În această seară în studiul Cuvântului lui Dumnezeu ne întoarcem la capitolul 9 din Romani. Acest pasaj din Epistola către Romani este unul dintre pasajele mele preferate, și am încredere că va deveni unul dintre preferatele voastre, de asemenea, până când vom încheia studiul nostru. O nouă aventură ne așteaptă cu adevărat pe măsură ce pornim în călătoria prin capitolele 9, 10 și 11 din Romani. Este o secțiune fascinantă, plină de învățături mărețe, practice și doctrine esențiale. Și sunt destul de încrezător că, până la sfârșit, veți fi încântați de bogăția acestei porțiuni din Scriptură.

Acum, mărturisesc că aceasta a fost o parte a Cuvântului lui Dumnezeu înțeleasă greșit. De fapt, există unii comentatori care, atunci când scriu comentarii asupra Epistolei către Romani, se opresc la sfârșitul capitolului 8. Ei preferă mai degrabă să nu scrie încă un volum decât să încerce să abordeze aceste trei capitole. Noi nu trebuie să facem asta. Ele sunt esențiale pentru argumentația lui Pavel.

Unii au spus, referindu-se la această secțiune, că este o paranteză, că, dintr-un anumit motiv, Pavel s-a abătut de la tema sa principală a îndreptățirii prin credință și a inserat pur și simplu acest fel de secțiune închisă, în care discută despre Israel, pentru ca apoi să revină la subiectul principal în capitolul 12. De fapt, ei susțin că, dacă veți observa sfârșitul capitolului 8, acolo se spune: „Nici înălțimea, nici adâncimea, nicio altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Cristos, Domnul nostru”, și spun că acesta este punctul culminant. Acesta este marele imn de laudă care își atinge apogeul și ar trebui să fie urmat, în firul gândirii de versetul 1 din capitolul 12: „Vă îndemn, dar, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie”, și așa mai departe.

Cu alte cuvinte, ei spun că secvența logică se află între capitolul 8, versetul 39, și capitolul 12, versetul 1. Prin urmare, capitolele 9-11 sunt doar o paranteză inserată care, de fapt, nu are nicio legătură cu subiectele principale; este doar ceva ce Pavel a vrut să abordeze și, așa că, a pus-o aici.

Acum, ca răspuns la această perspectivă anume, capitolul 12 ar fi putut urma după capitolul 8 și într-adevăr l-am fi înțeles. Fluxul ar fi existat în mod logic. Dacă sfârșitul capitolului 8 umple credinciosul de așteptare cu privire la viitor, îl umple de un sentiment de siguranță, îi arată ce a plănuit Dumnezeu pentru el în Cristos – lucru care nu poate fi niciodată schimbat – atunci ce ar putea fi mai bun decât acest lucru pentru a ne da un impuls să ne comportăm și să trăim așa cum se cuvine? Așadar, există o legătură logică între capitolul 8 și capitolul 12.

Dar, oricât de rezonabil ar părea acest raționament, nu este așa, pentru că există capitolul 9, există capitolul 10 și există capitolul 11. Iar Pavel nu poate trece la capitolul 12 până nu tratează subiectul acestor trei capitole. Trebuie să se ocupe de el. Pavel a învățat, pentru că a prezentat aceste lucruri și înainte, fără îndoială, a învățat care sunt obiecțiile aduse învățăturii sale. Aceste lucruri pe care le prezintă și le scrie romanilor, deși inspirate de Duhul Sfânt, nu sunt prezentate de Pavel aici cu siguranță pentru prima dată. Este prima dată în această formă inspirată de Duhul Sfânt, da, dar nu este prima dată în ceea ce privește adevărul și conținutul lor. Și cu alte ocazii, când a predicat îndreptățirea prin har prin credință, s-a confruntat cu unele obiecții puternice. În alte pasaje în care a predicat faptul că mântuirea lui Dumnezeu este o mântuire veșnică și că nimic nu va despărți vreodată pe cel răscumpărat de Mântuitorul său, s-a confruntat cu unele obiecții puternice.

