Să privim la Cuvântul lui Dumnezeu. Romani capitolul 9 este textul nostru. Vreau să vă citesc versetele de la 1 la 5. Sincer, nu simt în inima mea că în seara aceasta voi ține o predică, dar eu... aș vrea să fac un studiu biblic cu voi. Și aș vrea, dacă se poate, să-L lăsăm pe Duhul lui Dumnezeu să fie predicatorul și să întipărească adânc în inimile noastre câteva lucruri, în timp ce privim la acest pasaj și la alte câteva.

Pavel începe acest al nouălea capitol spunând: „Spun adevărul în Cristos, nu mint; cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt, îmi este martor, că simt o mare întristare și am o durere necurmată în inimă. Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărțit de Cristos, pentru frații mei, rudele mele trupești. Ei sunt israeliți, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduințele, patriarhii, și din ei a ieșit, după trup, Cristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin!”

Acum, așa cum am observat data trecută, acest pasaj deschide înaintea noastră o secțiune cu totul nouă din Romani, o secțiune esențială, esențială pentru orice cititor al acestei epistole. Secțiunea aceasta nu este o paranteză, nu este arbitrară. Nu este pur și simplu adăugată la sfârșit sau strecurată la întâmplare. Este esențială. Ține de întregul argument al apostolului Pavel și al Duhului Sfânt din această măreață epistolă. De fapt, într-un anumit sens, s-ar putea spune că este pasajul cel mai esențial dintre toate, pentru că, dacă ar lipsi, ar rămâne o mare lacună în credibilitatea mesajului Evangheliei. Pentru că, dacă trebuie să acceptăm că Noul Legământ, mântuirea prin har, prin credință, care a constituit tema primelor opt capitole, este într-adevăr adevărat și dacă trebuie, de asemenea, să acceptăm că este pentru toți oamenii, din toate națiunile și din toate timpurile, atunci ce se întâmplă cu națiunea deosebită a lui Dumnezeu, Israel? Ce se întâmplă cu ei?

Mai multe întrebări necesită răspuns, pentru că Pavel a prezentat o Evanghelie care a fost propovăduită tuturor națiunilor. A spus lucrul acesta în capitolul 1. Și a descris starea de pierzare a tuturor oamenilor și răscumpărarea tuturor oamenilor. Iar când prezintă această Evanghelie a mântuirii prin har, prin credință, pentru toți cei care cred, indiferent de originea lor națională, ridică în mod firesc această întrebare foarte importantă, pe care ar pune-o un iudeu sau oricine ar cunoaște locul deosebit al iudeilor: Ce înseamnă aceasta în raport cu Israel? Nu mai sunt ei poporul ales al lui Dumnezeu? Au fost dați la o parte pentru totdeauna? Și-a anulat Dumnezeu făgăduințele făcute lor? Este Biserica Neamurilor noul Israel? Și apoi această întrebare: Cum se face că iudeii, la care a ajuns mai întâi această Evanghelie și care sunt fiii lui Avraam, o resping, dacă ea este într-adevăr adevărul? Nu ar fi ei cei mai în măsură să-i recunoască adevărul? Și mai este următoarea întrebare: Dacă Pavel a vorbit, mai ales în capitolul 8, despre cât de siguri suntem în Cristos și despre faptul că nimic nu ne poate despărți vreodată de El sau de dragostea Lui, cum putem fi siguri că Dumnezeu Își va ține această făgăduință, dacă Și-a încălcat făgăduințele făcute lui Israel? Adică, dacă Dumnezeu nu i-a păstrat pe iudei în starea de binecuvântare a legământului, de ce am crede că ne va păstra pe noi acolo, indiferent de ce spune?

Acum, acestea sunt chestiuni importante. Și înainte ca Pavel să poată trece la aplicarea acestui mare adevăr la viața practică, înainte de a putea cere un răspuns al inimii la aceste mari adevăruri, trebuie să abordeze acest domeniu strategic. Și o face în capitolele 9, 10 și 11. Și spun că este esențial pentru argumentul său, deoarece, dacă se oprește și nu abordează acest lucru, în prezentarea lui rămâne o lacună uriașă. Așadar, întrebările trebuie să primească răspuns. În capitolele 9, 10 și 11, obiectivul lui Pavel este să trateze aceste chestiuni. El arată, de exemplu, de ce iudeii, care sunt poporul lui Dumnezeu, la care Evanghelia a ajuns într-adevăr mai întâi și care cu adevărat au fost și sunt copiii lui Avraam, au respins-o totuși. El arată de ce. Și afirmă că respingerea lor este parțială și doar temporară și că în planul lui Dumnezeu ea a fost întotdeauna parțială și temporară. De asemenea, arată cât se poate de limpede că Dumnezeu va împlini în cele din urmă toate făgăduințele făcute lui Israel. Prin urmare, putem avea încredere că Dumnezeu Își va ține Cuvântul față de Biserică, pentru că Își va ține Cuvântul față de poporul Său Israel.

Acum, acestea sunt lucrurile pe care le tratează în această secțiune. Este o secțiune încântătoare, pentru că ne spune ce loc au iudeul și cel dintre Neamuri în planul de răscumpărare al lui Dumnezeu; această secțiune ne spune lucrul acesta mai mult decât oricare altă parte a Scripturii. Ne spune cum iudeul, în necredința lui, este dat la o parte temporar și parțial, iar cel dintre Neamuri este adus înăuntru ca să fie răscumpărat, după care răscumpărarea Neamurilor stârnește gelozia lui Israel, iar ei doresc atunci, la rândul lor, ceea ce au Neamurile, astfel încât intrarea Neamurilor duce la mântuirea iudeilor. Este un plan minunat, minunat. Este atât de minunat, încât această întreagă secțiune se încheie cu laudă.

Priviți la capitolul 11, versetul 33: „O, adâncul bogăției, înțelepciunii și științei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecățile Lui și cât de neînțelese sunt căile Lui! Și, în adevăr, «cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?» Din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin”. Se încheie cu o doxologie de laudă, laudă adusă unui Dumnezeu care a putut concepe un plan de răscumpărare atât de neînchipuit de minunat, supranatural și uimitor.

Acum, vedeți, Pavel trebuie să abordeze acest lucru pentru că, în acea vreme și în acea parte a lumii, ajunsese să fie cunoscut drept cel mai mare dușman al iudeilor. Așa era cunoscut. Iar iudeii credeau cu adevărat că creștinismul este o conspirație împotriva iudeilor, că Pavel este inițiatorul, dacă vreți, sau stâlpul unei mișcări antisemite. Ei credeau lucrul acesta. Și Pavel vrea ca ei să știe că nu este deloc așa. Iar înainte de a aborda teologia acestei chestiuni, vrea să le dezvăluie inima lui. Așa că, în versetele de la 1 la 5, face tocmai acest lucru: își deschide inima și le arată dragostea adâncă și profundă pe care o are pentru Israel. Prețuia acest popor. Era poporul lui. Și își afirmă cu bucurie identitatea de iudeu. În Faptele apostolilor 23:6 spune: „eu sunt fariseu, fiu de fariseu”. Și afirma asta și în Epistola către Filipeni: „evreu din evrei”, „din seminția lui Beniamin”, „tăiat împrejur a opta zi”, era plin de râvnă pentru Lege mai mult decât toți cei din neamul lui. Era iudeu și respecta, cinstea, onora, iubea și prețuia această identitate de iudeu. Și își iubea poporul. Priviți la capitolul 10, versetul 1: „Fraților, dorința inimii mele și rugăciunea mea către Dumnezeu pentru israeliți este să fie” (ce?) „mântuiți”. Nu era împotriva iudeilor și nici orice adevărat slujitor al Evangheliei lui Isus Cristos nu este.

