Vă invit să deschideți Bibliile la primul capitol din Epistola lui Iacov și vreau să vă citesc versetele de la 2 la 12; Iacov capitolul 1, versetele de la 2 la 12.

„Frații mei, să priviți ca o mare bucurie când treceți prin felurite încercări, ca unii cari știți că încercarea credinței voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-și facă desăvârșit lucrarea, pentru ca să fiți desăvârșiți, întregi, și să nu duceți lipsă de nimic. Dacă vreunuia dintre voi îi lipsește înțelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă și fără mustrare, și ea îi va fi dată. Dar s-o ceară cu credință, fără să se îndoiască deloc: pentru că cine se îndoiește, seamănă cu valul mării, turburat și împins de vânt încoace și încolo. Un astfel de om să nu se aștepte să primească ceva de la Domnul, căci este un om nehotărât şi nestatornic în toate căile sale. Fratele dintr-o stare de jos să se laude cu înălțarea lui. Bogatul, dimpotrivă, să se laude cu smerirea lui: căci va trece ca floarea ierbii. Răsare soarele cu căldura lui arzătoare, și usucă iarba: floarea ei cade jos, și frumusețea înfățișării ei piere: așa se va vesteji bogatul în umbletele lui. Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieții, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc”.

G.K.Chesterton spunea: „Cred în [obiceiul de] a intra în apă fierbinte. Cred că te menține curat”. Și cu siguranță există în viețile noastre nevoia de o testare pentru a vedea dacă, de fapt, suntem autentici; și uneori nu există un test mai bun decât apa fierbinte, sau apa suferințelor și a încercărilor. Modul în care cineva tratează necazurile este un indiciu al credinței sale, iar necazurile care vin în viața ta și în viața mea vor vorbi despre realitatea credinței noastre sau despre lipsa acesteia. De aceea, conform scopului pe care Iacov îl are, acela de a ne oferi testele pentru verificarea unei credințe vii, primul lucru despre care vrea să vorbească este testul încercărilor, pentru că încercările vor dezvălui despre credința ta dacă este o credință vie sau o credință moartă, dacă este o credință autentică sau o credință de formă, dacă este o credință mântuitoare sau o credință care nu duce la mântuire.

Este un punct de plecare foarte firesc, pentru simplul motiv că toți cei care trăiesc în lume trec prin încercări. De fapt, suntem creaturi căzute, suntem făpturi păcătoase, trăim în mijlocul unei societăți căzute și păcătoase și drept urmare, experimentăm constant necazuri. De fapt, se pare că necazurile nu se îndepărtează niciodată foarte mult, dacă se îndepărtează vreodată. Iov a prezentat această idee în felul următor; în capitolul 5, versetul 7, el a spus: „Omul se naște ca să sufere după cum scânteia se naște ca să zboare”. Este ca și cum ar spune că natura decăzută a omului este un foc din care sar scântei. Consecința firească a focului naturii căzute a omului este necazul. De fapt, în Iov 14:1, el spune: „Omul născut din femeie” - și asta ne include pe toți, evident – „Omul născut din femeie are viața scurtă dar plină de necazuri”.

În Psalmul 22:11, David a spus strigând către Dumnezeu – „Nu te depărta de mine, căci se apropie necazul”. În Isaia 8:22, Dumnezeu vorbește prin Isaia despre judecata Sa în lumea în care i-a lăsat pe oameni, și citez: „Fie că se va uita spre pământ, iată nu va fi decât necaz”. Și, fără îndoială, vă puteți aduce aminte, dacă ați citit acea perspectivă extraordinară asupra înțelepciunii umane din cartea pe care o cunoaștem sub numele de Eclesiastul, sunt câteva cuvinte foarte bine cunoscute în capitolul 2: „Atunci am urât viața, căci nu mi-a plăcut ce se face sub soare, totul este deșertăciune și goană după vânt”. Și apoi versetul 23: „Toate zilele lui sunt pline de durere și truda lui nu este decât necaz; nici măcar noaptea nu are odihnă inima lui”. Necazuri, necazuri, trudă, deșertăciune - zi și noapte, viața pare doar deșertăciune și necaz.

Sincer, chiar și pentru creștini, chiar și pentru aceia dintre noi care suntem copiii lui Dumnezeu, există un fel de confruntare constantă cu necazuri, o confruntare constantă cu încercări, într-o lume foarte tulbure. Și chiar și atunci când avem cumva sub control mica noastră lume, cineva o invadează în mod inevitabil și o dă peste cap, și vei ști asta dacă ai copii acasă în ultima vreme. Indiferent cum îți protejezi mica ta lume izolată, ei au un mod de a produce daune. Iar ei nu sunt decât o mică ilustrare a modului în care este viața. Facem tot ce ne stă în putință pentru a ne proteja, pentru a obține liniștea și confortul perfect, dar, inevitabil, necazurile vin - fie din exterior, fie din interior.

Psalmistul - și săptămâna aceasta am parcurs câteva dintre scrierile Psalmilor - și mi-am amintit din nou că psalmistul vorbește în mod repetat cu Domnul și Îi cere Domnului să îl scoată din necazuri, dar niciodată nu este atât de îndrăzneț încât să Îi ceară Domnului să îl scape de necazuri, pentru că știe că acest lucru nu se poate întâmpla; el spune doar: „Nu mă scăpa de ele, ci doar scoate-mă din ele când sunt în necaz”. Chiar și în căsătorie. „Căsătoria”, spune Petru, „este harul vieții”. Este ca și cum ai spune că este frișca de deasupra. Este cel mai bun dintre lucrurile pe care le poți avea în viață. Dar chiar și în căsătorie, 1 Corinteni 7:28 spune că dacă vă căsătoriți, trebuie să recunoașteți că veți avea necazuri în trup. Adică, dacă ai probleme doar să fii tu, atunci imaginează-ți cum va fi când va trebui să fii tu cu altcineva care încearcă să fie cine este. Vor fi probleme, chiar și în cele mai bune lucruri pe care ni le dă Dumnezeu.

Însuși Isus nu a putut evita problemele. De fapt, El a spus despre ucenicii Săi: „Voi ați fost neîncetat cu Mine în necazurile Mele”. El a spus: „Este normal în lume ca voi să aveți necazuri”. Să vă așteptați la asta. Sunt peste tot. Isus a suspinat în Duhul Său. În Ioan, capitolul 11:33, se consemnează acest lucru. Ioan 12:27 consemnează asta. Chiar și în Ioan 13, versetele 20, 21, se consemnează asta din nou. El știa ce înseamnă să ai un duh tulburat. El a fost tulburat. Pavel a spus că era „încolțit în toate chipurile”, 2 Corinteni 4:8.

