeu avea în minte ceva care era în concordanță cu caracterul lui Dumnezeu și cu legământul lui Dumnezeu. Nu știu dacă știa ce anume, în mod specific, dar cred că avea o idee bună. „Când au ajuns la locul pe care i-l spusese Dumnezeu, Avraam a zidit acolo un altar, - trebuia să construiască altarul - și a așezat lemnele pe el. A legat pe fiul său Isaac, - Și în ce-l privește pe Isaac nu s-a zbătut - și l-a pus pe altar, deasupra lemnelor. Apoi Avraam a întins mâna, și a luat cuțitul, ca să junghie pe fiul său”.

Vă puteți opri la acest punct. Este de necrezut. Înțelegeți citind această povestire ce înseamnă când se spune că Avraam a crezut pe Dumnezeu iar lucrul acesta i-a fost socotit ca neprihănire? Înțelegeți de ce Noul Testament spune că Avraam este tatăl celor credincioși? El este cel mai mare model de încredere în Dumnezeu despre care vorbește Biblia în afară de Cristos. Omul este pe punctul de a înfige cuțitul în pieptul propriului fiu.

Un lucru de neimaginat, ce încercare! Paradoxală, de nedescris, dureroasă, criminală. Neconsecventă cu tot ceea ce știa despre Dumnezeu, și totuși, el este supus. Este ascultător, urmează să se închine cu orice preț. Iar Dumnezeu a luat bunăvoința lui Avraam ca o performanță. Dumnezeu l-a judecat pe baza bunăvoinței sale și nu l-a obligat să îndeplinească actul respectiv. Versetul 11: „Atunci Îngerul Domnului l-a strigat din ceruri și a zis: ‘Avraame, Avraame!’ ‘Iată-mă!’ a răspuns el. Îngerul a zis: ‘să nu pui mâna pe băiat și să nu-i faci nimic, căci știu acum că te temi de Dumnezeu’. Ghiciți ce, acesta a fost un test pentru Avraam și Avraam ce-a făcut? A trecut. A trecut. El s-a supus Cuvântului lui Dumnezeu indiferent de situație. „N-ai cruțat pe singurul tău fiu pentru Mine”.

Hmmm, acum Avraam ne arată că putem fi testați prin lucruri foarte apropiate de noi. Am putea fi testați prin lucruri foarte dragi nouă, cum ar fi un fiu sau o fiică, un soț sau o soție sau un prieten. S-ar putea să fim nevoiți să ne oferim propriul Isaac, să îi dăm pe cei pe care îi iubim cel mai mult Domnului, nu doar în moarte, ci poate și în viață. Poate lăsându-i să plece așa cum vrea Dumnezeu și nu neapărat așa cum vrem noi să plece.

Vedeți, atunci când Avraam a fost dispus să renunțe la Isaac, indiferent cât de mult însemna Isaac pentru el, din toate punctele de vedere, prin faptul că era dispus să renunțe la el, a arătat că avea dreptul să-l păstreze. Ați observat asta? El nu era posesiv, ci era gata să-l lase în voia lui Dumnezeu. De ce? Pentru că ar fi făcut orice i-ar fi cerut Dumnezeu să facă. Acum, cu toții avem multe încercări în viață, dar nu-mi pot imagina vreodată o astfel de încercare. Nu-mi pot imagina ce aș face eu dacă Dumnezeu mi-ar spune să fac asta. Nu-mi pot imagina prin ce aș trece.

Dar cred că putem concluziona de aici că, cu cât este mai grea sau mai dificilă ascultarea, cu atât este mai excelentă ascultarea. Și cu cât ascultarea este mai dificilă, cu atât mai multă lepădare de sine este inerentă acesteia. Așadar, aici avem o ascultare care necesită o abnegație enormă și, prin urmare, este excelentă. Avraam a trecut testul. El spune: „Acum știu că te temi de Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, ești gata să-L cinstești cu adevărat pe Dumnezeu indiferent de preț. Ce încercare!

Comentariul acestei încercări a lui Avraam este prezentat în capitolul 11 din Evrei, vreți să vă uitați acolo pentru o clipă? În capitolul 11 din Evrei cu versetul 17. Cum a făcut Avraam acest lucru? Cum a putut să se ajungă la asta? Evrei 11:17 ne spune foarte clar, primele două cuvinte din versetul 17 spun întreaga poveste, prin ce? „Prin credință, Avraam”, iată că se menționează din nou acest cuvânt, și cred că ar trebui să îl subliniați. „Când a fost pus la încercare”. Aici vorbim despre un test. Mă gândesc la asta la radio, zilele trecute mergeam cu mașina spre biserică și a început să bip-uie ceva care spunea că acesta este un test și m-am gândit la Avraam.