Dar iudeii, vedeți, au nevoie să cunoască unde îi este inima. Așa că el le oferă o privire la inima sa la începutul capitolului 9 și apoi din nou la începutul capitolului 10. Își iubea poporul. Faptul că s-a dus la Neamuri și faptul că a propovăduit adevărul despre mântuirea prin har, prin credință, nu prin faptele Legii, nu înseamnă că era împotriva iudeilor. Faptul că l-a confruntat pe iudeul pierdut cu păcătoșenia lui și cu goliciunea sistemului său nu era un act de ură, ci un act de ce? De dragoste, pentru că dragostea îi cheamă pe oameni să părăsească păcatul și să vină la mântuire. Dragostea îi cheamă pe oameni să părăsească amăgirea și să vină la adevăr. Așadar, ei nu au înțeles esențialul. Motivul pentru care a confruntat sistemul fals al iudaismului și i-a chemat pe oameni la Cristos nu era pentru că ura sistemul iudaic sau poporul iudeu, ci pentru că îi iubea atât de mult.

Dar ei îl vedeau ca pe cel mai mare dușman. Îl urau. Îl urau cu o patimă arzătoare. Îl urau tot atât de mult cât Îl urau pe Isus Cristos. Și el chiar a spus: „port semnele Domnului Isus pe trupul meu”. Motivul pentru care mă urăsc atât de mult este că L-au urât atât de mult pe Cristos. Nu-L pot lovi pe El, așa că mă lovesc pe mine în locul Lui. Vedeți, în ochii lor era un trădător, pentru că începuse prin a-i prigoni pe creștini, iar apoi a devenit unul dintre ei. Fusese ales datorită râvnei lui pentru iudaism ca să oprească mișcarea creștină și s-a transformat într-un trădător.

Acum vreau să mergeți împreună cu mine la cartea Faptele apostolilor. Și vreau doar să facem împreună un mic studiu, pentru câteva momente, ca să vă dau o perspectivă despre cum era perceput în vremea lui. Și cred că veți începe să înțelegeți cu ce se confrunta. A fost convertit în capitolul 9, așa că să începem de acolo.

În capitolul 9 avem această minunată relatare a convertirii lui pe drumul Damascului. Și se pare că, după convertire, a petrecut un timp cu Domnul într-o relație cu totul deosebită și personală. A fost chemat să se retragă în ținutul Arabiei nabateene, nu în Arabia pe care o cunoaștem astăzi drept Arabia Saudită, ci în Arabia nabateeană, un ținut din jurul Palestinei. A stat acolo câțiva ani, timp în care Domnul i-a încredințat Evanghelia. Și, în Galateni 1, spune: Mesajul pe care îl propovăduiesc nu l-am primit de la oameni, l-am primit direct, prin descoperire, de la Cristos Însuși. Și în perioada aceea l-a primit.

Iar după acea perioadă, se întoarce imediat în ținutul Damascului, și versetul 20 spune că propovăduia în sinagogi că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Acela era un loc în care propovăduirea unui asemenea mesaj putea stârni o reacție foarte violentă. Ar fi ca și cum m-aș duce eu mai jos pe stradă, la sinagogă, să-L propovăduiesc pe Isus Cristos ca Fiul lui Dumnezeu. Numai că atunci reacția putea fi și mai violentă. „Toți cei ce-l ascultau rămâneau uimiți și ziceau: «Nu este el acela care făcea prăpăd în Ierusalim printre cei ce chemau Numele acesta? Și n-a venit el aici ca să-i ducă legați înaintea preoților celor mai de seamă?» Totuși Saul se întărea din ce în ce mai mult și făcea de rușine pe iudeii care locuiau în Damasc, dovedind că Isus este Cristosul”. Așadar, nu numai că propovăduia că Isus era Mesia, ci și dovedea lucrul acesta; literalmente, îi punea în încurcătură, ceea ce înseamnă că îi învingea în dezbatere. Nu puteau ține piept prezentării lui.

Și care a fost reacția lor? Versetul 23: „După câtva timp, iudeii s-au sfătuit să-l omoare”. Voiau să-l ucidă. Erau atât de furioși, încât, în cele din urmă, au căutat să-l înlăture cu totul. Așa a început, dragii mei. Și lucrurile nu s-au îmbunătățit. Capitolul 13, versetul 14: tocmai fusese pus deoparte pentru lucrarea misionară, împreună cu dragul lui prieten și tovarăș Barnaba. Au fost puși deoparte din slujirea lor ca păstori în biserica din Antiohia și trimiși să-L propovăduiască pe Cristos. Au plecat, spune versetul 14: „Din Perga și-au urmat drumul înainte și au ajuns la Antiohia din Pisidia. În ziua Sabatului, au intrat în sinagogă și au șezut jos. După citirea Legii și a Prorocilor, fruntașii sinagogii au trimis să le zică: «Fraților, dacă aveți un cuvânt de îndemn pentru norod, vorbiți»”.

Iată-l din nou în sinagogă. Și îi dau cuvântul, așa cum obișnuiau să facă atunci când venea în vizită un rabin. „Pavel s-a sculat, a făcut semn cu mâna și a zis: «Bărbați israeliți și voi care vă temeți de Dumnezeu, ascultați!»” „Bărbați israeliți” se referă la iudei, iar cei „care vă temeți de Dumnezeu” erau oameni dintre Neamuri care se alăturaseră religiei iudaice. „Ascultați! Dumnezeul acestui popor, Israel, a ales pe părinții noștri...” Și continuă să rostească această predică, și ghiciți cine este subiectul ei? Isus Cristos. Isus Cristos. Numele Lui este menționat în versetul 23. Și continuă să-L propovăduiască pe Isus Cristos. Puteți relua de la versetul 38: „Să știți, dar, fraților, că în El vi se vestește iertarea păcatelor; și oricine crede este iertat prin El de toate lucrurile de care n-ați putut fi iertați prin Legea lui Moise”. Vă dați seama cât de zguduitoare era o asemenea afirmație într-o sinagogă? „Astfel, luați seama să nu vi se întâmple ce se spune în Proroci: «Uitați-vă, disprețuitorilor, mirați-vă și pieriți; căci în zilele voastre, am să fac o lucrare pe care n-o veți crede nicidecum dacă v-ar istorisi-o cineva.» Când au ieșit afară”, adică Pavel și Barnaba, „Neamurile”, tot ei, „i-au rugat să le vorbească și în Sabatul viitor despre aceleași lucruri”. Erau fascinați de lucrul acesta. „Și-i îndemnau să stăruie în harul lui Dumnezeu. În Sabatul viitor, aproape toată cetatea s-a adunat ca să audă Cuvântul lui Dumnezeu. Iudeii, când au văzut noroadele, s-au umplut de pizmă, vorbeau împotriva celor spuse de Pavel și-l batjocoreau”.

Adică, erau dispuși să asculte până când și-au dat seama că și Neamurile puteau avea parte de acest lucru. Și au devenit geloși și invidioși. În mintea lor, Neamurile erau niște proscriși. Mândria rasială a început să își arate fața urâtă. Cu siguranță nu puteau crede ceva ce credeau și Neamurile. Și astfel au devenit ostili, împotrivindu-se și hulind. „Dar Pavel și Barnaba le-au zis cu îndrăzneală”. Îmi place acest lucru. Cu cât reacția potrivnică era mai puternică, cu atât mesajul era mai puternic. Și au continuat să explice și să propovăduiască. Și, desigur, în versetul 48: „Neamurile se bucurau când au auzit lucrul acesta și preamăreau Cuvântul Domnului. Și toți cei ce erau rânduiți să capete viața veșnică au crezut. Cuvântul Domnului se răspândea în toată țara”. Dar observați versetul 50: „Dar iudeii au întărâtat pe femeile cucernice cu vază”.

