Ne deschidem Bibliile, în acest timp, la capitolul al nouălea din Epistola lui Pavel către Romani. Romani, capitolul 9. Ne aflăm în mijlocul unui studiu foarte deosebit, foarte captivant, al acestei mărețe epistole. Am înaintat expresie cu expresie, verset cu verset și paragraf cu paragraf, capitol cu capitol, prin aceste mari adevăruri. Ne aflăm acum în capitolul al nouălea din Romani. Și ne ocupăm de subiectul neprihănirii suverane a lui Dumnezeu.

Acum, în mesajul nostru din această seară, privim, de fapt, la un pasaj foarte întins, versetele de la 6 la 33, și luăm în considerare o parte mai mică din acest pasaj. Vom cerceta în mod deosebit versetele de la 14 la 24. Dar, înainte de a privi în mod concret la text, dați-mi voie să vă fac o scurtă introducere.

Biblia ne învață foarte limpede că Dumnezeu este suveran și că suveranitatea lui Dumnezeu, adică libertatea Lui absolută de a face tot ce dorește, este deosebit de evidentă în problema mântuirii. Dumnezeu este suveran în mântuire. Scriptura este cât se poate de limpede în privința acestui subiect.

În Iona, capitolul 2, versetul 9, se spune: „Mântuirea vine de la Domnul”. În 1 Corinteni 15:10, apostolul Pavel și-a prezentat mărturia când a spus: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt”. Afirmația din Filipeni, capitolul 2, versetul 13, exprimă lucrul acesta foarte simplu: „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea”. În Faptele Apostolilor 13:48 se spune: „Și toți cei ce erau rânduiți să capete viața veșnică au crezut”. Tit 1:1 vorbește despre credința aleșilor lui Dumnezeu. Iar în Ioan 15:16, Isus S-a uitat la apostolii Săi și a spus: „Nu voi M-ați ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi”.

Acelea sunt doar câteva exemple dintre extraordinarele afirmații ale suveranității lui Dumnezeu în mântuire. În Efeseni, capitolul 1, versetul 3, citim că suntem binecuvântați cu tot felul de binecuvântări duhovnicești, pentru că am fost aleși în El înainte de întemeierea lumii, pentru că am fost rânduiți mai dinainte să fim înfiați. În 2 Tesaloniceni, capitolul 2, versetul 13, Pavel scrie: „Noi însă, frați preaiubiți de Domnul, trebuie să mulțumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfințirea Duhului și credința adevărului”. În 2 Timotei 1:9 se spune: „El ne-a mântuit și ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui și după harul care ne-a fost dat în Cristos Isus, înainte de veșnicii”. Iar în 1 Petru 1:2 se spune că suntem aleși după știința mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl.

Și am învățat în Romani, capitolul 8, versetul 29, că El ne-a cunoscut mai dinainte, ne-a hotărât mai dinainte, ne-a chemat, ne-a socotit neprihăniți și așteaptă să ne proslăvească. Așadar, Scriptura este foarte limpede în privința suveranității lui Dumnezeu în mântuire. Pavel prezintă acest adevăr fundamental aici, în textul nostru din Romani 9. Și poate că Romani 9 este cea mai amplă, cea mai cuprinzătoare secțiune de învățătură pe această temă. Ne cere cu adevărat atenția deosebită.

Acum, țineți minte că scopul principal al Epistolei către Romani este să ne învețe îndreptățirea prin har, prin credință. Iar când prezintă această mare doctrină a îndreptățirii prin har, prin credință, credința în Persoana și lucrarea Domnului Isus Cristos, el cuprinde toate dimensiunile mântuirii. Ne-a vorbit despre întreaga bogăție a Evangheliei. Mai întâi a descris starea păcătoasă a omului. Apoi, începând cu capitolul 3, versetul 21, a început să ne spună cum poate fi omul izbăvit de păcatul lui. Și a început să ne dezvăluie, în capitolele 3 și 4, mântuirea în esența ei. Apoi, începând cu capitolul 5 și continuând până la sfârșitul capitolului 8, a început să vorbească despre rezultatele mântuirii. Și aflăm că mântuirea aduce nenumărate rezultate, binecuvântări și daruri binecuvântate: pacea cu Dumnezeu, starea de har, nădejdea slavei, dragostea lui Dumnezeu, împăcarea cu Dumnezeu, eliberarea de osândă, unirea cu Cristos, biruința asupra păcatului, eliberarea de Lege, împlinirea efectivă a Legii, după cum spune Romani 8, Duhul care locuiește în noi, înfierea ca fii ai lui Dumnezeu, calitatea de moștenitori ai lui Dumnezeu, iar apoi, la sfârșitul capitolului 8, marea doctrină a siguranței veșnice. Și astfel, Pavel literalmente ne-a purtat, în însăși inima lui Dumnezeu, ca să ne dezvăluie binefacerile mântuirii. Ce listă! Ce înșiruire a tuturor lucrurilor care le aparțin celor răscumpărați, scoși din neputința și deznădejdea păcatului, trecuți prin realitatea mântuirii și aduși în vistieria binecuvântărilor.

Și astfel, pe măsură ce ne apropiam de sfârșitul capitolului 8, ne înălțam spre ceruri, atingând realitățile măreței, slăvitei și veșnicei noastre moșteniri. Iar Pavel a încheiat capitolul 8 spunând că suntem în siguranță pentru totdeauna, că nimic nu ne poate despărți de aceasta.

Acum, lucrul acesta ridică o întrebare. Iar întrebarea pe care Pavel știe că o ridică este aceasta: Cum rămâne cu iudeii? Cum rămâne cu iudeii? Și ei au cunoscut binecuvântarea lui Dumnezeu. Și ei au cunoscut mântuirea lui Dumnezeu. Și ei L-au cunoscut pe Dumnezeu ca Dumnezeul lor. Și acum, cum rămâne cu ei? Sunt în necredință. Iar Isus Însuși a spus: „Pentru că nu credeți, vom duce acest mesaj la un neam de oameni care vor crede și vor aduce roadele lui”. Cum rămâne cu iudeii? Adică, cât de siguri putem fi noi, dacă ei au fost odinioară poporul lui Dumnezeu și nu mai sunt?

Este o întrebare justificată. Dacă ei s-au bucurat de toate binecuvântările pe care Dumnezeu le putea da poporului Său deosebit, iar acum au fost dați la o parte, cât de sigure sunt aceste binecuvântări pentru noi? Adică, dacă Dumnezeu i-a dat la o parte pe iudei din pricina păcătoșeniei lor, avem vreo garanție că nu ne va da și pe noi la o parte? Și ce spuneți despre această întrebare: Dacă toate acestea sunt adevărate, dacă întregul Nou Legământ este adevărat, dacă întreaga Evanghelie a Noului Testament este adevărată, dacă acest mesaj nou în Isus Cristos este adevărat, atunci de ce nu l-a crezut poporul lui Dumnezeu, iudeii? De ce nu l-au crezut? Nu erau ei poporul lui Dumnezeu? Nu erau ei cei care aveau Scripturile? Nu erau ei cei care Îl cunoșteau pe Dumnezeu mai bine decât oricine altcineva? Dacă este adevărat, de ce l-au respins? Și dacă Dumnezeu i-a respins, cât de siguri putem fi?

