Ne întoarcem în studiul nostru asupra Cuvântului lui Dumnezeu din această dimineață la 1 Tesaloniceni capitolul 5. Pe măsură ce ne apropiem cu pași repezi de încheierea acestei minunate epistole, în această dimineață suntem în situația în care analizăm textul din versetele 21 și 22. 1 Tesaloniceni 5:21-22.
Apostolul Pavel scrie: „Ci cercetați toate lucrurile și păstrați ce este bun. Feriți-vă de orice vi se pare rău”.
Cu câteva luni în urmă am avut ocazia, după cum știți, să traversez America pentru a-i livra mașina fiului meu. Conduceam pe drumurile lăturalnice din Arkansas, era un drum cu două benzi, printr-un fel de ploaie cețoasă. Rulând pe drumul blând pe care se întâmpla să fim priveam căsuțele de fermă pe lângă care treceam înşiruite de-a lungul drumului și, deodată, după ce am trecut peste un mic deal, a apărut un panou mare pe care scria: „Cuverturi”. Ei bine, de câțiva ani, tot căutam o cuvertură pe care să o cumpăr pentru soția mea, Patricia. Așa că m-am gândit: „Mă voi opri acolo să văd cum arată cuverturile”. Așa că am parcat pe o mică zonă neasfaltată în fața acestei căsuțe mici, am bătut la ușă și o bătrână a venit la ușă. Și i-am spus: „Aș fi interesat de cuverturile dumneavoastră”. Iar ea mi-a spus: „Oh, intrați vă rog”.
Și am intrat, şi erau mai multe cuverturi atârnate, puse peste niște bucăți mici de lemn, iar în stânga era soțul ei, care stătea într-un fotoliu mare, cu teancuri de literatură lângă el și cu telecomanda televizorului. Părea că nu se mai mișcase de zeci de ani. Și am intrat în această casă veche și mucegăită şi am spus: „Aș fi interesat de cuverturi”. Și ea mi-a spus: „Ei bine, dă-mi voie să-ți arăt una”. Și a scos o cuvertură care, în primul rând, nu avea nicio noimă. Era o cuvertură formată din bucăți și resturi din tot ce se putea imagina, toate cusute împreună. Iar eu am spus: „Nu, nu asta e ceea ce caut”.
Și i-am descris tipul de cuvertură pe care o căutam și pe care, în mod interesant, ea o avea și eu am cumpărat-o, iar soția mea o are acum. Doar că - a trebuit să mă duc la o mică bancă din oraș pentru a face rost de niște bani cash ca să mă întorc și să plătesc. Și când m-am întors și am intrat, am observat că era multă literatură peste tot, literatură de la profesori de la Seminarul din Dallas, literatură de la Martorii lui Iehova, literatură de la Unity Unitarian Fellowship, tot felul de literatură, și câteva casete video cu diferite tipuri de slujiri carismatice. Și pe atunci am aflat că numele soțului era Johnny, ceea ce a fost o coincidență interesantă.
Și i-am spus: „Johnny, ai o mulțime de informații aici”. Și el mi-a zis, „Ei bine, în toate este ceva bun”. Și mi-am dat seama că nu numai că soția lui făcea cuverturi, dar și el făcea o teologie matlasată - bucăți și resturi din toate erau cusute împreună. Asta este foarte tipic. Foarte tipic. Oamenii citesc, ascultă la televizor, la radio, ascultă casete, cu puțin discernământ sau fără, ca un fel de cuvertură care prinde peticele laolaltă într-un fel de chestie amorfă care într-adevăr n-are sens şi nu se potriveşte.
În acest text, apostolul Pavel spune: „Ar fi bine să cercetați toate lucrurile, și ar fi bine să cercetați cu atenție, să aflați și să vă agățați de ce este bun , totodată să aflați și să renunțați la ce nu este bun”. Aceasta este una dintre acele componente din elementele de bază ale vieții spirituale. Din păcate, biserica de astăzi are o credulitate fără margini. Totul este acceptat, orice ar fi. Mi se pare că, dacă există o problemă care le întrece pe toate celelalte în biserică, aceasta este lipsa totală de discernământ spiritual care caracterizează creștinismul.
Deciziile greșite, raționamentele eronate, înțelegerea superficială, cunoașterea superficială, ignoranța generalizată au contribuit la mai multă suferință pentru biserică de-a lungul istoriei sale decât toate persecuțiile la un loc. Persecuțiile și-au luat tributul lor, dar haosul interior și confuzia din interior cu privire la doctrină sunt cele care au lăsat cele mai multe cicatrici în biserică. Și acest lucru nu este doar rezultatul slăbiciunii umane în a discerne adevărul, ci este lucrarea lui Satan care, deghizat în înger de lumină, vrea să ne deruteze cât mai mult posibil.
Ca urmare, se pare că astăzi majoritatea au o teologie de tip cuvertură mozaic, care este o combinație a tot felul de lucruri. Eroarea nu este vizibilă doar la nivelurile fundamentale de bază ale teologiei, ci și la nivelurile mai profunde și mai complexe. Acum, acest lucru nu ar trebui să se întâmple, deoarece am fost avertizați în mod corespunzător. Scriptura ne avertizează cu privire la doctrinele demonilor, cu privire la erezii distructive, mituri, învățături mârșave, porunci omenești, speculații, probleme controversate, duhuri înșelătoare, legende lumești, cunoștințe false, filozofie deșartă, tradiții omenești, înțelepciune lumească și se spune că toate acestea sunt capcane pentru creștini.
Isus a spus că lupii vor veni în haine de oaie. Pavel a spus: „se vor vârî între voi lupi răpitori care nu vor cruța turma”. Pavel i-a scris lui Timotei și a spus: „În zilele din urmă, oamenii răi vor fi din ce în ce mai răi și înșelăciunea va crește”. Pavel a spus din nou: „Vor fi învățături ale dracilor care vor duce oamenii în rătăcire”.
Să o spun blând, există o lume a haosului și a confuziei în biserică. Nimeni dintre cei care înțeleg Scriptura și sunt conștienţi de avertismentele ei cu privire la eroare nu ar trebui vreodată să fie atât de naiv încât să facă o afirmație precum cea pe care mi-a spus-o acel om atunci: <
În multe cazuri, cred că biserica seamănă cu fariseii din vremea lui Isus. În capitolul 16 din Matei sunt câteva versete de interes pe care poate doriți să le rețineți. Matei 16:1 „Fariseii și Saducheii s-au apropiat de Isus și, ca să-L ispitească, I-au cerut să le arate un semn din cer. Drept răspuns Isus le-a zis: ‘Când se înserează, voi ziceți, are să fie vreme frumoasă, căci cerul este roșu. Iar dimineața, ziceți astăzi are să fie furtună pentru că cerul este roșu-posomorât. Fățarnicilor, fața cerului știți s-o deosebiți, și semnele vremurilor nu le puteți deosebi? Un neam viclean și preacurvar cere un semn; nu i se va da alt semn, decât semnul prorocului Iona’. Apoi i-a lăsat și a plecat”.