Dumnezeu spunea, bip!, acesta este un test. Bip! testul tocmai s-a încheiat, acesta este un test. „Și când a fost pus la încercare, l-a adus jertfă pe Isaac, el cel care primise făgăduințele, cu bucurie, a adus jertfă pe singurul său fiu. El căruia i se spusese: ‘În Isaac vei avea o sămânță care-ți va purta numele’”. Cum a putut face asta? Iată, iată cheia, versetul 19. „Căci se gândea”, sau luând act de faptul că: „Dumnezeu poate să învieze chiar și” din ce? „din morți”. Știți de ce a fost dispus să facă asta? Pentru că a crezut că Dumnezeu putea învia morții. Văzuse el vreodată morți înviați? Din câte știu eu, nu, dar el credea că Dumnezeu poate învia morții. Ceea ce credea cu adevărat era următorul lucru: că Dumnezeu era atât de credincios cuvântului Său încât, dacă făcea o promisiune, ar fi înviat chiar și morții pentru a o respecta, o credință extraordinară. Acum nu vreau să interpretez prea mult în această poveste, dar poate că Avraam a fost puțin dezamăgit când nu i s-a permis să ia viața fiului său, pentru că ar fi vrut să vadă o înviere.

Nu știm cu exactitate asta, dar el credea că, dacă va fi nevoie, Dumnezeu îl va învia din morți. Ce ne spune acest lucru? Ne spune că omul poate trece prin cele mai grele încercări imaginabile ale vieții dacă are cu adevărat încredere în Dumnezeu. Și dacă el crede că Dumnezeu este pe tron, că Dumnezeu își va ține promisiunea, că Dumnezeu nu face niciodată greșeli. Că Dumnezeu își împlinește întotdeauna cuvântul. Și că Dumnezeu își va îndeplini scopurile. Acest tip de credință este cea care trece testul.

Când Avraam a fost supus la „peirasmos”, adică „peirasominos”, când a fost încercat sau testat, a trecut. Și spun din nou, este de mirare, este de mirare că acest om este cel mai mare model uman de credință? În Galateni 3, versetul 7, „să știți deci că cei ce au credință, sunt fiii lui Avraam”. Oricine trăiește prin credință în Dumnezeu este, într-un sens spiritual, un fiu al lui Avraam. El este tatăl celor credincioși. El este modelul de credință. Versetul 9 spune că cei ce au credință sunt binecuvântați împreună cu Avraam cel credincios. El a știut că din coapsele lui vor fi binecuvântate toate națiunile lumii și a știut că Dumnezeu și-a ținut cuvântul și că Dumnezeu îl va duce la îndeplinire.

Acum, preaiubiților, trebuie să realizăm că Dumnezeu va îngădui ca noi să trecem prin teste. Iar lucrul care ne susține în mijlocul acestora este încrederea noastră în Dumnezeu, credința noastră că Dumnezeu lucrează toate lucrurile pentru scopul Său sfânt. Știu că visăm la o viață ușoară în lume și că ne place să creăm un mediu perfect. Vrem să avem un confort absolut. Vrem să eliminăm toate dificultățile din viață. Vrem să ne asigurăm că totul este perfect rezolvat. Sincer, nu am cunoscut un astfel de moment în viața mea. Din când în când cred că există unul acolo și aflu că nu este așa.

Dar faptul că avem o odihnă temporară și o ușurare temporară ne cam păcălește să credem că am putea găsi o scutire permanentă, când nu este cazul. Îmi amintesc cuvintele psalmistului, vă amintiți Psalmul 30 versetul 6, el spune: „Când îmi mergea bine, ziceam: ‘Nu mă voi clătina niciodată’. Însă implicit, m-am înșelat. Când eram bine, credeam că așa va fi mereu și că poți trăi în paradisul nebunilor dacă vrei, fără să prevezi niciodată vreun necaz, promițându-ți ușurință, dar nu asta a spus Cristos. El a spus: „Vegheați și rugați-vă să nu cădeți în peirasmos, în încercări”. Vegheați, căutați încercările, rugați-vă, cereți putere, vegheați și rugați-vă. Citeam, așa cum îmi place adesea să fac, operele lui Thomas Menton, un scriitor puritan extraordinar. Și am găsit un rând în unele dintre lucrurile pe care le citeam săptămâna aceasta care mi-a rămas în minte, el spunea așa: Dumnezeu a avut un Fiu fără păcat.