Se pare că erau acolo câteva femei, femei dintre Neamuri, care se alăturaseră sinagogii, femei cinstite, femei evlavioase, femei care Îl căutau pe Dumnezeu, femei care se săturaseră de moralitatea păgână și se identificaseră... de imoralitatea păgână, mai bine zis, și se identificaseră cu convingerile morale deosebite ale iudaismului; femei cu poziție înaltă, care erau religioase, care erau atrase de monogamie, de viața de familie și de toate virtuțile tradiției iudaice. Și le-au întărâtat pe aceste femei evlavioase și cinstite și pe fruntașii cetății, și au stârnit prigoană împotriva lui Pavel și Barnaba și i-au izgonit din hotarele lor, i-au dat afară.

Capitolul 14, observați versetul 1: „În Iconia, Pavel și Barnaba au intrat în sinagoga iudeilor”. Data următoare s-au dus tot în sinagogă. Veți spune: „De ce continuau să meargă acolo?” Pentru că îi interesa ce se întâmpla acolo; erau iudei. Și... veți spune: „Nu fuseseră trimiși să ajungă la Neamuri?” Așa este. Dar nu voiau să facă lucrul acesta singuri și socoteau că primul teren prielnic pentru a găsi colaboratori era sinagoga, pentru că acolo aveau să fie ascultați și, dacă puteau câștiga câțiva iudei care să-i ajute, lucrarea ar fi fost puțin mai ușoară. În plus, dacă s-ar fi dus mai întâi la Neamuri, nu s-ar mai fi putut întoarce la iudei. Așa că aveau o strategie. Au intrat în sinagogă. Au vorbit. Au fost iudei și greci care au crezut. „Dar iudeii care n-au crezut au întărâtat și au răzvrătit sufletele Neamurilor împotriva fraților”. „Mulțimea din cetate s-a dezbinat”, spune versetul 4. S-a pus la cale un atac, la care luau parte și Neamurile care fuseseră întărâtate de iudei. Voiau să-i ucidă cu pietre, să le zdrobească viața.

Îi găsim apoi în Listra, în versetul 19: „Atunci au venit pe neașteptate din Antiohia și Iconia niște iudei”. Ei coboară la Listra și iată că vin aceiași iudei care le făcuseră necazuri în Iconia, „care au ațâțat pe noroade”. Au stârnit o altă răscoală. Erau ațâțători ai mulțimii. Pentru ei, Pavel era un hulitor. Îl disprețuiau pe omul acesta pentru că înfrunta relele și neadevărurile sistemului lor.

Citiți capitolul 17, versetul 1. Aceasta este cronologia lucrării lui Pavel. „Pavel și Sila au trecut prin Amfipoli și Apolonia și au venit în Tesalonic, unde era o sinagogă a iudeilor. Pavel, după obiceiul său”, așa proceda el, „a intrat în sinagogă. Trei zile de Sabat a vorbit cu ei din Scripturi, dovedind și lămurind că Cristosul trebuia să pătimească și să învie din morți. «Și acest Isus pe care vi-L vestesc eu», zicea el, «este Cristosul.» Unii din ei și o mare mulțime de greci temători de Dumnezeu și multe femei de frunte au crezut și au trecut de partea lui Pavel și a lui Sila”. Așadar, au fost câteva răspunsuri bune, răspunsuri bune.

Priviți la versetul 5: „Dar iudeii care nu crezuseră, de pizmă”, din nou. De atâtea ori era vorba de mândria lor rasială. Motivul pentru care nu voiau să primească Evanghelia nu era că Evanghelia nu era credibilă sau verificabilă, ci că și Neamurile aveau parte de ea, iar ei nu puteau suporta lucrul acesta. Nu puteau suporta lucrul acesta. Erau mânați de pizmă. Și se spune, versiunea King James spune: „au luat cu ei niște oameni fără căpătâi din mulțime”. Aceștia erau huligani din piață, golani din partea locului, care își făceau veacul prin piață, pierde-vară, oameni decăzuți. Și le-au dat niște bani ca să pornească o răscoală, să întoarcă cetatea pe dos. Exact asta au făcut.

Și apoi, mai jos, în versetul 13: „Dar iudeii din Tesalonic, când au aflat că Pavel vestea Cuvântul lui Dumnezeu și în Bereea, au venit acolo, ca să tulbure și să ațâțe noroadele”. Oriunde mergea, oriunde mergea, ei erau împotriva lui, gata să-l omoare, să stârnească o răscoală, să facă în așa fel încât să fie alungat din cetate. Îl urmăreau pas cu pas. Și chiar și după ce întemeia o biserică, veneau în urma lui și încercau să-i facă pe oameni să respingă ceea ce le spusese el lor; Iudeilor.

Priviți la capitolul 19, versetul 8. Îl găsim aici, în Efes. „În urmă, Pavel a intrat în sinagogă, unde vorbea cu îndrăzneală. Timp de trei luni a vorbit cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăția lui Dumnezeu și căuta să înduplece pe cei ce-l ascultau”. Vă puteți imagina cum venea în fiecare zi de Sabat și propovăduia în sinagogă, timp de trei luni? Ce ocazie! „Dar, fiindcă unii rămâneau împietriți și necredincioși și vorbeau de rău Calea Domnului”, cu referire la calea creștină, „înaintea norodului, Pavel a plecat de la ei, a despărțit pe ucenici de ei și a învățat în fiecare zi pe norod în școala unuia numit Tiran. Lucrul acesta a ținut doi ani, așa că toți cei ce locuiau în Asia, iudei și greci, au auzit Cuvântul Domnului”. L-au dat afară din sinagogă. Nu-l voiau acolo. Și s-au ridicat și literalmente au blestemat Calea aceasta. Au blestemat creștinismul înaintea mulțimii.

Priviți la capitolul 20. Acesta este un moment cât se poate de interesant din viața lui Pavel. „Când a încetat zarva”, la Efes, „Pavel a chemat pe ucenici și, după ce le-a dat sfaturi, și-a luat ziua bună de la ei și a plecat în Macedonia”, adică în Grecia. „A străbătut ținutul acesta și a dat ucenicilor o mulțime de sfaturi. Apoi a venit în Grecia, unde a rămas trei luni”. Și: „iudeii i-au întins curse”. Acum se ascund prin tufișuri și îl vor mort, uneltind.

Putem să ne oprim acolo și să facem această precizare. Era în acest moment al vieții sale, în Grecia, găzduit în casa lui Gaiu, cunoscut și sub numele de Tit Iust, probabil în cetatea Corint. La dreapta lui se afla un secretar pe nume Terțiu. Și tocmai în acest moment din capitolul douăzeci al cărții Faptele apostolilor a dictat Epistola către Romani. A dictat Epistola către Romani în mijlocul prigonirii din partea iudeilor. Iudeii îi întindeau curse. Îi puneau la cale moartea. În timp ce ei îi puneau la cale moartea, el scria Epistola către Romani. Așadar, chiar în timp ce scrie, simte ura lor înverșunată. Și astfel, când spune în capitolul 9 că ar dori, dacă ar fi cu putință, ca el însuși să fie osândit pentru mântuirea fraților lui, a rudelor lui, el exprimă inima apostolului care își iubea poporul în ciuda urii lor față de el, de fapt, chiar în mijlocul acestei uri.

Asta nu s-a schimbat niciodată. În capitolul 21, aceeași situație. Aici, în versetul 27, ajunge la Ierusalim și intră în Templu. Și l-au găsit acolo, în versetul 28, și au strigat: „Bărbați israeliți, dați ajutor! Iată omul care propovăduiește pretutindeni și în toată lumea împotriva norodului”. Este antisemit. „Împotriva Legii”, este împotriva lui Dumnezeu. „Și împotriva Locașului acestuia”, este împotriva închinării. „Ba încă a vârât și pe niște greci în Templu”, adică oameni dintre Neamuri, „și a spurcat acest Locaș sfânt. În adevăr, văzuseră mai înainte pe Trofim, efeseanul, împreună cu el în cetate”. Îl văzuseră cu Trofim în cetate; nu-l adusese acolo, în Templu. Pur și simplu au născocit lucrul acesta. Au întărâtat întreaga cetate, versetul 30, întreaga cetate a Ierusalimului. Oamenii au alergat laolaltă, au pus mâna pe Pavel, l-au scos din Templu și au închis ușile, versetul 31, și au căutat să-l omoare. Aveau de gând să-l omoare. Din fericire, romanii au intervenit și i-au salvat viața, așa cum a rânduit Dumnezeu.