Acum, acestea sunt întrebările care se ridică în mintea unuia ce obiectează. Iar în capitolele 9, 10 și 11, Pavel răspunde acestor întrebări. În capitolele 9 și 10 răspunde la întrebarea: Cum se face că Israel nu crede, dacă acesta este adevărul? Iar în capitolul 11 răspunde la întrebarea: Dacă Dumnezeu l-a dat la o parte pe iudeu, de unde știm că nu ne va da și pe noi la o parte? Așadar, când oamenii privesc la capitolele 9, 10 și 11, foarte adesea cred că este vorba despre un adevăr izolat, introdus în mijlocul acestei expuneri, dar nu este așa. El se află chiar în desfășurarea argumentului. Căci, dacă Pavel trebuie crezut în privința realității Noului Legământ al îndreptățirii prin credința în Isus Cristos, dacă trebuie crezut în această prezentare, atunci este esențial să răspundă: Cum rămâne cu iudeii? Pe de o parte, de ce nu cred și cum este cu putință să fie dați la o parte?

În lumina unor asemenea întrebări, el scrie magistralele capitole 9, 10 și 11. Acum, mai întâi, în capitolul 9, după cum am învățat, Pavel demonstrează că necredința lui Israel nu pune la îndoială integritatea lui Dumnezeu. Nu pune la îndoială caracterul lui Dumnezeu. Nu schimbă Cuvântul lui Dumnezeu. Nu anulează promisiunile lui Dumnezeu. Vedeți, ei vor spune, cei care aduc obiecții, mintea firească va spune, gândirea pământească, rațiunea și logica omului vor spune: Ei bine, dacă Dumnezeu a făcut toate aceste promisiuni lui Israel și Dumnezeu a dat toate aceste binecuvântări lui Israel, iar Isus Însuși a spus că mântuirea vine de la iudei, iar acum Israel este dat la o parte, nu Și-a încălcat Dumnezeu propria natură? Nu înseamnă că nu te poți încrede în Dumnezeu? Nu este Dumnezeu mai degrabă ca oamenii care nici ei nu-și pot ține cuvântul sau nu și-l țin?

Și astfel, necredința lui Israel trebuie abordată. Și este în capitolul 9. Necredința lui Israel, spune Pavel în acest capitol, nu este în contradicție cu promisiunea lui Dumnezeu, aceasta este în versetele de la 6 la 13; nu este în contradicție cu Persoana lui Dumnezeu, versetele de la 14 la 24; nu este în contradicție cu prorocii lui Dumnezeu, versetele de la 25 la 29; și nu este în contradicție cu condiția cerută de Dumnezeu, versetele de la 30 la 33. Așadar, capitolul 9 Îl apără, într-un sens, pe Dumnezeu împotriva acuzației de nedreptate, de încălcare a promisiunilor, de pierdere a integrității, de încălcare a prorociilor și de schimbare a regulilor din mers. Prin urmare, Pavel scrie capitolul 9 ca să demonstreze că, deși Israel este în necredință, deși Israel Îl respinge pe Mesia și deși Israel este dat la o parte, aceasta nu contrazice în niciun fel promisiunea lui Dumnezeu, Persoana lui Dumnezeu, prorocii lui Dumnezeu sau condiția cerută de Dumnezeu.

Acum, în primul rând, amintiți-vă că am privit la versetele de la 6 la 13 și vreau să mă refer la ele foarte, foarte pe scurt. Versetul 6 spune: „Dar aceasta nu înseamnă că a rămas fără putere Cuvântul lui Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, el spune că necredința lui Israel nu este în contradicție cu promisiunea lui Dumnezeu. Faptul că Israel nu crede nu înseamnă că Cuvântul lui Dumnezeu nu-și împlinește promisiunea, nu înseamnă că Cuvântul lui Dumnezeu este făcut fără putere. Și apoi continuă să explice cum stau lucrurile. Și arată că necredința națională a lui Israel nu înseamnă că Dumnezeu Și-a încălcat promisiunea. De ce? Pentru că Dumnezeu oricum nu a promis niciodată să mântuiască toată sămânța trupească a lui Avraam, nu-i așa? Acesta este argumentul lui: „Căci nu toți cei ce se coboară din Israel sunt Israel”.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu a intenționat niciodată ca oricine a ieșit din coapsele Avraam să fie răscumpărat pe temeiul descendenței sale. Nu a promis niciodată mântuirea seminței trupești a lui Avraam. Întotdeauna a fost vorba numai despre o rămășiță credincioasă. Și ilustrează aceasta în două feluri. Mai întâi, Isaac, versetele de la 7 la 9. Dumnezeu făcuse ca din Avraam să se nască, în mod providențial, Ismael și, în mod miraculos, Isaac. Și Dumnezeu l-a ales pe Isaac. Iar Pavel spune: „Vedeți, chiar de la început, Avraam a avut doi fii, iar Dumnezeu l-a ales pe unul și nu pe celălalt”.

Apoi, ilustrația din versetele 10 și cele care urmează este ilustrația lui Iacov. Isaac a avut doi fii, Iacov și Esau. Și Dumnezeu nu i-a ales pe amândoi, l-a ales pe Iacov. Cu alte cuvinte, Pavel spune: Nu-L acuzați pe Dumnezeu că nu-Și ține promisiunea pentru că națiunea Israel respinge. Dumnezeu nu a intenționat niciodată ca întreaga națiune, toți urmașii trupești ai lui Avraam, să creadă. Așadar, aceasta nu încalcă nicidecum promisiunea lui Dumnezeu, căci Dumnezeu a ales întotdeauna o rămășiță. A fost întotdeauna un proces de selecție. Acest lucru este repetat în capitolul 11, când vorbește despre rămășița celor 7.000 de bărbați care nu și-au plecat genunchiul înaintea lui Baal.

Așadar, ideea este foarte limpede. În orice moment din istoria lui Israel, ar trebui să ne așteptăm doar la o rămășiță care cuprinde pe cei aleși, adevăratul Israel dinăuntrul Israelului natural.