El a spus: „Problema voastră este simplă. Cunoștințele voastre limitate, primitive, neștiințifice, despre cum să aflați vremea, depășesc capacitatea voastră de a discerne spiritual”. Ce remarcă incredibilă! „Nu știți prea multe despre vreme, iar modul vostru de a evalua vremea este foarte primitiv. Dar, oricât de puține știți despre vreme, știți mai multe despre asta decât despre teologie”. Ei nu aveau capacitatea de a face distincția între fals și adevărat. Iar Isus i-a condamnat pentru asta. Și, de fapt, le-a spus: „Nu vă ofer nimic. Să faci distincție între adevăr și eroare este esențial în viața creștină. De aceea, Pavel spune acest lucru în text.
Acum, aduceți-vă aminte că, începând cu versetul 16, Pavel a enumerat elementele de bază ale vieții creștine: „Bucurați-vă întotdeauna, rugați-vă neîncetat, mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, căci aceasta este voia lui Dumnezeu în Cristos Isus cu privire la voi. Nu stingeți Duhul.” Nu disprețuiți Scriptura sau revelația lui Dumnezeu (prorociile). Și acum ajunge la afirmația aceasta. „Cercetați toate lucrurile”.
Aceasta este o sinteză magistrală a tuturor componentelor vieții creștine de bază. Trebuie să avem o bucurie constantă. Trebuie să fim într-o stare de rugăciune neîncetată. Trebuie să fim recunoscători indiferent de ceea ce se întâmplă. Nu trebuie să stingem niciodată lucrarea Duhului lui Dumnezeu. Nu trebuie să privim niciodată de sus revelația lui Dumnezeu, ci să o înălțăm și să ne supunem ei. Și trebuie să examinăm totul cu atenție, pentru a putea discerne ce este bun și ce este rău.
Acum îngăduiți-mi să vă rog să vă uitați la text pentru câteva momente, deoarece este destul de ușor de interpretat. „Ci cercetați toate lucrurile”, spune textul grecesc – „cu atenție”, după cum veți observa în traducerea din limba engleză New American Standard, expresia este cu italice, ceea ce înseamnă că a fost adăugată. Textul spune de fapt: „Ci cercetați totul”. Cuvântul „cercetați” este cuvântul dokimazō, care este un cuvânt foarte bine cunoscut pentru cei care studiază Noul Testament, deoarece este adesea folosit pentru a se referi la ceva care este testat pentru a-i dezvălui autenticitatea. Este folosit uneori pentru testarea metalelor.
„Testați totul ca să vedeți dacă este autentic”, pentru a distinge între ceea ce este adevărat și fals, între ceea ce este corect și ceea ce este greșit, între ceea ce este bun și ceea ce este rău, pentru a separa grâul de neghină. Acest proces, de altfel, ca să împrumutăm cuvintele lui Pavel din epistola către Efeseni, este un efort de a învăța ce este plăcut Domnului, sau dorința de a face distincție. Cuvântul ar putea fi tradus și „a judeca”. „A judeca totul”, „a evalua totul”, „a distinge totul”, iar „totul” înseamnă „totul”, „toate lucrurile”. Noi trebuie să fim ca împăratul David, care a fost capabil să distingă, spune 2 Samuel 14:17, binele de rău.
Acum, odată ce v-ați folosit discernământul, ce spune el? Versetul 21: „Păstrați ce este bun”. „Păstrați” înseamnă să îmbrățișați, să îmbrățișați din toată inima, să luați în posesie. Cuvântul „bun”, este un cuvânt foarte familiar, este cuvântul kalos care înseamnă: „ceea ce este în sine bun, autentic, adevărat”, nu doar frumos la vedere, nu doar arătos și frumos la înfățișare, ci ceea ce este în mod inerent autentic, adevărat, nobil, corect și bun. Când găsiți așa ceva, îmbrățișați-l, țineți-vă de el.
Versetul 22 spune: „Feriți-vă de orice vi se pare rău”. Iar cuvântul „feriți-vă” este un cuvânt foarte puternic. Înseamnă „a se ține departe de”. Acolo avem prepoziția apa. Care înseamnă „a se feri”. Și subliniază separarea completă a credinciosului de ceea ce este considerat rău în învățătură și comportament. Când vedeți ceva rău, care nu este adevărat, este fals, feriţi-vă.
Niciodată în Scriptură nu ni se dă vreo marjă de manevră pentru a ne expune la ceea ce nu este adevărat. Trebuie să ne ferim de asta. Trebuie să fugim de asta. Se accentuează apoi separarea completă a credinciosului de ceea ce este considerat rău. Răul este aici răul în sens activ, ca ceva malign, dăunător, care produce vătămări și dezastre tuturor celor care se ating de el. Este otrăvitor, este mortal. Stai departe de el așa cum ai sta departe de o ciumă.
Lenski a avut dreptate când a scris: „Cele mai grave forme de răutate constau în pervertirea adevărului, în minciuni spirituale, deși astăzi mulți privesc aceste forme cu indiferență și le consideră mai degrabă inofensive”. Faptul că perversiunile morale sunt incluse este de la sine înțeles, acestea lucrează și ele la distrugerea vieții spirituale și apar în multe forme. Da, în cuvântul „rău” se află şi perversiunea morală. Dar are dreptate, cea mai gravă formă a sa este pervertirea adevărului.
Acum observați din nou versetul 22. El spune: „Feriți-vă de orice formă de rău, (de ce vi se pare rău)”. De orice formă. Cuvântul „formă” de acolo, este un cuvânt simplu. Înseamnă „soi, fel, specie sau formă”. El spune: „Răul sub orice formă, răul de orice soi, răul de orice fel, răul de orice categorie. Odată ce l-ați identificat, evitați-l”. Și da, asta cuprinde comportamentul imoral, perversiunea morală. Dar miezul a ceea ce spune el aici are de-a face cu pervertirea adevărului. Acest lucru devine, așadar, în primul rând pentru noi un apel la discernământ. Un apel la discernământ.
Acest lucru nu este ceva nefamiliar pentru cei ce studiază Noul Testament. Există și alte locuri în text în care se cere un astfel de discernământ. De fapt, multe astfel de afirmații vin din pana apostolului Pavel. El este preocupat ca noi să avem discernământ, să ne separăm.
Acum, după ce tocmai v-am oferit o perspectivă asupra textului - și este suficient - în această dimineață vreau să dau startul și voi începe ceea ce va fi în cele din urmă o serie de câteva săptămâni. Și vreau să vorbesc despre această chestiune a discernământului, pentru că mă preocupă foarte mult. Există o mare lipsă de discernământ în biserică, așa cum v-am tot spus, și se manifestă în atât de multe feluri.
Biserica contemporană lipsită de discernământ, de exemplu, i-a respins adesea pe Darwin și Huxley, dar l-a acceptat pe Freud. A respins adesea doctrina și a favorizat și a acceptat relațiile, ca și cum acestea ar fi prioritatea. A devenit fascinată de divertisment și plictisită de expunerea Scripturii. A fost îndrăgostită de sentimente și a scăzut valoarea gândirii clare. Ca urmare, creștinismul evanghelic - ascultați asta - se luptă pentru viața sa. Voi spune asta din nou. Creștinismul evanghelic, după părerea mea, se luptă pentru însăși viața sa. Iar vremea în care trăim strigă după oameni cu discernământ.