În capitolul 22 nu este diferit. Capitolul 22 este, în esență, la fel. Observați ce se menționează în versetul 18. Este într-o răpire sufletească, într-un fel de vedenie. „Și am văzut pe Domnul care-mi zicea: «Grăbește-te, ieși iute din Ierusalim, căci nu vor primi mărturisirea ta despre Mine»”. Îl vede pe Domnul, iar Domnul spune că ei nu vor asculta. Nu vor asculta. „Și am zis: «Doamne, ei știu că eu băgam în temniță și băteam prin sinagogi pe cei ce cred în Tine și că, atunci când se vărsa sângele lui Ștefan, martorul Tău, eram și eu de față, îmi uneam încuviințarea mea cu a celorlalți și păzeam hainele celor ce-l omorau»”. Cu alte cuvinte, Pavel aduce argumente în această vedenie și spune: „Doamne, nu crezi că vor răspunde la ceea ce le spun? Adică, ei știu că eram cu adevărat unul de-al lor. Eram unul dintre cei plini de râvnă. Eram un conducător între ei. Am prigonit creștinismul. Nu crezi că schimbarea mea va avea un impact foarte puternic?” El mi-a spus: Pleacă, ieși de aici. Trebuie să te trimit la Neamuri. Există un grup care nu te va asculta, și acela este al iudeilor, pentru că ei te văd ca pe un trădător. Te voi trimite la Neamuri, departe de aici. Aceasta a fost chemarea Domnului pentru el.

Capitolul 23, este foarte interesant. Îl aduc înaintea soborului din Ierusalim. În versetul 2, marele preot Anania îi poruncește... le poruncește celor ce stăteau lângă el să-l lovească peste gură. El spune: „eu am viețuit cu toată curăția cugetului meu înaintea lui Dumnezeu, până în ziua aceasta”. Și omul acela spune: Loviți-l peste gură pe omul acesta, spune marele preot, loviți-l peste gură pentru hula aceasta. Nu a trăit cu un cuget curat înaintea lui Dumnezeu; este antisemit, este împotriva lui Dumnezeu, este împotriva închinării. Și atunci Pavel spune: „Te va bate Dumnezeu, perete văruit! Tu șezi să mă judeci după Lege, și poruncești să mă lovească, împotriva Legii!” Avea o minte ascuțită. Dar aici s-a lăsat puțin dus de val. Nu așa trebuie să te porți cu vrăjmașii tăi. „Cei ce stăteau lângă el, i-au zis: «Îți bați joc de marele preot al lui Dumnezeu?» Și Pavel a zis: «N-am știut, fraților, că este marele preot; căci este scris: ‹Pe mai marele norodului tău să nu-l grăiești de rău›»”. Dar puteți vedea cât de puternic era conflictul. Și s-a stârnit o neînțelegere cumplită, versetul 7. Neînțelegerea este arătată în versetul 10: „căpitanul se temea ca Pavel să nu fie rupt în bucăți de ei”. L-ar fi sfâșiat în bucăți. Au ajuns la ceartă. El a provocat o ceartă. I-a pus pe farisei împotriva saducheilor în privința învierii. Și îl foloseau ca pe o... ca pe o funie într-un concurs de tras frânghia, trăgând fiecare în partea lui ca să vadă cine câștigă. L-ar fi rupt în două. Și din nou romanii l-au scăpat de iudei.

Mai jos, în capitolul 23, de la versetul 14 la 22, vedem mai multe despre acest lucru. Și din nou l-ar fi omorât. Au uneltit împotriva lui. Și vreau să observați versetul 16: „Fiul surorii lui Pavel...” Nu știm multe despre familia lui Pavel, dar avea o soră care avea un fiu. „A auzit de această cursă, s-a dus în cetățuie și a spus lui Pavel”. Vedeți, la sfârșitul versetului 15, erau gata să-l omoare. Puseseră la cale această uneltire. Și fiul surorii lui Pavel i-a spus lui Pavel, iar el a fost din nou scăpat de moarte.

În capitolul 26, versetul 19, el își reia aici mărturia înaintea lui Agripa. Să citim doar versetul 21: „Iată de ce au pus iudeii mâna pe mine în Templu și au căutat să mă omoare”. Au căutat să mă omoare.

Totul se încheie în capitolul 28, priviți la versetul 25. Aceasta este viața lui Pavel. „Fiindcă ei au plecat acasă în neînțelegere unii cu alții, Pavel n-a adăugat decât aceste vorbe: «Bine a spus Duhul Sfânt prin prorocul Isaia către părinții voștri, când a zis: ‹Du-te la poporul acesta și zi-i: Veți auzi cu urechile voastre, și nu veți înțelege; cu ochii voștri veți privi, și nu veți vedea. Căci inima acestui norod s-a împietrit; ei aud greu cu urechile, și-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înțeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, și să-i vindec.› Să știți, dar, că mântuirea aceasta a lui Dumnezeu a fost trimisă neamurilor, și o vor asculta.» Când a zis aceste vorbe, iudeii au plecat, vorbind cu aprindere între ei”.

Nu știu dacă v-ați gândit vreodată la lucrul acesta. Motivul pentru care mi-am luat timp să vă conduc prin aceste pasaje este dublu. Primul, vreau să înțelegeți că acest om, de la începutul lucrării lui și până la sfârșit, s-a aflat sub ostilitatea, înverșunarea, ura și uneltirile iudeilor care voiau să-l omoare, pe tot parcursul. Și vreau de asemenea, în al doilea rând, să observați că unul dintre motivele importante pentru care Dumnezeu a trebuit să-l trimită la Neamuri pe acest om atât de capabil a fost că nu exista nicio cale ca el să ajungă la iudei, fiind privit ca un asemenea trădător. Pavel însuși își rezumă relația cu ei în 1 Tesaloniceni capitolul 2 și vreau să priviți acolo, la versetul 14: „Căci, fraților, voi ați călcat pe urmele bisericilor lui Dumnezeu, care sunt în Cristos Isus, în Iudeea; pentru că și voi ați suferit din partea celor de un neam cu voi aceleași rele pe care le-au suferit ele din partea iudeilor. Iudeii aceștia au omorât pe Domnul Isus și pe proroci, pe noi ne-au prigonit, nu plac lui Dumnezeu și sunt vrăjmași tuturor oamenilor, căci ne opresc să vorbim Neamurilor, ca să fie mântuite. Astfel ei totdeauna pun vârf păcatelor lor. Dar, la urmă, i-a ajuns mânia lui Dumnezeu!”

Așa își vedea el relația cu ei. L-au omorât pe Domnul, așa cum i-au omorât pe proroci, ne-au prigonit și pe noi. Și nu plac lui Dumnezeu, sunt împotriva tuturor oamenilor, ne împiedică să propovăduim Evanghelia, pun vârf păcatelor lor, iar peste ei vine mânia până la capăt. Acesta este un rechizitoriu cât se poate de tragic și de înfricoșător. În 2 Corinteni 11 spune astfel, în versetul 24, ascultați: „De cinci ori am căpătat de la iudei patruzeci de lovituri fără una”. În cinci rânduri, iudeii i-au dat câte 39 de lovituri de bici. Nu era popular în rândul lor.

Veți spune: „Era antisemit?” Nu, era evreu din evrei, fariseu dintre farisei. Își cinstea și își iubea moștenirea și își iubea poporul. Dar era destul de cinstit încât să-i confrunte cu adevărul, cu adevărul.