Acum, al doilea punct apare în versetele de la 14 la 24 și aici el arată că necredința lui Israel nu este în contradicție cu Persoana lui Dumnezeu, cu Persoana lui Dumnezeu, pentru că gândul de aici se leagă imediat de caracterul lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu face o selecție, dacă Dumnezeu îi alege pe unii și dacă Dumnezeu hotărăște, versetul 14 spune: Nu este atunci Dumnezeu nedrept? Nu este acest lucru incorect? Nu este nedrept? Adică, dacă Dumnezeu îi alege pur și simplu pe unii și nu pe alții, nu este Dumnezeu nedrept? Iar răspunsul lui este: „Nu, nu, nu, nu”, mē ginoita în limba greacă, cea mai puternică negație cu putință: nu, nu, nu, ferească Dumnezeu. De altfel, este posibil ca aceasta să fi fost literalmente expresia folosită când se vorbea aramaica, nu știm cu siguranță. Nu, nu, Dumnezeu nu este nedrept. Dumnezeu nu poate face rău. Caracterul lui Dumnezeu nu este pus sub semnul întrebării de necredința majorității iudeilor. Iar cineva ar putea spune: „Dovedește-o”.

Și presupun că, dacă ar trăi în cultura noastră contemporană, ar dovedi-o prin logică, ar dovedi-o prin rațiune. Dar nu o face. Citează două pasaje din Vechiul Testament. Și ele sunt dovada lui. Primul pasaj este Exodul 33:19 și este citat în versetul 15: „Căci El” (adică Dumnezeu) „a zis lui Moise: «Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; și Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur»”. Vă puteți întoarce până la Pentateuh, vă puteți întoarce până la prima revelație a lui Dumnezeu dată lui Moise, iar când Dumnezeu S-a descoperit atunci, S-a descoperit ca un Dumnezeu care este selectiv, ca un Dumnezeu care alege. Așadar, aceasta nu reprezintă o schimbare în natura lui Dumnezeu. Nu reprezintă o modificare a caracterului lui Dumnezeu. El a fost întotdeauna Dumnezeul care are milă de oricine alege să aibă milă și Se îndură de oricine alege să Se îndure. Și cine a spus asta? Cine a spus asta? Dumnezeu a spus asta. Este propria Lui mărturie despre propria Lui natură. Așadar, versetul spune că Dumnezeu S-a descoperit ca un Dumnezeu care alege să aibă milă de păcătos. Aceasta este alegerea Lui. Acesta este felul de Dumnezeu pe care Îl avem. Avem un Dumnezeu milostiv, care alege cui să îi arate milă.

Ține de caracterul Lui să fie plin de har. Ține de caracterul Lui să fie plin de îndurare. Ține de caracterul Lui să fie milostiv. Ține de caracterul Lui să arate bunătate iubitoare. Psalmul 145:8 spune: „Domnul este milostiv și plin de îndurare, îndelung răbdător și plin de bunătate”. Iar prorocul Mica spune: „Care Dumnezeu este ca Tine, care ierți nelegiuirea și treci cu vederea păcatele rămășiței moștenirii Tale?” Care Dumnezeu este ca Tine? Biblia Îl prezintă ca pe un Dumnezeu milostiv, ca pe un Dumnezeu plin de har, dar mila și harul Său le dă oricui voiește. A fost întotdeauna așa. A fost întotdeauna așa.

Așadar, Domnul nu Și-a încălcat scopul. Nu Și-a contrazis propria Persoană. Nu există aici nicio pierdere a integrității. Scriptura a spus de la bun început că El era un asemenea Dumnezeu și El este un asemenea Dumnezeu, care, în mod suveran, arată milă față de cei care dorește. De fapt, ați putea susține că Dumnezeu este nedrept dacă are milă de cineva, nu-i așa? Pentru că ce cere dreptatea de la păcătoși? Moartea. Adică, dacă vreți să spuneți că Dumnezeu este nedrept, nu veți susține aceasta vorbind despre mila Lui. Dacă vreți să vorbiți despre faptul că Dumnezeu este incorect sau nedrept, probabil ați fi pe un teren mai sigur dacă L-ați acuza de nedreptate pentru că mântuiește pe cineva, fiindcă dreptatea ne-ar osândi pe toți, nu-i așa?

Dar nu aceasta este ideea. Ideea de aici este că Dumnezeu nu poate fi acuzat că este nedrept, pentru că Dumnezeu S-a descoperit întotdeauna ca un Dumnezeu plin de har bogat, un Dumnezeu plin de multă milă, care arată milă, îndurare și har unor păcătoși care nu merită, toți meritând să fie osândiți. Și El S-a descoperit întotdeauna ca Acela care alege pe cine va răscumpăra.

Așadar, din acest pasaj al Scripturii decurge adevărul din versetul 16: „Așadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă”. A fost întotdeauna așa. Dacă un om este răscumpărat, aceasta nu se întâmplă pentru că a dorit-o, nu se întâmplă pentru că a urmărit-o, ci pentru că Dumnezeu i-a dat-o. Nu este voința lui, nu este efortul lui, ci buna plăcere a lui Dumnezeu. Este foarte limpede.

Apoi Pavel, ca și cum ar vrea să-și dubleze argumentul, adaugă încă un pasaj din Scriptură și citează din Exodul 9:16. Numai că de data aceasta este puțin diferit. „Fiindcă Scriptura zice lui faraon”, și iarăși se întoarce la Pentateuh, iarăși se întoarce la primele cărți ale Vechiului Testament, cărțile lui Moise, și citează: „Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea și pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul”.

Vedeți, de la bun început, Dumnezeu l-a ridicat pe faraon pe scena istoriei omenirii ca pe un mijloc prin care să-Și arate puterea mântuitoare, răscumpărătoare. Și, din nou, singurul motiv pentru care faraon a ajuns unde a ajuns și motivul pentru care faraon a făcut ceea ce a făcut a fost buna plăcere a lui Dumnezeu. De aceea, spune versetul 18: „Astfel, El are milă de cine vrea, și” (ce face?) „împietrește pe cine vrea”. Și ce ne spune cartea Exodul despre faraon? „Domnul a împietrit” (ce?) „inima lui faraon”.

Și astfel, apostolul Pavel are un răspuns cu totul uimitor la întrebarea: Este Dumnezeu nedrept dacă face o selecție în procesul mântuirii? Dacă Dumnezeu îi alege pe anumiți oameni să fie mântuiți, este aceasta o nedreptate? El spune că aceasta nu contrazice nicidecum caracterul drept al lui Dumnezeu. Nu pune nicidecum la îndoială integritatea lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu S-a descoperit de la bun început ca un Dumnezeu care alege de cine va avea milă și care alege pe cine va împietri. Și acesta este Dumnezeul care S-a descoperit, și nu există nicio schimbare. El alege să fie milostiv, alege să împietrească, pentru că El este Dumnezeu și este liber să facă orice alege.

Aceasta este repetată în Romani 11, versetul 7; priviți pentru o clipă. „Israel n-a căpătat ce căuta”, Israel n-a căpătat ce căuta. De ce? Pentru că aceasta nu-i aparține celui care vrea sau celui care aleargă. „Iar rămășița aleasă a căpătat; pe când ceilalți au fost” (ce?) „împietriți”. Ceilalți au fost orbiți, un alt fel de a spune împietriți. Căci versetul 8 spune: „Dumnezeu le-a dat un duh de adormire”. Dumnezeu împietrește. Dumnezeu dă milă.

