În dimineața asta ne pregătim să începem o nouă și minunată experiență spirituală, în care Domnul ne va vorbi prin Epistola lui Pavel către Filipeni. Nădăjduiesc că aveți Biblia la voi și că o deschideți la primul capitol. În dimineața asta este dorința mea să vă prezint această deosebită, deosebită epistolă.

Permiteți-mi să vă citesc versetele 1 și 2, ca punct de la care să pornim în prezentarea epistolei lui Pavel. „Pavel şi Timotei, robi ai lui Isus Cristos, către toți sfinții în Cristos Isus, care sunt în Filipi, împreună cu episcopii şi diaconii: Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Cristos!” Acum când ne apropiem de această epistolă, pe care am numit-o „Epistola bucuriei,” mă încred în Dumnezeu și mă rog ca El să modeleze inimile noastre și viețile noastre și atitudinile noastre prin această experiență. Sunt patru capitole scurte. Tema acestor capitole este bucuria; Pavel o menționează de cel puțin 16 ori în aceste patru capitole. De asemenea el Îl menționează pe Cristos de 50 de ori. Și asta pentru că bucuria lui se afla în Cristos, și de asemenea tot acolo se află și bucuria noastră.

Trăim într-o lume oarecum tristă, o lume care cunoaște disperarea, depresia, neîmplinirea, nemulțumirea, tânjirea după lucruri care niciodată nu se vor împlini. Este un fel de realitate tristă, cu un viitor și mai sumbru, pentru că avem o lume plină de tristețe fără speranța că ceva ar trebui neapărat să se schimbe. Anii lungi ai vieții devin în mod inevitabil ani lungi de tristețe în care din când în când sunt și momente de bucurie, care devin din ce în ce mai puțin frecvente, pe măsură ce are loc îmbătrânirea. Și acesta este probabil motivul pentru care procentul cel mai ridicat de suicid este între cei care au peste 65 de ani, pe măsură ce lungimea anilor și scăderea momentelor de fericire aduc o tristețe morbidă și o lipsă de satisfacție în viață.

Oamenii vorbesc despre fericire și poate ar trebui să definim întâi fericirea, cel puțin într-un mod foarte simplu. Fericirea este o atitudine sau satisfacție sau împlinire bazată pe unele circumstanțe prezente. Fericirea este legată de evenimente. Fericirea e legată de circumstanţe. Fericirea este legată de întâmplare, care e un cuvânt care oferă în esență ideea de șansă. Fericirea este ceva ce nu poți programa sau planifica, poate să aibă loc sau poate să nu aibă loc, și este atât de evazivă. Dar se referă la împlinire sau satisfacție, care este legată de un lucru ocazional, o circumstanță întâmplătoare. Și aceasta este ceea ce poate omul cel mai bine. Pe de altă parte, când noi vorbim de bucurie, noi nu vorbim de ceva care este legat de șansă, deloc. Noi vorbim despre ceva ce nu este legat deloc de circumstanțe. Noi vorbim despre o încredere profundă că toate lucrurile sunt în regulă, indiferent de circumstanțe, indiferent de dificultăţi, indiferent de probleme. Și asta este ceva foarte diferit de fericire.

Bucuria, ca să fie înțeleasă într-un sens biblic, trebuie să fie înțeleasă în relație cu Dumnezeu. Trebuie să fie înțeleasă ca fiind ceva care devine al tău în Cristos. Trebuie să fie înțeleasă ca fiind o posesiune permanentă a fiecărui credincios, nu o încântare capricioasă care vine și pleacă după cum șansa îi oferă oportunitatea. Noi vorbim de bucurie; care este cu mult diferită de fericire. Definiția mea favorită a bucuriei este aceasta: bucuria este steagul care flutură deasupra castelului inimii atunci când Împăratul locuiește acolo. Bucuria este steagul care flutură deasupra castelului inimii atunci când Împăratul locuiește acolo. Îmi place această definiție, și așa și este. Și cred că numai creștinii cunosc bucuria adevărată și de durată. Verbul „a te bucura” apare de 74 de ori în Noul Testament. Substantivul „bucurie” apare de 59 de ori în Noul Testament. Este evident că e o parte și un aspect al experienței creștine.

Dacă îmi permiteți, în câteva momente aș dori să vă ofer teologia bucuriei. Voi începe cu o afirmație, și voi continua să adaug la această afirmație și alte aspecte până când va deveni o teologie întreagă a bucuriei. Întâi de toate, bucuria vine de la Dumnezeu. Este un dar al lui Dumnezeu. În Psalmul 4 versetele 7 și 8 spune: „Tu-mi dai mai multă bucurie în inima mea, căci numai Tu, Doamne, îmi dai liniște deplină în locuința mea.” Și psalmistul spune: „Tu îmi dai bucurie, Tu-mi dai încântare datorită relației mele de siguranță cu Tine.” Mai citim asta și în Psalmul 16:11 care ar trebui adăugat la Psalmul 4 „În prezența Ta este plinătate de bucurie.” Dumnezeu este sursa bucuriei. Așadar, noi începem să spunem despre teologia bucuriei următoarele „Bucuria este un dar de la Dumnezeu.” Acum, aș dori să adaug încă ceva. Bucuria este un dar de la Dumnezeu pentru cei care cred Evanghelia. Bucuria este un dar de la Dumnezeu pentru cei care cred Evanghelia. În acea minunată zi de pe plaiurile Iudeii, când un înger a anunțat sosirea nașterii Mântuitorului, îngerul a spus: „Nu vă temeți, pentru că vă aduc o veste bună care va fi o mare bucurie pentru tot norodul, astăzi în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor, care este Cristos Domnul.” Este Evanghelia care aduce bucurie, și aceasta transmite bucurie inimii umane.

Bucuria este un dar de la Dumnezeu pentru cei care cred Evanghelia, care cred Evanghelia Domnului Isus Cristos. În minunata relatare a Evangheliei după Ioan, în capitolul 15 el spune la versetul 11: „V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria Mea să fie în voi și ca bucuria voastră să fie deplină.” Cristos a venit ca să proclame Evanghelia care să dea omului bucurie. Așadar, bucuria este un dar de la Dumnezeu pentru cei care cred în Evanghelie. Aș dori să mai adaug o parte acestei afirmații. Bucuria este un dar de la Dumnezeu pentru cei care cred Evanghelia, bucuria fiind produsă în ei de Duhul Sfânt -este produsă în ei de Duhul Sfânt. În Romani, capitolul 14, este o expresie minunată pe care cred că ați citit-o, dar poate că nu ați reținut-o. Spune în versetul 17 din Romani 14: „Împărăția lui Dumnezeu este neprihănire, pace și bucurie în Duhul Sfânt.” Și în Galateni 5:22 spune: „roada Duhului este dragostea, bucuria”, așadar bucuria este un dar de la Dumnezeu pentru cei care cred, fiind produsă în ei de Duhul Sfânt. Locuirea Duhului aduce în inimă neprihănire, pace și bucurie.

Aș dori să mai adaug un element la enunțul nostru. Adevărata bucurie este un dar de la Dumnezeu, care vine la cei care cred Evanghelia, fiind produsă în ei de Duhul Sfânt, pe măsură ce credinciosul primește și ascultă Cuvântul - pe măsură ce credinciosul primește și ascultă Cuvântul. Ieremia 15:16 „Când am primit cuvintele Tale, le-am înghițit; cuvintele Tale au fost bucuria şi veselia inimii mele.” Și pe drumul Emausului, ucenicii care au fost împreună cu Isus și-au zis: „Nu ardea inima în noi” – este o expresie de bucurie „când vorbea cu noi și ne dădea Cuvântul Său, când ne învăța despre El din Scriptură?” Și în 1 Ioan 1:4: „V-am scris aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină.” Când tu primești acest cuvânt și aplici acest Cuvânt, tu experimentezi bucuria deplină.