Dar nu a avut un Fiu fără cruce. Este de așteptat, vom avea parte de încercări. Psalmul 23 spune: „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem de niciun rău, căci Tu ești cu mine”. Încercările vor veni. Însă încrederea este în prezența lui Dumnezeu. Acum, îngăduiți-mi să vorbesc puțin mai mult ca introducere și, așa cum am spus, am vrut să intru în textul propriu-zis, dar în această săptămână mi-au venit în minte atât de multe lucruri care, probabil, trebuie să fie acoperite în introducere.

Așadar, dacă îmi veți îngădui puțin, vreau să vă spun că încercările pot veni la noi prin mai multe mijloace și cu mai multe scopuri. Dați-mi voie să vă prezint câteva. Așadar, în primul rând, încercările vin pentru a testa tăria credinței noastre. Și chiar am abordat acest aspect săptămâna trecută, așa că astăzi vreau doar să-l amintesc puțin. Încercările vin pentru a testa tăria credinței noastre. Există o ilustrație extraordinară a acestui lucru în 2 Cronici 32:31, nu trebuie să căutați. Voi cita o parte de aici. Aici este o referire la Ezechia, care a fost împărat iar despre Ezechia se spune următorul lucru, ascultați: „Dumnezeu l-a părăsit, (l-a lăsat) ca să-l încerce, pentru ca să cunoască tot ce era în inima lui”. Ați înțeles asta? „Dumnezeu l-a părăsit, (l-a lăsat) ca să-l încerce ca să cunoască tot ce era în inima lui”. Cine să cunoască? Ei bine, nu Dumnezeu. Dumnezeu nu avea nevoie să știe prin testare ce era în inima lui Ezechia, El știa prin atotcunoaștere, nu-i așa? Oare Dumnezeu trebuie să te testeze pe tine ca să afle ce este în inima ta? Nu.

Dumnezeu nu trebuie să ne testeze pe niciunul dintre noi pentru a afla ce este în inima noastră. Dumnezeu ne testează pentru ca noi să aflăm acest lucru. Cu alte cuvinte, El ne ajută să ne facem acel inventar spiritual. El ne asistă în autoexaminare. Eu trebuie să știu și tu trebuie să știi care este puterea credinței noastre și astfel Dumnezeu aduce încercări în viața noastră pentru a ne demonstra puterea sau slăbiciunea credinței noastre. Dacă treceți chiar acum printr-o încercare severă, aceasta vă dezvăluie puterea sau slăbiciunea credinței voastre, nu-i așa? Dacă ridici pumnul la Dumnezeu, dacă te întrebi de ce se întâmplă asta, dacă te agiți tot timpul și te îngrijorezi, dacă ești neliniştit de dimineața până seara, acesta poate fi un bun indiciu că ai o credință slabă.

Dacă, în schimb, treci printr-o încercare și te găsești odihnindu-te în Domnul, după ce ai lăsat încercarea în grija Lui, lăsându-L pe El să poarte povara ei și mergi mai departe bucurându-te cât poți de bine într-o situație dificilă, așteptând ca Dumnezeu să-ți arate calea de ieșire, atunci vezi cu ochii tăi că în ce te privește ai o credință tare. Așadar, într-un anumit sens, ar trebui să fim recunoscători pentru încercări, pentru că ele ne ajută la inventarierea propriei noastre credințe. Și asta este foarte folositor. Întotdeauna vreau să știu unde se află credința mea, pentru ca ea să fie mai puternică, pentru că, cu cât este mai puternică credința mea, cu atât mai multe șanse am de a fi de folos lui Dumnezeu.

Când Habacuc trecea prin nesiguranța propriei sale situații, făcută fiind promisiunea devastatoare că vor veni haldeii și vor nimici poporul său, în ciuda tuturor lucrurilor, el a spus: „Chiar dacă smochinul nu va înflori, vița nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi și câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule, și nu vor mai fi boi în grajduri. Cu alte cuvinte, dacă tot ceea ce cunosc ca fiind normal în viață, încetează, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele, Domnul Dumnezeu este tăria mea. El îmi va face picioarele ca ale cerbilor, și mă va face să merg pe înălțimile mele. Și apoi la sfârșit spune, către mai marele cântăreților, de cântat cu instrumente cu coarde”, asta înseamnă laudă. Și trebuie cântată.

În mijlocul unui mister absolut de nerezolvat, încrederea lui nu s-a clintit niciodată. Prin aceasta a învățat puterea credinței sale. Așa că unul dintre scopurile testării este acela de a ne dezvălui vouă și mie tăria credinței noastre, astfel încât să putem avansa pe drumul care duce spre o mai mare tărie. Iov a fost testat. Ca urmare a testării sale, în capitolul 42, acel text familiar, el spune: „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut, de aceea mă pocăiesc. Mi-e scârbă de mine însumi. Mă pocăiesc în țărână și cenușă”. Cu alte cuvinte, a spus el, vreau să-mi mărturisesc păcatul meu. Doamne, niciodată nu Te-am văzut cu adevărat așa cum Te văd acum. Și îmi dau seama că unele dintre lucrurile pe care le gândeam despre Tine, pe care le spuneam despre Tine și pe care le simțeam despre Tine erau păcătoase. Doamne, credința mea și slăbiciunea ei au fost dezvăluite! Așa că încercările vin pentru a testa tăria credinței noastre.