Acum, ați putea spune: „Măi, nu asta am învățat eu în biserica mea sau asta nu...” Eu vă spun doar ce spune Biblia, atâta tot. Vreau doar să vedeți ce spune Scriptura. Aici vorbește Pavel sub inspirația Duhului Sfânt.

Acum, toate acestea stârnesc o întrebare. Stârnesc o întrebare în mintea mea și sunt sigur că stârnesc una și în mintea voastră. Veți zice: O, omule, dacă Dumnezeu mântuiește pe cine vrea și împietrește pe cine vrea, care este întrebarea evidentă? Versetul 19: „Dar îmi vei zice”. Iată ce veți spune: „Atunci de ce mai bagă vină? Căci cine poate sta împotriva voii Lui?” Care este întrebarea? Dacă Dumnezeu alege pe cine va mântui și alege pe cine va împietri, cum poate să-mi găsească mie vină? Nu-i așa? Dacă eu oricum nu am avut nimic de-a face cu asta, aceasta este întrebarea.

Din nou, răspunsul minții firești, din nou, răspunsul rațiunii omenești. Și acesta spune: Dacă nu suntem decât niște marionete, dacă nu suntem decât victimele unei alegeri divine, cum ne poate învinui Dumnezeu pentru ceva? Dacă Dumnezeu mă împietrește, cum mă poate trimite în iadul veșnic, când El m-a împietrit? Cum mă poate învinui? Cum mă poate osândi? Adică, dacă sunt ceea ce sunt printr-o hotărâre divină, căci cine a stat împotriva voii Lui? Adică, dacă Dumnezeu voiește să fiu împietrit, dacă Dumnezeu voiește să fiu mântuit, cine se poate împotrivi? Dacă numai voia Lui este hotărâtoare și dacă voii Lui nu i se poate rezista în privința celor care sunt mântuiți și a celor care sunt pierduți, atunci cum pot fi eu răspunzător? Cum poate Dumnezeu să învinuiască victima suveranității Sale?

Acum ascultați, aceasta este o întrebare hulitoare. Mi-a fost greu chiar și s-o rostesc. Este o întrebare hulitoare. Veți spune: „Bun, care este răspunsul? Chiar dacă este o întrebare hulitoare, am nevoie de răspuns”. Răspunsul este o chemare la tăcere. Acest lucru este foarte important: o chemare la tăcere. Observați versetul 20: „Dar, mai degrabă, cine ești tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” Cum îndrăznești să pui această întrebare? Cum să Îi răspunzi astfel lui Dumnezeu! De altfel, dacă aceasta ar fi fost o presupunere falsă, Pavel ar fi corectat-o. Dar nu este o presupunere falsă. Dumnezeu chiar alege cine va fi mântuit, Dumnezeu chiar îi alege pe cei care vor fi împietriți. Dacă aceasta ar fi fost o presupunere falsă, ar fi corectat-o, dar nu o corectează. El spune: „Închide-ți gura, nu pune această întrebare. Să nu pui la îndoială caracterul lui Dumnezeu”.

Este adevărat că Dumnezeu alege. Nu se poate tăgădui că aceasta este o întrebare dificilă. Credeți-mă, este o întrebare dificilă. Este o întrebare foarte dificilă... Adică, eu am pus această întrebare. Cum poate Dumnezeu să-i trimită pe oameni într-un iad veșnic, când El este Cel care i-a ales pe cei mântuiți? Este o întrebare grea. Și știți care este răspunsul? Taci. Nu pune această întrebare. Nu pune această întrebare.

„Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: «Pentru ce m-ai făcut așa»?” Contrastul de aici, subliniați-l în Biblia voastră, este Om/Dumnezeu. O, omule, cine ești tu ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Tu, cu creierul tău infim, neînsemnat, firav și fricos, cât un bob de mazăre, cine ești tu ca să te ridici și să spui: „Ei bine, Dumnezeule, lucrul acesta nu pare drept”? Cine ești tu, cu puțina ta informație cât încape într-un degetar, în fața imensității unei minți veșnice, la fel de vaste ca universul fără sfârșit? Cine ești tu, cel care Îi răspunzi lui Dumnezeu? Doar pentru că nu poți să pricepi și ți se pare nedrept, cine ești tu ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu cu o asemenea hulă, acuzându-L pe Dumnezeu că este nedrept și incorect? Închide-ți gura. Închide-ți gura și dă-ți seama că știi foarte puțin, foarte puțin. Și dacă nu înțelegi cum se rezolvă aceasta în mintea Dumnezeului nostru plin de îndurare, milostiv, iubitor și plin de har, atunci problema nu este că n-ar trebui să ai încredere în caracterul lui Dumnezeu, ci că nu ai destule informații. Și, dacă vrei să știi adevărul, informația depășește capacitatea ta de înțelegere și de aceea nu o înțelegi, fiindcă în Scriptură există antinomii fără rezolvare, fără rezolvare, care nu ar putea fi niciodată rezolvate în mintea omenească.

În locul acelei întrebări, dați-mi voie să vă pun eu o întrebare: Cine ești tu ca să-L întrebi pe Dumnezeu așa ceva? O, ce absurditate! Ai o capacitate limitată de a cunoaște. Ai o mare capacitate de a uita. Ai o înțelegere limitată. Ai o rațiune limitată. Îl pui la îndoială pe Dumnezeu?

Geneza 18:25 spune așa: „Cel ce judecă tot pământul nu va face oare” (ce?) „dreptate?” Vedeți, noi trăim prin credință, nu prin logică, nu prin rațiune. Rațiunea ne va duce până la un anumit punct, apoi se oprește, iar noi ieșim din joc. Dumnezeu nu trebuie să dea socoteală unor făpturi finite și păcătoase. A lua în considerare o asemenea întrebare înseamnă să-l așezi pe om ca un standard mai înalt decât Dumnezeu și să-I spui lui Dumnezeu: „Uite, Dumnezeule, Tu nu Te ridici la standardul meu. Mi se pare că aici greșești”. Este absurd și totuși noi facem aceasta. Este aroganță de cea mai rea speță, este o îndrăzneală grosolană să-I ceri socoteală lui Dumnezeu. „Bine, Dumnezeule, Îți cer socoteală”. O, blasfemie!

Pavel preia o analogie din Vechiul Testament: „Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: «Pentru ce m-ai făcut așa»?” Aceasta vine, în esență, din... Este o absurditate; vine din Isaia 64:6–8. Dați-mi voie să vă citesc. „Toți am ajuns ca niște necurați, și toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Toți suntem ofiliți ca o frunză, și nelegiuirile noastre ne iau ca vântul”. Și Tu... „Nu este nimeni care să cheme Numele Tău sau care să se trezească și să se alipească de Tine: de aceea ne-ai ascuns fața Ta și ne lași să pierim din pricina nelegiuirilor noastre. Dar, Doamne, Tu ești Tatăl nostru; noi suntem lutul, și Tu, olarul care ne-ai întocmit: suntem cu toții lucrarea mâinilor Tale”.