Așadar, bucuria adevărată pe care credinciosul o cunoaște este un dar de la Dumnezeu, pentru cei care cred, fiind produsă în ei de Duhul Sfânt, pe măsură ce ei primesc și ascultă de Cuvânt. Aș dori să mai adaug un gând. Adevărata bucurie este un dar de la Dumnezeu pentru cei care cred Evanghelia, fiind produsă în ei de Duhul Sfânt pe măsură ce ei cred și primesc Cuvântul sau îl primesc și-l aplică și când este amestecat cu încercări, când este amestecat cu încercări. Un element foarte important, foarte important; niciodată nu vei experimenta realitatea bucuriei adevărate decât dacă aceasta este clar evidențiată prin contrast cu încercările. Este, într-un sens foarte real, cunoscută numai prin contrast - cu tristețe, durere, dificultate. 1 Tesaloniceni 1:6 spune: „Şi voi înșivă aţi călcat pe urmele mele şi pe urmele Domnului, întrucât aţi primit Cuvântul în multe necazuri, cu bucuria care vine de la Duhul Sfânt.” Aceasta le însumează pe toate: Duhul Sfânt, încercări, Cuvânt, bucurie. În 2 Corinteni vă amintiți de capitolul 6 și versetul 10: „întristați și totuși plini de bucurie.” Cu alte cuvinte, veți trece prin circumstanțe triste, însă întotdeauna cu bucurie. Vă amintiți de cuvintele lui Iacov, din capitolul 1, versetul 2: „să socotiți ca o mare bucurie când treceți prin diferite încercări?” și cuvintele lui Petru, 1 Petru 1: „În ea voi vă bucurați mult, cu toate că acum, dacă trebuie, sunteți întristați pentru puțină vreme, prin felurite încercări.”

Deci adevărata bucurie este un dar de la Dumnezeu, pentru cei care cred Evanghelia, fiind produsă în ei de Duhul Sfânt, pe măsură ce primesc Cuvântul și ascultă de Scriptură, fiind însoțită de diferite încercări. Și un ultim gând în mica noastră teologie. Adevărata bucurie este un dar de la Dumnezeu pentru cei care cred Evanghelia, fiind produsă în ei de Duhul Sfânt pe măsură ce primesc și ascultă Cuvântul, fiind amestecată cu încercări, ei punându-şi nădejdea în slava viitoare - ei punându-şi nădejdea în slava viitoare. Noi ar trebui, conform cu Romani 12:12 să ne bucurăm în nădejde. 1 Petru capitolul 4, versetul 13 spune: „dimpotrivă, bucurați-vă, întrucât aveţi parte de patimile lui Cristos, ca să vă bucurați şi să vă veseliți şi la arătarea slavei Lui.” Cu alte cuvinte, să răbdăm cu bucurie, pentru că știm ce bucurie va urma. Și Iuda 24 spune: „Iar a Aceluia, care poate să vă păzească de orice cădere, şi să vă facă să vă înfățișați fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale.” Aceasta este bucuria credinciosului. Aceasta este teologia bucuriei. Este un dar de la Dumnezeu pentru cei care cred Evanghelia, fiind produsă în ei de Duhul Sfânt pe măsură ce ei primesc și ascultă de Scriptură, fiind amestecată cu încercări iar ei şi-au pus nădejdea și și-au îndreptat inimile către slava viitoare. Aceasta este teologia bucuriei într-o singură afirmație.

Petru le însumează pe toate într-un mod magnific, cred că în 1 Petru 1:8: „pe care voi Îl iubiți fără să-L fi văzut, credeți în El, fără să-L vedeți, şi vă bucurați cu o bucurie negrăită şi strălucită.” Și Petru le scrie creștinilor persecutați, așa cum vom vedea în seara asta.

Dar voi vă bucurați cu o bucurie negrăită pentru că bucuria voastră este un dar de la Dumnezeu, fiind produsă de Duhul pe măsură ce răspundeți la Cuvânt, fiind amestecată cu încercări, și voi v-ați îndreptat sentimentele deja spre slava viitoare. Aceasta este tema acestei mici epistole: bucuria credinciosului. Este epistola bucuriei. Pavel le scrie celor din Filipi. Îi iubea pe filipeni și ei îl iubeau pe el. De fapt, este convingerea mea personală că legătura de dragoste dintre Pavel și filipeni a întrecut orice altă legătură dintre el și altă biserică. Era ceva atât de adânc și atât de special cu privire la relația lor de dragoste, că în situația în care el era prizonier, și el menționează prizonieratul său de patru ori în capitolul 1, el de fapt le scrie celor din Filipi pentru că era preocupat de mâhnirea lor.

Sunt și alte lucruri cu care el este preocupat. Este preocupat de unitatea lor. Este preocupat de credincioșia lor. Este preocupat de o mulțime de lucruri care apar în epistolă. Însă din punct de vedere al relației, preocuparea lui profundă este că acești oameni care îl iubesc atât de mult vor fi întristați pentru că el este prizonier. Ei se vor întrista datorită circumstanțelor în care se găseşte el. Ei vor fi triști datorită privațiunii sale. Ei vor fi triști datorită posibilității morții lui. Și el le scrie spunând, de fapt: „Uitați, eu mă bucur, așa că nu faceți nici voi mai puțin.” Și astfel epistola este intenționată ca să exprime bucuria autorului ei. Să începem să ne uităm la introducere și nu vom săpa prea adânc și prea profund în text, este un text atât de simplu. Aș dori să vă ofer ceva din context, care cred că va face ca această frumoasă epistolă să fie atât de reală pentru voi. Trei lucruri pe care să le observați în primele două versete: slujitorii, sfinții și salutul. Slujitorii și sfinții sunt în versetul 1, salutul este în versetul 2. Să începem cu slujitorii: „Pavel și Timotei, robi ai lui Isus Cristos.” Nu mai trebuie să spunem nimic despre asta. Toți îl știm pe Pavel. Cu toții îl știm pe Timotei. Cu toții înțelegem ce înseamnă să fii un rob al lui Cristos Isus. Dar permiteți-mi să abordez puţin aspectul slujitorilor. Pavel, apostolul iubit, Pavel convertit pe drumul Damascului, Pavel, cel mai nobil rob al lui Cristos pe care l-a cunoscut lumea vreodată, Pavel, acel om remarcabil pe care Duhul lui Dumnezeu l-a folosit să scrie 13 din epistolele Noului Testament, Pavel, cel care devine model și exemplu pentru fiecare creștin, el este autorul.

Poate că descrierea cea mai concisă a lui Pavel nu se găsește nicăieri altundeva decât în această scrisoare. Dacă vă uitați la capitolul 3 pentru o clipă, vă atrag atenția asupra versetului 4. În versetul 4: „Măcar că eu aş avea pricină de încredere chiar în lucrurile pământești” spune el, relaționându-se la unii a căror încredere este strict legată de fire și nu de Domnul, el spune „dacă crede cineva că se poate încrede în firea pământească, eu și mai mult.” Dacă vreți să vă lăudați cu realizările voastre, dacă vreți să vă puneți încrederea în umanitatea voastră, în realizările voastre umane, spune el, iată-le pe ale mele, versetul 5. „Am fost tăiat împrejur în a opta zi” – acesta este modelul pentru fiecare copil evreu – „din națiunea lui Israel”, din poporul ales al lui Dumnezeu, „din seminția lui Beniamin”, una dintre cele mai alese seminții, „evreu din evrei.” Cu alte cuvinte, între semenii mei eram stimat ca fiind apogeul a ceea ce înseamnă a fi evreu. „În ce privește Legea, fariseu.”

Acum, acestea chiar erau niște realizări. El a sărit peste toate obstacolele din iudaism, tăiat împrejur a opta zi, aparținând lui Israel, din seminția lui Beniamin, stimat între evrei ca fiind un adevărat evreu, un evreu nobil, un evreu exemplar. În ce privește Legea, și-a luat această țintă ca să fie cel mai zelos pentru Lege și a devenit un fariseu. Versetul 6: „în ce privește râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană.” Semenii lui, nu Dumnezeu, semenii lui l-au găsit fără prihană. L-au găsit ca fiind omul care a trăit după Lege, un om de o integritate religioasă deosebită, după sistemul lui propriu. Versetul 7: „Dar lucrurile, care pentru mine erau câștiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Cristos. Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Cristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să-L câștig pe Cristos.” În aceste versete îl aveți pe Pavel, acesta este el - acesta este el.