Acum, cultura din jurul nostru nu ne ajută, deoarece trăim într-o cultură fără discernământ. Trăim într-o cultură care, de fapt, i-a dat discernământului o definiție și o valoare nouă și inacceptabilă. De exemplu, se poate observa pur și simplu că, înainte, când cineva era o persoană cu discernământ, acesta era un indiciu al nobleței sale, un indiciu al înțelepciunii sale, un indiciu că trebuia onorat și respectat, era ceva de dorit. Aceea era o persoană cu discernământ, o persoană care putea face distincția între bine și rău, între adevărat și fals, putea distinge ceea ce este cel mai bun.
Acum, o persoană care discerne este cineva care va fi dat în judecată de către ACLU (American Civil Liberties Union. Cuvântul a căpătat un înțeles complet diferit. Nici măcar nu mai este permis în vocabularul nostru. Trăim o vreme care nu va tolera absolutele. Trăim o vreme care nu va tolera niciun fel de discriminare. Și nu mă refer la discriminarea rasială, care este intolerabilă pentru Dumnezeu, ci la discriminarea de orice fel. Aceasta nu este o vreme care va tolera condamnările. Nu sunt timpuri în care se va tolera dogma.
Vedeți asta chiar acum, când citiți în ziare despre Bob Vernon, unul dintre prezbiterii noștri, care este Șef Adjunct al Poliției din Los Angeles. Este intolerabil pentru această cultură faptul că acest om crede Biblia, care afirmă supunerea femeilor, păcatul homosexualității și necesitatea de a-ți disciplina copiii. Acest lucru este intolerabil în această cultură împreună cu, în esență , orice alt punct de vedere, pentru că este o perioadă în care nu se face discriminare în privința a nimic. Și astfel, biserica trăiește într-un mediu de gândire în care nu mai are discernământ. Și constatăm că acest lucru nu face decât să accelereze propria noastră problemă. Biserica nu poate cădea pradă duhului acestui veac.
Acum, în această serie, vreau să răspund la trei întrebări despre această chestiune a discernământului, şi în această dimineață voi începe cu întrebarea numărul unu. Întrebarea numărul unu este: de ce există o asemenea lipsă de discernământ? Tocmai v-am spus despre cultură că se ocupă de asta, dar de ce există o asemenea lipsă de discernământ în biserică? De ce? Și voi încerca să vă dau câteva răspunsuri. Nu va fi ca o predică normală deoarece voi vorbi în termeni teologici și voi evalua scenariul așa cum îl văd eu în biserică. Așa că ascultați cu atenție.
Există, cred eu, câteva cauze identificabile pentru care există o lipsă teribilă de discernământ în biserica de astăzi. Principala cauză pe care vă voi prezenta-o mai întâi, este slăbirea clarității și a convingerii doctrinare. Slăbirea clarității și convingerii doctrinare. Aceasta este prima cauză.
Au fost vremuri mult mai bune în istoria bisericii, când creștinii erau încurajați să gândească biblic, să gândească teologic, să testeze totul, să cerceteze Scripturile în amănunt, să distingă cu atenție adevărurile sale. Iar atunci când descopereau ce era adevărat, să ia poziție și să fie neclintiți. Astăzi, cei care iau poziții ferme în ceea ce privește doctrina biblică sunt foarte frecvent criticați pentru că despică firul în patru și sunt lipsiți de dragoste, deoarece norma de astăzi este de a privi lejer la suprafața adevărului scriptural și apoi chiar de a justifica o astfel de superficialitate superioară ca fiind generozitatea de dorit a duhului față de cei care au o perspectivă diferită. Acest lucru este de-a dreptul galopant în biserică. Într-un fel, doar arunci o privire asupra Scripturii și nu vrei să fii prea dogmatic, pentru că dacă ești dogmatic, asta este lipsă de iubire față de altcineva care are o opinie diferită. Și, la urma urmei, cu siguranță nu vrem să despicăm firul în patru.
Jay Adams scrie: „Nicăieri această tendință nu este mai evidentă decât în consilierea creștină. De asemenea, el scrie: „Cei autointitulați experți în psihologie, sociologie și educație care dețin doctorate în domeniile lor și diplome de școală duminicală în studiul Scripturii au un pontificat asupra învățăturii și vieții creștine, punându-se drept purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu”.
Ceea ce spune el, în esență, este că problema interpretării biblice a fost invadată de oameni care nu sunt echipați corespunzător pentru a face această muncă. Totuși, există o lipsă de discernământ, nu numai în domeniul consilierii, ci, mi se pare, există o lipsă de doctrină și convingere în slujire în general. Împărtășirea a înlocuit predicarea.
Zilele trecute dădeam un interviu la radio și m-a sunat un ascultător care mi-a spus: „Te ascult de ceva vreme și vreau să știi că astăzi ești o persoană mult mai drăguță la radio decât am crezut că ești ascultându-ți predicile”. Ei bine, atunci când predic mesajele mele, nu cred că spun lucruri care nu sunt drăguțe, pentru că dacă aș face-o, le-ar edita înainte ca materialul să ajungă la radio. Și nu știu cum a putut afla dacă sunt o persoană mai drăguță doar ascultându-mă.
Dar ceea ce spunea el de fapt avea în vedere faptul că eram într-o conversație cu o doamnă și exista o mare măsură de dezacord, iar eu încercam să fiu cât se poate de amabil și blând și să nu mă străduiesc să gestionez acea situație, și era mult mai tolerabil să vadă asta decât să asculte pe cineva articulând cu convingere doctrina. Și a fost mult mai ușor pentru el să mă accepte purtând cu blândețe o conversație cu cineva care nu era de acord decât predicând doctrina. Aceasta este starea de spirit a vremii noastre.
Așa cum am spus, există un val cultural în spatele acestui lucru. Nu este un accident faptul că biserica, în numele unității, al iubirii și al relațiilor, s-a îndepărtat de claritate, de convingere și de doctrină și a început să favorizeze deschiderea, respingând îngustimea și dogmatismul. Acesta a fost climatul predominant în cultura din jurul nostru. De fapt, există un război al standardelor. Războiul împotriva standardelor se duce angro, nu-i așa? Adică, dacă ai avea o convingere despre ceva, ar trebui să fie complet arbitrară, deoarece nu există niciun standard.
A existat atât de multă opoziție împotriva convingerilor, în general, în cultura noastră. Nu știu dacă vă dați seama, dar totul este la îndemână. Mă refer la istorie. Istoria revizionistă a pus acum sub semnul întrebării tot ceea ce au crezut istoricii. Știința, chiar și în domeniul științei se pun sub semnul întrebării lucruri care ani de zile au fost crezute. Toate credințele au devenit doar relativ adevărate și doar relativ valoroase, fie că vorbim de sociologie, psihologie, filosofie, economie, educație sau orice altceva.