Este imaginea unui olar și a lutului. „Și se ridică oare lutul să spună: «Pentru ce m-ai făcut așa»?” Este o absurditate. Lutul este tot atât de departe de a înțelege... mai bine zis, omul este tot atât de departe de a înțelege mintea infinită a lui Dumnezeu pe cât este lutul de a înțelege mintea olarului. Mulțumiți-vă să-L lăsați pe Dumnezeu să fie Dumnezeu. Mulțumiți-vă cu faptul că Dumnezeu este neprihănit, Dumnezeu este sfânt, Dumnezeu este drept, Dumnezeu este iubitor, plin de îndurare și milostiv. Și nu-L aduceți pe Dumnezeu la judecată în tribunalul vostru, purtându-vă ca procurorul și judecătorul. Recunoașteți limitele computerului vostru. Iar dacă începeți să vă gândiți la aceasta, vă vor sări siguranțele. Vă depășește.

Luther i-a spus lui Erasmus: „Simpla rațiune omenească nu poate niciodată să înțeleagă cum este Dumnezeu bun și milostiv și, de aceea, îți faci un Dumnezeu după propria închipuire, care nu împietrește pe nimeni, nu osândește pe nimeni și are milă de toți. Nu poți înțelege cum un Dumnezeu drept îi poate osândi pe cei care se nasc în păcat și nu se pot ajuta singuri, ci, din necesitatea propriei lor alcătuiri firești, trebuie să continue în păcat și să rămână copii ai mâniei. Răspunsul este că Dumnezeu este întru totul de neînțeles și, de aceea, dreptatea Lui, la fel ca celelalte atribute ale Lui, trebuie să fie de neînțeles. Tocmai pe acest temei exclamă Sfântul Pavel: «O, adâncul bogăției, înțelepciunii și științei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecățile Lui și cât de (ascultați) neînțelese sunt căile Lui!»” Apoi Luther a spus: „Acum, judecățile Lui n-ar mai fi de neînțeles dacă am putea întotdeauna să vedem că sunt drepte”. Am încheiat citatul. Este un gând profund. Dacă am putea întotdeauna să le înțelegem, n-ar mai fi de neînțeles, nu-i așa?

Așadar, Pavel folosește analogia lucrului făcut și a celui care l-a făcut. Priviți pentru o clipă împreună cu mine la Ieremia, capitolul 18, Ieremia 18, versetul 3: „Când m-am coborât în casa olarului, iată că el lucra pe roată. Vasul pe care-l făcea n-a izbutit – cum se întâmplă cu lutul în mâna olarului. Atunci el a făcut un alt vas, cum i-a plăcut lui să-l facă. Și cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: «Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta, casă a lui Israel? – zice Domnul. Iată, cum este lutul în mâna olarului așa sunteți voi în mâna Mea, casă a lui Israel!»” Acum vă puteți întoarce la Romani.

Acum, aceasta nu este o analogie nefamiliară. Nu este deloc o analogie nefamiliară. El, cred, a făcut deja aluzie la un pasaj din Isaia 64, iar analogia face aluzie și la acest pasaj din Ieremia. „Nu este olarul stăpân pe lutul lui”, spune versetul 21, „ca din aceeași frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuințare de cinste, și un alt vas pentru o întrebuințare de ocară?” Analogia este evidentă. Un olar face alegeri. Lutul nu are niciun amestec în aceasta. El are puterea să facă tot ce vrea. Are dreptul să facă tot ce vrea. Așadar, este o chestiune de drept și este o chestiune de capacitate. La fel și Dumnezeu. El are dreptul să facă tot ce vrea. Are capacitatea să facă tot ce vrea. Este ca în cazul olarului și al lutului. Și El face vase după cum alege. Un olar ar putea face un vas frumos sau un recipient pentru gunoi. Ar fi alegerea lui.

Veți observa în versetul 21: „stăpân”, acesta este exousia, autoritate, acesta este dreptul de a face ceva. Acum, eu nu cred, și trebuie să ascultați cu atenție aceasta, lucrurile se vor lămuri într-un mod minunat, eu nu cred că Dumnezeu Își pretinde dreptul de a crea făpturi păcătoase, vrednice de osândă, pentru a le pedepsi. Nu cred că Biblia ne învață că Dumnezeu creează locuitori pentru iad. Cred că Biblia spune foarte limpede, prin glasul Domnului Însuși, că iadul a fost creat pentru diavol și îngerii lui. Dumnezeu nu Își pretinde dreptul de a crea făpturi vrednice de osândă pentru a le osândi, ci Își afirmă dreptul de a Se purta după cum voiește cu făpturi care sunt deja păcătoase. El iartă sau pedepsește după cum consideră de cuviință. El nu-i face pe oameni păcătoși, dar hotărăște soarta oamenilor care sunt păcătoși. Dumnezeu nu este răspunzător de faptul că oamenii sunt păcătoși. Scriptura arată aceasta foarte limpede. Și, dacă ați uitat, trebuie să recitiți Iacov 1:13: „Nimeni, când este ispitit, să nu zică: «Sunt ispitit de Dumnezeu». Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, și El însuși nu ispitește pe nimeni”.

Dumnezeu nu creează răul. „Ochii Tăi sunt așa de curați că nu pot să vadă răul și nu poți să privești nelegiuirea!” Când Dumnezeu a făcut toate lucrurile, le-a făcut pe toate, S-a uitat la ele și a spus că sunt cum? Sunt bune. Dar Dumnezeu Își rezervă dreptul de a face cu făpturile deja păcătoase ceea ce dorește voia Sa.

Acum, Pavel încheie cu trei versete pentru a aplica această analogie. Urmăriți cu mare atenție, este o porțiune foarte, foarte strategică. Versetele de la 22 la 24, ascultați: „Și ce putem spune, dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Și arate mânia și să-Și descopere puterea, a suferit cu multă răbdare niște vase ale mâniei, făcute pentru piere; și să-Și arate bogăția slavei Lui față de niște vase ale îndurării pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă? Astfel, El ne-a chemat nu numai dintre iudei, ci și dintre Neamuri”.