Era un evreu. Era un evreu zelos. Era un evreu legalist. Era un fariseu. A păzit Legea atât cât putea un om să țină Legea. Era fără pată între cei din vremea lui. Și a socotit toate aceste realizări umane ca un gunoi, le-a socotit un gunoi, ca să-L câștige pe Cristos, pentru că, în versetul 9, el a vrut „şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credința în Cristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă.” Și astfel, s-a dat pe sine lui Cristos. Acesta este Pavel. Și apoi și-a petrecut restul vieții proclamând acest lucru. Acesta este Pavel.

Cum rămâne cu Timotei? Timotei a fost fiul lui Pavel în credință, i-a fost prezentat, așa cum spune în Fapte, capitolul 16, când Pavel a vizitat Derbe și Listra, în zona din jurul Galatiei. L-a găsit pe acest tânăr, l-a luat ca protejat al său, l-a pregătit și l-a învățat. El a devenit un fiu real pentru Pavel. Timotei era însoțitorul lui favorit, cel căruia avea să-i dea ca moștenire lucrarea în viitor, când avea să plece din lumea aceasta. Îl știm și pe Timotei. Am petrecut un timp de trei ani cu el în 1 și 2 Timotei, așadar nu vom mai dezbate această chestiune. Apropo, acele două epistole pe care le-am studiat au fost scrise la doi ani după epistola către Filipeni. Aceasta a fost scrisă în timpul primului prizonierat al lui Pavel. 1 Timotei a fost scrisă după ce a fost eliberat și 2 Timotei a fost scrisă în timpul celei de-a doua și ultimei sale detenții, la câțiva ani după aceasta. Dar iarăși, dacă vrem doar o prezentare scurtă a lui Timotei, aflăm una deosebit de minunată chiar în această epistolă, capitolul 2, versetul 19.

Aici Pavel ni-l prezintă pe Timotei într-un fel foarte concis. Aflăm tot ce trebuie să știm despre el. „Nădăjduiesc, în Domnul Isus, să vă trimit în curând pe Timotei, ca să fiu şi eu cu inimă bună când o să am vești despre voi.” Timotei va veni și va afla ce se întâmplă cu voi și mă va încuraja atunci când îmi va spune cum sunteți. Timotei este mesagerul meu. Și motivul pentru care îl trimit este acesta și aici aflăm puțin despre Timotei, versetul 20: „Căci n-am pe nimeni, care să-mi împărtășească simțirile ca el, şi să se îngrijească într-adevăr de starea voastră.” Este ca o clonă. Nu e nimeni ca el. Inima lui bate împreună cu inima mea. Sângele lui curge împreună cu sângele meu. Îl trimit pe el pentru că el este cel care îmi împărtășește simțirile. Nu doar atât, el este preocupat cu adevărat de starea voastră. Este preocupat sincer de voi. Și aceasta desigur pentru că a fost acolo atunci când s-a înfiinţat biserica din Filipi. El a fost prezent. Era în cea de-a doua călătorie misionară. Și a mai făcut alte două călătorii. Și de asemenea era o legătură între el și ei. El spune în versetul 21: „Ce-i drept, toți umblă după foloasele lor, şi nu după ale lui Isus Cristos.” Ce gând tragic este acesta! Aici este apostolul Pavel care vorbește: „Nu am pe nimeni să trimit decât pe Timotei, pentru că toți ceilalți oameni din jurul meu își caută foloasele lor. Timotei este singurul care are inima mea” – ce comoară! „Îl trimit pe el.”

În versetul 23 spune: „Pe el, deci, nădăjduiesc să vi-l trimit, de îndată ce voi vedea ce întorsătură vor lua lucrurile cu privire la mine.” Tot ce trebuie să știți despre Timotei este că atunci când Pavel s-a uitat în jur și când a văzut cine este în jurul lui el a spus „El este singurul care are un duh asemănător. El este singurul a cărui inimă bate împreună cu inima mea. El este singurul care este ca mine. El este singurul pe care pot să-l trimit.” Aceasta ne spune ceva despre Timotei. A fost și Timotei co-autor la epistola către Filipeni? Nu. Implicația de aici nu este Pavel și Timotei ca scriitori, ci Pavel și Timotei ca robi ai lui Cristos Isus, care sunt împreună atunci când Pavel scrie. Poate spui: „Cum de știi asta?” Pentru că începând cu versetul 3 toate pronumele sunt la persoana întâi singular. Nu spune niciodată „noi”, ci este întotdeauna „eu.” Eu, al meu, a meu, în versetul 3, al meu, în versetul 4, eu, în versetul 12, așa stau lucrurile până la capăt. Pavel este autorul, Timotei este însoțitorul. Ei bine, de ce adaugă și numele lui Timotei? Este important ca să adauge și numele lui Timotei? Da. Este important din câteva motive.

Primul: Timotei era binecunoscut de Filipeni, și îndrăgit de Filipeni. Așa cum am spus, el era acolo când a început biserica, în Fapte 16, este același capitol al însoțirii lui Timotei cu Pavel. Timotei vine cu el în versetele de la 1 la 3 și până în versetul 11, ei sunt în Filipi și biserica este plantată. Așadar, creștinii din Filipi îl știau pe Timotei încă de la început. Mai mult, din moment ce Pavel urma să-l trimită pe Timotei și a vrut ca Timotei să aibă parte de cea mai bună primire, el îl include și pe Timotei ca un adevărat conlucrător încă de la salut. El este un adevărat conlucrător cu apostolul. Și mai târziu, el adâncește lucrurile când spune: „El este singurul care are aceleași simțăminte ca și mine.”

Și în al treilea rând, este foarte posibil ca Timotei să fie secretarul căruia Pavel i-a dictat epistola către Filipeni. Știm că Pavel și-a dictat epistolele. Oh, au fost și câteva ocazii când a scris, dar multe din epistolele pe care le știm au fost dictate. De exemplu, nu știu câți dintre voi vă amintiți că atunci când ați citit din Romani, capitolul 16, chiar la finalul capitolului, versetul 22 spune: „Eu, Terțiu, cel care am scris această epistolă, vă salut în Domnul.” Asta nu înseamnă că Terțiu a fost autorul. În versetul din Romani, capitolul 1, Pavel spune că el este autorul. Terțiu a fost secretarul, cel căruia i s-a dictat, cel care a scris-o. În 1 Corinteni 16:21 Pavel încheie spunând: „salutările vi le scriu cu mâna mea, Pavel.” Cu alte cuvinte, altcineva a scris toate acestea, timp în care eu am dictat, dar eu semnez cu numele meu la final. Face același lucru în Coloseni 4:18, în Galateni 6:11 și în 2 Tesaloniceni 3:17. Așadar, era obișnuit pentru Pavel să dicteze, se prea poate ca Timotei să fi fost secretarul lui.

El era însoțitorul lui. El a vrut ca cei din Filipi să știe că era prețuit în calitate de conlucrător, atunci când el urma să vină la ei ca să fie acceptat ca atare, și ei cu siguranță au făcut acest lucru, datorită legăturii de dragoste care deja exista între ei, dar aceste cuvinte întăresc acest lucru. Și poate că el a fost cel căruia Pavel i-a dictat. Timotei a devenit o parte vitală din viața lui Pavel, slujind alături de el ani de zile. Și acum el este disponibil pentru Pavel. Pavel este un prizonier. El e în închisoare. El menționează asta de patru ori în capitolul 1. Timotei nu era închis, din câte știm. Dar Timotei este în stare să vină și să-l vadă pe Pavel, să lucreze alături de el și să-l ajute pe Pavel. Natura acestei întemnițări i-a îngăduit acest privilegiu. Observați titlul pe care Pavel l-a ales pentru cei doi „Pavel și Timotei, robi ai lui Isus Cristos.” Acel titlu, apropo, este folosit și de Iacov, în Iacov 1:1, de Petru, în 2 Petru 1:1 și de Iuda, în versetul 1. Așadar, scriitorilor Scripturii le place să fie numiți robi ai lui Cristos. Termenul doulos transmite ideea de proprietate, posesie, apartenență, dependență, subjugare, loialitate, tot ceea ce ne gândim că ar reprezenta un rob.