Și, bineînțeles, pentru lume religia este cea mai subiectivă dintre toate, pentru că ei cred că este doar o experiență personalizată, nu o revelație divină. Și astfel, cultura devine din ce în ce mai relativistă, iar biserica se molipsește de această boală.
Această tendință era vizibilă, de altfel, în biserică cu ani în urmă. Duminica trecută, când am rămas acasă cu această problemă la gât și nu am putut fi cu voi, am terminat de citit volumul II din biografia lui Martyn Lloyd-Jones. M-am bucurat de fiecare clipă și vă recomand toate cele 777 de pagini. Dar, în timp ce citeam ultima secțiune a acelei cărți, a fost interesant ca el să spună lucruri care erau direct legate de această problemă a discernământului, care au fost consemnate acolo. El a văzut tendința care se apropia, tendința relativismului în biserică și moartea clarității doctrinare încă din 1971, în urmă cu douăzeci de ani.
Și iată ce a spus el. „Există o reacție foarte evidentă în prezent împotriva intelectualismului. Aceasta se regăsește în rândul studenților din America și din ce în ce mai mult în această țară. Rațiunea este neîncrezătoare și este pusă deoparte. Urmându-l pe D.H. Lawrence, mulți spun că necazurile noastre se datorează faptului că ne-am dezvoltat prea mult creierul. Trebuie să ne ascultăm mai mult sângele și să ne întoarcem la natură.
Și astfel, întorcându-se împotriva intelectualismului și îmbrățișând în mod deliberat crezul iraționalității, ei cedează în fața dorinței după a experimenta și pun senzația mai presus de înțelegere. Ceea ce contează este sentimentul și plăcerea, nu gândirea. Gândirea pură nu duce nicăieri”.
În urmă cu douăzeci de ani, Martyn Lloyd-Jones a văzut cum mișcarea relativismului a intrat în biserică. În loc să vadă pericolul acestei tendințe și să ia în seamă cuvintele sale, evanghelicii s-au adaptat la această tendință ca și cum ar fi fost un fel de binefacere pentru cauza lor. Iar în Anglia, un bărbat a devenit proeminent, un om pe nume David Watson, el a condus ofensiva relativismului în Biserica Angliei.
Iată ce a spus el. „Motivul pentru care eu…” - aici este un citat – „Motivul pentru care călătoresc cu o echipă atât de talentată în artele spectacolului este că ei sunt capabili să comunice Evanghelia mult mai eficient decât aș putea s-o fac eu cu simple cuvinte”. Este o afirmație uluitoare! Vorbim aici despre o abandonare a modelului biblic de proclamare a adevărului prin cuvinte. Iar asta reflectă starea de spirit a vremii.
David Watson a devenit apoi partenerul lui John Wimber și al Mișcării Vineyard - despre care vom spune mult mai multe în câteva săptămâni - în care doctrina nici măcar nu este o problemă. De fapt, John Wimber a spus: „Suntem în proces de catalogare a experienței noastre pentru a putea veni cu o teologie”. Experiență pură. David Watson spune: „Nu vreau să predic, pentru că adevărul poate fi comunicat mai bine prin intermediul artelor spectacolului”. Pot să reamintesc cuiva că Isus nu era cântăreț, ci predicator? Nici Ioan Botezătorul nu a fost cântăreț, el era predicator. Iar apostolii nu erau actori, ei erau predicatori.
David Watson a continuat să critice biserica creștină pentru că se concentrează exclusiv asupra minții. Iată ce a spus Watson: „Cele mai multe biserici se bazează foarte mult pe Cuvântul rostit sau scris și apoi se miră de ce atât de puțini oameni consideră credința creștină ca fiind relevantă”. El spune despre Cuvântul scris și Cuvântul rostit că fac credința creștină irelevantă. Un creștinism relevant nu este mental. Un creștinism relevant nu este rațional. Nu este doctrinar. După el, este emoțional. Este experiențial. Este mistic.
Această mișcare a venit ca un potop. Accentul în biserică a trecut de la doctrina predicată minții, pentru a le oferi oamenilor o mai mare cunoaștere a adevărului divin, la a face puțin mai mult ca să inducă sentimente, să inducă emoții, să se concentreze pe nevoi. Cuplând această abordare relativistă cu Mișcarea Carismatică și cu acei psihologi care vin în biserică cu chestiile lor relaționale, predicarea devine mistică, relațională și relativistă. Iar închinarea a început să scadă.
Și o puteți vedea în multe feluri. Unul dintre moduri ar fi prin muzică. Închinarea a început să decadă de la cântarea unor mari adevăruri despre Dumnezeu, prin muzica centrată pe versuri, la muzica în care sunetul, ritmul și armonia domină pentru a induce sentimente calde și confuze. Stilul muzical s-a mutat de la cel care însoțea în mod clasic imnurile, de la versurile mărețe, la sunete care sunt mai asemănătoare și mai familiare lumii muzicii pop.
Dacă pot să vă dau un fel de perspectivă asupra tuturor acestor lucruri, sunt sigur că Satan știa că noi, creștinii evanghelici, nu vom accepta teologia liberalismului, așa că ne-a adus hermeneutica. Ce vreau să spun prin asta? Satan știa că nu vom accepta teologia lor, așa că ne-a adus principiile lor de interpretare, astfel încât, mai devreme sau mai târziu, vom ajunge la teologia lor: Un fel de creștinism în care doctrina și convingerile sunt disprețuite.
Mergeți într-un oraș obișnuit, găsiți amvonul unde omul lui Dumnezeu articulează doctrina în mod clar, profund, adânc și cu credință, și vă voi arăta un mic grup de oameni credincioși. Găsiți biserica în care se ţipă, se cade pe jos, se țopăie, se dansează și se sare și vă voi arăta o mare mulțime în majoritatea cazurilor.
Cuvântul lui Dumnezeu nu va trece niciodată, dar din păcate a fost ocolit pentru a permite noul relativism evanghelic. Predicatorii sunt comedianți, povestitori și consilieri, dar nu vestitori teologici puternici și proclamatori ai adevărului divin.
De fapt, acest lucru este atât de grav, încât s-a ajuns în punctul în care chiar și la problema de bază a Evangheliei nu există convingere. Într-o carte numită Power Evangelism de John Wimber - și îl menționez pentru că este atât de popular în întreaga lume - în acea carte numită Power Evangelism, în care el instruiește biserica despre cum să evanghelizeze, nu există nicio discuție despre Evanghelie. Nu există în carte.
Evanghelia nu se află în carte, dar ei prezintă relatări despre oameni care au fost mântuiți și au devenit creștini pe baza unor presupuse minuni pe care le-au văzut fără să li se fi predicat Evanghelia. Peter Wagner spune - profesor la Fuller Seminary - că evanghelistul argentinian Omar Cabrera face ca oamenii să fie mântuiți înainte de a începe să predice. Se pare că ei nu sunt preocupați de doctrină.
Îmi amintesc că am vorbit la prânzul Comitetului Oamenilor de Afaceri din cadrul Full Gospel, care a fost una dintre cele mai inedite experiențe din viața mea. Deoarece vorbim aici despre un grup carismatic. Iar cineva din grup crezuse din greșeală că eu primisem botezul Duhului și că vorbisem în limbi. Așa că m-au invitat să vin și să prezint mărturia mea despre cum am primit vorbirea în limbi.