Astfel, din experiență, el a învățat că există anumite întrebări pe care trebuie să le abordeze înainte de a putea merge mai departe, lăsând în urmă subiectul îndreptățirii prin har prin credință și vorbind despre implicațiile acesteia. Există anumite aspecte pe care trebuie să le discute. Există anumite întrebări ridicate de oponenți care trebuie abordate. Acum, Pavel este foarte logic în Epistola către Romani. El este ca un avocat care își pledează cazul și nu vrea să lase nimic neexplorat, niciun punct slab în prezentarea sa.

Acum vreau să vă ajut să înțelegeți de ce scrie aceste trei capitole, pentru că, dacă înțelegeți acest lucru, veți înțelege despre ce este vorba în ele. Dacă nu, vă veți pierde cu adevărat. Și cred că, pe măsură ce am încercat să cataloghez în mintea mea caracteristicile capitolelor 9, 10 și 11, cel mai bun mod de a vi le transmite este să le corelez cu o porțiune anterioară din Epistola către Romani. Cu alte cuvinte, există unele lucruri pe care le spune mai devreme în Epistola către Romani, care îl obligă să spună ceea ce spune în capitolele 9, 10 și 11. Și trebuie să-și acopere urmele.

Primul pasaj la care vă invit se află în capitolul 1, primele cinci versete. Capitolul 1, versetele 1 la 5: „Pavel, rob al lui Isus Cristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu, pe care o făgăduise mai înainte prin prorocii Săi în Sfintele Scripturi. Ea privește pe Fiul Său, născut din sămânța lui David, în ce privește trupul, iar în ce privește duhul sfințeniei, dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morților; adică pe Isus Cristos, Domnul nostru, prin care am primit harul și apostolia, ca să aducem, pentru Numele Lui, la ascultarea credinței (Iată că vine) pe toate neamurile”. Pe toate neamurile.

Iată că, chiar de la începutul epistolei, el afirmă faptul că este apostolul națiunilor. Cuvântul „națiuni” poate fi tradus prin „neamuri”. El este apostolul neamurilor. Iar Evanghelia este menționată aici ca fiind dată națiunilor, neamurilor. Acum, una dintre întrebările care va apărea în mintea unui evreu este aceasta: înseamnă oare că Dumnezeu a lepădat pe poporul Său, Israel? Înseamnă oare că ei nu mai sunt vrednici să participe la mântuirea lui Dumnezeu și la Împărăția Lui? Sunt evreii dați la o parte? Este oare îndreptățirea prin har, prin credință, un dar destinat neamurilor, nu evreilor? A fost oare acest popor, care timp de atâtea secole a fost poporul ales al lui Dumnezeu, pus acum definitiv și total deoparte ca un popor nevrednic, iar Dumnezeu S-a îndreptat spre neamuri?

Ei bine, Pavel trebuie să abordeze această problemă. Și o face, în capitolele 9, 10 și 11. În acea secțiune, el tratează în mod specific acest subiect. Observați ce se spune în capitolul 11, versetul 1. Și vă voi oferi o privire de ansamblu asupra acestor capitole. „Întreb, dar: ‘A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?’ Nicidecum!” Nu, nu, nu, nu, în niciun caz. O expresie puternic adversativă. Să ne ferească Dumnezeu. „Căci și eu sunt israelit, din sămânța lui Avraam, din seminția lui Beniamin. Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său pe care l-a cunoscut mai dinainte”. Observați ce zice versetul 26: „Și atunci tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: ‘Izbăvitorul va veni din Sion și va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul pe care-l voi face cu ei, când le voi șterge păcatele’. În ce privește Evanghelia, ei sunt vrăjmași, și aceasta spre binele vostru; dar în ce privește alegerea, (adică alegerea lui Dumnezeu) sunt iubiți, din pricina părinților lor”.

Nu, Dumnezeu nu a exclus Israelul de la binecuvântare, nu. Dar, vedeți voi, el trebuie să spună asta. El nu poate pur și simplu să predice mesajul îndreptățirii prin har, prin credință, neamurilor, fără a aborda faptul că unii evrei vor spune: „Asta înseamnă că noi suntem lăsați pe dinafară?” Înainte de a putea trece la discutarea implicațiilor personale ale Evangheliei, el trebuie să… trebuie să le explice implicațiile naționale ale acestei Evanghelii pentru națiunea Israelului.