Atât de mulți au înțeles greșit asta; vreau ca voi s-o înțelegeți. Dacă Dumnezeu... dacă Dumnezeu, exercitându-Și alegerea divină prin autoritatea Sa suverană, face unele vase ale îndurării, în timp ce altele sunt făcute vase ale mâniei? Cum ar fi dacă? Este ca și cum ar spune: „Și ce dacă Dumnezeu ar face aceasta?” Ce drept ai tu? De altfel, nici măcar nu este o propoziție completă. În limba greacă este o propoziție neterminată. Și dacă? Este o întrebare lăsată deschisă. Ei bine, și ce dacă Dumnezeu ar vrea să-i facă pe unii pentru mântuire, pe alții pentru mânie? Și dacă? Dumnezeu este Dumnezeu. Dumnezeu este Dumnezeu. Nu ai niciun drept să-L pui la îndoială pe Dumnezeu. Are Dumnezeu dreptul să-Și arate mânia? Are? Are Dumnezeu dreptul să-Și arate dreptatea sfântă? Îi aduce aceasta slavă? Este arătată slava lui Dumnezeu când El reacționează cu indignare? Da. Este arătată slava lui Dumnezeu când El reacționează cu mânie? Da. Este arătată slava lui Dumnezeu când El reacționează printr-o judecată sfântă? Da. Pentru că aceasta ține de caracterul lui Dumnezeu tot atât de mult ca cealaltă latură. Este arătată slava lui Dumnezeu când El Își arată mila? Da. Când Își arată harul? Da. Când Își arată îndurarea? Da. Este El mai puțin Dumnezeu în vreuna dintre aceste laturi? Nu. Și dacă El este pe deplin Dumnezeu, atunci Se va descoperi ca Dumnezeu, iar pentru a Se descoperi ca Dumnezeu trebuie să existe unii în care harul Lui este descoperit și alții în care judecata Lui este descoperită.

Așadar, El are dreptul să-Și arate mila plină de har și dreptatea sfântă. Și cum ar fi dacă? Priviți din nou la versetul 22. Și cum ar fi dacă? Acum, urmăriți aceasta: „Dumnezeu, fiindcă voia să-Și arate mânia”, iar prin „voia” el nu înțelege ceea ce gândim noi: „Ei bine, sunt dispus să o fac”. Nu, ci că dorește să o facă, că vrea cu tărie să o facă, că dorește foarte mult să o facă. Dumnezeu vrea să-Și arate mânia. Acum, țineți minte aceasta, oameni buni, vă va răspunde la foarte multe întrebări. Dumnezeu vrea să-Și arate mânia. De ce? Pentru că vrea să Se descopere pe Sine, iar aceasta face parte din ceea ce este El. Intrarea păcatului, ascultați cu atenție, în lume – și iată un răspuns teologic la multe dintre întrebările voastre – intrarea păcatului în lume a fost necesară pentru ca Dumnezeu să-Și poată manifesta mânia, judecata, indignarea sfântă, răzbunarea și dreptatea, pentru că aceasta ține de natura lui Dumnezeu tot atât de mult ca oricare alt lucru din natura Lui.

Oamenii spun: „De ce a îngăduit Dumnezeu păcatul? De ce a îngăduit Dumnezeu păcatul?” Dumnezeu a îngăduit păcatul pentru a-Și putea arăta mânia sfântă. Fără păcat, nu există mânie; fără mânie, nu există descoperirea plinătății slavei lui Dumnezeu. Adevărat? Așadar, când vă întrebați de ce a îngăduit Dumnezeu păcatul, cred că răspunsul este oferit în acel verset.

Acum, înțeleg ce învață asta. Nu am să vă mărturisesc că, în mintea mea omenească, mă simt chiar în largul meu cu toate acestea, dar îmi este cu siguranță limpede ce spune. Iar restul îl primesc prin credință. Și ce putem spune, dacă Dumnezeu voia să-Și arate mânia? Ce afirmație! Pfff! Dacă n-ar fi existat păcatul, El nu Și-ar fi putut arăta mânia împotriva păcatului, iar noi nu am fi cunoscut acea latură a Lui. Și El nu S-ar fi arătat pe Sine, iar o parte din ceea ce este Dumnezeu ar fi lipsit din această descoperire. Așadar, Dumnezeu a îngăduit și a răbdat păcatul cu scopul de a-Și descoperi mânia sfântă prin judecarea și pedepsirea lui. Și aceasta trebuia să fie pentru ca Dumnezeu să fie Dumnezeu descoperit pe deplin ca Dumnezeu. Iar El nu putea să aibă atribute care să nu se manifeste.

Și ca să-Și descopere puterea, ca să-Și descopere puterea. Știți de ce Dumnezeu a îngăduit păcatul în al doilea rând? Mai întâi, ca să-Și poată arăta mânia; în al doilea rând, ca să-Și poată arăta ce? Puterea. Cum Își arată Dumnezeu puterea în raport cu păcatul? Mai întâi, judecând păcatul. Vedem mânia lui Dumnezeu în judecata Lui asupra păcatului. Iar dacă aveți vreo întrebare în privința aceasta, tot ce trebuie să faceți este să citiți ultimele capitole ale cărții Apocalipsa și veți vedea puterea lui Dumnezeu. Veți vedea destrămarea lumii. Veți vedea urgiile nimicitoare pe care El le trimite pe pământ. Veți vedea marile judecăți de foc pe care le aduce asupra oamenilor. Veți vedea toate blestemele care străbat acea minunată descoperire a lui Ioan. Și Îl veți vedea pe marele Biruitor de la sfârșit, Isus Cristos, venind din cer pe un cal alb și purtând o sabie, cu veșmintele stropite de sânge, în timp ce vine să ia pământul în stăpânirea Sa și Își întemeiază Împărăția veșnică și slăvită; și Îl veți vedea învingând armatele lumii. Iar Dumnezeu Își arată puterea în judecată, nu-i așa? Și îi vedem pe toți adunați la marele scaun de domnie alb, iar Dumnezeu are puterea să-i scoată din morminte, să-i aducă înaintea scaunului Său de judecată și să-i trimită în iazul de foc pentru totdeauna. Aceasta este putere. Aceasta este putere.

Și astfel, păcatul există pentru ca Dumnezeu să poată arăta acea parte a naturii Sale care este sfântă și împotriva păcatului, care reacționează cu mânie aprinsă. Și Dumnezeu a îngăduit păcatul ca să-Și poată arăta puterea extraordinară, precum și răzbunarea, iar puterea Lui se vede în capacitatea ei de a birui tot ce încearcă să-L biruiască pe El. Păcatul intră în lume încercând să-L biruiască pe Dumnezeu, Dumnezeu îl biruiește și noi vedem puterea Lui. În niciun alt fel nu vedem puterea Lui mai mult decât atunci când biruiește păcatul prin judecată și, pe de altă parte, prin mântuire. Biruiește Dumnezeu păcatul prin mântuire? O, da. O, da. A câștigat Isus o biruință la cruce? O, da. A zdrobit El capul șarpelui? O, da. A încheiat El lucrarea răscumpărării? O, da. Păcatul I-a oferit lui Dumnezeu un mijloc prin care să Se arate. Mânia Lui sfântă este arătată, puterea Lui extraordinară este arătată în două feluri: când Își arată capacitatea de a judeca răul și capacitatea de a răscumpăra din rău. Așadar, păcatul oferă un mijloc prin care Dumnezeu să fie proslăvit. Și nu acesta este motivul pentru toate lucrurile? Nu-i așa? Nu acesta este? Există vreun alt motiv pentru ceva decât ca Dumnezeu să fie proslăvit? Vedeți, noi credem că motivul pentru toate lucrurile este ca noi să fim fericiți. Nu acesta este motivul.