Ne așteptăm la asta. Ne așteptăm la probleme în familiile noastre. Ne așteptăm la probleme din partea prietenilor noștri. Ne așteptăm la probleme la locul de muncă. Ne așteptăm la probleme la școală. Ne așteptăm la ele în lumea economică. Ne așteptăm la critici. Ne așteptăm la necazuri sub formă de boli și afecțiuni. Ne așteptăm chiar ca necazurile să intre în viața noastră sub forma morții, deoarece aceasta lovește oameni foarte apropiați de noi. Necazurile vin şi din prigoană. Vreau să spun că așa stau lucrurile în viață, iar dacă aveți impresia că sunteți singurii care trec prin asta, înseamnă că nu v-ați uitat în ultima vreme în jur. Toată lumea este în aceeași situație.

Acum, Iacov spune, de fapt, că în cazul în care creștinismul tău este autentic, el trebuie să se manifeste în necazuri. Sincer, vreau să spun că dacă nu este bun pentru necazuri, atunci nu este bun. Dacă este bun doar pentru când nu avem nevoie de el, atunci nu avem nevoie de el. Dacă a mea credință în Dumnezeu este bună doar atunci când îmi merge bine, atunci la ce-mi folosește credința mea? Ea trebuie să mă susțină atunci când totul merge prost. Este un test legitim al autenticității credinței să vezi cum rezistă în necazuri. Acum, observați pentru o clipă versetul 2, în timp ce ne gândim puțin la acest concept. „Frații mei, să priviți ca o mare bucurie când treceți prin felurite încercări”, poikilos, multicolor, variat, divers.

Expresia aceasta este folosită nu pentru a sublinia numărul, ci diversitatea problemelor. Nu este vorba de ideea că vom avea multe necazuri - asta este adevărat - ci de ideea că vom avea tot felul de necazuri - tipuri variate. Multicolore era sensul original al cuvântului, necazuri venind în toate nuanțele, și mărimile, și varietățile; tot felul de necazuri, venind din partea familiei noastre, venind din partea rudelor noastre, venind din atâtea domenii de dezamăgire, oricare ar fi - tot felul de necazuri.

Acum, observați și diferitele încercări. Termenul folosit este un cuvânt foarte familiar pentru cineva care studiază Scriptura, peirasmos - înseamnă „încercări”, și în esență conține ideea de necaz; ceva care întrerupe ideea de liniște, care rupe tiparul de pace, de confort, de bucurie, și de fericire. Nu știm cu adevărat, în mod specific, care sunt încercările pe care le avea în vedere Iacov când a scris. Nu știm ce se întâmpla cu adevărat printre evreii împrăștiați, ceva identificat de el ca fiind o încercare specifică, și probabil că este bine că nu știm, fiindcă natura vieții în general este atât de plină de încercări încât o instrucțiune general valabilă în această privință se aplică pe o gamă largă, nu numai oamenilor cărora le scria Iacov, ci și nouă. Și din moment ce el le numește încercări diverse, încercări de multe feluri, încercări variate, el presupune fără îndoială că ele vin sub tot felul de forme și că nu este cu adevărat important care sunt încercările specifice pe care le îndurau acești oameni la momentul respectiv.

Acum, cuvântul „încercări” nu denotă neapărat o îndemnare la rău. Nu înseamnă neapărat ispită. Într-un sens, este regretabil că a fost tradus în versiunea autorizată din limba engleză ca „ispită”. În unele ediții este tradus „încercări” în versetul 2, același cuvânt este tradus „ispite” în versetul 12. Iar traducătorii chiar ne-au dus puțin pe o direcție greșită în acest sens. Deoarece cuvântul înseamnă pur și simplu „încercări”. Nu înseamnă neapărat un îndemn la rău. Iar contextul de aici ne arată clar că ideea nu este aceea de a sublinia o îndemnare subiectivă la rău, ci mai degrabă o dificultate obiectivă care va dovedi și va întări credința. În sine, această încercare nu este o solicitare la rău; este doar o dificultate obiectivă care apare în viață și care poate fi un test al autenticității credinței noastre.

Și, apropo, conform cu Moulton și Milligan - excelenți cercetători care ne-au oferit un lexicon al limbii grecești - ei spun că acest cuvânt transmite întotdeauna ideea unei încercări. Întotdeauna transmite ideea unei testări. Este un cuvânt, sincer foarte rar în limba greacă seculară, dar e un cuvânt foarte comun în greaca biblică, pentru că testarea credinței este o parte atât de importantă a vieții spirituale. De fapt, forma verbală a lui peirasmos, peirazō, înseamnă a pune pe cineva la încercare - a supune pe cineva la un test. Este vorba, așadar, de ideea unei testări. Fie că are ca rezultat lucruri bune, fie că are ca rezultat lucruri rele, problema aici este testarea.

Fiecare necaz care apare în viața ta și fiecare încercare, fie ea mică sau mare, devine un test al credinței tale. Fie treci, fie eșuezi. Trecerea testului – notați asta – îl face să rămână o încercare. Picarea testului îl transformă într-o ispită. Dacă sfârșește ca păcat, se dovedește a fi o ispită reușită. Dacă se termină în biruință, se dovedește a fi o reușită în încercare. O ispită te poate duce la păcat și te poate face să cazi. O încercare te întărește și te face să rămâi în picioare. Așadar, încercările sunt teste care dezvăluie autenticitatea și tăria credinței tale. Ele pot, pe de o parte, să dezvăluie autenticitatea credinței tale și, pe de altă parte, pot dezvălui tăria credinței tale. Ceea ce faci în timpul unei încercări va dezvălui dacă tu crezi cu adevărat în Dumnezeu și ești cu adevărat mântuit și va dezvălui, de asemenea, cât de puternică este cu adevărat această credință a ta mântuitoare.

Acum, pot să vă sugerez aici ceea ce cred că mulți oameni de-a lungul istoriei au trecut cu vederea? Mulți oameni au simțit că Iacov este foarte concentrat pe fapte. Vreau să știți că, în această epistolă, Iacov accentuează foarte mult și credința. El este echilibrat. El pune accent foarte puternic pe credință, nu doar pe fapte. Iar Martin Luther, care a spus: „Asta este o epistolă de paie”, de P-A-I-E, arătând că este mai degrabă inutilă, pentru că în ea se vorbea atât de mult despre o neprihănire bazată pe fapte, și a ratat astfel esențialul. Iacov este cu adevărat axat pe credință, iar faptele sunt doar o manifestare; însă acest lucru este pur și simplu un test al credinței adevărate.

Acum, îngăduiți-mi să mai spun un lucru. Ar trebui să observăm că Iacov nu face aici o distincție între încercările interne și externe, pentru că nici noi nu putem face distincție între acestea. Am constatat în viața mea că orice încercare externă devine curând ce? Una internă. Nicio încercare pe care am văzut-o vreodată nu rămâne în exterior sau nu este o încercare prea mare. Atunci când intră înăuntru și se agravează în mintea mea, atunci devine o încercare. Așadar, Iacov nu spune: “Acestea sunt lucrurile externe, iar mai târziu vom ajunge la ispită, care este de fapt ceva intern». Orice încercare este exterioară și interioară. Viața creștină nu poate face o astfel de distincție; pentru că sunt doar încercări în general, iar viața noastră este alcătuită din ele. Ele se prezintă sub formă de dezamăgiri, frustrări, neînțelegeri, visuri neîmplinite, așteptări neîmplinite, pierderi mari, singurătate, frică, critici, persecuții, conflicte. Și poate că toate încep în exterior, dar mai devreme sau mai târziu ajung în interior, și asta le face să devină o încercare. Așa este viața. Și toate acestea vin – uitați-vă la versetul 3 - cu scopul de a vă testa credința; pentru a vă ajuta să vedeți dacă este reală credința voastră și totodată, cât de puternică este această credință. Sunt teste de autenticitate pentru cei care pretind că au o credință adevărată și teste ale tăriei credinței, așa că, într-un sens, ele se pot aplica atât celor necredincioși, cât și celor credincioși.