În al doilea rând, trebuie să recunoaștem că încercările vin pentru a ne smeri. Ele vin pentru a ne reaminti să nu privim în puterea noastră spirituală ca fiind mai tare decât este de fapt. Este strâns legată de prima, dar un pic diferită. Ele nu vin doar pentru a ne arăta puterea noastră, ci vin să ne smerească, ca nu cumva să credem că suntem mai puternici din punct de vedere spiritual decât suntem. Acest lucru este ilustrat, cred, poate cel mai sugestiv ca oriunde în Scriptură în minunata mărturie a lui Pavel din 2 Corinteni 12, o știți, el spune în versetul 7: „Și ca să nu mă umflu de mândrie”. Cu alte cuvinte, să nu se considere cumva mai mare decât ar trebui din pricina strălucirii acestor descoperiri, din pricina faptului că a fost răpit până la al treilea cer și din pricina tuturor lucrurilor pe care Pavel a fost capabil să le facă. Din pricina puterii duhului, a minunilor, a semnelor, a lucrărilor, a faptelor mărețe, și a revelațiilor pe care le rostea din partea lui Dumnezeu. Prin toate aceste lucruri putea foarte bine să fie înălțat în mintea lui. „Și ca să nu mă umflu de mândrie din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un țepuș în carne ca să mă pălmuiască”. Ca să mă bată tot timpul, ca nu cumva să mă mândresc, (să mă înalț peste măsură).

Astfel trebuie să ne dăm seama că Dumnezeu îngăduie încercări în viața noastră, mai ales atunci când suntem binecuvântați în locuri de slujire spirituală, pentru a ne păstra smeriți, ca nu cumva să ne gândim cu mai multă încredere decât ar trebui la puterea noastră spirituală și să începem să credem că suntem invincibili.

Există și un al treilea motiv, deoarece m-am gândit bine la aceste lucruri și acestea sunt într-adevăr reflecțiile mele personale. Încerc să privesc lucrurile din punct de vedere biblic și personal. Eu cred că Domnul aduce încercări în viața noastră și pentru a ne înțărca de lucrurile lumești. Pentru a ne înțărca de lucrurile lumești. Pentru a ne înțărca de lucrurile lumești. Ați constatat că, cu cât ați îmbătrânit și cu cât ați acumulat mai multe lucruri, mai multă mobilă sau mașini, sau case sau conturi bancare sau orice altceva, cu cât ați avut mai mult succes, cu cât ați făcut mai multe lucruri lumești, ați fost aici, ați fost acolo. Ați călătorit. Ați văzut asta, ați văzut aia. Ați observat că, pe măsură ce a trecut momentul, în viața voastră acele lucruri tind să aibă din ce în ce mai puțină importanță? A fost o vreme în care ați crezut că sunt cele mai de dorit lucruri din viață, iar acum nu mai simțiți asta, pentru că nu au fost capabile să se ocupe de problemele reale ale vieții. Ele nu rezolvă cu adevărat problemele profunde. Marile neliniști, durerile. Iar atunci când în viața ta apar încercări și tu întinzi mâna după toate aceste lucruri lumești, ele nu pot face nicio diferență și nu înseamnă absolut nimic. Astfel că o anumită încercare te înțarcă de acele lucruri.

Pentru că demonstrează incapacitatea lor totală de a rezolva orice problemă. Sau de a vă oferi vreo resursă reală într-un moment de stres. Avem nevoie să fim înțărcați. Știți, Filip, în Ioan 6, vine la Isus și spune, cum vom face rost de atâtea pâini pentru a-i hrăni pe acești oameni. El privește lucrurile dintr-un punct de vedere material. Nu există magazine în jur și oricum nu există suficientă pâine. Avem o mulțime aici, o mulțime mare, cum vom face rost de mâncare pentru 5.000 de bărbați plus femei și copii.