Ceea ce nu și-au dat seama a fost că, bineînțeles, eu nu primisem botezul Duhului Sfânt și nu vorbisem în limbi, iar eu am crezut că ei voiau să vin și să le prezint pur și simplu punctul de vedere biblic, pentru că erau interesați să audă ce credem noi. Așa că m-am dus acolo. Ei erau acolo pregătiți să audă această mărturie grozavă despre cum am fost transformat într-un carismatic, iar eu am presupus că ei voiau lucruri directe din Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la adevăr, așa că am început să predic.
A fost singura dată în viața mea când am fost literalmente scos afară fizic de la amvon. După aproximativ 20 de minute, un om m-a apucat de haină și m-a dat jos. Ne-am îndepărtat – după care s-a urcat la amvon și a zis: „Trebuie să ne rugăm. Haideți să ne rugăm”. Și s-a rugat ca la un moment dat, în mijlocul nopții, Dumnezeu să mă curenteze și să încep să vorbesc în limbi. Și a încercat să-și ceară scuze în fața mulțimii. Și asta a durat o vreme.
După ce s-a terminat - nu voi uita niciodată - un bărbat a venit la mine și mi-a spus: „Ei bine, a fost foarte interesant”. Am purtat această scurtă conversație, și a fost un moment de schimbare a atitudinii. Apropo, m-am întors din nou. Am spus că nu am terminat. Chiar trebuie să termin câteva lucruri. Și am mai spus câteva lucruri. Dar asta i-a zguduit până în măduva oaselor, credeți-mă.
Iar, după aceea, acestui om care a vorbit cu mine, i-am spus: „Știți ceva? Îngrijorarea mea este că oamenii care sunt doar în acest lucru experiențial nici măcar nu sunt creștini”. Iată ce a răspuns omul. El a spus: „Ei bine, eu sunt aici de nouă ani, în acest grup. Asta este ceea ce cred eu. Cred că există o scară mare și lungă, iar într-o zi ajungi în vârful scărilor, bați la ușă și vine acest tip pe nume Isus și pur și simplu nădăjduiești că te va lăsa să intri”. A participat de nouă ani în acel grup și nu a înțeles Evanghelia. Nouă ani și tot nu are nicio claritate în privința doctrinei.
Zilele trecute am acordat un interviu la radio - un interviu de două ore - și gazda emisiunii mi-a spus - era la un post de radio creștin - gazda emisiunii mi-a spus: „Ei bine, cum poate cineva să devină creștin?” I-am răspuns: „În primul rând, recunoașterea păcătoșeniei. Este necesar să recunosc că sunt un păcătos și trebuie să fiu dispus să mă întorc și să mă pocăiesc de păcatul meu. Apoi să recunosc că nu mă pot mântui singur, că nu am resurse în mine pentru a mă răscumpăra, să strig după îndurarea lui Dumnezeu. Şi să cred în Isus Cristos ca Fiu al lui Dumnezeu care a venit în lume, a murit și a plătit prețul pentru păcatul meu, iar mai apoi a înviat pentru îndreptățirea mea”.
Gazda a spus: „Doar nu credeți că toți cei care sunt mântuiți trebuie să creadă toate acestea, nu-i așa?” Am spus: „Ba da”. Gazda respectivă mi-a spus: „Eu cu siguranță nu m-am ocupat de niciunul dintre păcatele mele când am fost mântuit”. Am spus: „Cum ai fost mântuit?” Iată care a fost răspunsul: „Am consumat droguri, alcool, am trăit cu prietenul meu în Science of Mind timp de șase ani, iar într-o zi am primit pur și simplu numărul de telefon al lui Isus”. L-am întrebat: „Ai primit pur și simplu numărul de telefon al lui Isus?” „Pur și simplu am primit numărul de telefon al lui Isus și am știut unde este”.
Mă întreb oare ce experimentează acești oameni? Când nici măcar nu stabilești o doctrină clară la nivelul Evangheliei, unde vei ajunge de acolo? Și strigătul este, așa cum mi-a spus un om atunci când a apărut cartea mea Evanghelia după Isus, mi-a spus: „Cartea ta dezbină. Cartea ta este dezbinătoare”. Vreți să știți ceva? Are dreptate. Are dreptate. Și vreți să mai știți ceva? Doctrina divizează.
Oamenii spun: „Oh, doctrina divizează. Doctrina dezbină”. Eu spun: „Amin. Predicați-o! Doctrina dezbină”. Știți ce face? Confruntă eroarea. Separă adevărul de falsitate. Face judecăți. Însă în climatul de astăzi, de unitate pentru prioritatea relațiilor, așa ceva nu este tolerabil.
Știți, cred că atunci când evanghelicii sunt dispuși să deprecieze doctrina și când sunt dispuși să lase deoparte convingerile nepopulare, când sunt dispuși să păstreze tăcerea asupra învățăturii biblice care îi jignește pe cei care greșesc și păcătuiesc, opoziția va dispărea și ne vom putea uni cu toții. Eu cred asta.
Aș putea începe o mișcare de unitate. Să elimin doctrina, să las deoparte convingerile nepopulare, să nu spun nimic care ofensează și ne vom aduna cu toții. Asta nu este o surpriză. Dar știți, odată cu doctrina vor dispărea și alte lucruri, cum ar fi adevărul, convingerea, discernământul, neprihănirea, sfințenia, disciplina, dragostea adevărată și maturitatea spirituală. Toate acestea vor dispărea și ele, iar apoi va dispărea și Dumnezeu, I-Cabod. Acest preț este prea mare. Asta va produce o biserică care este victimă a înșelăciunilor iadului.
La ce credeți că se gândea Pavel când a spus: „Caută să te înfățișezi înaintea Domnului ca un om încercat ca un lucrător care n-are de ce să-i fie rușine, și care împarte drept Cuvântul adevărului?” Este o rușine să nu deosebești corect adevărul de eroare.
Așadar, principalul factor care a contribuit la această lipsă de discernământ a fost slăbirea clarității și convingerii doctrinare în numele unității, în numele experienței mistice și așa mai departe. Și, așa cum am spus, liberalii nu ne-au putut vinde teologia lor, așa că ne-au vândut hermeneutica lor: relații, dragoste, unitate, experiență mistică. Iar noi acceptăm ce ne oferă ei și vom ajunge la același haos. Nu toţi cei care vorbesc despre rai se duc acolo. Și toată lumea care vorbește despre Isus: carismaticii, neo-ortodocșii, romano-catolicii și toți ceilalți, nu Îl cunosc neapărat.
Există și un al doilea factor - și trebuie să abordez cel puțin două dintre ele în această dimineață. Și vă voi prezenta un principiu pe care se bazează. Și vreau să urmăriți asta. Nu vreau să devin prea filozofic pentru voi aici. Așadar al doilea factor este acesta: un eșec de a fi antitetic. Eșecul de a fi antitetic. Poate veți zice: „Ce vrei să spui prin asta?” Vreau să spun să fim alb și negru.