Așa că nu uitați, scopul lui Iacov aici este de a testa credința. Și, preaiubiților, vreau să vă spun că, atunci când treceți printr-o încercare, ar trebui să vă uitați cu atenție la acea încercare și să o examinați în lumina modului în care reacționați și prin prisma a ceea ce spune aceasta despre credința voastră. Asta este ceea ce trebuie să învățați din ea. Și dacă perseverați prin încercări și ăsta este un mod de viață, dacă perseverați prin suferință și ăsta este un mod de viață și nu vă abandonați niciodată încrederea în Dumnezeu, atunci dovediți că aveți o credință autentică. Robert Johnstone, scriind într-un comentariu la Iacov cu mulți ani în urmă, a spus următoarele: „Iacov arată că acolo unde nu există decât vorbe goale sau o trăire emoțională, fără să se bazeze pe convingeri ferme și logice despre adevăr, focul necazului le va arde”. Mai mult, el a spus: „Dar acolo unde există credință adevărată, necazul duce în mod natural la o gândire mai profundă decât în alte circumstanțe, asupra păcatului și a atracțiilor sale, și astfel eliberează inima de sub controlul îndreptățirii de sine. Sursa slăbiciunii duce la o luptă serioasă cu Dumnezeu în rugăciune, iar experiența harului care ne păstrează, har obținut în felul acesta, întărește și înveselește speranța în ceea ce privește vremea care va veni”, am încheiat citatul. Aceasta este o afirmație foarte bogată și încărcată. Dar ceea ce spune el, în esență, este că, dacă supui un creștin fals la un test, inevitabil, acest test îl va spulbera, îl va consuma. Dacă îl supui pe un credincios adevărat la un test, acesta îl va împinge la disperare în legătură cu propria slăbiciune și îl va împinge în rugăciune să se sprijine mai degrabă pe puterea lui Dumnezeu decât pe propria slăbiciune.

Așadar încercarea, atunci când vine în dreptul unei credințe formale, o arde. Încercarea în cazul unei credințe adevărate îi provoacă durere, durerea insuficienței și a slăbiciunii, o face să se întoarcă de la îndreptățirea de sine și să se arunce spre puterea lui Dumnezeu. Așadar, necazul, sau suferința, devine primul test al lui Iacov pentru credința vie. Acum, așa începe el această secțiune și vreau să vă arăt în această seară cum o încheie. Așa că haideți să mergem la versetul 12. „Ferice de cel care rabdă (ispita) încercarea”. Apropo, aceasta este o fericire, foarte asemănătoare cu cea din Matei 5, unde Isus a prezentat fericirile. Și v-am spus data trecută că este aproape ca și cum fericirile și Predica de pe Munte stau la baza gândirii lui Iacov, și vom vedea asta de-a lungul epistolei. Dar el spune: „Ferice de cel ce rabdă (ispita) încercarea, căci după ce a fost găsit bun” - sau literal – „după ce va trece încercarea lui, va primi cununa vieții, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc”.

Iată o declarație a fericirii celui care trece de încercare; fericit înseamnă să fii binecuvântat. Mai bine spus, înseamnă satisfăcut. Mai mult, înseamnă împlinit cu bucurie interioară - împlinit cu bucurie interioară, o stare a sufletului în extaz, o stare a sufletului în bucurie. De fapt, în capitolul 5 din Iacov, în versetul 11, el spune același lucru: „Iată, noi îi numim fericiți pe cei ce au răbdat”. Și apoi spune: „Ați auzit vorbindu-se de răbdarea lui Iov” și așa mai departe. Noi îi considerăm cu adevărat fericiți pe oamenii care rezistă, pe oamenii care trec (biruitori) prin încercări. Acum, aceasta nu este fericirea datorată eliberării de încercări, aceasta este fericirea datorată biruinței noastre asupra încercărilor – este o mare diferență; o mare diferență. Nu este fericirea banală a cuiva care nu a cunoscut niciodată conflictul, este exaltarea celui care a luptat și a învins - care a luptat și a biruit. Nu este fericirea spectatorului; este fericirea celui care participă. Fericit, mulțumit, împlinit, cu o stare interioară de bucurie este omul care rabdă încercarea. Și, din nou, nu este vorba de un îndemn la a păcătui. Dacă aceasta ar fi fost problema din versetul 12, dacă ar fi fost vorba de a răbda ispita, nu ar fi spus: „Ferice de cel ce rabdă”. Ar fi trebuit să spună: „Ferice de cel care i se împotrivește”. Dar spune: „Fericit” sau „Împlinit este cel ce rabdă”.

Și sunt trei cuvinte cheie în versetul 12 (în limba engleză ), cuvântul „rabdă”, cuvântul „încercare” și cuvântul „testat”, aceleași trei cuvinte apar și în versetele 2 și 3. „Să priviți ca o mare bucurie când treceți prin felurite încercări, ca unii care știți că încercarea credinței voastre lucrează răbdare”. Și apoi, în versetul 4: „Dar răbdarea trebuie să-și facă desăvârșit lucrarea; să priviți ca o mare bucurie: încercarea credinței voastre lucrează răbdare”.

Așadar, avem cuvintele încercare, testare, răbdare în versetele 2 și 3, avem încercare, testare, răbdare în versetul 12 și, prin urmare, concluzionez că versetul 12 vorbește despre același lucru ca versetul 2, iar aceste două versete cuprind ca într-o paranteză textul dintre ele. Și întreaga secțiune este despre biruința asupra încercărilor; același lucru este prezentat atât în versetul 2, cât și în versetul 12.

Observați că în versetul 12 se spune: „Ferice de cel ce rabdă”. La fel ca în versetul 3: „încercarea credinței voastre lucrează răbdare”, aceeași idee, același cuvânt. Acum, a răbda în versetul 12 înseamnă a îndura cu răbdare, cu biruință. Nu înseamnă: „Oh, am îndurat - am strâns din dinți, mi-am ținut respirația, am strâns din dinți și am răbdat”. Nu este asta. Nu este o răbdare pasivă. Nu este o supraviețuire pasivă. Presupune să fii biruitor. Este cuvântul hupomenō, indicativ prezent activ, înving cu răbdare, biruiesc. Acum, ideea este simplă. Omul care pretinde că este creștin, care trece prin încercări și iese învingător, ceea ce înseamnă că nu renunță niciodată la credința sa, nu renunță niciodată la Dumnezeu, omul respectiv se arată a fi creștinul autentic. Și va primi cununa vieții pe care o va da în ziua aceea Dumnezeu celor ce-L iubesc.