Nu numai cu Pavel s-a întâmplat așa. De-a lungul veacurilor, așa s-a întâmplat cu mulți care au încercat să propovăduiască. Mi-a atras atenția faptul că, în urmă cu vreo două săptămâni, am avut aici o înmormântare. Era înmormântarea unei creștine de origine iudaică, a cărei familie și ai cărei prieteni nu erau creștini. Fred Barshaw a predicat la serviciul de înmormântare al unei doamne evreice care Îl iubea pe Cristos. Slujba L-a înălțat pe Isus Cristos. Adică, mesajul a fost atât de limpede, încât era pur și simplu imposibil să fie înțeles greșit. Cristos a fost înălțat de la început până la sfârșit. El a fost prezentat ca Mântuitorul și Mesia acestei persoane. Și tuturor celor prezenți li s-a adresat o chemare la mântuire. A fost minunat.

Ei bine, familia a fost înfuriată. Mama stătea pe scaunul ei și spunea: „Nu, nu, nu, nu”, întruna, pe tot parcursul mesajului. Și după aceea a venit o scrisoare adresată doctorului Fred MacArthur. Nu mă deranjează să port poverile lui Fred. Și în scrisoare erau spuse lucruri ca acestea: „M-am simțit jignit”. Citez: „M-am cutremurat de-a dreptul când v-ați rostit diatriba plină de bigotism. Mulți dintre membrii grupului de evrei prezenți au simțit impulsul să se ridice și să plece”, și alte expresii.

Vedeți, Evanghelia îi ofensează pe iudei. Și îi ofensează într-un mod aparte, pentru că au legăminte cu Dumnezeu care se întind atât de mult în istorie. Iar a li se spune că sunt în afara acelor legăminte și că, de fapt, L-au respins pe Mesia, care era cheia împlinirii acelor legăminte, este ceva ce nu pot tolera. Este prea mult. Și apoi să le spui că au fost înlocuiți în legământ de Neamuri, de neacceptat.

Așadar, Pavel a acceptat pur și simplu acest lucru ca mod de viață. Îmi place faptul că nu și-a schimbat mesajul. Îmi place faptul că nu a încetat să meargă la sinagogi. Dar când scrie Epistola către Romani, și acum să ne întoarcem la Romani 9... Nu mi-am propus să vă predau cartea Faptele apostolilor, dar... Când ajunge la Romani 9, înțelegeți acum de ce spune ceea ce spune? Înțelegeți de ce trebuie să-și dezvăluie inima înaintea lor? Înțelegeți de ce trebuie să le spună cât de mult îi pasă? „Spun adevărul în Cristos, nu mint; cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt, îmi este martor, că simt o mare întristare și am o durere necurmată în inimă. Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărțit de Cristos, pentru frații mei, rudele mele trupești”. Acesta... acesta este un mod mai lung de a spune: „Iudeilor, vă iubesc. Vă iubesc atât de mult încât, dacă ar fi cu putință, mi-aș dori osânda pentru mine, pentru ca voi să aveți parte de mântuire. Înțelegeți că motivul pentru care spun ceea ce spun este ca voi să fiți mântuiți?” Și aceasta ne dă primul motiv al dragostei lui Pavel pentru Israel: propria lui legătură personală cu ei. Frații mei, rudele mele trupești; îi iubește pentru că sunt poporul lui, puternică afirmație.

Și observați că el afirmă: „Spun adevărul în Cristos”. Și v-am spus data trecută că vrea să-L cheme pe Cristos ca să confirme că acesta este adevărul. Trăiesc în sfera lui Cristos. Și, așa cum spune comentatorul Godet: „În ochii lui Pavel există ceva atât de sfânt în Cristos, încât în acea atmosferă curată și luminoasă a prezenței Lui simțite nu ar putea exista nicio minciună, nici măcar o exagerare”. Îl cheamă pe Cristos să depună mărturie. Și apoi spune: „cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt, îmi este martor”. Și Îl cheamă pe Duhul Sfânt să depună mărturie. Mărturie despre ce? Că nu este plin de amărăciune față de poporul lui, ci este întristat. Are o inimă apăsată. Este o povară necurmată de durere și întristare. Și asemenea lui Isus, care a plâns pentru oamenii care L-au respins, Pavel plânge. Asemenea lui Ștefan, care a cerut ca Dumnezeu să-i ierte pe cei ce îi zdrobeau viața, și Pavel caută mântuirea lor. Își iubea prigonitorii. Îi iubea, așa cum i-a iubit Isus, așa cum i-a iubit Ștefan. Necredința lor îi lăsa inima într-o durere necurmată. Iar motivul pentru care era atât de plin de râvnă nu era că era lipsit de sensibilitate, ci că îi dorea răscumpărați. În scrisoarea care a venit se spunea: „Cum ați putut fi atât de lipsit de sensibilitate? Cum ați putut fi atât de lipsit de sensibilitate?” Aceasta nu este lipsă de sensibilitate. Urâm faptul că ei resping, pentru că tânjim ca ei să creadă.

În 1 Samuel 15:35, după cum știți, Saul a fost un mare eșec ca împărat. Nu a ascultat de Dumnezeu. A fost lepădat ca împărat de Dumnezeu și de Samuel, vă amintiți. Și textul spune în 1 Samuel 15:35 aceste cuvinte: „Samuel nu s-a mai dus să vadă pe Saul până în ziua morții sale. Dar Samuel plângea pe Saul”. Este important să observăm acest lucru. Nu se mai ducea să-l vadă, pentru că trăia în păcat și în neascultare. Îl confruntase cu mesajul adevărului, dar nu a încetat niciodată să plângă pentru el; întotdeauna o inimă zdrobită pentru cel care respinge adevărul.

În Psalmul 119:136, vă voi citi doar acest verset: „Ochii îmi varsă șiroaie de apă”, spune psalmistul, „pentru că Legea Ta nu este păzită”. Ce sentiment frumos, inima zdrobită pentru cei care nu cred! Și Ieremia 9:1: „O! de mi-ar fi capul plin cu apă, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrimi, aș plânge zi și noapte pe morții fiicei poporului meu!” Ieremia spune că nu poate plânge îndeajuns. Ochii mei nu au destulă apă. Nu pot vărsa destule lacrimi. Mi-aș dori ca întregul meu cap să fie un izvor, ca toate sentimentele din mine să-și poată găsi exprimarea.

În capitolul 13 din Ieremia, acel text minunat, plin de tristețe, versetele de la 15 la 17: „Ascultați și luați aminte! Nu fiți mândri, căci Domnul vorbește! Dați slavă Domnului Dumnezeului vostru până nu vine întunericul, până nu vi se lovesc picioarele de munții nopții! Veți aștepta lumina, dar El o va preface în umbra morții și o va preface în negură adâncă. Iar dacă nu vreți să ascultați, voi plânge în ascuns pentru mândria voastră; mi se vor topi ochii în lacrimi, pentru că turma Domnului va fi dusă în robie”. Așadar, Ieremia plânge. În Plângerile lui Ieremia 1, plânge. În Plângerile lui Ieremia 3, plânge. Inima lui Dumnezeu este zdrobită de necredința lui Israel și la fel este și inima apostolului Pavel. Și nu trebuie să înțelegem greșit lucrul acesta.

Și apoi asta, ascultați ce zice Isaia 66:10 și 11: „Bucurați-vă împreună cu Ierusalimul și înveseliți-vă cu el, toți cei ce-l iubiți; împărțiți și bucuria cu el, acum, toți cei ce l-ați plâns, ca să fiți săturați bând laptele mângâierilor lui, ca să vă desfătați în totul de plinătatea slavei lui”. Lacrimile acestea vărsate pentru Israel se vor preface într-o zi în bucurie, pentru că Israel va avea parte de mântuire.