În dezbatere, în argumentare, în teologie, vorbim despre teză și antiteză. O teză este un adevăr care este stabilit sau o idee care este stabilită ori un concept care este stabilit, iar antiteza este conceptul opus. Negru și alb, teză şi antiteză. Trebuie să gândim antitetic. Trăim într-o cultură care, spun unii, gândește în termeni ce s-ar putea numi un continuum. Cu alte cuvinte, nu există alb/negru. Nu există corect/greșit, adevărat/fals, bine/rău. Există doar acest continuum lung de nuanțe relative de gri. Și toată lumea se află undeva pe acolo. Religia este subiectivă, experiența spirituală este subiectivă.
Dar ascultați, predicarea biblică nu este relativă. Nu este subiectivă. Este absolută. Este categoric alb și negru. Este în mod clar antitetică față de eroare. Și nu încerc să mă apăr, ci doar să mă ocup de text. Dar vă spun, critica de care am parte tot timpul este: „Ești atât de categoric în ceea ce privește doctrina”. Nu știu cum altcumva să fiu, pentru că aceasta este natura adevărului. Adevărul divizează și se opune erorii.
Trebuie să gândim în mod antitetic. Auzi o teză și trebuie să te uiți la o antiteză, la opusul ei și să o testezi. Și ajungi la absolut. Adevărul este absolut. Prin urmare, îi deranjează pe oameni. Îi lovește convingându-i.
Din moment ce gândirea lumească poluează mințile celor mai mulți dintre cei care merg la biserică, iar gândirea lumească este această mare zonă gri, unde nimic nu este cu adevărat alb sau negru, nimic nu este cu adevărat corect sau greșit. Zilele trecute ascultam în mașină pe cineva vorbind la postul de radio Barbara De Angelis. Și era o doamnă care sunase și povestea despre o relație pe care o avea cu un bărbat cu care nu era căsătorită dar cu care locuia - iar acest consilier a spus: „Păi, trebuie să fie bine ce faci. Trebuie să se potrivească pentru tine. Chiar nu există nimic care să fie corect sau greșit. Trebuie doar să fie bine pentru tine”. Acesta este continuumul. Și acesta este genul de lucruri care ne sunt vândute mereu şi mereu.
Deci avem o cultură care crește cu o gândire de tip continuum, în care lucrurile nu sunt albe și negre, ci doar au diferite nuanțe de gri. Predicarea în alb și negru, învățarea din Scriptură, este văzută ca fiind ofensatoare și fanatică. Dar în Biblie, antiteza este crucială, discernământul este esențial. Iar Biblia stabilește lucrurile doar în alb și negru.
Adică, urmăriți doar acest gând. De la Grădina Edenului cu cei doi copaci - unul îngăduit și unul interzis - până la destinul veșnic al ființei umane - în rai sau în iad - Biblia stabilește două și numai două direcţii: calea lui Dumnezeu și toate celelalte căi. Se spune că oamenii sunt mântuiți sau pierduți. Ei fac parte din poporul lui Dumnezeu sau din poporul lui Satan. Există muntele binecuvântării și muntele blestemului. Există calea îngustă și calea largă. Există viață veșnică și pierzare veșnică. Există cei care sunt împotriva noastră și cei care sunt cu noi. Există cei din Împărăție și cei din afara Împărăției.
Există viață și moarte, adevăr și minciună, bine și rău, lumină și întuneric, Împărăția lui Dumnezeu, împărăția lui Satan, dragoste, ură, înțelepciune spirituală, înțelepciune a lumii. Se spune că Isus Cristos este calea, adevărul și viața, nimeni nu vine la Tatăl decât prin El. El este singurul Nume de sub cer prin care cineva poate fi mântuit. Totul în Scriptură este absolut. Este fundamental pentru revelația divină.
Jay Adams, care este un predicator și profesor de seminar foarte cunoscut, a scris ceea ce cred că este o secțiune excelentă într-una dintre cărțile sale. Ascultați asta. „Nu numai că veți găsi astfel de învățături antitetice și multe altele pe aproape fiecare pagină a Bibliei, dar chiar și construcția limbii ebraice însăși pare concepută pentru a învăța antiteza. O mare parte din poezia scripturală, multe proverbe și chiar unele narațiuni au o structură antitetică. Poate că v-ați întrebat care este principiul care stă la baza distincțiilor între curat și necurat din Vechiul Testament”. Acest lucru este foarte interesant. „S-au dat diverse relații sau raționamente pentru unele dintre aceste distincții, însă multe dintre ele par a fi pur arbitrare”. Știți de ce sunt animale curate și necurate? Pentru că toate acestea sunt în legile pe care Dumnezeu le-a dat lui Israel, și în felul acesta stau lucrurile.
„Pot să sugerez că toate problemele care sunt arbitrare sunt rezolvate atunci când vezi sistemul curat/necurat ca pe un mijloc de a-l atenționa pe evreu asupra faptului că toată ziua, în orice face, trebuie să aleagă în mod conștient calea lui Dumnezeu. Alegerile privind hrana, îmbrăcămintea, tehnicile agricole, justiția, îngrijirea sănătății, sărbătorile și metodele de închinare au fost făcute fie pe calea lui Dumnezeu, fie pe o altă cale. Cu alte cuvinte, sistemul curat/necurat a fost conceput pentru a dezvolta în poporul lui Dumnezeu o mentalitate antitetică. Interzicerea amestecului de materiale în îmbrăcăminte, de exemplu, nu pare atât de arbitrară, la urma urmei, atunci când este luată în considerare în lumina preocupării biblice de a crea o postură antitetică față de viață.
Dar, având în vedere că atât pastorii, cât și oamenii cresc într-un mediu care pune accentul pe gândirea continuă, antiteza se estompează pe măsură ce tot mai mulți oameni încearcă să integreze sociologia, psihologia, și principiile managementului afacerilor cu Scriptura. Profesorii din colegiile creștine consideră acum că una dintre sarcinile cheie ale învățământului superior creștin este aceea de a căuta să integreze credința profesorului cu învățătura sa. Sarcina-cheie, vedeți, nu mai este de a distinge căile lui Dumnezeu de altele, ci de a găsi zonele de acord între ele.>> Acesta este un lucru periculos.
Psalmistul, ascultați asta, Psalmul 1: „Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se oprește pe calea celor păcătoși și nu se așază pe scaunul celor batjocori, ci își găsește plăcerea în Legea Domnului și zi și noapte cugetă la Legea Lui”. Există o linie clară trasată. Ei sunt aici. Noi suntem aici.
Dar acest tip de gândire continuă a contribuit la un climat în care discernământul nu este necesar, este de neconceput, iar însușirea lui este o prostie. Să găseşti o diviziune - sunteți pregătiți pentru asta? – să cauți așa ceva este rău. Ești o persoană rea dacă tragi linii. Ești o persoană rea dacă gândești în absoluturi. Ești o persoană rea dacă ai convingeri. Discernământul nu poate prospera decât într-un mediu de absoluturi doctrinare.