Adică, sunt oameni care apar, și îi vedeți și voi, și îi văd și eu. Vin la biserică, Îl mărturisesc pe Cristos, se botează, și după ce apar probleme în viața lor, pleacă. Adică, au dispar. Și s-ar putea să nu se mai întoarcă niciodată. Poate că au suferit într-o relație. Sau se poate să fi pus ochii pe vreo fată, iar ea i-a spus să se ducă la plimbare, că nu era genul ei, sau orice altceva. Sau poate că unii dintre ei au fost nevoiți să treacă printr-o luptă; un prieten drag sau un membru al familiei lor a murit, și pur și simplu a fost copleșitor, așa că s-au îndepărtat și poate au îndreptat pumnul strâns spre Dumnezeu, și asta a fost tot. Vedeți, perseverența prin încercare este dovada unei credințe vii. Acum, în versetul 12, Iacov îi numește pe cei care perseverează: „cei care Îl iubesc”. Oh, asta este extraordinar, pentru că, practic, aceasta este esența atitudinii noastre față de Domnul în mântuire; Îl iubim. „Noi Îl iubim pentru că El mai întâi” – ce a făcut? – „ne-a iubit”.

Este vorba despre o relație de dragoste. Nu este vorba doar de o tranzacție, în care Dumnezeu ne mântuiește indiferent de atitudinea noastră, iar odată mântuiți putem avea orice atitudine dorim. Nu, aceia dintre noi care sunt cu adevărat mântuiți au o dragoste continuă și profundă pentru El. Puteți sublinia acest lucru în Biblie ca pe o definiție extraordinară a unui creștin adevărat, „a celor ce-L iubesc pe El”, pe Dumnezeu. Unu Ioan 2 spune că fie îl vom iubi pe El, fie vom iubi lumea, dar nu ambele. „Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el”. Și asta este ceva fundamental. Și, mai departe, spune în 1 Ioan 2:19: „Ei au ieșit din mijlocul nostru, pentru că nu erau dintre ai noștri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noștri, ar fi rămas cu noi, ci au ieșit ca să se arate că nu toți sunt dintre ai noștri”. Ceea ce spune Ioan acolo, este că atunci când a venit testul dacă îl iubești pe Dumnezeu sau dacă iubești lumea, ei au iubit lumea și au plecat, și n-a fost nicio problemă, pentru că oricum nu au fost niciodată dintre ai noștri. În încercare se manifestă dragostea adevărată. Vreți să ne uităm puțin în 1 Petru, la capitolul 1? Petru vorbește despre același lucru. În versetul 6, el vorbește despre felurite încercări, la fel ca feluritele încercări despre care vorbește Iacov.

După care spune în versetul 7, aproape ca și cum ar împrumuta aceeași idee de la Iacov: „încercarea credinței voastre”. El spune că toate încercările voastre sunt un test pentru validitatea credinței voastre. Pentru ca „încercarea credinței voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere și care totuși este cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava și cinstea la arătarea lui Isus Cristos”. Cu alte cuvinte, el spune că pentru a-i dovedi autenticitatea este pusă la încercare credința voastră, astfel încât, având o credință autentică, veți sta în picioare înaintea Domnului atunci când va veni. Și apoi, în versetul 8, el definește acea credință adevărată: „Pe care voi” - care este următorul cuvânt – „Îl iubiți, fără să-L fi văzut”. Și, din nou, același gând; testul credinței este trecut de cei care Îl iubesc pe Dumnezeu – de cei care Îl iubesc pe Dumnezeu.

Auzim ecoul psalmistului în asta. Cred că este vorba de Psalmul 97 versetul 10, da, el spune astfel: „Urâți răul, cei ce-L iubiți pe Domnul”. Așa este! Și, din nou, poporul lui Dumnezeu este desemnat ca fiind cei „ce-L iubesc pe Domnul”. „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care” – ce fac? – „Îl iubesc pe Dumnezeu”. Aceasta este o definiție a unui creștin. Ascultați, un creștin nu este cineva care pur și simplu, la un moment dat, a crezut adevărul. Un creștin este cineva care are o iubire continuă pentru Dumnezeu, iar această iubire rezistă, chiar și în încercare. Adică, ce am spune despre o dragoste la nivel uman, care ar fi bună doar dacă nu ar exista probleme? Uit-o, nu e bună. Deci ideea este simplă; cei care Îl iubesc sunt cei care se țin de El în virtutea iubirii, indiferent de încercare, și astfel își dovedesc credința autentică.

Ce înseamnă să-L iubim? Ei bine, în esență, Isus a spus, iar și iar: „dacă Mă iubiți, veți” - ce? – „veţi păzi poruncile Mele”. Ioan 14:15, Ioan 15:9 și 10, 1 Ioan capitolul 2 versetele 5 și 6, 1 Ioan 4:16, 1 Ioan 5:1, 2 și 3, toate spun același lucru. „Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele. Și acela care păzește poruncile Mele - acela Mă iubește”. Așadar, autenticitatea credinței este clădită pe dragoste. Dar dragostea, pentru a fi demonstrată ca fiind autentică, trebuie să fie testată. Și, invariabil, dacă este dragoste adevărată, trece testul și menține ascultarea - trece testul și menține ascultarea. Acum, haideți să ne întoarcem la versetul 12 și să ne uităm puțin mai mult la acest verset. În calitate de credincioși care ne articulăm credința, vom fi testați. Dacă trecem testul, menținându-ne în Domnul chiar dacă pot exista momente de luptă și momente de îndoială, credința noastră nu este distrusă, nu este eliminată. Ne ținem de El pentru că Îl iubim. Dacă este așa, atunci vom fi binecuvântați.

Acum, pentru a rezuma această idee, îngăduiți-mi să vă sugerez că în cazul acesta, scopul testării este dublu. În primul rând, scopul său este de a expune calitatea credinței. Testarea, așa cum spuneam, este menită să dezvăluie ce fel de credință avem. Uitați-vă din nou la versetul 12, la următoarea frază: „căci după ce a fost găsit bun”. Literal, când este aprobat după testare - aceasta este întreaga idee. Preaiubiților, puteți percepe asta în viața voastră? Uitați, atunci când vin teste, necazuri și încercări, atunci când are loc o moarte, sau când există singurătate, sau o pierdere, sau probleme, oricare ar fi ele, puteți vedea că, prin asta, Dumnezeu testează validitatea credinței voastre? El vă face să fiți găsiți buni. El vă trece prin foc, ca să zic așa, pentru ca voi să ieșiți cu zgura arsă și cu credința adevărată strălucind. Cei care își păstrează încrederea în Dumnezeu prin încercări, cei a căror credință nu cade, deși încercarea poate persista, se arată a avea o credință vie – o credință vie.