Acum aș vrea să vă uitați la al doilea lucru pe care l-a spus în capitolul 1, versetul 16, care a stârnit câteva întrebări din partea ascultătorilor evrei. El spune: „Căci mie nu mi-e rușine de Evanghelia lui Cristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului”. Capitolul 2, versetul 10: „Slavă, cinste și pace va veni însă peste oricine face binele: întâi peste iudeu, apoi peste grec”.

Acum, iudeul va spune: „Uite, nu ai spus că Evanghelia era mai întâi pentru iudei? Nu ai spus asta? Și nu era oare Biserica primară alcătuită în principal din iudei?” Și într-adevăr așa a fost, ne spune capitolul 2 din Faptele Apostolilor. „Ei bine, dacă Evanghelia era destinată în primul rând iudeilor și dacă Biserica primară era alcătuită în principal din iudei, cum se potrivește acest lucru cu necredința și apostazia actuală a națiunii Israel?” Aceasta este întrebarea. Întrebarea mai profundă este aceasta: „Cum poate mesajul tău de mântuire să fie adevăratul mesaj, când oamenii cărora le-ai spus că le este destinat l-au respins?” Înțelegeți întrebarea lor? Cum poți vorbi despre o mântuire prin har, prin credință, destinată mai întâi iudeilor, când iudeii ți-au respins mesajul? „Oh, a început ca o chestiune iudaică, dar de acolo a continuat să devină o chestiune a neamurilor”, ar putea fi gândirea acestui contestatar. Vedeți, ceea ce spun ei este că afirmația din 1:16 și 2:10 nu are, într-un anumit sens, o verificare istorică. Dacă poporul îl respinge, cum poate să le fie destinat lor? Cum poate fi corect când cei pentru care spui că a fost destinat în primul rând nu l-au acceptat? De fapt, chiar sub apostolul Pavel, evreii s-au apucat să elimine creștinismul de pe fața pământului.

Ei bine, Pavel trebuie să răspundă la asta. Cum poate acest mesaj să fie destinat evreilor, când evreii îl resping? Și el face acest lucru. De exemplu, priviți capitolul 9, versetul 30; vă ofer doar o idee despre aceste trei capitole și despre ceea ce tratează ele. „Deci ce vom zice? Neamurile, care nu umblau după neprihănire, au căpătat neprihănirea, și anume, neprihănirea care se capătă prin credință; pe când Israel, care umbla după o Lege care să dea neprihănirea, n-a ajuns la Legea aceasta”. De ce? „Pentru că Israel n-a căutat-o prin credință, ci prin fapte. Ei s-au lovit de Piatra de poticnire, după cum este scris: ‘Iată că pun în Sion o Piatră de poticnire și o Stâncă de cădere: și cine crede în El nu va fi dat de rușine’”. Cu alte cuvinte, ceea ce spune el aici este nu că mesajul nu era pentru ei, ci faptul că au refuzat să creadă în el. Neamurile l-au acceptat prin credință; iudeii credeau că se pot mântui prin fapte. Iar apoi, în capitolul 10, el începe spunând: „Fraților, dorința inimii mele și rugăciunea mea către Dumnezeu pentru israeliți este să fie mântuiți. Le mărturisesc că ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere: pentru că, întrucât n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-și pună înainte o neprihănire a lor înșiși și nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu”. Vedeți voi, nu este pentru că Dumnezeu nu a vrut ca ei să o aibă, nu este pentru că Dumnezeu nu le-a dat-o, ci pentru că ei au refuzat să creadă în ea.