Oricum, el subliniază ceva ce poate că nu ați prins, și anume este disponibilitatea la slujire. Puteți concepe acest gând? Disponibilitatea la slujire. Ne gândim la un sclav în limba engleză, ne gândim la un comportament forțat, la o datorie făcută din obligație, la o subjugare abuzivă, dar nu aceasta este ideea. Un rob era un sclav legat de un individ. Și adesea era cazul că această legătură era din afecțiune și din dragoste și dintr-un simțământ al respectului, nu era un fel de frică abjectă. De exemplu, vă amintiți de Exod capitolul 21, versetul 5 unde legea lui Dumnezeu care era pentru sclavul care dorea să rămână în mod permanent cu stăpânul său? Mulți dintre robii din națiunile antice ale lui Israel și-au iubit stăpânii profund și cu afecțiune, și ca rezultat, au dorit să-l slujească pe stăpân până la finalul vieții. Dacă un sclav dorea așa ceva, se ducea la stăpân și spunea: „Vreau să te slujesc toată viața mea.” Atunci stăpânul urma legea lui Dumnezeu care spunea: „Să îl duci pe robul tău la ușă, să îi iei urechea și să-i străpungi cu un ac lobul urechii. Și străpungerea urechii și gaura din ureche, va fi semnalul și simbolul pentru toți cei ce-l vor vedea că acest om este rob din dragoste.” Acesta era un rob din dragoste care a ales o legătură pe viață cu cineva pe care dorește cu ardoare să-l slujească.

Așadar, Pavel și Timotei nu se văd pe ei înșiși ca niște sclavi într-o manieră abjectă, fiind nevoiți să facă ceva ce nu voiau să facă, ci ca niște robi de bunăvoie ai lui Isus Cristos, slujeau cu bucurie, din inimă, cu afecțiune, din dragoste. Observați vă rog, „robi ai lui Cristos Isus”, acesta a fost totdeauna lucrul spre care Pavel și-a îndreptat atenția. Slujirea lui a fost totdeauna către Cristos, totdeauna către Cristos. El nu era un rob al bisericii. El nu era un rob al liderilor din biserică. El nu era un rob al Romei, chiar dacă era prizonier al Romei. El era un rob al lui Cristos Isus – întotdeauna și-a legat viața de Cristos. Și această percepție de slujire este absolut necesară pentru toți cei care vor să-L slujească pe Domnul. Dacă te atașezi de oameni, te vor dezamăgi. Dacă te atașezi de biserică, te va dezamăgi. Dar dacă te atașezi de Domnul, nu vei fi niciodată dezamăgit. Dacă decizi să-ți evaluezi slujirea pe baza opiniei oamenilor, vei rătăci. Sau pe baza opiniei sau a succesului bisericii, o vei lua razna. Dar dacă alegi să-ți evaluezi viața și slujirea între tine și Domnul, niciodată nu o vei lua razna, pentru că tu totdeauna vei ști unde stai.

Slujirea lui Cristos este libertatea desăvârșită. Slujirea lui Cristos este libertatea desăvârșită. Pavel spune în versetul 7 „lanțurile mele” spune în versetul 13 „lanțurile mele”, versetul 14 „lanțurile mele”, versetul 17 „lanțurile mele” sau lanțuri sau legăturile mele. Dar în ciuda a tuturor acestora, el nu era un sclav al Romei, el era robul lui Isus Cristos. Isus Cristos era Cel care îi împlinea toate nevoile. Era Isus Cristos Cel care îi hotăra sarcinile, precum 2 Samuel 15:15 unde spune așa de frumos „Slujitorii tăi vor face tot ce va voi domnul nostru împăratul.” Isus Cristos era Cel care Se va îngriji de toate nevoile sale, care a spus: „Harul Meu îți este îndeajuns.” El L-a slujit pe Isus Cristos.

Acum, în acest timp el era un prizonier și în timpul prizonieratului său, el scrie patru epistole. Le cunoaștem ca fiind „epistolele din închisoare.” Sunt numite așa pentru că, desigur, au fost scrise când a fost în închisoare. Acestea sunt Efeseni, Coloseni, Filipeni și Filimon, acea mică scrisoare. Dacă citiți Filipeni, el spune că este în închisoare. Dacă citiți Efeseni, el spune că este în închisoare. Dacă citiți Coloseni, el spune că este în închisoare. Dacă citiți Filimon, el spune că este în închisoare. Nu avem nicio dificultate să discernem unde se afla atunci când a scris cele patru epistole. Acum, unii au sugerat că el era în închisoarea din Efes când a scris, dar această perspectivă nu se potrivește atunci când este analizată. Alții spun că s-ar putea ca el să fi fost în închisoarea din Cezarea. Nici aceasta nu rezistă unei analize atente, nu cred, de asemenea. Cel mai bine este să îl vedem în închisoarea din Roma când scrie toate cele patru epistole. De ce Roma? Capitolul 1, versetul 13 menționează „curtea împărătească,” care cel mai bine s-ar potrivi Romei decât cetăților Efes sau Cezareii. Și apoi în capitolul 4 versetul 22: „Toți sfinții vă trimit sănătate, mai ales cei din casa Cezarului,” aceasta se potrivește cel mai bine cu Roma, pentru că acolo era locuința Cezarului.

Mai mult, în capitolul 1, versetele 14 la 18, el vorbește despre predicatori care Îl predică pe Cristos, unii din dragoste, iar alții din duh de ceartă, fie ca să-l ajute pe Pavel, fie ca să adauge o durere la situația lui și așa dificilă. Și faptul că acolo erau mulți predicatori ar fi oarecum un indicator al faptului că era o cetate mare, precum Roma, mai degrabă decât o cetate mică. Mai mult, în capitolul 1, el pare că așteaptă un verdict decisiv. El spune: „Fie că trăiesc, fie că mor, sunt strâns din două părți, aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Cristos, căci ar fi cu mult mai bine; dar, pentru voi, este mai de trebuință să rămân în trup.” Se pare că aștepta o decizie cu privire la destinul său. Capitolul 2, versetul 17, el spune: „Şi chiar dacă va trebui să fiu turnat ca o jertfă de băutură peste jertfa şi slujba credinței voastre, eu mă bucur şi mă bucur cu voi toți.” Cu alte cuvinte, dacă aceasta este vremea plecării mele, atunci așa să fie. Pe de altă parte, versetul 24: „mă încred în Domnul că în curând voi veni şi eu” – mi se pare că indică fie moartea, fie eliberarea sa într-un timp foarte scurt. Dacă acest lucru era adevărat, cel mai potrivit este să-l vedem ca fiind în Roma, pentru că Roma era locul în care aveau loc astfel de judecări, în care un astfel de verdict putea să aibă loc. El urma să fie eliberat din Roma de către o curte romană de judecată.

Așadar, cel mai bine este să presupunem că el scrie din Roma. Este legat în lanțuri cumva, cu suficientă libertate ca să-i primească pe cei care vor să vină și să lucreze alături de el, în acest caz, pe Timotei. El așteaptă eliberarea iminentă, așa ca să poată veni și să fie cu ei, în cazul în care nu-i iau viața. Așadar, putem presupune, că acest lucru are loc în jurul anului 64 d.Cr., și aceasta este ultima din cele patru epistole scrise în închisoare, în care el anticipează ori moartea, ori eliberarea. Așadar, acesta a fost Pavel, acesta a fost Timotei, aceasta a fost situația, erau slujitorii.