Acum, pentru un moment vreau să fac o mică paranteză, pentru că acesta este locul perfect pentru a vorbi despre un adevăr biblic foarte important, un gând teologic foarte important. Ați auzit expresia „perseverarea sfinților”? Este o expresie extraordinară, o expresie bine-cunoscută în teologie. Îngăduiți-mi să vorbesc puțin despre ea.

Ce înseamnă când auzim: „perseverarea sfinților?” Am spune că face parte din crezul nostru teologic faptul că noi credem în perseverarea sfinților. Cu alte cuvinte, noi credem că sfinții nu își vor abandona niciodată credința; ei vor persevera întotdeauna, crezând în Dumnezeu prin orice încercare. Aceasta este perseverența sfinților. Cu alte cuvinte, ei nu vor crede pentru o vreme și se vor retrage. Ei vor persevera. Nu va exista nicio încercare care va veni asupra lor pentru a-i face să renunțe la credința lor. De ce? Pentru că: „nu v-a ajuns nicio ispită (sau încercare) care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească, și Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre ci împreună cu ispita a pregătit și” - ce – „mijlocul ca să ieșiți din ea, ca s-o puteți răbda”. Există întotdeauna posibilitatea perseverării sfinților adevărați. Iar sfinții adevărați vor persevera întotdeauna. Acesta este un gând foarte, foarte important. Dați-mi voie să vă spun de ce este important.

Ani de zile am crescut auzind o expresie numită: „siguranța veșnică”. Ați auzit asta? Noi credem în siguranța veșnică. Este o expresie bună. De fapt, obișnuiam să o aud în felul următor: o dată mântuit - ați înțeles – ești pentru totdeauna mântuit. Așa este. Și asta este o frază bine cunoscută, „odată mântuit, ești pentru totdeauna mântuit”. Și ne place să credem asta. Adică, cine nu ar vrea? Eu nu aș vrea să fac parte dintr-un sistem care spune: „ești mântuit, dar nu știi niciodată”. Nu îmi doresc așa ceva. Nu, accentul pe „odată mântuit, pentru totdeauna mântuit”, este bun. Dar problema este că, într-un fel, unii oameni devin foarte nervoși și spun: „Stați puțin. Dacă odată ce ești mântuit, ești mântuit pentru totdeauna asta înseamnă că poți face orice vrei și Dumnezeu este oarecum obligat să te țină”. Accentul este pus pe puterea lui Dumnezeu, și asta este în regulă. Ideea de siguranță veșnică înseamnă că Dumnezeu te ține; ești în siguranță bazat pe promisiunea Sa neschimbătoare. Ești în siguranță în puterea Sa desăvârșită. Iar Scriptura subliniază acest lucru. Noi suntem în siguranță. Suntem în siguranță datorită puterii lui Dumnezeu. Nu există nicio îndoială în această privință. De exemplu, dați-mi voie să deslușesc asta. Suntem în siguranță în mântuirea noastră datorită promisiunii și puterii lui Dumnezeu. Ioan 10, vă aduceți aminte? Probabil că v-ați întors la el de multe ori gândindu-vă la siguranța veșnică. Ioan 10:28: „Eu le dau viața veșnică, în veac nu vor pieri, și nimeni nu le va smulge din mâna Mea”. De ce? „Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toți, și nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu”, nu-i așa? Deci suntem veșnic în siguranță datorită promisiunii și puterii lui Dumnezeu. „Acela care a început această bună lucrare în voi o va desăvârși până în ziua lui Isus Cristos”. Cu alte cuvinte, este vorba de promisiunea și puterea lui Dumnezeu.

În al doilea rând, spunem că suntem în siguranță nu numai datorită promisiunii și puterii lui Dumnezeu, ci și datorită rugăciunilor lui Cristos. El mijlocește în mod constant în favoarea noastră, nu-i așa? Astfel încât, indiferent de ceea ce am putea face, El mijlocește în numele nostru și Îi spune Tatălui că a plătit deja pentru acel păcat și, prin urmare, este iertat. În Ioan 6 se spune: „Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine și pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afară (nu voi pierde niciuna dintre ele)”. El nu abandonează niciodată pe niciunul dintre ai Săi. În Ioan 17, El se roagă pentru toți ai Săi, pentru ca ei să intre în plinătatea mântuirii, iar această rugăciune va fi ascultată. În Luca 22, El vorbește despre Petru și spune: „Satan a cerut să vă cearnă, dar Eu m-am rugat pentru tine ca să nu se piardă credința ta”. După care El spune: „Când vei scăpa de această problemă vreau ca tu „să-i întărești pe frații tăi”. Cu alte cuvinte, Petru era asigurat nu numai prin promisiunea și puterea lui Dumnezeu, ci și prin rugăciunea lui Cristos. „Dacă cineva a păcătuit”, spune 1 Ioan, „avem la Tatăl un mijlocitor, pe Isus Cristos Cel neprihănit, El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre; și nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi”. Cristos este mijlocitorul nostru, intermediarul nostru.

Există un al treilea element implicat aici. Suntem în siguranță nu numai datorită rugăciunii și promisiunii lui Dumnezeu, datorită rugăciunii – a promisiunilor, a puterii lui Dumnezeu, și a rugăciunilor lui Cristos, ci și datorită prezenței Duhului – datorită prezenței Duhului Sfânt. Duhul Sfânt care este în noi, este garanția slavei viitoare, nu-i așa? Nu spune Efeseni 1 că avem arvuna Duhului? „Suntem pecetluiți cu Duhul pentru ziua răscumpărării”. Acum, toate acestea subliniază siguranța veșnică din punctul de vedere al puterii lui Dumnezeu, al prezenței lui Dumnezeu prin Duhul Său și al rugăciunilor lui Isus Cristos. Întreaga trinitate ne asigură pentru totdeauna, astfel încât niciun creștin care crede în Domnul nu va fi pierdut vreodată. Nu-i așa că-i minunat? Asta înseamnă siguranța veșnică. Iar mântuirea și siguranța noastră se bazează - ascultați cu atenție - pe credincioșia legământului lui Dumnezeu. Se bazează pe credincioșia legământului lui Dumnezeu. „Dumnezeul păcii”, le spune Pavel Tesalonicenilor, în capitolul 5, versetul 23, „să vă sfințească El Însuși pe deplin. Și duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, (până) la venirea Domnului nostru Isus Cristos”. Mă rog pentru voi ca să fiți păstrați, ireproșabili, până la venirea lui Isus. Versetul 24 spune: „Cel ce v-a chemat este credincios și” - ce – „va face lucrul acesta”. Suntem în siguranță pe baza credincioșiei legământului făcut de Dumnezeu.