Capitolul 11, versetul 11: „Întreb, dar: ‘S-au poticnit ei ca să cadă?’” Cu alte cuvinte, este aceasta o situație iremediabilă, permanentă? „Nicidecum”. Israelul nu a crezut, dar asta nu înseamnă că totul s-a sfârșit. „Ci, prin alunecarea lor, s-a făcut cu putință mântuirea Neamurilor, (acum ascultați cu atenție) ca să facă pe Israel gelos”. Ceea ce avem aici este căderea lui Israel, lipsa de credință. Evanghelia este apoi deschisă neamurilor, iar când toate neamurile cred, evreii devin geloși și sunt atrași de ceea ce au neamurile. Așadar, în cele din urmă, căderea lor duce la mântuirea lor. Iar versetul 12 spune: „Dacă deci alunecarea lor a fost o bogăție pentru lume, și paguba lor a fost o bogăție pentru Neamuri, ce va fi plinătatea întoarcerii lor?” Dacă lumea neamurilor primește Evanghelia datorită căderii lui Israel, ce se va întâmpla când vor crede? Ei bine, vă voi spune ce se va întâmpla: în Apocalipsa, vor fi atât de mulți oameni mântuiți încât nu se vor putea număra, Apocalipsa 7. Și puteți urmări acest lucru până la capitolul al unsprezecelea. El oferă o ilustrație a faptului că ramurile inițiale erau evreii, care au fost tăiate, iar una nouă a fost altoită; însă, într-o zi, Israelul va fi altoit din nou în acea ramură a binecuvântării mântuirii, sau în acel trunchi al binecuvântării mântuirii.

Așadar, necredința evreilor nu contrazice prioritatea evanghelizării evreilor. Evanghelia este pentru evrei. Nu este vorba că Dumnezeu S-a întors împotriva lor; ci că ei s-au întors împotriva Lui și nu o primesc. Dar, în cele din urmă, o vor primi. Ea este și a fost destinată lor.

Un al treilea pasaj asupra căruia aș dori să vă atrag atenția se află în capitolul 2. Acesta ne oferă o altă perspectivă asupra a ceea ce ar putea veni în mintea unui oponent al acestei Evanghelii. El spune în versetul 28 din capitolul 2: „Iudeu nu este acela care se arată pe din afară că este iudeu; și tăiere împrejur nu este aceea care este pe din afară, în carne. Ci iudeu este acela care este iudeu înăuntru; și tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de iudeu își scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu”. Ceea ce spune el aici este că cel care este cu adevărat iudeu nu este iudeu în exterior, ci în interior. El nu este marcat pur și simplu de semnul tăierii împrejur, ci de o inimă tăiată împrejur. Adică, el s-a dezbrăcat de neevlavie, s-a dezbrăcat de necredință, s-a dezbrăcat de răul din inima sa.

Așadar, el spune, într-un anumit sens, că majoritatea evreilor, majoritatea poporului Israel, sunt tăiați împrejur în exterior, dar nu și în interior. Trebuie să se întâmple ceva în interior. Și nu este nimic nou, ați observat asta? Nimic nou. Un evreu a fost întotdeauna un evreu care este astfel în interior, nu în exterior. Observați capitolul 3, versetul 21. „Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea și Prorocii – și anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Cristos, pentru toți și peste toți cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire”. Acum, ceea ce spune el aici din nou este același lucru. Evanghelia este același lucru. Nu este respectarea exterioară a Legii; este neprihănirea interioară. Așa a fost întotdeauna. Nu vă spun nimic nou. Un iudeu a fost întotdeauna cel care era iudeu în interiorul său, iar acum vă prezint o Evanghelie care este interioară și voi credeți că este ceva nou, dar nu este ceva nou. Este același mesaj pe care Dumnezeu vi l-a dat dintotdeauna. Iar preocuparea lui Dumnezeu a fost întotdeauna că inima este esențială. Observați ce zice capitolul 3, în versetul 29: „Sau, poate, Dumnezeu este numai Dumnezeul iudeilor? Nu este și al Neamurilor? Da, este și al Neamurilor; deoarece Dumnezeu este Unul singur, și El va socoti neprihăniți, prin credință, pe cei tăiați împrejur, și tot prin credință și pe cei netăiați împrejur”.