Așa că El îi răspunde: Filip, spune-mi tu, de unde vom cumpăra pâine? Iar în versetul 6 scrie: „Spunea lucrul acesta ca să-l încerce”. Voia să afle dacă Filip a căutat resurse lumești. Și bineînțeles că a făcut-o. Dar nu au folosit la nimic în acel moment și Domnul a creat atunci o masă și foarte repede l-a înțărcat pe Filip de la lucrurile materiale și l-a satisfăcut cu cele spirituale. Mă gândesc la Moise, vă amintiți în capitolul 11 din Evrei versetele de la 24 la 26? El fusese crescut în casa lui Faraon. A fost crescut ca un prinț în Egipt. Timp de 40 de ani a fost educat. El era literalmente în linia de succesiune a familiei faraonului având preeminență. Ajunsese la vârful societății egiptene, care era [în vremea aceea] la apogeul lumii. Toată educația, toți banii, tot prestigiul, toată cinstea, tot succesul, tot confortul erau acolo, în mâinile lui. Dar el a considerat ocara lui Cristos, unsul Domnului, ca o mai mare bogăție decât comorile Egiptului.

Vedeți, el și-a luat ochii de la toate acestea și a început să fie preocupat de necazul poporului său. Iar Domnul a folosit acea încercare pentru a-l dezlipi de lucrurile lumești. Încercările vor face asta. Dar există și un al patrulea scop, (cred eu), al încercărilor. Cred că ele ne cheamă la ceea ce am putea numi o speranță eternă. Nu știu cum funcționează cu voi încercările din viață, dar știu că funcționează în felul următor cu mine, încercările din viața mea tind să mă facă să vreau să merg în ceruri. Ați observat asta? Asta este ceea ce vreau să spun. Nu vreau să fac lucrurile prea dificile, este destul de simplu. Ele ne cheamă la o speranță veșnică, ca pe acel om scump care mi-a scris scrisoarea.

El spunea despre faptul că soția a murit în brațele lui şi Îi da laudă lui Dumnezeu pentru un Mântuitor care a învins moartea. Dintr-o dată cerul e mai dulce decât a fost vreodată. Pentru mica familie care a pierdut două fiice, cerul este mai dulce decât a fost vreodată. Și au un nou, cum să-l numesc, un nou dezinteres față de lumea trecătoare de aici, nu-i așa? Așa se întâmplă dacă ai pierdut pe cineva drag.

Dacă oamenii cei mai de preț din viața ta și persoana cea mai de preț din viața ta, Domnul Isus Cristos, și dacă bunurile cele mai de preț din viața ta au fost puse deoparte ca o comoară în ceruri, vei avea o relație foarte, foarte detașată cu această lume trecătoare. Așadar, încercările tind să ne arate falimentul resurselor umane. Să ne desprindă de lume și să ne așeze într-un fel de speranță cerească.

În Romani 8, printre multele texte ale Scripturii care ar putea fi notate, noi susținem doar acest gând. În Romani capitolul 8 se spune: „Însuși Duhul adeverește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu și dacă suntem copii, suntem și moștenitori, moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună moștenitori cu Cristos. Dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim și proslăviți împreună cu El. Eu recunosc sau socotesc că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava, care are să fie descoperită față de noi”.

Pe măsură ce trec prin suferință, spune Pavel, devin din ce în ce mai înfometat de slavă. Și văd întreaga creație gemând și așteptând ca speranța să se realizeze, așteptând glorioasa, versetul 21, eliberare a copiilor lui Dumnezeu. Și apoi, în versetul 23, spune el că noi suspinăm și așteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. Versetul 24, căci în nădejdea aceasta am fost mântuiți, deci trecem prin încercări, iar încercările ne dau o afecțiune mai mare pentru ceea ce este veșnic. Ele ne ajută să tânjim după cetatea veșnică. Ele ne fixează afecțiunea asupra lucrurilor de sus. Acesta este un adevăr spiritual foarte important.

Ele ne fac să ne gândim la lucrurile divine, la lucrurile cerești. Și asta a spus Pavel în 2 Corinteni 4:16: „De aceea noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuși omul nostru dinăuntru se înnoiește zi de zi. Căci întristările noastre ușoare de o clipă, lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veșnică de slavă”. Apoi spune următoarele: „Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd. Căci lucrurile care se văd sunt trecătoare. Pe când cele ce nu se văd sunt veșnice”. Cum a ajuns să aibă o astfel de atitudine?

Păi, este foarte ușor, întoarceți-vă la versetul 8, „suntem încolțiți în toate chipurile dar nu la strâmtoare, în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiți, prigoniți dar nu părăsiți, purtăm întotdeauna cu noi în trupul nostru omorârea Domnului Isus Cristos.” Versetul 12, moartea lucrează în noi. Trece prin atâtea necazuri, încât nu e de mirare că nu-i place lumea. Ar prefera să fie în slavă.