Și, astfel, această inimă plină de dragoste îl face pe Pavel să-și dorească să fie el însuși blestemat. Deci primul lucru care a atras dragostea lui Pavel către Israel a fost legătura lui personală. Al doilea a fost legătura cu Dumnezeu și vreau să priviți la versetele 4 și 5: legătura divină. Îi iubește nu numai pentru că sunt rudele lui, ci îi iubește datorită relației lor deosebite cu Dumnezeu. Vedeți, el Îl iubește pe Dumnezeu și, prin urmare, îi iubește pe cei pe care îi iubește Dumnezeu. Nu se poate despărți de aceasta. Dragostea lui Cristos este turnată în inima lui. Dacă Dumnezeu îi iubește într-un mod deosebit, atunci și el îi iubește într-un mod deosebit. Și astfel, în versetele 4 și 5, ne prezintă relația lor deosebită cu Dumnezeu. Și acestea sunt niște concepte atât de bogate, pur și simplu uimitoare.

Vreau să vedeți privilegiile. Acum voi încerca să vă ofer o înțelegere a fiecăruia. Mai întâi, el spune că sunt israeliți. Cine sunt israeliții? Numele Israel, ce este? De unde vine? Ei bine, își are originea în Geneza 32:28; i-a fost dat lui Iacov după ce s-a luptat cu un înger. Este numele unic al poporului lui Dumnezeu. El exprimă numele poporului lui Dumnezeu, identitatea poporului lui Dumnezeu. Și ceea ce spune, în esență, este că voi sunteți poporul lui Dumnezeu, chemat și numit de Dumnezeu într-un mod deosebit, un popor nobil. Îmi place ceea ce spune în Isaia 5, că atunci când Dumnezeu a ales un popor pe care să-l așeze în țară, a ales vița cea mai nobilă. Și când vedeți cuvântul „israelit”, vă izbește noblețea acestui popor. Ei sunt poporul deosebit al lui Dumnezeu. Sunt un popor nobil.

În Filipeni 3:5, Pavel vorbește despre neamul lui Israel. Sunt un popor de seamă. Și de-a lungul anilor istoriei omenirii, evreii s-au remarcat în toate domeniile vieții omenești. Au dat lumii genii. Au îndreptat lumea într-o nouă direcție, omenește vorbind, prin progresele lor în știință, artă, economie și educație. Lumea a învățat să înțeleagă noblețea neamului lui Israel, vița cea mai aleasă, acel popor nobil pus deoparte pentru Dumnezeu. El spune: Sunteți un popor deosebit. Nu sunteți ca orice alt popor. Nu sunteți ca orice alt popor, ca orice altă națiune. Aveți o relație unică cu Dumnezeu. El v-a chemat deoparte, v-a dat un nume deosebit. Erați un popor nobil, un popor înzestrat.

În al doilea rând, el spune că „au înfierea”. Nu numai că sunt un popor nobil, nu numai că sunt un popor cu trăsături deosebite, omenește vorbind, dar, dincolo de noblețea lor firească, dincolo de noblețea lor de neam, dincolo de identitatea lor unică de Israel, au primit ca națiune ceea ce voi numi harul alegerii. Au fost înfiați de Dumnezeu. Nu este minunat? Au fost înfiați de Dumnezeu. Dumnezeu spune: „Vreau ca poporul acesta să fie poporul Meu”. I-a înfiat.

În Exodul 4:22 se spune: „Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut”. Poporul Lui. Osea 11:1: „Când era tânăr Israel, îl iubeam și am chemat pe fiul Meu din Egipt”. Nu sunt doar un neam nobil. Ei sunt beneficiarii harului alegerii. Acum, când spunem lucrul acesta, îl spunem la nivel național, dragii mei, nu uitați acest lucru: la nivel național, nu personal, nu individual. Nu erau în mod automat copiii spirituali ai lui Dumnezeu doar pentru că erau iudei, nu-i așa? Nu, pentru că în capitolul 9, la sfârșitul versetului 6, se spune: „nu toți cei ce se coboară din Israel sunt Israel”. Nu, eu vorbesc despre națiune; ei au fost aleși ca națiune să fie fii ai lui Dumnezeu. Erau națiunea Lui. Și El i-a adus în legământ cu Sine și i-a binecuvântat, o, i-a binecuvântat! Erau privilegiați ca națiune, privilegiați să aibă ocrotirea Lui, privilegiați să aibă grija Lui, privilegiați să se afle sub privegherea Lui.

Vechiul Testament nu vorbește despre Dumnezeu ca Tată al fiecărui iudeu în parte; de aceea a fost atât de șocant când Isus a vorbit în felul acesta. Vechiul Testament vorbește despre Dumnezeu ca Tată al națiunii, și așa este. Ca națiune, ei erau fiul Lui ales, asupra căruia Și-a revărsat binecuvântarea. Dumnezeu era Tatăl lor în acest sens unic, Tatăl unei națiuni puse deoparte într-un mod unic ca să fie națiunea care mărturisește despre El, ca să descopere lumii cine este El, ca să primească binecuvântarea Lui, astfel încât aceasta să fie transmisă de la ei națiunilor lumii, pentru ca ei să arate ce fel de Dumnezeu era El.

În Isaia 46, ascultați aceste două versete, 3 și 4: „Ascultați-Mă, casa lui Iacov și toată rămășița casei lui Israel, voi, pe care v-am luat în spinare de la obârșia voastră, pe care v-am purtat pe umăr de la nașterea voastră: până la bătrânețea voastră Eu voi fi același, până la căruntețea voastră vă voi sprijini. V-am purtat, și tot vreau să vă mai port, să vă sprijin și să vă mântuiesc”. Și apoi continuă spunând: De ce vă închinați la idoli? Eu sunt Dumnezeul care v-a purtat în pântecele Meu, Eu sunt Dumnezeul care v-a adus la existență. Eu sunt Dumnezeul care v-a purtat și vă voi purta până la bătrânețe. De ce mergeți după alți dumnezei? Cu cine Mă veți asemăna? Așadar, aveau o relație deosebită. Ei au fost aleși ca o parte nobilă a omenirii, care Îi aparținea, și apoi au fost aduși într-o relație deosebită cu Dumnezeu.

Apoi, în versetul 4, spune că ei au nu numai înfierea, ci și „slava”. Ce este slava? Ce este slava? Vă spun eu ce este. Este prezența Shekinah a lui Dumnezeu. I-a fost dată aceasta vreunui alt popor? A locuit Dumnezeu în mijlocul vreunui alt popor? Nu. Dumnezeu era în Cortul și în Templul lor, în Sfânta Sfintelor, locuind în lumină între aripile heruvimilor de pe chivotul legământului lor. Dumnezeu nu era nicăieri altundeva în acest sens unic. Când au ieșit din Egipt, El le-a dat slava Lui și i-a călăuzit. Și când au construit un Cort, slava Lui a coborât și a locuit acolo. Era slava care li s-a arătat la muntele Sinai, în Exodul capitolul 24, slava din Exodul 40, care a umplut Cortul, slava din Exodul 33 și 34, care a strălucit pe fața lui Moise, slava care s-a așezat pe capacul ispășirii, în Sfânta Sfintelor, și a umplut Templul în 1 Împărați capitolul 8. Era slava care le aparținea, și aceasta arăta că Dumnezeu locuia împreună cu acești oameni. Nu vorbim aici despre un popor obișnuit. Dumnezeu i-a făcut un popor nobil. Și apoi Dumnezeu i-a atras la Sine ca pe ai Săi și le-a dat privilegiul prezenței Lui. Remarcabil privilegiu, remarcabil, remarcabil.