Ascultați Tit 1:9. „Să se țină” - există același termen folosit pentru a ține la ceea ce este bun. „Să se țină de Cuvântul adevărat, care este potrivit cu învățătura”, - doctrină, să se țină de învățătură – „pentru ca să fie în stare să sfătuiască în învățătura sănătoasă și să înfrunte pe potrivnici”. Suntem în lucrarea de respingere, precum și în lucrarea de afirmare. Atunci când trebuiau să fie selectați prezbiterii, ei trebuiau să aibă capacitatea de a respinge eroarea.
Așadar, a doua cauză, cred, este această incapacitate de a fi antitetic, această respingere a absolutului, care se leagă de prima. Dați-mi voie să vă prezint o a treia cauză, și probabil că ne vom opri cu asta. Aceasta este foarte importantă. Un alt factor care contribuie la această lipsă de discernământ - și voi urmări acest lucru până la capăt, iar când vom termina vă voi învăța cum să fiți o persoană cu discernământ. A treia - a treia cauză a acestei lipse de discernământ - este o preocupare - ascultați cu atenție - o preocupare pentru imagine și influență ca fiind cheia evanghelizării. O preocupare pentru imagine și influență ca fiind cheia evanghelizării.
Cu alte cuvinte, auziți asta tot timpul, că dacă vrem să câștigăm lumea, trebuie să le câștigăm simpatia. Biserica trebuie să devină o agenție iubită. Trebuie să le placă de noi. Așa că nu vrem să luptăm pentru adevăr. Nu vrem să fim prea doctrinari. Nu vrem să jignim pe nimeni, pentru că imaginea și influența sunt cheia evanghelizării.
Am văzut recent într-o librărie, chiar săptămâna aceasta, o carte nouă, intitulată User Friendly Churches (Biserici prietenoase cu invitații). O carte care s-a vândut foarte bine. Acum, ceea ce ar trebui să facem este să ne promovăm astfel încât să devenim un loc prietenos. Ei bine, cu siguranță că vrem să fim iubitori și binevoitori, dar o singură predică ar convinge majoritatea oamenilor că nu ne rezumăm doar la a fi prietenoși. Noi existăm doar pentru a predica adevărul.
Omul care odată a luat poziție pentru adevăr și l-a predicat este acum rugat să ia loc. El este o problemă. Noi nu luptăm pentru adevăr. Nu proclamăm cu îndrăzneală adevărul, pentru că ne temem că am putea jigni un necredincios. Și, la urma urmei, dacă cineva va fi evanghelizat, va fi pentru că ne vor percepe un loc prietenos, un loc plăcut. Vrem să fim populari cu lumea, pentru că noi credem că aceasta este cheia evanghelizării. Imaginați-vă asta. Ne-am băgat în toată treaba asta cu faptul că imaginea bisericii și structura ei neamenințătoare este cheia evanghelizării. Acest tip de mișcare crede că biserica îi va ofensa pe necredincioși dacă predică păcatul, sau iadul, sau pocăința, sau crucea, și își va pierde prestigiul. Așadar, noua tendință este ca biserica să-și construiască o imagine de iubire, de grijă și de a fi foarte drăguță, de a-i face pe toți să se simtă confortabil, de a-i face pe toți fericiți, de a-i distra pe necredincioși, de a se asigura că nu sunt niciodată jigniți și de a se asigura că se simt foarte, foarte confortabil. Iar concluzia este că dacă le place de noi, Îl vor plăcea pe Isus. Asta este concluzia.
Influența și imaginea sunt mult mai importante decât Scriptura. Nu cred că biserica se adună pentru alt motiv decât pentru a fi zidită. Ne adunăm pentru a ne închina lui Dumnezeu în calitate de credincioși și pentru ca voi să fiți edificați. Și ne răspândim pentru a evangheliza. Ieșim să evanghelizăm. Și vreți să fiți cât mai iubitori, și amabili, și plini de har, pe cât puteți fi în prezentarea adevărului. Dar să nu atenuați adevărul doar deoarece credeți că influența și imaginea vor evangheliza pe cineva.
Apropo, preaiubiților, acest tip de tendință - și voi fi destul de precis imediat - vine de mult timp. De foarte mult timp. Îmi amintesc că am auzit despre cruciada lui Billy Graham în orașul New York. Și a fost un ecou extraordinar în rândul evanghelicilor din această țară că s-a întâmplat ceva nou, pentru că pentru prima dată în istoria evanghelizării din America, liberalii - oameni care nu erau creștini evanghelici fundamentali - au fost invitați să coopereze la acea întâlnire din 1955.
În felul acesta, s-a născut o evanghelizare ecumenică, adică acel tip de evanghelizare care spune: <
Carl Henry, care a contribuit enorm la evaluarea bisericii, spune: „Dacă vă uitați la primii ani ai organizației lui Billy Graham, veți descoperi că politica sa generală a fost aceea de a obține prestigiu și influență pentru evanghelici. Pentru a face acest lucru, trebuia să existe o imagine de succes, iar acest lucru nu ar fi fost posibil, credeau ei, decât dacă se făceau toate eforturile pentru a evita orice diviziune cu cei care nu credeau Biblia”.
A venit o nouă zi – în anul 1955, o nouă zi. „Organizația Graham”, scria Henry, „nu era pregătită să renunțe la dialogul cu liderii și bisericile ecumenice pentru că se temea de o pierdere a influenței”. Acest lucru s-a întâmplat la Seminarul Fuller. Edward John Carnell, care făcea parte din facultatea de la Fuller, a spus: „Noi” - Și îl citez: „Avem nevoie disperată de prestigiu”. Și au mers după el.
Și au vrut membri ai facultății care și-au luat diplomele de la instituțiile liberale de elită din Est. Îmi amintesc că un membru al facultății a spus într-o ședință când eram acolo la Fuller Seminary: „Dacă trebuie să mă identific în mod public și în exterior cu evanghelicii, las-o baltă”. Își doreau cu disperare prestigiul. Își doreau cu disperare asocierea cu influenta elită estică și chiar cu germanii din trecut care au dat naștere liberalismului.
Și când biserica a început să spună: „Va trebui să avem influență. Și va trebui să avem prestigiu. Și va trebui să avem popularitate. Va trebui să fim acceptați din punct de vedere intelectual. Și va trebui să îi îmbrățișăm pe acești oameni și să arătăm că ne plac cu adevărat. Iar lor va trebui să le placă foarte mult de noi ca să Îl placă vreodată pe Isus al nostru”, iar asta a dus la o cotitură majoră. O schimbare majoră.
Apostolul Pavel a spus: „Noi suntem gunoiul. Noi suntem lepădătura. Noi suntem rebuturile lumii”. Isus a spus: „Pe Mine M-au urât. Vă vor urî și pe voi”. Dar noi am devenit mai sofisticați. Acest punct de vedere crede că prestigiul nostru, influența noastră și popularitatea noastră este ceea ce îi face pe oameni să ajungă în locul în care vor crede în Evanghelie. Cât de absolut greșit este acest lucru. Absolut greșit.
Adevărații oameni spirituali luptă, iar adevărații oameni spirituali plătesc prețul pentru proclamarea curajoasă, clară și plină de dragoste a adevărului. Ceea ce văd că se întâmplă aș putea numi feminizarea bisericii. E atât de moale.