Așadar, cum ar fi dacă, pentru că dorea să-Și arate mânia și dorea să-Și descopere puterea, cum ar fi dacă a suferit cu multă răbdare vasele mâniei, făcute pentru pierire? Și cum ar fi dacă Dumnezeu a răbdat păcatul în lume? Și cum ar fi dacă Dumnezeu i-a răbdat pe păcătoși în lume, ca să-Și poată arăta slava? Și cum ar fi dacă? Aceasta este prerogativa Lui, El este Dumnezeu. Și cum ar fi dacă Dumnezeu a ales să lase frumosul Său univers să sufere întinarea Căderii? Și cum ar fi dacă? Dacă aceasta Îi oferea prilejul să-Și arate puterea, sfințenia, și cum ar fi dacă? Și cum ar fi dacă Dumnezeu este răbdător cu păcatul? Și cum ar fi dacă? Dacă aceasta Îi îngăduie să Se arate pe Sine. Și cum ar fi dacă, versetul 22, El a îngăduit ca niște vase ale mâniei să fie făcute pentru pierire? O, ce afirmație! Ce afirmație! Înfricoșătoare, eu... eu am simțit o durere lăuntrică atunci când am studiat asta. Pur și simplu... Mă doare inima când mă gândesc la aceasta. Vase ale mâniei, făcute pentru pierire. Vase ale mâniei, numite astfel pentru că vor primi mânia Dumnezeului sfânt. Vase ale mâniei, numite astfel pentru că sunt obiectele judecății de foc a lui Dumnezeu, sunt făcute pentru pierire, participiu pasiv. Sunt pregătite. Katartizō este un cuvânt grecesc. Înseamnă a pregăti. Sunt pregătite pentru aceasta.

Acum, cel care le-a pregătit nu este numit. Este la diateza pasivă. Vasele mâniei, făcute pentru pierire. Dar cel care face aceasta trebuie să fie Dumnezeu, pentru că acesta este întregul context. Nu este vorba că Dumnezeu le-a făcut păcătoase. Este vorba că sunt păcătoase. Dumnezeu, pentru a-Și arăta mânia sfântă, le pregătește pentru pieire. Dumnezeu nu este prezentat aici în mod explicit ca rânduind mai dinainte pieirea; este la diateza pasivă, după cum spun, dar, în context, nu poate fi nimeni altul decât Dumnezeu.

Și apoi versetul 23, cealaltă latură: „și să-Și arate bogăția slavei Lui față de niște vase ale îndurării pe care” (iar acum este la diateza activă) „le-a pregătit mai dinainte pentru slavă”. Este aproape ca și cum Dumnezeu ar spune: „Da, Eu le-am pregătit pentru slavă”. Dar El vrea să Se retragă și să spună: „Au fost făcute pentru pierire”. El vrea să fie Cel care le pregătește pentru slavă. Vrea să nu fie El cel care le face pentru pierire. El este Cel care le aduce la pierire, dar nu El le-a făcut astfel. Le-a lăsat astfel, dacă vreți.

Și dacă? Și dacă Dumnezeu a vrut să-Și arate bogăția slavei? Și astfel, versetul 23 spune: „vase ale îndurării pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă”. De ce te-a mântuit Dumnezeu? M-a mântuit pentru că eu sunt... sunt deosebit. Nu. De ce te-a mântuit Dumnezeu? M-a mântuit pentru că eu... eu... eu... eu... eu am căutat aceasta. Nu. Ei bine, m-a mântuit pentru că eu... eu am vrut aceasta. Nu. Nu, El te-a mântuit pe tine și m-a mântuit pe mine pentru că a vrut să-Și arate ce? Ce anume? Slava, iar o parte din slava Lui este mila Lui și harul Lui, pentru că, atunci când Moise I-a spus în Exodul 33: „Arată-mi slava Ta, arată-mi slava Ta, arată-mi slava Ta”, El spune: „Bine, voi lăsa ca mila Mea și harul Meu să treacă pe dinaintea ta”. Iar motivul pentru care oamenii sunt mântuiți este ca Dumnezeu să-Și poată arăta slava, slava Lui văzută în harul Lui, slava Lui văzută în mila Lui, slava Lui văzută în îndurarea Lui. Iar motivul pentru care oamenii sunt osândiți este ca Dumnezeu să-Și poată arăta slava, slava sfințeniei Lui, slava mâniei Lui, slava judecății Lui, slava dreptății Lui, slava puterii Lui.

Așadar, și ce-ar fi dacă El a vrut să facă vase ale îndurării? Versetul 24: „despre noi vorbesc”. O, ce gând binecuvântat! Este acesta un gând binecuvântat? Este acesta un gând binecuvântat? „Despre noi vorbesc”. „Astfel, El ne-a chemat nu numai dintre iudei, ci și dintre Neamuri”. Chiar despre noi, o, ce gând binecuvântat! Ascultați, când învățăm despre suveranitatea lui Dumnezeu, pur și simplu nu putem pune întrebări, oameni buni. Pentru că nu putem merge decât până la un anumit punct, iar apoi ajungem în punctul în care începem să-L punem la îndoială pe Dumnezeu; și aceasta înseamnă să-L aducem pe Dumnezeu în tribunalul nostru, ca și cum noi am fi judecătorul, iar acesta este un lucru hulitor.

Această doctrină nu ne este dată ca să ne încurce. Această doctrină nu ne este dată ca să ne facă să-L punem la îndoială pe Dumnezeu. Această doctrină nu ne este dată ca să ne tulbure. Știți pentru ce ne este dată această doctrină? Ca să ne facă cum? Cum vă face ea să fiți? Recunoscători. Recunoscători. Cădeți cu fața la pământ înaintea lui Dumnezeu și spuneți: „O, Dumnezeule al milei, mulțumesc că m-ai ales tocmai pe mine, că m-ai ales tocmai pe mine, că ai dorit să-Ți arăți prin mine slava în milă și har, în loc de răzbunare și mânie”. Și El ne-a chemat. Iar aceasta este o chemare eficace, este o chemare lăuntrică mântuitoare, ca întotdeauna în Romani și în epistolele lui Pavel. Și ea vine nu numai la iudei, ci și la Neamuri. El i-a chemat și pe iudei, și pe cei dintre Neamuri.

Așadar, necredința lui Israel nu contrazice Persoana lui Dumnezeu. El Și-a ținut întotdeauna Cuvântul. El i-a ales întotdeauna pe unii pentru milă și pe alții pentru judecată. Le-a dat milă unora și i-a împietrit pe alții; nu este nimic diferit.