Observați că în versetul 4 se spune și „legămintele”, și legămintele. Legămintele cu Avraam, Geneza 12:15–17. Legământul cu Moise, care se întinde de la Exodul 19 la 31, este repetat în Deuteronomul 29 și 30 și primește chiar o dimensiune în plus. Legământul nu numai cu Avraam și cu Moise, ci și cu David, 2 Samuel 7, legământul unei împărății mari și veșnice, peste care domnește un fiu mare și slăvit al lui David. Dumnezeu le-a făgăduit o națiune prin Avraam. Dumnezeu le-a făgăduit binecuvântare prin Moise. Dumnezeu le-a făgăduit slavă veșnică prin David. Adică, ei au fost beneficiarii legămintelor. Ei erau națiunea care urma să fie binecuvântată. Ei erau națiunea... națiunea care urma să fie o binecuvântare. Ei erau națiunea căreia i-a fost dată Legea morală, socială, rituală și ceremonială a lui Dumnezeu, ca să poată intra într-o relație apropiată cu El. Și ei erau națiunea căreia i-a fost făgăduită o împărăție veșnică. Niciunei alte națiuni nu i-a fost dat acel legământ unic. Alte națiuni aveau să intre în el prin ei. Dar lor le-a fost dat. Și chiar și un nou legământ le-a fost dat tot lor. În Ieremia 31, Ezechiel 26(36), Dumnezeu a făgăduit un nou legământ care avea să vină. Că le va lua inima de piatră și le va da o inimă de carne, că va stropi peste ei apă curată și îi va curăța, un nou legământ. Își va scrie Legea în inimile lor. Și nicio trăsătură a istoriei lui Israel nu le-a marcat unicitatea atât de mult ca legămintele, legămintele, legămintele.

Petru, în predica lui din Faptele apostolilor 3, le amintește că ei sunt poporul legământului. Poporul legământului. Dumnezeu v-a făcut făgăduințe pe care nu le-a făcut nimănui altcuiva. Nu că ele ar fi trebuit să se oprească acolo, ci prin voi trebuiau să ajungă la lume. Oamenii aceștia au primit o origine nobilă, înfierea ca popor al lui Dumnezeu, al Lui personal, iubit de El, prezența lui Dumnezeu a locuit între ei, iar El a încheiat cu ei legăminte incredibile.

Mai departe, versetul 4 spune: „darea Legii”. Darea Legii. Exodul 20, standardul mozaic; aveau Legea lui Dumnezeu. Li s-a spus cum să aibă o viață prosperă, cum să aibă o viață binecuvântată, cum să intre în bucurie, cum să știe că vor fi binecuvântați de Dumnezeu. Le-a fost dată Legea. Dacă păzeau Legea, aveau să prospere. Dumnezeu a spus: Dacă ascultați de ea, veți fi binecuvântați. Dacă nu ascultați de ea, veți fi pedepsiți. Așadar, le-a fost dată calea spre prosperitate. Le-a fost dată calea spre binecuvântare, calea spre bucurie, calea spre pace, calea spre fericire, lucrurile pe care le caută toată lumea, pentru că lor le-a fost încredințat adevărul divin. Dumnezeu le-a dat Legea Lui; nu a dat-o tuturor. O, ea trebuia să ajungă de la ei la restul lumii, dar Dumnezeu le-a dat-o mai întâi lor. În Deuteronom 4:5: „v-am învățat legi și porunci”. „Să le păziți și să le împliniți; căci aceasta va fi înțelepciunea și priceperea voastră înaintea popoarelor”. Păziți-le și împliniți-le, ca să puteți fi o mărturie pentru restul lumii. Când le-a dat Legea Lui, Dumnezeu le-a dat privilegiul de a fi o națiune care să mărturisească despre El. Ce chemare înaltă!

Adică, noi ne gândim la asta ca a fii ridicat la poziția înaltă de martor pentru lume, și tocmai aceasta era chemarea lor. Și acesta este lucrul spus în Romani 3, nu-i așa, în versetele 1 și 2, când s-a pus întrebarea: „Care este deci întâietatea iudeului?” O, „mai întâi de toate, prin faptul că lor le-au fost încredințate cuvintele lui Dumnezeu”. Cel mai mare avantaj era Cuvântul lui Dumnezeu, Legea lui Dumnezeu; Scriptura Vechiului Testament a venit prin ei, iar cea mai mare parte a Noului Testament a venit prin ei. Și răspunsul potrivit la Cuvântul lui Dumnezeu era cel din Psalmul 119, nu-i așa? „Cât de mult iubesc Legea Ta!” Vorbim aici despre un popor bogat, iar Dumnezeu a stabilit cu el o relație cu totul deosebită. Mai departe, versetul 4 spune că au primit și slujba dumnezeiască, latreia. Cuvântul înseamnă slujire ceremonială. Și se referă la întregul sistem ceremonial, la întregul sistem de jertfe, la toate ritualurile, curățirile, preoția, leviții, chehatiții, altarele, la toate acestea.

Cu alte cuvinte, li s-a dat un sistem prin care puteau avea acces la cine? La Dumnezeu. Adică, este... este... este incredibil. Tot ce le-ar fi putut trebui vreodată ca să aibă acces la Dumnezeu le-a fost dat. Tot ce le-a trebuit vreodată pentru închinare le-a fost dat. Ar fi trebuit să intre în plinătatea închinării înaintea lui Dumnezeu. Priviți ce aveau. Pentru început, erau un popor nobil. Se bucurau de o apropiere deosebită de Dumnezeu, ca fiu al Lui. Le-a fost dată prezența Lui slăvită ca să locuiască în mijlocul lor. Și apoi El le-a dat legăminte, legăminte glorioase, aducătoare de împlinire. Și apoi le-a dat Legea Lui, ca să poată intra în binecuvântare, în binecuvântarea ascultării. Și apoi le-a dat slujbele, ceremoniile, jertfele, preoții, ca să poată intra într-o părtășie apropiată cu El, ca să poată veni în prezența Lui și să cunoască pe deplin bunătatea Lui.

Și aceasta nu este totul. Sfârșitul versetului 4 spune: „făgăduințele”. Și făgăduințele. Știți la ce cred că se referă acest lucru? Nu este același lucru cu legămintele. Întrucât legămintele au fost deja menționate, cred că aceasta se referă la Mesia, la făgăduințele mesianice, la făgăduințele care cuprind lucrarea mântuitoare a lui Cristos și Împărăția, pentru că aceasta era marea nădejde a iudeilor, nu-i așa? Aceasta era marea nădejde a iudeilor. Ei așteptau făgăduința. Și care era făgăduința? Făgăduința lui Mesia. În Faptele apostolilor 2:39, Petru propovăduiește și spune: „Căci făgăduința aceasta este pentru voi, pentru copiii voștri și pentru toți cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru”. Tocmai propovăduise despre Cristos și spune că făgăduința vă este oferită tuturor. Ce făgăduință? Făgăduința mântuirii în Mesia, făgăduința mântuirii în Cristos, aceasta este făgăduința. Și Vechiul Testament era plin de făgăduințe care se refereau la Cristos. Din nou, în timpul unei predici, de data aceasta Pavel spune în Faptele apostolilor 13, versetul 32: „Și noi vă aducem vestea aceasta bună”. Și care este vestea bună? „Că făgăduința făcută părinților noștri, Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviind pe Isus”. Făgăduința lui Mesia, moartea lui Mesia, învierea lui Mesia, aceasta este făgăduința: Mesia cel slăvit, făgăduința glorioasă a răscumpărării mesianice, a mântuirii mesianice. Dumnezeu le-a dat-o lor.

Și în Galateni 3:16, Pavel scrie: „Acum, făgăduințele au fost făcute «lui Avraam și seminței lui.»” Lui Avraam și seminței lui le-au fost făcute făgăduințele. Ce făgăduințe? Făgăduințele mântuirii în Mesia. Și când a venit Isus, ce a spus? A spus: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”. „Mântuirea vine de la iudei.” El a venit să le aducă împlinirea făgăduinței.