Asta este extraordinar. Dumnezeu Își păzește poporul Său de apostazie. El Își păzește poporul Său de dezertare. Și El îi duce pe toți în cer. Aceasta este în mod clar învățătura Scripturii. Ascultați ce spune Scriptura. Psalmul 31: „Fiți tari și îmbărbătați-vă inima, toți cei ce nădăjduiți în Domnul”. Psalmul 37: „Domnul întărește pașii omului când îi place calea lui”. Psalmul 37 din nou, versetul 28: „Căci Domnul iubește dreptatea și nu-i părăsește pe credincioșii Lui” - ascultați asta – „totdeauna ei sunt sub paza Lui”. Extraordinar! Psalmul 41:2 spune: „Domnul îl păzește și îl ține în viață, el este fericit pe pământ”. Psalmul 97:10: „Urâți răul, cei ce iubiți pe Domnul. El păzește sufletele credincioșilor Lui și-i izbăvește din mâna celor răi”. Psalmul 116:6: „Domnul păzește pe cei fără răutate”. Nu vă bucurați de asta? „Eram nenorocit de tot dar El m-a mântuit. Da, El nu va îngădui să ți se clatine piciorul, Cel ce te păzește nu va dormita. Iată, că nu dormitează nici nu doarme, Cel ce păzește pe Israel. Domnul este păzitorul tău. Domnul este umbra ta, pe mâna ta cea dreaptă; de aceea nu te va bate soarele ziua, nici luna noaptea. Domnul te va păzi de orice rău”. Ce minunat!

Romani 16:25: „Iar a Aceluia care poate să vă întărească, după Evanghelia mea”. 2 Timotei 1:12: „Și din pricina aceasta sufăr aceste lucruri; dar nu mi-e rușine, căci știu în cine am crezut și sunt încredințat că El are putere să păzească ce I-am încredințat până în ziua aceea”. Vă aduceți aminte de asta? El are putere să păzească ce I-am încredințat. Și ce i-am încredințat? Sufletul meu. 2 Timotei 4:18: „Domnul mă va izbăvi de orice lucru rău” – și acum ascultați asta – „și mă va mântui, (mă va păzi) ca să intru în Împărăția Lui cerească, a Lui să fie slava în vecii vecilor, amin”. Unu Petru 1:5 spune: „Voi sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu”. Iuda 1: „Suntem păstrați pentru Isus Cristos” și Iuda 24: „Iar a Aceluia, care poate să vă păzească de orice cădere și să vă facă să vă înfățișați fără prihană și plini de bucurie înaintea slavei Sale”, - nu sunt extraordinare aceste texte din Scriptură? Un limbaj puternic, oameni buni, despre siguranța veșnică, dar pot să mă grăbesc să spun că mai există și o altă latură a acestui lucru? Mai există o altă latură a acestui lucru. Voi spuneți: “Care este?” Cealaltă parte este că nu numai că suntem păstrați de Dumnezeu, dar, din punct de vedere uman, și noi perseverăm.

Cu alte cuvinte, nu ești păzit de Dumnezeu dacă îți părăsești credința în mijlocul unei încercări. Și, din nou, ne întoarcem la acel paradox aparent al lucrării lui Dumnezeu și al căii omului. Ești mântuit pentru că ai fost ales în El înainte de întemeierea lumii, și totuși nu ești mântuit fără să-ți exerciți credința, nu-i așa? Ai siguranță datorită credincioșiei legământului lui Dumnezeu, dar nu ai siguranță fără să exersezi perseverența. Așadar, mijloacele siguranței veșnice se realizează prin puterea Duhului care îl energizează pe adevăratul credincios să persevereze în credință prin toate încercările. Berkhof, Louis Berkhof, un teolog extraordinar, numește perseverența „acea operațiune continuă a Duhului Sfânt în credincios prin care lucrarea harului divin care este începută în inimă este continuată și dusă la bun sfârșit”. Așadar, rolul nostru este să perseverăm.

Ascultați ce se spune și în Scriptură. Matei 24:13: „Cine va răbda până la sfârșit, va fi mântuit”. Acum tocmai am spus că Dumnezeu ne va păstra, am întors lucrurile pe dos și pare să fie contradictorii, dar nu este așa. Este modul în care El ne păstrează, energizându-ne prin Duhul Său ca să rezistăm. „Și a spus iudeilor care crezuseră în El”, în Ioan 8:31: „Dacă rămâneți în Cuvântul Meu, sunteți în adevăr ucenicii Mei”. Unu Corinteni 15: „Vă fac cunoscut, fraților, Evanghelia pe care v-am propovăduit-o, pe care ați primit-o, în care ați rămas” - ascultați asta – „și prin care sunteți mântuiți, dacă o țineți așa cum v-am propovăduit-o, altfel, degeaba ați crezut”. Dacă nu o păstrați, arătați că nu a fost reală credința voastră. Coloseni 1, ascultați acest text: „Și voi, care odinioară erați străini și vrăjmași prin gândurile și prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfățișați înaintea Lui sfinți, fără prihană și fără vină”. Nu-i așa că este minunat în ce privește mântuirea? Suntem înfățișați înaintea Lui sfinți, fără prihană și fără vină, suntem fără vină în ochii Lui - apoi spune: „Negreșit, dacă rămâneți și mai departe întemeiați și neclintiți în credință fără să vă abateți de la nădejdea Evangheliei”. Aveți (sunteți în) siguranță doar dacă rămâneți întemeiați. Aveți siguranță doar dacă răbdați. Răbdarea este mijlocul prin care se lucrează la siguranța credinciosului.

De aceea, în Evrei 2 se spune: „De aceea, cu atât mai mult trebuie să ne ținem de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtați de ele”. Ca să nu ne depărtăm de ele. „Căci ne-am făcut părtași ai lui Cristos”, spune Evrei 3:14, „dacă păstrăm până la sfârșit încrederea nezguduită de la început”. Evrei 4:14 spune: „Astfel să rămânem tari în mărturisirea noastră”. Evrei 6:12: „Așa încât să nu vă leneviți, ci să călcați pe urmele celor ce”, - ascultați vă rog – „prin credință și răbdare, moștenesc făgăduințele”. Aceasta este perseverența sfinților. Noi trebuie să răbdăm. Evrei 10:39 spune: „Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credință pentru mântuirea sufletului”. Petru chiar a spus în 2 Petru 1:10: „Căci dacă faceți lucrul acesta, nu veți aluneca niciodată”. Așadar, ideea este că cei care nu rabdă nu au siguranță.

Voi spuneți: „Ei bine, ce se întâmplă când cineva nu rabdă? Foarte simplu; 1 Ioan 2:19: „Ei au ieșit din mijlocul nostru, pentru că nu erau” - cum? – „dintre ai noștri”. Ei nu au trecut testul credinței autentice. Așadar, nicio încercare - înțelegeți preaiubiților - nicio încercare nu este atât de mare încât să te poată despărți de Domnul tău, câtă vreme credința ta este autentică. Este doar un test, pentru a manifesta autenticitatea acelei credințe. Așadar, siguranța veșnică nu este suficientă de una singură; nu este asta ideea: odată mântuit, ești mântuit pentru totdeauna, indiferent de ceea ce crezi și indiferent de ceea ce faci. Nu. Dacă nu există răbdare, dacă nu treci testul și nu te agăți de Domnul, dacă nu continui să-L iubești și să-L asculți prin orice încercare a vieții, atunci dai dovadă că ai o credință nelegitimă. Câți oameni cunoașteți, care au venit la biserică pentru o vreme, au avut un mic necaz în viața lor și au plecat? Care au făcut o mărturisire a credinței lor în Cristos, dar care nu mai perseverează, oamenii aceștia nu pot fi identificați ca fiind dintre aceia care Îl iubesc, pentru că viața lor nu este caracterizată de ascultare.