Cu alte cuvinte, a fost întotdeauna la fel, prin credință. Este o chestiune interioară. Așadar, când vine Pavel și propovăduiește mântuirea prin har, prin credință, aceasta nu este nimic nou. Ea este adusă la desăvârșire și la deplină înțelegere în Cristos, dar nu este ceva nou. Și acesta era punctul central al argumentului lui Pavel: că planul mântuirii prin har, prin credință, nu era ceva nou. Dar este confirmat în Vechiul Testament, deoarece a fost întotdeauna modul lui Dumnezeu de a se ocupa de inima omului, de a se ocupa de ceea ce se află în interiorul omului. Iar în versetul 20 din capitolul 3, el spune că faptele Legii nu pot îndreptăți pe nimeni, nu au putut niciodată. Deci nu este ceva nou. Este împlinirea aceleiași promisiuni de mântuire pe care Dumnezeu a dat-o tuturor părinților din Vechiul Testament. Și este la fel pentru neamuri cum a fost pentru evrei. Este la fel astăzi pentru întreaga lume cum a fost pentru întreaga lume atunci. Dumnezeu nu a limitat mântuirea în Vechiul Testament doar la Israel. El i-a folosit pe ei ca mijloc de a ajunge la lume, nu-i așa? Și astfel El spune că nu există nicio diferență. Mântuirea este un act de credință. Este ceva interior, nu exterior. Mântuirea nu înseamnă a fi evreu. Înseamnă a fi socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu.

Ei bine, dacă propovăduiești o mântuire fără diferențe, împotrivitorul ar putea spune: dacă vorbești despre ceva care îi face pe toți egali și care îi aduce pe toți la Dumnezeu în aceleași condiții, atunci unde rămâne Israelul? Unde rămânem noi ca națiune unică? Dacă semnul nostru cu totul unic al tăierii împrejur nu mai este important, dacă nu contează dacă ești tăiat împrejur pentru că Dumnezeu îi judecă pe cei tăiați împrejur și pe cei netăiați împrejur pe baza credinței, atunci unde ne situăm noi? Ai putea reveni direct la întrebarea din capitolul 3, versetul 1: „Care este deci întâietatea iudeului?” De ce să te mai deranjezi? La ce bun?

Așa că poți vedea ce spun ei. Ei spun că, dacă ești apostolul neamurilor și predici acest mesaj neamurilor, înseamnă asta că Israelul este pus deoparte? El spune: „Nu, nu, nu”. Ei bine, dacă vorbești despre o Evanghelie care nu face nicio deosebire, care este interioară, nu exterioară, și toți cei care vin la Dumnezeu prin credință interioară sunt egali, ce faci cu națiunea iudaică? Îi deosebești? Iar răspunsul lui este din nou: „Nu, nu, nu, nu”.

De exemplu, uitați-vă la capitolul 9 și vedeți ce spune el. La versetul 4, el spune că națiunea lui Israel este unică. „Ei sunt israeliți, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduințele, patriarhii, și din ei a ieșit, după trup, Cristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin”. Și el reiterează realitatea minunată a ceea ce înseamnă să fii evreu, dar apoi spune: „Dar aceasta nu înseamnă că a rămas fără putere Cuvântul lui Dumnezeu. Căci nu toți cei ce se coboară din Israel sunt Israel”. Cu alte cuvinte, ceea ce spune el aici este din nou același lucru: este o chestiune interioară. Nu oricine este evreu este adevăratul Israel, deoarece adevăratul evreu este cel a cărui inimă este îndreptățită înaintea lui Dumnezeu.

Care este avantajul de a fi evreu? Sunt multe avantaje, versetele 4 și 5. Iar realitatea incluzivă și unificatoare a Bisericii nu anulează locul unic al lui Israel. Dumnezeu este în continuare Dumnezeul lui Israel, Cel care i-a dat lui Israel toate aceste lucruri minunate. Dar doar pentru că ești evreu nu înseamnă că toate acestea sunt automat ale tale, pentru că nu tot ce se coboară din Israel este Israel, nu tot ce este Israel în exterior este Israel în interior – asta spune el.

Și el are mult mai multe de spus despre asta. Versetul 27 din capitolul 9: El spune că întotdeauna a existat o sămânță care urma să fie mântuită, o sămânță, o rămășiță. Și în capitolul 11, așa cum am văzut mai devreme, Dumnezeu nu și-a lepădat poporul. Va exista întotdeauna o rămășiță, întotdeauna. Versetul 5: este o rămășiță datorită unei alegeri prin har. Așadar, Dumnezeu are în continuare o iubire specială și unică pentru poporul Său, Israel, chiar dacă Evanghelia este un factor de egalizare, chiar dacă îi aduce pe toți oamenii la același nivel al credinței și chiar dacă îi face pe toți, ca să zicem așa, fără deosebire în ceea ce privește Evanghelia, asta nu înseamnă că Israelul nu mai are nicio unicitate. Pentru că Israelul nu a fost niciodată în mod unic al lui Dumnezeu în exterior, a fost întotdeauna o chestiune lăuntrică. Așadar, El vrea să clarifice acest lucru. Iar eu doar ating superficial unele dintre aceste aspecte. Va deveni și mai clar pe măsură ce vom parcurge verset cu verset.