Cum rămâne cu sfinții? Ascultați cu atenție acum. Cum rămâne cu sfinții? Cine sunt ei? Versetul 1 spune: „către toți sfinții în Cristos Isus, care sunt în Filipi, împreună cu episcopii şi diaconii.” El îi include pe liderii de biserică, forța spirituală călăuzitoare și grupul de slujire al bisericii. Dar el scrie, vă rog să observați, sfinților – sfinților. Acel cuvânt minunat a fost atât de încețoșat de înțelegerea noastră culturală că realmente am pierdut din vedere ce este un sfânt. Unii cred că un sfânt este o persoană căreia i s-a făcut o statuie, cineva care a fost canonizat. Sau așa cum a spus un băiețel „Sunt niște oameni care au murit, pe care i-ați pus pe peretele clădirii bisericii și care împiedică să treacă lumina prin ei.” Acum, acest lucru ar fi mai adevărat decât ne-ar plăcea să admitem, că uneori noi care suntem chemați sfinți suntem parcă mai mult niște oameni morți care împiedicăm lumina să treacă. Dar toate acele lucruri reprezintă un fel de înțelegere culturală a ceea ce este un sfânt. Vorbim despre sfântul acesta și sfântul acela, și mai jos pe stradă este Biserica Sfânta Genoveva, și ceea ce nu știu acești oameni este că sunt mii de sfinți care trăiesc aici și probabil că ei nu ne recunosc pe noi pentru ce suntem cu adevărat.

De fapt, cuvântul „sfânt” este o desemnare folosită în Scriptură pentru oricine și pentru toți cei care au o viață nouă în Cristos, toți creștinii sunt sfinți. Fapte, capitolul 9, versetul 13: „Doamne, a răspuns Anania ‘am auzit de la mulți‘” – cu referire la Saul sau la Pavel – „‘despre toate relele pe care le-a făcut omul acesta‘ sfinților Tăi în Ierusalim.” Este sinonim cu a fi creștin, este sinonim cu credincios. Versetul 32: „Pe când cerceta Petru pe toți sfinții, s-a pogorât şi la cei ce locuiau în Lida.” Este un alt cuvânt pentru creștin, toți suntem sfinți. Bunicul meu obișnuia să spună: „Sunt două feluri de oameni în lume: sfinții și nesfinții” iar tu ești fie unul, fie celălalt. Acum, cuvântul sfânt înseamnă separat, unic, diferit, pus deoparte. În esență cuvântul poate fi tradus cu sfânt. Este în legătură cu cuvântul ebraic kadosh, care înseamnă același lucru: unic, diferit, pus deoparte. Nu se referă la martirii care au murit sau la oameni canonizați, nici la oameni super-pioși, ci la toți credincioșii. Scrisoarea către Corinteni, fiți atenți, 1 Corinteni a fost scrisă celor care sunt chemați să fie sfinți, și dacă Corintenii au fost sfinți, dragilor, este o mare deschidere în acest termen, o mare deschidere. Efeseni 1:1 a fost scris către sfinții din Efes.

Acum, cum definiți un sfânt? Sfinții în Cristos Isus – suntem sfinți, suntem făcuți sfinți prin mântuirea lui Cristos. Am fost făcuți neprihăniți. Am primit viața lui Dumnezeu. Am fost puși deoparte, unici și diferiți de restul lumii. Suntem sfinți. Avem tot dreptul să fim identificați ca sfinți. Suntem sfinți în Cristos Isus. Aceasta este o frază pe care Pavel o adoră. Nu vei întâlni niciodată un budist care să spună: „Eu sunt în Buddha.” El se poate închina lui Buddha, dar nu este in Buddha. Nu vei întâlni niciodată un musulman care să spună: „Eu sunt în Mahomed.” Nu vei întâlni niciodată un scientolog care să spună „Eu sunt în Mary Baker Eddy.” Nu vei întâlni niciodată un mormon care să spună: „Eu sunt în Joseph Smith, sunt în Brigham Young.” Ei pot urma învățăturile unui mare lider, dar doar noi suntem în Cristos, uniți, având aceeași viață. De aceea suntem puși deoparte. Suntem îngropați cu El în moartea Lui și am înviat cu El în viața cea nouă. Viața noastră este viața Lui. „Am fost răstignit împreună cu Cristos și nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine.” Și cu toții suntem uniți împreună într-o singură viață, viața lui Cristos.

Așadar, el le scrie credincioșilor care sunt în Cristos, care sunt chemați să fie – în mod legitim – sfinți, pentru că ei sunt puși deoparte, sfinți și separați de restul lumii, prin lucrarea lui Dumnezeu. Și unde trăiesc ei? În Filipi. Este acest lucru important? Este. Cetatea avea anumite particularități; ascultați acum. Încă din vremea fenicienilor, a avut niște mine de aur și de argint deosebite. Când au descoperit prima dată aur și argint, desigur, a devenit o cetate înfloritoare. Și oamenii s-au grăbit către acea zonă înainte să fie înființată cetatea și au început să sape acolo. Și datorită descoperirilor uimitoare de aur și de argint de acolo, locul a devenit un centru comercial în lumea antică, un centru comercial deosebit. Locația sa este extrem de strategică. Este situată chiar în vârful mării Egee, chiar în partea de sus. Și știți că Asia Mică pătrunde în Marea Mediterană, că Grecia pătrunde în Mediterana, că Italia pătrunde adânc în Mediterana, așadar orice drum de la est la vest trebuie să treacă prin vârful mării Egee și a mării Adriatice, care se ridică astfel între Grecia și Italia și Asia Mică. Așadar, toate drumurile importante trec prin vârful mărilor Egee și Adriatică, şi treceau exact prin cetatea Filipi.

Mai mult, era și un lanț muntos, iar trecerea din Asia în Europa trecea printre acești munți. Aceasta a fost singura cale prin care puteai trece, fără să fie necesar să escaladezi toate vârfurile, iar trecerea era prin Filipi. A fost localizat strategic chiar la trecerea dintre Asia și Europa, între est și vest. Drumul trecea prin acea trecătoare, pe o lungime de 800 de km din Grecia către Italia, era drumul cel mare Ignatia. Când a ajuns în Italia și se îndrepta către Roma, a devenit cunoscut ca fiind Via Apia, cu care toți cei care studiază istoria Romei sunt familiarizați. A fost construit în 146 î.Cr. Drumul cel mare Ignatia, a fost ruta comercială de la est la vest, iar cetatea Filipi era chiar pe acest drum. Era un loc strategic în Europa, era un loc strategic pentru a construi o cetate. Cetatea în sine a fost construită de Filip al Macedoniei, tatăl lui Alexandru cel Mare. Și motivul pentru care a construit această cetate a fost pentru a controla trecerea - pentru a controla drumul. Una din cele mai decisive bătălii din istorie a fost purtată acolo mult mai târziu; a fost Filipi unde Antoniu l-a învins pe Brutus și Cassius, și astfel, a fost decis întregul viitor al Imperiului Roman - o cetate foarte strategică.

În al treilea rând, a fost o colonie romană. Nu doar că a avut mine de aur și de argint - care, apropo, până în vremea lui Pavel au fost secătuite, dar, cu toate acestea, ele serviseră ca fundament pentru activitatea comercială, iar activitatea comercială continua. Și nu doar că avea o locație strategică, dar în al treilea rând era o colonie romană. Și să fii o colonie romană, era, cu adevărat, cel mai înalt nivel de demnitate pentru o cetate. Coloniile romane aveau importanță militară. Ele făceau parte din așezările romane ca să creeze Pax Romana sau Pacea romană. Modul în care Roma a fondat cetatea Filipi a fost modul în care ei au înființat cele mai multe cetăți. Ei găseau o cetate care era strategică pentru ei. Deja era o cetate grecească, dar ei o voiau ca să fie colonie romană, așadar, ei luau 300 de soldați romani, soldați veterani care erau aproape de pensionare, îi duceau împreună cu familiile lor și îi puneau să locuiască chiar în mijlocul acelei cetăți și să înceapă să guverneze acea cetate și să conducă acea cetate și să o transforme într-o colonie romană. Și asta s-a întâmplat; au venit câțiva soldați veterani ai Romei împreună cu familiile lor, poate și alții de asemenea, și s-au așezat acolo cu cultura romană, cu stilul de viață roman.

Oamenii dintr-o colonie romană se bucurau de trei lucruri: se bucurau de ceea ce limba latină numea liberitas, care înseamnă auto-guvernare. Ei nu erau guvernați de Roma. Ei se auto-gospodăreau. Guvernarea romană le oferea acest privilegiu, având un fel de rânduială a guvernării lor prin așezarea soldaților. În al doilea rând, se bucurau de ceea ce limba latină a numit immunitas sau imunitate. Asta însemna că ei niciodată nu trebuiau să plătească taxele aferente Romei. Așadar, ei erau scutiți de taxe și erau liberi de guvernarea Romană. În al treilea rând, se bucurau de ius italicum, drepturile cetățeniei romane. Ei aveau toate drepturile pe care le avea cineva care trăia în Roma.