Îmi place ceea ce scrie în Mărturisirea de credință de la Westminster. „Cei pe care Dumnezeu i-a acceptat în preaiubitul Său, chemați și sfințiți în mod efectiv prin Duhul Său, nu pot nici în totalitate, nici în cele din urmă să cadă din starea de har, ci cu siguranță vor persevera în ea până la sfârșit și vor fi mântuiți veșnic. Această perseverență a sfinților nu depinde de propria lor voință liberă, ci de imutabilitatea decretului de alegere, care decurge din dragostea liberă și neschimbătoare a lui Dumnezeu Tatăl, de eficacitatea meritului și mijlocirii lui Isus Cristos, de rămânerea Duhului, de rămânere a seminței lui Dumnezeu în ei și de natura legământului harului, din toate acestea rezultând și certitudinea și infailibilitatea acestuia. Cu toate acestea, ei pot, prin ispitele lui Satan și ale lumii, prin prevalența corupției care rămâne în ei și prin neglijarea mijloacelor de păstrare a lor, să cadă în păcate grave și pentru o vreme să continue în ele, acestea Îl întristează pe Dumnezeu, Îl întristează pe Duhul Său cel Sfânt, și ajung să fie privați într-o oarecare măsură de harurile și mângâierile lor, să aibă inimile împietrite, conștiința lor rănită, să rănească și să afecteze pe alții, și să aducă judecăți temporale asupra lor”. Acum, ceea ce spune Mărturisirea de la Westminster este că un creștin poate avea o mulțime de probleme, dar niciodată nu-și va abandona în cele din urmă credința, pentru că va persevera. Încercările, așadar, dovedesc o credință autentică.

Acum, haideți să medităm puțin la următoarele imnuri. „Nimeni nu poate fi mai sigur vreodată decât cei iubiți de Mântuitorul. Nici steaua aceea care locuiește în înălțimi, nici pasărea care se ascunde în cuibul de acasă. Dumnezeu pe ai Săi îi îngrijește și îi hrănește, în curțile Sale sfinte ei înfloresc, ca un Tată bun îi cruță, în brațele Sale iubitoare îi poartă. Nici viața, nici moartea nu-i pot despărți vreodată de Domnul pe copiii Săi, căci dragostea Lui și compasiunea Lui adâncă îi mângâie în necazuri. Turmă mică, predă-te dar cu bucurie, Dumnezeul lui Iacov te va ocroti mereu, odihnește-te în siguranță cu acest apărător, toți dușmanii se predau după voia Lui. Ceea ce ne ia sau ceea ce ne dă ne arată dragostea atât de prețioasă a Tatălui, putem avea încredere în scopul Său în întregime pentru că totul «este numai spre bunăstarea copiilor Săi»“

Da, suntem păstrați, și suntem păziți pentru a persevera. Cineva a scris: „Isus trăiește și eu voi trăi la fel. Moarte, înțepătura ta a dispărut pentru totdeauna. Cel care a îngăduit ca eu să mor, trăiește ca să rupă legăturile morții. El mă va ridica din țărână; Isus este speranța și încrederea mea. Isus trăiește și domnește suprem, iar în Împărăția Lui rămânând încă, voi fi și eu cu El veșnic viu, veșnic domnitor. Dumnezeu a promis și așa trebuie să fie; Isus este speranța și încrederea mea. Isus trăiește și prin harul Său, am biruință peste patimile mele, așa că îmi voi curăța inima și căile, trăind mereu spre slava Lui. Pe mine mă ridică din țărână, Isus este speranța și încrederea mea. Isus trăiește, știu bine, inima mea, nimic de El nu poate a mă despărți, nici viața, nici moartea, nici puterile iadului, nici bucuria, nici durerea, de acum încolo și pentru totdeauna. Niciunul din toți sfinții Lui nu poate fi pierdut, Isus este speranța și încrederea mea. Isus trăiește și moartea nu este acum decât intrarea mea în glorie. Curaj, deci, sufletul meu, căci ai în față o cunună a vieții. Vei afla că speranțele tale au fost drepte. Isus este încrederea creștinului”.

Ori de câte ori apar încercări în viața ta sau a mea, ele dovedesc autenticitatea credinței noastre, dându-ne ocazia să perseverăm și, după ce am perseverat, să privim înapoi și să spunem: „Da, știu că sunt al Domnului”.

Există și un al doilea scop pe care vreau să vi-l prezint pe scurt. Aceste încercări nu au doar rolul de a expune calitatea credinței, ci și de a întări această credință - de a întări această credință. Și ne vom uita la acest scop mai târziu, nu chiar acum, dar păstrați asta în minte. Așadar, ele ne întăresc credința și, astfel, ele servesc unui scop foarte bun. Dar pentru cel care nu cade sub încercare, ați observat dacă vă întoarceți înapoi la versetul 12, pentru cel care nu se prăbușește, el spune: „După ce a fost găsit bun, va primi cununa vieții”. Acum, pentru voi, cei care studiați greaca, aş numi asta un genitiv apozițional. Și literal s-ar traduce astfel: „Să primească o cunună care este însăși viața”. Cununa este egală cu viața. Ideea aici este următoarea: cununa este viața veșnică. Promisiunea vieții veșnice este ceea ce Dumnezeu a promis celor care Îl iubesc. Viața veșnică - rețineți - este răsplata noastră finală. Veți spune: “Credeam că am deja asta>.. Ei bine, o aveți; aveți această promisiune, și într-o zi o veți primi în realitate, în plinătatea ei. Noi încă așteptăm mântuirea deplină. Noi încă așteptăm să intrăm în răsplata noastră viitoare; de aceea este un timp viitor. Credinciosul va primi cununa. Ce este această cunună? Este viața veșnică. La venirea Domnului, El ne va acorda plinătatea vieții veșnice. Acest lucru amintește de 2 Timotei 4:8: „De acum mă așteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept, și nu numai mie, ci și tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui”. În momentul în care Domnul va veni și ne va lua la Sine, va exista o cunună; această cunună este viața veșnică. Va exista o cunună; acea cunună este neprihănirea. În acel moment, vom avea neprihănire veșnică și viață veșnică, și cred că se referă la viața veșnică pe care o primim la venirea lui Isus Cristos.