Deci, vedeți, încercările au un scop foarte, foarte util. Ele testează tăria credinței noastre. Ele ne smeresc ca nu cumva să ne considerăm mai încrezători decât ar trebui în puterea noastră spirituală. Ele ne desprind de lucrurile lumești și ne cheamă la o speranță cerească.

În al cincilea rând, încercările servesc, de asemenea, unui scop foarte important, deoarece ele dezvăluie ceea ce iubim cu adevărat. Ele dezvăluie ceea ce iubim cu adevărat. Ar fi putut fi ceva mai scump pentru Avraam decât Isaac, orice? Este îndoielnic că ceva ar fi putut fi mai drag pentru el decât Isaac. La orice am face referire din această lume, cu siguranță Dumnezeu i-a fost mai drag decât Isaac, dar acesta a fost testul. Pentru a afla dacă l-a iubit pe Isaac mai mult decât pe Dumnezeu sau dacă l-a iubit pe Dumnezeu mai mult decât pe Isaac, acesta este testul. Vedeți, încercările vă vor dezvălui ce iubiți cu adevărat prin modul în care reacționați.

Vedeți, dacă Îl iubiți pe Dumnezeu în mod suprem, veți spune mulțumesc, Doamne, pentru ceea ce realizezi prin asta. Ajută-mă să văd asta. Și să-ți dau slavă, deși îngădui ca acest lucru să se întâmple. Dar dacă te iubești cu adevărat pe tine însuți mai mult decât pe Dumnezeu, vei spune: Doamne, de ce-mi faci asta și astfel vei fi iritat, vei fi supărat, vei fi amărât. Și vei fi plin de anxietate.

Vedeți, există un sens în care, dacă ceva vă este mai drag decât Dumnezeu, atunci El trebuie să îl aibă. El trebuie să îl îndepărteze. Așa că, în viața mea, vreau doar să mă asigur că nimic nu-mi este mai drag decât Domnul, pentru că nu vreau ca El să mi-l îndepărteze, nu că o face întotdeauna. Mă gândeam la asta și citeam puțin în Pentateuh și am ajuns la Deuteronomul capitolul 13, versetul 3: „Să n-asculți cuvintele acelui proroc sau visător de vise”. Acesta ar fi un proroc fals. „Căci Domnul Dumnezeul vostru”, observați vă rog, „vă pune la încercare. Ca să știe dacă iubiți pe Domnul Dumnezeul vostru din toată inima voastră, și din tot sufletul vostru”. Uau, Domnul te pune la încercare ca să vadă pe cine iubești cu adevărat, dacă Îl iubești din toată inima ta și din tot sufletul tău.

În Luca 14:26: „Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii săi, pe frații săi, pe surorile sale, ba chiar însăși viața lui, nu poate fi - ce? - ucenicul meu. Și oricine nu-și poartă crucea și nu vine după Mine nu poate fi ucenicul Meu”. Acum, oare ce vrea să spună? Spune literalmente că este un lucru creștinesc să urăști pe toată lumea, inclusiv pe tine însuți? Nu, ceea ce vrea să spună prin asta este că, dacă nu Îl iubești pe Dumnezeu, în măsura în care, de bunăvoie, dacă este necesar, să te desparți de tată, mamă, soție, copii, frate, soră și de propria ta viață, atunci nu Îl iubești pe Dumnezeu în mod suprem. Nu ești vrednic să fii ucenicul Lui. Cum adică să te separi? Ce vrem să spunem prin aceasta este următorul lucru: că vei face voia lui Dumnezeu înainte de toate, indiferent de apelurile pe care ți le fac unii și alții. Indiferent de cererea pe care ar putea-o face tatăl tău, sau mama ta, sau soția ta, sau copilul tău, sau fratele tău, sau sora ta, sau propriul tău trup. Vei face voia lui Dumnezeu indiferent de presiunile care se fac, pentru că acolo se află dragostea ta supremă.

În cazul lui Avraam, Dumnezeu a vrut să-l lase pe Avraam și pe noi toți să aflăm pe cine iubește cel mai mult Avraam. I-a spus să-l jertfească pe Isaac: „pe singurul tău fiu pe care îl iubești”. Și Avraam a trecut testul. Pe cine a iubit Avraam cel mai mult? Pe Dumnezeu. Aceasta este valoarea încercării. Avraam a descoperit că Îl iubea cel mai mult pe Dumnezeu și toată lumea a descoperit asta. Este atât de important de reținut. Când treci printr-o încercare, află ce dezvăluie ea despre dragostea ta.