Conducătorii cetății erau numiți praetors, noi îi traducem cu termenul de magistrați. Și poliția era numită lictori, iar ei erau cei care se ocupau de cei care călcau legea. Ei imitau stilul de viață roman. Ei imitau cultura romană în toate aspectele. William Barclay a spus: „Aceste colonii aveau o caracteristică deosebită: oriunde se duceau, ele erau mici fragmente ale Romei, și mândria lor pentru că erau cetățeni romani era caracteristica lor dominantă. Limbajul roman era cel vorbit. Îmbrăcămintea romană era cea purtată. Obiceiurile romane erau respectate. Magistrații lor aveau titluri romane și aveau aceleași ceremonii care aveau loc și în Roma. Oriunde erau, aceste colonii erau cu încăpățânare și nealterabil romane. Ei niciodată nu au visat să devină asimilați de poporul care trăia în mijlocul lor. Ei erau parte a Romei, erau cetăți ale Romei în miniatură și nu au uitat niciodată acest lucru,” închei citatul. Ei erau mândri că erau cetățeni romani.

Acum, în ciuda tuturor acestor lucruri despre Filipi, nu acesta a fost motivul pentru care a fost o cetate faimoasă. Acest lucru nu a așezat această cetate pe harta lumii, și pe harta istoriei. Da, era un loc prestigios; numele roman oficial a fost Colonia Julia August Philippensis, este un nume destul de mare pentru un loc așa de mic. Foarte onorat, dar nu de aceea a rămas în amintire. Unele cetăți au rămas în istorie pentru că au fost cetăți onorate. Paul Rees a scris „Pentru continuitate de-a lungul secolelor, aceasta este distincția Romei. Pentru glorie arhitecturală și eleganță extravagantă, aceasta a fost aspirația Babilonului către nemurire. Pentru strălucirea culturală, aceasta a fost pretenția Atenei asupra memoriei lumii. Pentru o calitate distinctivă a cetățenilor săi, aceasta este faima persistentă a Spartei. Pentru o tradiție extraordinară de credință și devotament religios, aceasta este reputația nepieritoare în care este ținut Ierusalimul. Însă, în vechea Macedonie, nu departe de țărmul vestic al Mării Egee, a existat odată un oraș care trăiește în memoria umană, dar pentru niciunul dintre aceste motive.” închei citatul.

Însă de ce a rămas în istorie? Vă voi spune de ce: pentru că apostolul Pavel, sub inspirația Duhului Sfânt, a scris această mică epistolă acelei cetăți și a imortalizat-o, a imortalizat-o. Și de aceea este cunoscută, această mică scrisoare, această epistolă a bucuriei. Cum a început totul? Să ne întoarcem la Fapte 16, foarte pe scurt. Și am plănuit să am mai mult timp să vă arăt începuturile bisericii; avem puțin timp, ne vom uita la asta foarte rapid. Fapte 16, Pavel tocmai l-a luat pe Timotei împreună cu el, versetele de la 1 la 3. Au plecat în lucrare, din loc în loc. Au ajuns în cele din urmă la Troa, care era ultimul punct pe uscat. Și au stat acolo pe malul mării Egee, uitându-se și întrebându-se „Unde să mai mergem?” și atunci au avut acea minunată viziune, versetul 9. „Un om din Macedonia a stat în picioare şi i-a spus ’Treci în Macedonia și ajută-ne.’” Și Dumnezeu a făcut să treacă creștinismul din Asia în Europa. Dumnezeu a făcut să treacă creștinismul din Asia în Europa. Așadar, chemarea macedoneană a venit la Troa, de asemenea cunoscută ca și Alexandria Troa, fondată în secolul al patrulea înainte de Cristos, o cetate liberă până când Augustus a transformat-o în colonie romană. Atunci era la vreo 16 km de renumita cetate Troia despre care am auzit.

Așadar, ei erau la Troa, când au primit chemarea ca să vină în Europa și s-au îmbarcat pe o corabie. Versetul 11: „Au plecat din Troa” și s-au îndreptat spre nord-vest, care te duce la Samotracia, care este o insulă, o insulă care se ridică la 1,5 km deasupra nivelului mării. Este o insulă muntoasă. Acolo s-au dus în următoarea zi. A doua zi s-au dus de la Samotracia la Neapolis. Neapolis este cetatea port a cetății Filipi, Filipi se întinde pe 16 km de coastă. Așadar, ei, versetul 12, s-au dus de la Neapolis, acei 16 km „către Filipi, care este cea dintâi cetate a ținutului Macedoniei,” – iată-o – „o colonie romană și am stat în această cetate câteva zile,” – Pavel, Sila, Timotei și Luca.

În ziua Sabatului, desigur, obiceiul lui Pavel era când intra într-o cetate să meargă în ce loc? Într-o sinagogă, dar acolo nu era nicio sinagogă. Nicio cetate nu putea să aibă o sinagogă dacă nu erau 10 bărbați. Din câte știm, această cetate nu avea niciun bărbat evreu care să fie menționat - poate că erau câțiva. Zece puteau să alcătuiască un minyan. Dacă ai un minyan, poți să ai o sinagogă. Ei nu aveau așa ceva. Așadar, „În ziua Sabatului am ieșit afară pe poarta cetății, lângă un râu.” De ce să meargă lângă un râu? Pentru că știa că dacă era acolo vreun evreu, evreii s-ar fi dus în ziua de Sabat pe malul râului. De ce? Pentru că în Psalmul 137 spune despre poporul când era în captivitate în Babilon, se duceau pe malurile râurilor și plângeau. Și a devenit un obicei pentru evrei când erau în captivitate, în exil, să meargă pe malul râului și să plângă pentru că erau departe de țara lor. Și tradiția s-a dezvoltat, astfel că acolo unde nu era niciun templu și nicio sinagogă, evreii să găsească malul unui râu, și să facă ceea ce au făcut în captivitate, să-și plângă necazul, pentru că acolo nu era Templu, nu erau în Ierusalim, și nu era nici măcar o sinagogă pentru ei din care să facă parte. Așadar, Pavel a știut asta, pentru că dorea să găsească evrei, dacă erau câțiva, pe malul unui râu în ziua de Sabat, și iată ce a găsit.

Era un loc de rugăciune acolo, ceea ce ei făceau pe malul râului. S-au așezat și au început să vorbească femeilor care erau în adunare, se pare că nu era niciun bărbat. Unele femei evreice trăiau în acea cetate, una din ele, pe nume Lidia, era din Tiatira. Ea avea o afacere și vindea purpură. Ea era o închinătoare adevărată înaintea lui Dumnezeu și „Domnul i-a deschis inima, ca să ia aminte la cele ce spunea Pavel. Ea a fost botezată, ea şi casa ei.” Așadar, așa a început biserica. A început cu niște femei care se adunau pe malul râului. Ascultați, prima persoană căreia Domnul i S-a descoperit ca e Mesia a fost o femeie samariteană, prima persoană din Europa care s-a convertit a fost o femeie. Evanghelia a venit în Europa prin această femeie, Lidia, primul european convertit. Și ne-a forțat, versetul 15. „Dacă mă socotiți credincioasă Domnului, intrați şi rămâneți în casa mea.” Dacă socotiți că întoarcerea mea este reală, se pare că aceasta era o problemă discutabilă chiar și în zilele acelea. „Și ne-a silit să intrăm.” Trebuie să fi fost o femeie persuasivă, poate că succesul ei în vânzarea de purpură era datorită persuasivității sale. Și au intrat la ea, iar biserica a luat ființă începând cu o femeie evreică, fără proprietăți, fiind pe malul râului, ea și casa ei.