De fapt, toate recompensele pe care ni le oferă Domnul sunt legate de viața noastră veșnică, în cele din urmă. Unu Timotei 6:12: „Luptă-te lupta cea bună a credinței, apucă viața veșnică”, plinătatea promisiunii vieții veșnice. De fapt, în 1 Petru 5:4: „Când se va arăta Păstorul cel mare, veți primi cununa slavei”. Așadar, este vorba de viața veșnică, de neprihănire, de slavă; acestea nu sunt cununi care aparțin anumitor creștini, ci sunt cununi care aparțin tuturor creștinilor. Toți creștinii vor primi viața veșnică, neprihănirea veșnică și slava veșnică. Apropo, Apocalipsa 2:10 menționează din nou cununa vieții, iar acolo este promisă celor care au fost credincioși până la moarte, și care au trecut prin încercări - este același context. El îi scrie bisericii din Smirna: aveți necazuri pentru o perioadă scurtă de timp; dacă vă dovediți credincioși prin asta, chiar dacă asta înseamnă moarte, atunci vă voi răsplăti cu viața veșnică.

Acum, dați-mi voie să spun următorul lucru. Viața veșnică nu se câștigă prin răbdare. Nu se câștigă prin răbdare, dar răbdarea este dovada credinței adevărate și a iubirii adevărate, care este răsplătită cu viața veșnică. Ați înțeles această distincție? Ea nu se câștigă prin rezistență, ci este răsplata rezistenței, care dovedește autenticitatea credinței mântuitoare. Apropo, cuvântul „cunună” este cuvântul stephanos. Este folosit în mai multe moduri diferite, dar, în general, în cultura Noului Testament, avea legătură cu o coroniţă care era pusă pe capul unui învingător într-un eveniment atletic. Unii comentatori sunt de părere că, deoarece evreii respingeau mai degrabă acea idee de competiție - nu le plăcea faptul că la multe dintre aceste jocuri participau bărbați complet dezbrăcați sau cu veșminte foarte sumare, ceea ce îi ofensa pe evrei - și, prin urmare, aveau o aversiune destul de severă față de acest lucru, astfel încât unii consideră că Iacov nu s-ar fi referit niciodată la un stephanos cu privire la acest tip de competiție.

Dar cred că asta înseamnă; deoarece într-o oarecare măsură, în felul acesta se pune problema. Știm cu siguranță din antichitățile lui Josephus că au existat astfel de jocuri, jocuri de competiție, organizate în orașul Ierusalim sub domnia lui Irod cel Mare, așa că este foarte probabil ca ei să fi fost familiarizați cu stephanos ca fiind o cunună a învingătorului și, evident, când vorbim despre a răbda o încercare până la sfârșit, acest lucru se potrivește cu contextul de aici. Unii ar vrea să credem că stephanos are legătură cu coroana destinată unui rege sau cu ghirlanda care era pusă pe capul cuiva la o nuntă, la un ospăț sau la o sărbătoare, astfel încât să devină o coroană a sărbătorii, o coroană a bucuriei, sau o coroană a fericirii. Mi se pare că include prosperitate, fericire, onoare, și regalitate, dar contextul trebuie să fie cel al coroanei unui învingător. Și din moment ce acestea ar fi fost lucruri bine cunoscute pentru ei, este foarte simplu să presupunem că exact la asta se gândea Iacov.

Așadar, ceea ce spune el este că Domnul îi va răsplăti cu viața veșnică pe cei care demonstrează că au avut o mântuire adevărată, în sensul că au perseverat. Așadar, preaiubiților, atunci când deschidem această secțiune, înțelegem că viața este plină de încercări. Adică, așa va fi. Iar modul în care facem față acestor încercări manifestă autenticitatea credinței noastre sau lipsa ei. Dacă îndurăm, dacă perseverăm, dacă suntem biruitori, demonstrăm adevărata credință mântuitoare și, în cele din urmă, vom primi răsplata acestei credințe mântuitoare, răsplata acestei iubiri continue, care este plinătatea vieții veșnice, a neprihănirii veșnice, a slavei veșnice. Așa stau lucrurile pentru cei care dovedesc că sunt autentici.

Acum, întrebarea care apare imediat în acest punct, după ce am privit la versetul 2 și la versetul 12, cum poate un creștin să rabde practic încercările? Cum putem face acest lucru? Care este caracterul practic al îndurării necazului? Și asta este ceea ce vrea să atingă Iacov; el este foarte pragmatic. Nu este suficient să spui: „Trebuie să perseverez! Spuneți-mi cum! Cum să perseverez?” Uitați-vă pentru o clipă la schița voastră și urmăriți cele cinci puncte pe care le-am prezentat. Acestea sunt aspectele pragmatice ale unei credințe perseverente. Sunt necesare mai multe lucruri: o atitudine veselă - o atitudine de bucurie, versetul 2: „Să priviți ca o mare bucurie”; o minte înțelegătoare, versetul 3: „Ca unii care știți”; o voință supusă, versetul 4: „Dar răbdarea trebuie să-și facă desăvârșit lucrarea”, lăsați-o să facă ceea ce are de gând să facă. Și apoi o inimă credincioasă; să nu aveți o credință șovăielnică, versetul 6, ci să cereți cu credință adevărată; versetul 8, să nu aveți o gândire duplicitară; și apoi, în versetele de la 9 la 11, un duh smerit. Calea de a trece prin încercări în mod victorios este cu o atitudine plină de bucurie; o minte înțelegătoare - adică să percepi realitatea încercării și scopul ei; o voință supusă, acceptând-o de la Domnul, mergând înainte și învățând ceea ce El vrea să înveți; o inimă credincioasă, care nu se clatină niciodată în credință; și un duh smerit, care este dispus să accepte orice. Iată cum trebuie gestionate încercările.

Acum, într-un mod mai specific, ne vom uita la toate acestea data viitoare, și vor fi atât de bogate și atât de practice; așa că vreau să vă cer ceva: nu veniți singuri săptămâna viitoare. Ieri au absolvit toți studenții de la colegiu, au plecat, așa că ne este dor de ei, dar vrem să aduceți niște oameni care să le ia locul, pe măsură ce intrăm în modalitățile practice prin care puteți fi biruitori la fiecare test și în fiecare încercare. Însă asta, vom studia săptămâna viitoare. Să ne plecăm împreună în rugăciune. Tată, inimile noastre sunt atât de pline de mulțumire și de speranță pe măsură ce am împărtășit din adevărul Cuvântului Tău. Îți mulțumim că ne-ai adus în diferite încercări pentru a ne testa credința, astfel încât, după ce am demonstrat despre credința noastră că este autentică, după ce am trecut testul și am demonstrat că suntem cei care Te iubesc prin menținerea ascultării, vom primi binecuvântarea; da, cununa vieții pe care o dai, așa cum ai promis, celor care Îți aparțin. Îți mulțumim pentru această mare speranță. Îți mulțumim pentru că nu doar ne asiguri prin credincioșia legământului Tău, dar ne energizezi prin Duhul Tău ca să perseverăm și să ne bucurăm de biruința care vine pentru cei care umblă cu Tine. Binecuvântează săptămâna care urmează. Fie ca încercările care vin să se dovedească a fi sursa celei mai mari bucurii pentru noi, de dragul Mântuitorului. Amin.

SFÂRȘIT