Revenind pentru o clipă la biografia lui Martyn Lloyd-Jones și gândindu-mă la ea, am petrecut o zi cu familia sa vara trecută, eu împreună cu Patricia. Nepotul său, Christopher Catherwood, a scris multe lucruri despre el care îmi sunt de mare ajutor. Una dintre perspectivele acestui cel mai evlavios dintre oameni a fost faptul trist că a fost perceput într-un mod negativ. Este uimitor în lumina vieții sale. J.I. Packer a spus că a fost cel mai evlavios om pe care l-a întâlnit vreodată. Dar a fost perceput într-un mod negativ, deși era un om virtuos.
Iar motivul pentru care a fost perceput negativ a fost că era atât de teologic, atât de antitetic, și credea că evanghelizarea se face prin predicarea puternică a adevărului, nu prin stabilirea prestigiului și a imaginii. Și vreau să împărtășesc din nou un fragment din carte, care vorbește despre această problemă.
Christopher Catherwood a scris: „Pe măsură ce anii treceau, Martyn Lloyd-Jones a dobândit o imagine negativă nefericită în ochii multora. Explicația acestui lucru va fi cu siguranță una dintre principalele zone de controversă în orice interpretare a vieții sale. În mintea sa, problema se reducea la atitudini diferite față de Scriptură. El a considerat că elementele de avertizare și de opoziție față de eroare erau părți esențiale ale oricărui angajament adevărat față de Biblie și, prin urmare, credea că dezaprobarea polemicii, a dezbaterilor, în biserica creștină este o chestiune foarte serioasă. În consecință, el nu se aștepta la nicio aprobare din partea celor care acceptau atitudinea dominantă care punea dragostea pe primul loc și trata argumentele legate de doctrină ca fiind necreștine. Tocmai această atitudine, credea el, era responsabilă pentru îndepărtarea notei de autoritate de la amvon. Acuzația de dogmatism și aversiunea față de mustrare și corecție erau critici la adresa Scripturii însăși. Una dintre principalele caracteristici ale slujbei lui Martyn Lloyd-Jones a fost, așadar, atât o ofensă pentru cei care erau susținători ai spiritului amvonului modern, cât și o inspirație pentru cei care credeau că o întoarcere la autoritate în predicare era o mare nevoie. Aceștia din urmă erau profund recunoscători tocmai pentru lucrul pe care primul grup îl găsise defectuos”.
„Dr. Lloyd-Jones” - ascultați asta – „a avut un diagnostic pătrunzător și curajos al situației actuale. Aceasta este o epocă a împăcării - nu în sens politic și internațional - ci în domeniul afacerilor creștine și al bisericii. Winston Churchill este acum aclamat și aproape idolatrizat. În anii '30 a fost criticat sever ca fiind o persoană imposibilă, deoarece știa ce crede, și prin ceea ce a crezut a provocat tulburare criticând politica de pace. La fel se întâmplă și astăzi. Bărbații puternici care își susțin principiile sunt considerați astăzi ca fiind dificili, autoafirmativi și necooperanți.”
Cum se poate ca biserica să ajungă vreodată în punctul în care să cedeze în fața acestui lucru? În punctul în care crede că influența, prestigiul și imaginea sunt mai eficiente - mai eficiente - în îndeplinirea chemării de a predica Evanghelia decât predicarea adevărului lui Dumnezeu? Vă spun, mă șochează să constat că există un număr tot mai mare de oameni care cred că fidelitatea față de biserică prin Cuvântul lui Dumnezeu - cu alte cuvinte, construirea bisericii în conformitate cu Scriptura - mi se pare că există un număr tot mai mare de oameni care nu consideră că aceasta trebuie să fie o preocupare.
Nu așa se face treaba. Ei nu mai cred că, dacă ești credincios adevărului, Duhul Sfânt te va binecuvânta și te va onora, oricât de mică și disprețuită ar fi lucrarea ta. Trebuie să devii promovat într-o imagine care este acceptabilă. Preaiubiților, suntem o ofensă, știm asta. Noi suntem o ofensă. Noi suntem o ofensă. De fiecare dată când ajungem din nou în ziare, îmi aduc aminte că suntem o ofensă.
Suntem mult mai ofensivi decât știu ei. Doar că ei nu sunt prin preajmă destul de mult. Dacă ar veni în fiecare săptămână, ar putea scrie un articol despre cât de ofensivi suntem. Suntem o ofensă pentru toți cei ce se află în eroare. Suntem o ofensă pentru toți cei care resping adevărul. Suntem o ofensă pentru toți cei care Îl refuză pe Isus Cristos. Suntem o ofensă pentru toți cei care trăiesc în păcat. Și a atenua această ofensă este ridicol, pentru că efectul acesta este exact ceea ce Duhul Sfânt intenționează să producă. El vrea să convingă, deoarece convingerea și confruntarea în convingere duce la mântuire. Cei ofensați ar trebui să fie ofensați.
Ei bine, avem o lipsă de discernământ în biserică, în ciuda a ceea ce ne-a spus Pavel în acest text, din cauza teologiei noastre slabe, a eșecului nostru de a fi antitetici și a preocupării pentru imaginea lumii. Așa stau lucrurile, și puteți mulțumi Domnului că Dumnezeu, prin Duhul Său și numai prin harul Său, a condus această biserică pe o cale în care vrem să avem o teologie puternică. Vrem să fim antitetici, să privim lucrurile în alb-negru, să fim absoluți în privința adevărului, și nu suntem preocupați deloc de imaginea noastră în lume. Suntem preocupați să spunem adevărul în dragoste. Vom fi cât se poate de plini de har, de iubitori și blânzi, dar nu vom atenua mesajul.
Ei bine, pentru data viitoare mai am câteva. Haideți să ne plecăm în rugăciune.
Tată, ascultăm cuvintele simple și directe ale lui Pavel. „Ci cercetați toate lucrurile”. Toate. „Păstrați ce este bun, și feriți-vă de orice se pare rău”. Doamne, fă-ne oameni cu discernământ. Vrem să spunem întotdeauna adevărul în dragoste. Vrem să avem blândețea și compasiunea lui Cristos. Dar trebuie să spunem adevărul. Trebuie să avem convingeri, trebuie să avem o teologie clară. Trebuie să fim antitetici față de eroare și păcat. Și nu trebuie să credem niciodată că puterea bisericii stă în imaginea sa și nu în mesajul său.
Nu trebuie să credem niciodată că am putea realiza cu artele spectacolului ceea ce se poate realiza doar de Cuvântul afirmat, proclamat și scris. Tată, ajută-ne să avem discernământ și dacă suntem în ceață, într-adevăr, să privim înapoi și să vedem cauzele acesteia, și cerem ca Duhul Tău să ne dea capacitatea de a face alegeri, pentru a alege ceea ce este adevărat și corect, pentru a cunoaște binecuvântarea Ta și pentru a-Ți aduce slavă. Aceste lucruri le cerem cu smerenie, în numele lui Cristos. Amin.
SFÂRȘIT
This article is also available and sold as a booklet.