După aceasta s-au dus la un loc de rugăciune, versetul 16 spune, probabil că în următorul Sabat. Nu știm după cât timp. S-au întors pe malul râului și o fată sclavă a venit cu un duh de ghicire, o fată sclavă posedată de un demon medium-mistic. Era posedată. Și aș putea să petrec mai mult timp ca să explic toate detaliile posedării ei demonice. Este fascinant. Puteți să achiziționați caseta cu studiul pe Fapte 16 și puteți să o citiți și să o ascultați pentru voi. Dar este un lucru extrem de revelator. Acea lume era plină de ocultism. Și această fată, spune la finalul capitolului, făcea, - la finalul versetului, versetul 16, aducea mult câștig stăpânilor ei prin ghicire. Cuvântul de fapt este prin frenezie. Ea intra într-o frenezie când demonii o controlau și aducea mult câștig stăpânilor ei. Ea îl urma pe Pavel. Și tot striga: „Oamenii aceștia sunt robii Dumnezeului Celui Prea Înalt şi ei vă vestesc calea mântuirii.”

A fost lucrul acesta adevărat? Absolut adevărat, absolut adevărat. Tot ce a spus ea a fost adevărat. Dacă vreți să știți, dragilor, cel mai periculos moment pentru viața bisericii este atunci când Satan spune adevărul. Un mare pericol, și aceasta îi face pe învățătorii falși atât de devastatori și de periculoși. Ei sunt periculoși când spun adevărul, nu-i asta adevărat? Nu sunt periculoși când mint, pentru că știm că mint. Dar sunt periculoși când spun adevărul. Și astfel, cheia în a fi un învățător fals de succes este să spui atât de mult adevăr cât de mult poți. Pavel nu avea nevoie de așa ceva, nici măcar Isus, așadar, el se întoarce și alungă demonii din acea fată.

Ei bine, acest lucru i-a înfuriat pe stăpâni pentru că și-au pierdut profitul, versetul 19. Au văzut că speranța de profit s-a dus, i-au luat pe Pavel și pe Sila, i-au dus în piață înaintea autorităților. Se pare că nu i-au luat și pe Timotei și Luca, din alte motive. I-au luat pe aceștia doi care erau cei care vorbeau. „Oamenii aceștia ne tulbură cetatea; sunt niște Iudei” – antisemitism, antisemitism – „care vestesc niște obiceiuri pe care noi, romanii, nu trebuie nici să le primim, nici să le urmăm.” Și iată această mentalitate mândră de colonie romană, „Ei încalcă obiceiurile noastre romane.” Și atunci gloata s-a adunat și ai aici o gloată gata să linșeze și întreaga gloată s-a ridicat și „dregătorii” – aceștia erau praetorii – „au pus să le smulgă hainele de pe ei, şi au poruncit să-i bată cu nuiele,” i-au dat pe mâna lictorilor. „După ce le-au dat multe lovituri, i-au aruncat în temniță, şi au dat în grijă temnicerului să-i păzească bine.” Desigur, plătea cu viața dacă îi pierdea. „Temnicerul, ca unul care primise o astfel de poruncă, i-a aruncat în temnița dinăuntru, şi le-a băgat picioarele în butuci.”

Acum, trebuie să înțelegeți problema de aici. Tocmai au fost biciuiți cu niște mănunchiuri de nuiele, de mâinile unor experți care le-au lăsat niște răni deschide pe spate, care adesea cauzau o hemoragie intensă, adesea cauzau răni la nivelul organelor, adesea erau vertebrele zdrobite, coaste rupte și puteau cauza moartea. Așadar, acești oameni plini de dureri, de sânge și șchiopătând sunt duși într-o celulă din spate, întunecată și le-au fost puse picioarele în butuci. Nu sunt butucii cei la care ne gândim noi - noi gândim la aspectele din limba engleză, prin care îți introduci mâinile și prin care îți strecori picioarele și prin care îți bagi capul și stai așa. Butucii folosiți de romani aveau mai multe găuri care erau cât mai depărtate. Depinde de mărimea condamnatului, ele întindeau picioarele la cea mai depărtată distanță posibilă, și strângeau picioarele în acele găuri. Și apoi întindeau și mâinile la aceeași extremitate și le închideau acolo. Și în acea condiție, au fost puși în celula cea mai din spate, în dureri cumplite, plini de sânge, într-o celulă întunecată, plini de cârcei cum nici nu ne putem imagina, împreună cu murdăria din celulă, șobolani, în propriile lor excremente, orice a fost, aceasta era starea lor. Și de ce? Pentru că acești oameni și-au pierdut banii atunci când și-au pierdut fata posedată demonic.

Apropo, ceva în mine crede că acea fată posedată nu a fost doar eliberată pe jumătate, nu doar a fost izbăvită de demon, dar ea L-a cunoscut pe Cristos. Sper să o întâlnesc în ceruri. Acolo erau ei în închisoare. Și care a fost atitudinea lor din închisoare? Versetul 25: „Pe la miezul nopții, Pavel şi Sila se rugau şi” – ce? – „cântau cântări de laudă lui Dumnezeu; iar cei închiși îi ascultau.” Așa că tu te gândești că tu ai parte de necazuri? Biserica din Filipi s-a născut din bucurie - a fost născută din bucurie. Și să vă spun ceva: este o bucurie care nu este legată de circumstanțe. Ei erau singuri. Ei erau în durere. Ei s-au confruntat cu pierderea vieții. Și s-au bucurat. Aceasta este bucuria, nu fericirea, aceasta este bucuria, atât de adâncă, atât de profundă, că nimic nu o poate atinge. Ei au cunoscut bucuria care este un dar de la Dumnezeu pentru cei care cred, fiind produsă în ei de Duhul Sfânt, pentru că ei au fost dispuși să-L asculte pe Dumnezeu, o bucurie amestecată cu încercări, și și-au pus speranța în slava viitoare. De aceea au cunoscut ei bucuria.

În mijlocul nopții, pe măsură ce ei cântau cântări de laudă și toți prizonierii ascultau, Domnul a hotărât să cutremure locul. A cutremurat tot locul, toate ușile s-au deschis, toate lanțurile au căzut, toți butucii s-au desfăcut, toți erau liberi. Temnicerul a realizat asta, în versetul 27, și a decis mai bine să se omoare decât să fie umilit public de către un călău pentru faptul că și-a pierdut prizonierii. A vrut să se sinucidă și Pavel a strigat cu voce tare, versetul 28 spune: „Să nu-ți faci niciun rău, toți suntem aici.” Ce lider - ce lider, a securizat întregul loc. „Atunci temnicerul a cerut o lumină, a sărit înăuntru, şi, tremurând de frică, s-a aruncat la picioarele lui Pavel şi ale lui Sila; i-a scos afară, şi le-a zis: ’Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit? ’” Poate întrebi: „De unde a știut ce să întrebe?” Ei bine, poate l-a auzit pe Pavel predicând și poate că l-a auzit cântând, cu siguranță. Știți cum erau cântările de atunci? Ele erau ca și când ai cânta „Crezul apostolic.” Nu erau acele cântări spirituale care îți fac pielea de găină. Ele erau precum cântarea „Cetate tare-i Dumnezeu,” cea pe care am cântat-o în dimineața asta. Ei probabil că au cântat Evanghelia.

El a auzit. A știut suficient. „Le-a zis: ’Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?’” Pavel şi Sila i-au răspuns: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta.” Și unii oameni vor zice „Vezi, este atât de simplu, doar să crezi.” Dar este mai mult în această credință. Ce fel de credință? Cine este Domnul Isus? Și versetul 32 spune: „Şi i-au vestit Cuvântul Domnului, atât lui cât şi tuturor celor din casa lui.” A fost nevoie să le explice ce înseamnă totul. „Temnicerul i-a luat cu el, chiar în ceasul acela din noapte, le-a spălat rănile, şi a fost botezat îndată, el şi toți ai lui.” L-a botezat pe temnicer și toată casa lui. „După ce i-a dus în casă, le-a pus masa, şi s-a bucurat cu toată casa lui că a crezut în Dumnezeu.” Așa s-a născut biserica din Filipi. E specială, nu-i așa? A început cu o femeie, în casa ei, pe malul unui râu, și cu un temnicer și casa lui, într-o celulă, și s-au adunat.