Există un al șaselea scop în încercări, care este cu adevărat foarte, foarte folositor, și anume acesta. Încercările ne învață să prețuim binecuvântarea lui Dumnezeu. Ele ne învață să prețuim binecuvântarea lui Dumnezeu. Rațiunea, rațiunea ne învață să prețuim lumea. Simțul, sentimentul, ne spune să prețuim plăcerea, credința ne spune să prețuim lumea lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu, binecuvântarea lui Dumnezeu. Rațiunea spune: ia ce poți lua din lume și pleacă. Sentimentul spune: găsește plăcerea cu orice preț. Credința spune: ascultă de Cuvântul lui Dumnezeu și fii binecuvântat.

Vedeți, încercările ne învață binecuvântarea ascultării. În mijlocul unei încercări, ne supunem și suntem binecuvântați. Asta sunt menite să ne învețe. Ele ne arată că ascultarea cu orice preț aduce binecuvântarea lui Dumnezeu. Psalmistul spune în Psalmul 63:3 și aceasta din experiența personală: „Fiindcă bunătatea Ta prețuiește mai bună decât viața, de aceea buzele mele cântă laudele Tale”. Doamne, am văzut bunătatea Ta iubitoare și este cel mai bun lucru care există, cel mai bun lucru care există. Isus este exemplul perfect al acestui lucru în Evrei 5. În zilele vieții Sale pământești, a adus rugăciuni și cereri cu strigăte mari și cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, Isus trece prin încercarea din grădină, asta este ceea ce este ilustrat acolo și transpirația I s-a prefăcut în niște picături mari de sânge, plângea și striga la Dumnezeu să îl elibereze.

El a fost ascultat pentru că se temea și, măcar că era Fiu și încă unul iubit, a învățat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Și, după ce a fost făcut desăvârșit, S-a făcut pentru toți cei ce-L ascultă urzitorul unei mântuirii veșnice, prin, observați vă rog, prin suferință a fost ascultător și Dumnezeu L-a înălțat.

În Filipeni 2 este prezentată altfel. El S-a smerit. A luat chip de om, S-a făcut ascultător până la moarte și Dumnezeu L-a înălțat nespus mult.

Încercările vin pentru ca noi să ne smerim în suferință, pentru ca noi să ne supunem în suferință și apoi să primim binecuvântarea deplină a lui Dumnezeu. Și aș spune că, atunci când treci printr-o încercare, dacă înveți să te supui lui Dumnezeu, vei experimenta înălțarea binecuvântării Sale, aceasta este promisiunea Lui. Dați-mi voie să vă prezint încă două scopuri ale suferinței.

Numărul șapte, suferința vine, și acesta este un scop foarte, foarte valoros, suferința vine pentru a ne oferi ocazia să îi ajutăm pe alții în suferința lor. Uneori, când vine suferința, s-ar putea să nu aibă alt scop decât acela de a ne face mai capabili să-i ajutăm pe alții în propria suferință. Mă gândesc la acest lucru făcând o legătură cu capitolul 22 din Luca, în care Isus i se adresează lui Petru, și Domnul îi spune: „Simone, Simone, Satan v-a cerut să vă cearnă ca grâul”. Satan te va lua și te va scutura. Dar Eu m-am rugat pentru tine ca să nu se piardă credința ta. Acum, observați următorul lucru: „Și după ce te vei întoarce”, după ce vei trece prin acel lucru, el spune: „să întărești pe frații tăi”. Vedeți?

Un scop extraordinar. Este ca în cazul Domnului Isus în Evrei capitolul 4, Evrei capitolul 2, de asemenea, care devine un mare preot credincios și milostiv, în stare să-i ajute pe cei care vin la el, pentru că a trecut prin toate încercările prin care am trecut și noi, nu-i așa? Asta este ceea ce Îl face un mare preot milostiv și credincios. Așadar, trecem prin încercări cu scopul de a-i putea ajuta pe alții. Ce minunat! Cât de minunat că Dumnezeu ne permite să învățăm prin experiență pentru a-i instrui pe alții.

Și apoi, în cele din urmă, al optulea și asta ne duce direct în text, va trebui să așteptăm până data viitoare, dar în al optulea rând, încercările vin pentru a dezvolta o putere statornică (durabilă) pentru o mai mare utilitate. Ele vin pentru a dezvolta o putere durabilă pentru o mai mare utilitate. Din nou, Thomas Menton a spus: „Cât timp toate lucrurile sunt liniștite și confortabile, trăim mai degrabă prin simț decât prin credință. Dar valoarea unui soldat nu este niciodată cunoscută în vremuri de pace”. Așa este, valoarea unui soldat nu este niciodată cunoscută în vremuri de pace. Dumnezeu are scopul Său în încercare și ceea ce face [prin toate acestea] este să ne dea o putere mai mare.