Și apoi priviți la versetul 5. El adaugă acest lucru: „patriarhii”. Este uimitor, și aici este vorba despre Avraam, Isaac, Iacov, despre toți acei patriarhi și despre toți, ascultați, dragii mei, despre toți ceilalți din șirul oamenilor neprihăniți, despre toți conducătorii de seamă ai lui Israel de-a lungul istoriei lor de răscumpărare, despre toate instrumentele deosebite ale lui Dumnezeu care au transmis adevărul Lui divin prin cuvânt și prin exemplu și din care, în cele din urmă, a venit Cristos. El le-a dat tot acest șir lung de patriarhi, oameni evlavioși, oameni privilegiați, care să transmită neprihănirea de la o generație la alta, patriarhii. Cred că aceasta are de-a face cu întregul șir al iudeilor, în mod deosebit cu toți cei care s-au conformat în neprihănire standardului lui Dumnezeu. Ei le-au fost dați lor. Aveau exemple, aceasta înseamnă. În adunarea lor exista întotdeauna o sursă a adevărului, existau întotdeauna oamenii aleși de Dumnezeu, conducătorii aleși de Dumnezeu, oamenii neprihăniți ai lui Dumnezeu, care să fie modelele.

Și apoi punctul culminant în versetul 9... sau, mai bine zis, în versetul 5... numărul 9 din această listă: „și din ei a ieșit, după trup, Cristosul”. Acest „din ei” se referă la israeliți. Și „din ei”, adică din israeliți, din neamul israelit, a venit, după trup, Cristos. Ce înseamnă asta? Înseamnă că Cristos S-a născut iudeu, nu-i așa? Născut iudeu, încununarea tuturor privilegiilor lor. Erau un popor nobil, chemat de Dumnezeu să fie un copil deosebit, care a primit prezența Lui sfântă în mijlocul său, binecuvântat cu legăminte, cu cunoașterea voii divine prin Lege, căruia i-a fost dată o cale de a intra pe deplin în prezența lui Dumnezeu prin slujba dumnezeiască sau prin ceremonii, ca să se poată închina, într-o apropiere personală. Le-au fost dați chiar și oameni deosebiți care să poată transmite neprihănirea de la o generație la alta și, în cele din urmă, din ei, din israeliți, a venit Mesia după trup. Când vine vorba de Duh, de la cine a venit? De la Dumnezeu. Când vine vorba de trup, a venit din Israel.

Și apoi adaugă aceasta: „care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin!” Acesta este un final măreț. Ce spune el? Ei bine, aceasta trebuie să fie una dintre cele mai mărețe afirmații din Biblie și atât de des este trecută cu vederea. Ascultați cu atenție, și încheiem înțelegând lucrul acesta, dar nu-l pierdeți, este punctul culminant al tuturor celor spuse. Cristos a venit, El era iudeu. Și cine este El? Pavel nu se poate abține să spună. Nu poate spune doar „după trup, Cristosul”, nu poate spune doar atât. Trebuie să spună cine este El. Și cine este El? „Care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu”. Acesta este El. „Binecuvântat în veci.”

În ce privește descendența Lui omenească, El este israelit. În ce privește descendența Lui divină, El este Dumnezeu. Și cred că aceasta nu este doar un fel de binecuvântare care spune: „Cristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin!”, ca și cum Dumnezeu ar fi Cel binecuvântat. Eu nu văd aici o benedicție. Văd aici o afirmare a identității lui Cristos. Mai întâi se spune: „Cristosul, care este mai presus de toate lucrurile”, echivalent cu Cel Preaînalt, care este Cel Suprem. El este acel singur Dumnezeu, care este mai presus de toți, din Efeseni 4:6. Pasajul acesta arată în mod direct că Isus Cristos este Dumnezeu; nu există alt mod de a-l înțelege și de a rămâne cinstit față de text. Toți interpreții, de la Reformă încoace, sunt de acord cu acest lucru, toți cei din tradiția evanghelică, anume că aceasta este o afirmație despre cine este Cristos. Singurul loc în care am putut găsi o excepție este Revised Standard Version a Bibliei, care a fost tradusă de o mulțime de necredincioși care negau dumnezeirea lui Cristos. Vedeți, fără nicio excepție, în ebraică și în greacă, „binecuvântat” se află întotdeauna înainte de „Dumnezeu”, dacă este o doxologie: „Binecuvântat să fie Dumnezeu”, „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl”. Ori de câte ori aveți o doxologie care doar binecuvântează Numele lui Dumnezeu, „binecuvântat” se află întotdeauna înainte de „Dumnezeu”. Aici, „Dumnezeu” apare primul, singura dată.

În al doilea rând, Cel care este mai presus de toate, ho ōn, trebuie să se refere la Cristos. Așadar, el spune: „Cristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu”. Aceasta trebuie să fie intenția. Iar „binecuvântat în veci” Îi aduce laudă lui Cristos, Îi aduce laudă lui Cristos. În celelalte două locuri în care această expresie este folosită în Noul Testament, Romani 1:25 și 2 Corinteni 11:31, ea se referă întotdeauna la subiectul propoziției, iar aici acesta este Cristos. „Cristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci”. Așadar, cred că expresia afirmă dumnezeirea lui Cristos, mai întâi, pentru că acesta este singurul mod în care o poți traduce făcând dreptate textului. Și, în al doilea rând, pentru că este în concordanță cu ceea ce credea Pavel, nu-i așa? Pentru că el credea că Isus este Dumnezeu. Credea lucrul acesta. De ce ne-ar surprinde că îl spune aici? Îl credea din toată inima. Și lucrul acesta nu ar putea fi contestat niciodată, niciodată.

În 1 Timotei 1:16, el vorbește despre Isus Cristos: „A Împăratului veșniciilor, a nemuritorului, nevăzutului și singurului Dumnezeu”. Isus Cristos, singurul Dumnezeu înțelept. Pavel credea lucrul acesta. În Faptele apostolilor 20:28: „Luați seama, dar, la voi înșivă și la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriți Biserica Domnului”, ascultați, „pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său”. Dumnezeu a câștigat-o cu însuși sângele Său. Acesta trebuie să fie Cristos, nu poate fi altcineva. Iată ce credea Pavel. Ce pasaj! Ce pasaj!

Pavel își iubește poporul pierdut. Îi iubește, în primul rând, pentru că sunt poporul lui și are o legătură cu ei. Dar, în al doilea rând, îi iubește pentru că sunt poporul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu are cu ei o relație uimitoare și unică. Aceasta este inima evanghelistului. Aceasta este inima misionarului. Dar este trist să vezi că ei au eșuat să răspundă.

Un pastor a povestit odată despre o vizită într-o casă. Un tată a telefonat și a spus: „Am nevoie de consiliere”. Pastorul s-a dus acasă la el. A intrat să vorbească cu tatăl și a auzit niște zgomote într-o cameră, dincolo de o ușă închisă. Tatăl a spus: „Ei bine, să vă duc acolo și veți vedea care este problema”. L-a condus pe pastor prin ușa deschisă în cameră și acolo s-a văzut un băiat, un băiat care, presupun, ar fi putut fi încadrat la nivelul idioției animalice. Iar mama era în genunchi, cu capul în mâini, plângând și spunând iar și iar: „Te-am hrănit, te-am îmbrăcat, te-am iubit din toată inima mea și tu nici măcar nu mă cunoști. Nici măcar nu mă cunoști”. Privilegiu irosit: să fii atât de iubit, atât de hrănit, atât de binecuvântat. Și așa este și cu Israel. Dar Dumnezeu are un plan și vom vedea asta data viitoare. Să ne rugăm.

Tată plin de har, prețuim atât de mult faptul că ne-ai dat Cuvântul Tău ca să ne vorbească, să ne ajute să înțelegem. Îți mulțumim, Îți mulțumim pentru părtășia de care ne-am bucurat în seara aceasta, cântând, împărtășind, fiind binecuvântați de adevărul Tău glorios. Dă-ne inima pe care a avut-o Pavel, ca să-i iubim pe cei pierduți pentru că sunt rudele noastre și pentru că Tu îi iubești, și mai ales pe Israel. Tată, fă-Ți lucrarea în fiecare inimă și Îți mulțumim pentru ceea ce vei împlini, de dragul lui Cristos. Amin.

SFÂRȘIT