Versetul 40: „I-au lăsat să plece.” Știți de ce i-au lăsat să plece? Au aflat că Pavel era un roman, i-a îngrozit acest lucru. El era un roman. Ei puteau să aibă necazuri serioase pentru că i-au făcut așa ceva unui cetățean roman. Ei au spus: „Doar să ieșiți din cetate - vă rugăm să ieșiți din cetate,” versetul 39. „Vă rugăm să ieșiți din cetate, nu vrem să ajungă la Roma această chestiune.” „Ei au ieșit din temniță, şi au intrat în casa Lidiei; şi, după ce au văzut şi mângâiat pe frați, au plecat.” Biserica se întâlnea acum în casa Lidiei, așa a luat ființă biserica. Au avut o legătură cu Pavel care a fost deosebită. L-au iubit pe Pavel. Lidia și casa ei l-au iubit, temnicerul și casa lui l-au iubit pe Pavel. Era o legătură acolo. Nu erau foarte mulți evrei acolo, așa că nu a fost nevoie să rezolve problema cu elementul iudaizatorilor, acesta este probabil motivul pentru care nu sunt probleme majore în epistola către Filipeni pe care să le rezolve, pentru că acea biserică nu era sub atacul iudaizatorilor. Ei erau niște credincioși în mijlocul păgânismului. Liniile au fost trase foarte clar. Și în toată această scrisoare, sunt câteva atenționări și câteva îndemnuri și încurajări, dar nu sunt probleme în biserică care trebuie să fie rezolvate. Aceasta în mare parte datorită faptului că nu a fost nicio sinagogă iudaică acolo care să amenințe biserica.

Așa s-a născut biserica. A fost născută în bucurie. Mai este de mirare că Pavel vrea să le scrie și să le spună: „Acum, uitați, am început în bucurie și vreau să știți că trebuie să menținem acea bucurie, așa că doresc pentru sfinții și” – vă rog să observați – „episcopii și diaconii” – cele două roluri pe care biserica le are în conducerea și slujirea sa, care sunt definite în Noul Testament, episcopi, prezbiteri, păstori, aceeași idee, diaconi, cei care slujesc în orice lucrare. Nu voi intra în această discuție, pentru că am acoperit-o în detaliu în studiul nostru din 1 și 2 Timotei, dar el le scrie acestor sfinți deosebiți. Biserica deja a crescut la nivelul în care avea prezbiteri și diaconi. Câțiva ani au trecut, biserica era înfloritoare. A avut structura ei, a avut conducerea ei. Sunt cei în conducere, supraveghetorii. Sunt cei care sunt în slujire, diaconii. Așadar, el spune atât de simplu „Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru voi, și vă scriu pentru că vreau să știți ce e în inima mea, despre bucuria mea.”

La doi ani după aceasta Pavel a scris 1 și 2 Timotei și în 1 și 2 Timotei el definește în detaliu standardele pentru episcopi și diaconi. Aici doar îi salută, doar îi salută. Așadar, aceștia au fost sfinții din Filipi. Sunt oameni preaiubiți. Aș dori să vorbesc foarte pe scurt despre legătura pe care ei o aveau, și voi încheia. Vreți să vă uitați la capitolul 4 pentru o clipă, și doar îl voi atinge. În versetul 10 spune: „Am avut o mare bucurie în Domnul, că, în sfârșit, aţi putut să vă înnoiți iarăși simțimintele voastre faţă de mine.” I-au trimis un dar, i-au trimis un dar. Dar ei întotdeauna făceau așa ceva, uitați ce spune la versetul 16. „Căci mi-aţi trimis în Tesalonic, odată, şi chiar de două ori, ceva pentru nevoile mele. Nu că umblu după daruri. Dimpotrivă, umblu după câștigul care prisosește în folosul vostru.” Biserica aceasta îi trimitea totdeauna daruri. Filipenii au fost cei care i-au trimis un dar când a continuat să slujească și a ajuns în Corint prin Atena, 2 Corinteni 11:9. Filipenii au fost cei care i-au trimis un dar când el era în Tesalonic. Filipenii au fost cei care i-au trimis un dar acum, probabil împreună cu Epafrodit. L-au iubit și și-au exprimat dragostea prin daruri față de el.

Au trecut ani de la ultimul dar, unii au estimat că au trecut vreo șase ani, și el primește un alt dar. Și le scrie această scrisoare de mulțumire pentru acel dar și le spune: „Nu vă preocupați de mine, mă bucur, mă bucur.” Erau o biserică generoasă. S-ar putea să fi fost printre cei săraci din Macedonia care au dat din sărăcia lor, la care se referă în 2 Corinteni 8:1 la 5, cu siguranță că da. Și el i-a iubit mult pe acești oameni. Capitolul 2, versetul 24 spune: „Când voi ieși din închisoare voi veni la voi,” și cred că a făcut acest lucru. Este limpede că a făcut așa ceva. Când a plecat din închisoarea aceasta, din acest prizonierat, s-a dus la Efes, l-a așezat pe Timotei ca să pună lucrurile în rânduială, a plecat, s-a dus la Filipi și cred că din Filipi a scris 1 Timotei și Tit. Și apoi scrie 2 Timotei când a fost capturat, când l-au dus ca prizonier. Epafrodit a venit cu un dar. Din păcate, Epafrodit a fost trimis să-l încurajeze pe Pavel, dar Pavel era așa de preocupat cu privire la Epafrodit și la Filipeni că l-a trimis înapoi, probabil cu această epistolă. El a vrut ca ei să știe că el este bine – că el este bine.

Aceasta ne duce la salut și nu trebuie să spunem prea multe despre el. Îl vedeți? „Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Cristos!” Acesta a fost doar un salut. Harul, charis, pace, eirēnē, evreiescul shalom – vă doresc har, vă doresc pace.” Harul este un dar de la Dumnezeu, pacea este un rezultat. Datorită harului noi avem pace. Vă doresc har, vă doresc pace. Sursa este Dumnezeu Tatăl, sursa este Domnul Isus Cristos. Vă doresc ce este mai bun pentru voi. Este un salut obișnuit. Îl aduce în Romani 1:7, îl aduce în 1 Corinteni 1:3, 2 Corinteni 1:2, Coloseni 1:3, Efeseni 1:2, 2 Tesaloniceni 1:1, Filimon 1,2 și 3. Este un salut familiar. Dar spune în esență, vă doresc ce este mai bun, vă doresc ce are Dumnezeu mai bun pentru voi. Vedeți, iată aici un om care este preocupat de alții, care s-a pierdut pe sine în preocuparea sa pentru alții. Și el le scrie spunând „Vă mulțumesc pentru dar. Nu am nevoie de el, dar sunt bucuros că mă iubiți atât de mult. Vă mulțumesc pentru Epafrodit, dar vi-l trimit înapoi, pentru că voi aveți nevoie de el mai mult decât am eu. Nu vă preocupați pentru mine, mă bucur.”

Ascultați următorul lucru. În capitolul 1 el spune: „Oamenii m-au dezamăgit, dar eu mă bucur.” În capitolul 2 el a spus: „Planurile cumva m-au dezamăgit. Vi-l trimit pe Epafrodit, îl voi trimite și pe Timotei, voi fi singur, dar încă mă bucur.” Capitolul 3: „Mi-am pierdut toate posesiunile, dar tot mă bucur.” Capitolul 4: „Sunt în niște circumstanțe care mă încearcă foarte tare, dar eu tot mă bucur.” Acesta a fost mesajul lui. Și vom învăța în aceste patru capitole că oamenii te vor dezamăgi, planurile te vor dezamăgi, posesiunile te vor dezamăgi și circumstanțele te vor dezamăgi, dar nu trebuie să se atingă de bucuria ta. Și înainte ca să terminăm, veți înțelege de ce.

Să ne plecăm în rugăciune.

Tată, credem în inima noastră că aceasta este cea mai sensibilă dintre toate epistolele. Este o scrisoare care ne inspiră la bucurie. Mă rog, o, Doamne, ca să facă acest lucru în biserica noastră. Te rog să ne-o dai, ca să avem bucurie negrăită și strălucită, și să fim plini de slavă, în numele lui Cristos. Amin.

SFÂRȘIT