Pe măsură ce treci printr-o încercare, mușchii tăi spirituali sunt antrenați. Ești mai puternic pentru următoarea încercare. Asta înseamnă că poți înfrunta un dușman mai mare. Asta înseamnă că ești mai util. Treci printr-o altă încercare și încă o încercare și încă o încercare și încă o încercare. Și toate acestea te întăresc, și te întăresc și mai mult, până când acum utilitatea ta este în creștere, statornicia ta te face mai util și apoi, cu cât ești mai util, cu atât ești mai folosit. Și cu cât ești mai folosit, cu atât mai mult ești biruitor prin puterea Duhului pentru slava lui Dumnezeu.

Așa că dați-mi voie să rezum. Care este scopul lui Dumnezeu atunci când ne testează? În primul rând pentru a ne testa tăria credinței noastre, pentru ca noi să știm unde există sau nu tăria noastră. În al doilea rând, să ne smerească pentru ca nu cumva să avem o părere mai încrezătoare despre puterea noastră spirituală decât ar trebui. În al treilea rând, pentru a ne îndepărta de lucrurile lumești. În al patrulea rând, pentru a ne chema la o speranță cerească, astfel încât să trăim cu gândul la cele de sus și nu la cele de jos. În al cincilea rând, pentru a ne descoperi ceea ce iubim cu adevărat, în al șaselea rând, pentru a ne învăța să prețuim binecuvântarea lui Dumnezeu și să o apreciem așa cum vine la noi din perioadele de suferință.

În al șaptelea rând, pentru a ne oferi ocazia să îi ajutăm pe alții în încercarea lor. Pentru a ne purta sarcinile unii altora. Și în al optulea rând, pentru a ne dezvolta puterea statornică (durabilă) pentru a o folosi mai mult, astfel încât Dumnezeu să ne poată așeza în locuri mai mari de slujire și eficacitate. Acum, nu sunt toate acestea scopuri care merită? Toate acestea se încadrează în planul lui Dumnezeu, prin harul Său. Dar întrebarea încă persistă în mintea voastră, bine, ele vor veni.

Haideți să ne întoarcem la Iacov 1 doar pentru un gând de încheiere. Se spune că [încercările] vor veni. Încercarea credinței voastre, va veni, versetul 3. Versetul 12: „Ferice de cel care rabdă ispita (încercarea), căci după ce a fost găsit bun va fi, va fi răsplătit”. Ele vor veni, nu există nicio modalitate de a le evita. Și am putea spune: „Știu că vor veni și știu că în toate aceste lucruri sunt scopurile lui Dumnezeu și că El vrea să realizeze toate acestea, pot să cred asta, dar tot nu primesc răspuns la întrebarea: cum pot trece prin ele atunci când mă aflu în mijlocul lor?” Cum reușesc să trec peste? Este bine să am toate aceste informații la locul lor pe o listă în notițele mele de predică, dar cum trec prin acea încercare. Și aici este locul unde Iacov 1, 2, și până la 12 ne vorbește cu adevărat inimii. În primul rând, este nevoie de o atitudine veselă. Primul mijloc de a persevera într-o încercare este o atitudine plină de bucurie. „Frații mei, să priviți ca o mare bucurie”. Al doilea mijloc, este o minte înțelegătoare, „ca unii care știți”, că această încercare produce ceva. Al treilea mijloc este o voință supusă. Lăsați răbdarea să-și facă lucrarea desăvârșită.

Cu alte cuvinte, lăsați să se întâmple pentru că Dumnezeu este la lucru. Al patrulea mijloc, în versetele de la 5 la 8, are în vedere o inimă credincioasă. Cere-i lui Dumnezeu ceea ce ai nevoie și cere – cum? - versetul 6 spune: „Cu credință”. Trebuie să ai o inimă credincioasă ca să crezi că Dumnezeu are un scop și că îți va furniza tot ceea ce vei avea nevoie pentru acea încercare. O inimă credincioasă. Și, în sfârșit, în versetele de la 9 la 11, un duh smerit, un duh smerit. Perseverează prin încercări cu o atitudine veselă, o minte înțelegătoare, o voință supusă, o inimă credincioasă și un duh smerit. Acum, data viitoare, ne vom uita la aceste ultime două mijloace, o inimă credincioasă și un duh smerit. Am vrut doar să pregătesc totul și am vrut să observați că ne vom uita la un adevăr foarte, foarte interesant.

Acolo unde se vorbește despre a cere de la Dumnezeu înțelepciune, acolo unde se vorbește despre a cere cu credință, fără să șovăim niciodată. Vorbește despre omul nehotărât și despre cum pierde omul acela orice de la Dumnezeu. Și apoi ne vom uita la întreaga sferă a duhului smerit și la rolul pe care îl are în ce privește răbdarea.

SFÂRȘIT