Veți zice: „John, lucrul acesta este greu”. Da, este greu. Despre aceasta vorbea Petru când spunea: „Pavel scrie lucruri grele de înțeles”. Este greu. Spuneți: „Dar cum rămâne cu toate pasajele care spun că oricine voiește poate veni? Cum rămâne cu toate locurile în care Isus spune: «Și nu vreți să veniți la Mine ca să aveți viața!»? Cum rămâne cu toate acele invitații? Cum rămâne cu toate... cu pilda din această dimineață, în care împăratul și-a trimis slujitorii și a spus: «Chemați pe toată lumea, de pretutindeni, la ospăț, la sărbătoare, aduceți-i pe toți aici»? Cum rămâne cu toate acestea?” O, aceea este o altă predică, aceea este o altă predică. Vedeți, aceasta nu se află aici. Mulțumim lui Dumnezeu că e în altă parte.

Știți ce mai cred, după ce am spus toate acestea? Cred că oricine dorește, în orice moment, poate veni la Isus Cristos și Îl poate primi ca Mântuitor. Veți zice: „Acum, stai puțin, aceasta nu... Cum se potrivesc acestea?” Nu am nici cea mai vagă idee. Nu știu. Dar știu că există pasaje din care pot predica, cu toată pasiunea inimii mele, chemându-i pe oameni la Isus Cristos. Și știu că pot predica din adâncul inimii mele că Dumnezeu dorește ca niciunul să nu piară. Și că Dumnezeu spune în Ezechiel: „nu doresc moartea păcătosului”. Într-un mod tainic, de neînțeles, de nepătruns, dincolo de înțelegerea noastră, dincolo de capacitatea noastră de a pătrunde, există și un adevăr în Cuvântul lui Dumnezeu care spune că toți aceia dintre noi ale căror inimi sunt întoarse spre Mântuitorul putem veni și că, dacă Îl refuzăm, vina este a noastră. Și cum împacă Dumnezeu aceasta cu aceste lucruri, nu voi ști niciodată până când, într-o zi, voi cunoaște așa cum sunt cunoscut, dar, între timp, nu-L voi pune niciodată la îndoială pe Dumnezeu. Între timp, Îi voi mulțumi cu fiecare fibră a ființei mele că m-a răscumpărat și a ales să-Și arate prin mine harul și slava, și nu mânia și slava.

Echilibrul există. Isus a spus în Ioan 6:37: „Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine”. Și aceasta sună ca Romani 8, Romani 9. Și apoi a spus: „și pe cel ce vine la Mine, nu-l voi” (ce?) „izgoni afară”. Hm. Hm.

Așadar, încheiem cu cântarea lui Moise. Și ei cântă cântarea lui Moise, Apocalipsa 15:3 și 4: „robul lui Dumnezeu, și cântarea Mielului. Și ziceau: «Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor! Cine nu se va teme, Doamne, și cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu ești sfânt»”. Spuneți-o din nou. „Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale”.

Este necredința lui Israel o lovitură împotriva făgăduințelor lui Dumnezeu? Nu. Dumnezeu nu a făgăduit niciodată să-l răscumpere pe fiecare iudeu, ci întotdeauna o rămășiță. Este necredința lui Israel o lovitură împotriva caracterului și Persoanei lui Dumnezeu? Nu, El S-a descoperit întotdeauna ca un Dumnezeu care Își arată slava, pe de o parte prin milă, pe de altă parte prin mânie. Nimic nu s-a schimbat.

Ioan 3:27 a exprimat-o astfel: „Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer”. Mântuirea noastră vine de la Dumnezeu. Aceasta ne învață pasajul, pentru că Dumnezeu a ales să ne-o dea. Taina aceasta mă depășește. Dar, după cum v-am spus mai înainte, ceea ce este o taină pentru mintea mea este lumină de soare în inima mea. Să ne plecăm în rugăciune.

Acum, îmi dau seama că, pe măsură ce ascultăm asemenea lucruri, ni se par greu de înțeles. Am crescut cu o înțelegere a lui Dumnezeu care înclină puternic spre dragostea și îndurarea Lui, pentru că de acestea avem o nevoie atât de disperată. Dar trebuie să înțelegem și că Dumnezeu este un Dumnezeu al suveranității, Dumnezeu este un Dumnezeu care este proslăvit în judecata Lui la fel ca în harul Lui. Iar când privim la noi înșine și spunem: Sunt mântuit, am fost pregătit ca un vas al îndurării, pregătit înainte de întemeierea lumii, măreția copleșitoare a acelei chemări, măreția copleșitoare a acelei alegeri ar trebui să ne umple de recunoștință și uimire și să ne golească de mândrie, de îndreptățire de sine. Dar, pe de altă parte, Dumnezeu dorește ca niciunul să nu piară. Isus, privind cetatea Ierusalimului, a izbucnit în lacrimi și a plâns și a plâns. Iar lângă mormântul lui Lazăr, când a văzut urmările păcatului, a fost atât de tulburat în inima Lui și a plâns din nou. A plâns în hohote. Este o taină, o taină că El dorește să nu pierim. Nu aceasta este alegerea Lui. Și totuși este alegerea Lui. Este acest lucru paradoxal? Pentru noi, aparent, este; în mintea infinită a lui Dumnezeu este desăvârșit rezolvat, cu dreptate absolută. Iar oricine Îl pune la îndoială pe Dumnezeu, oricine Îl pune la îndoială pe Dumnezeu arată nebunia propriei sale mândrii.

Dați-mi voie să vă spun, de asemenea, că trebuie să faceți două lucruri în această seară. Unul este să-I mulțumiți lui Dumnezeu pentru mântuirea voastră. Al doilea, dacă nu-L cunoașteți pe Isus Cristos, dacă nu ați primit mila și harul Lui, dacă nu ați crezut în moartea și învierea Lui și nu L-ați primit ca Domn și Mântuitor, trebuie să răspundeți în inima voastră, pentru că Scriptura spune: „și pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară”. Iar dacă Dumnezeu vă atrage inima și vă atrage sufletul, trebuie să răspundeți. Căci o invitație poate fi refuzată. Am văzut aceasta în dimineața aceasta. N-o refuzați. Aceste lucruri profunde ne umplu de teamă sfântă înaintea Dumnezeului nostru. Ne smeresc, ne fac să ne dăm seama că știm atât de puțin. Dar ceea ce cunoaștem din revelația lui Dumnezeu ar trebui să fie cea mai înaltă preocupare a noastră, privilegiul care ne aduce cea mai mare bucurie.

Îți mulțumim, Tată, pentru această zi minunată. Ne rugăm ca, atunci când plecăm, să o facem cu inimile pline, cu noi hotărâri luate din recunoștință pentru ceea ce ai făcut pentru noi. Și Îți aducem laudă în Numele lui Cristos. Amin.

SFÂRȘIT