Legământul lui Dumnezeu nu a fost încălcat. Versetul 29 din capitolul 11 spune: „Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile și de chemarea făcută”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu Se va răzgândi niciodată și, dacă El a chemat Israelul la un loc special și unic, acolo vor rămâne întotdeauna și acela va fi locul pe care îl vor ocupa mereu.

Și o altă întrebare care s-ar fi putut ridica: să ne întoarcem pentru o clipă la capitolul 4. Și noi studiem aceste lucruri împreună. Dar observați că el îl menționează aici pe Avraam și vorbește despre Avraam, părintele nostru după trup, care a fost socotit neprihănit prin credință, versetul 3: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, și aceasta i s-a socotit ca neprihănire” și așa mai departe. Așadar, Avraam este o persoană foarte importantă. Iar versetul 11 spune că Avraam este tatăl tuturor celor ce cred. El este tatăl tuturor celor care cred. Și întrebarea ar putea suna astfel: Dacă Avraam este tatăl celor care sunt cu adevărat mântuiți, cum este posibil ca descendenții lui Avraam să respingă mesajul? Sau, altfel spus, dacă mesajul tău este cel adevărat, cum se face că cel care este tatăl tuturor celor care ar trebui să accepte acel mesaj constată că urmașii săi îl resping? Nu are sens. Este o absurditate pentru ei. Adică, poporul care provine în mod unic din coapsele lui Avraam, cel care ar trebui să fie tatăl credinței lor, respinge mesajul?

Așadar, ei se confruntă cu toate aceste lucruri. Și poate că le-am separat mai mult decât ar fi necesar, dar tema generală este foarte clară. Cum poate justificarea prin har, prin credință, să explice ceea ce este în prezent o realitate în națiunea Israelului, și anume faptul că ei resping Evanghelia? Cum se poate asta, dacă aceasta trebuia să fie mai întâi pentru ei? Cum se poate asta, dacă tatăl lor a fost Avraam, iar el urma să fie tatăl tuturor celor credincioși? Și vrei să spui, în calitate de apostol al neamurilor, tu, care propovăduiești o Evanghelie în care nu există nicio diferență și care, oricum, este doar o chestiune interioară, că iudeii nu mai au niciun loc special în fața lui Dumnezeu? Asta vrei să spui? Și ei ar putea chiar să adauge: „Și ce se întâmplă cu promisiunea unică care ne-a fost făcută, că vom avea o împărăție? Că Mesia va veni și își va întemeia împărăția Sa în Ierusalim?” Ce se întâmplă cu, să zicem, Daniel 2, Daniel 7? Ce se întâmplă cu Psalmul 2, unde Mesia vine și își face din dușmanii Săi așternut al picioarelor Sale? Ce se întâmplă cu multe pasaje din Isaia? Vei zice că nu mai există împărăție, că nu mai există o împărăție literală, că nu mai există o împărăție de o mie de ani de așteptat? Nu mai există nicio speranță pământească ca națiunea să fie restaurată, reînnoită, răscumpărată și ca Mesia să domnească, iar dușmanii ei să fie supuși? Toate acestea sunt anulate, sunt eliminate acum în biserică? Asta, apropo, este ceea ce ne spune teologia legământului. Asta cred amileniștii. A anulat Dumnezeu împărăția pentru Israel în favoarea unei împărății universale interioare? A anulat El împărăția Sa pământească? A anulat El toate promisiunile făcute evreilor în favoarea Bisericii?

De fapt, s-ar putea foarte bine să pară că Evanghelia lui Pavel – Pavel fiind un misionar printre neamuri, vorbind despre o Evanghelie care îi făcea pe toți egali prin credință – acea Evanghelie a lui Pavel, care trebuia să fie mai întâi pentru evrei, dar pe care poporul evreu a respins-o, care trebuia să aparțină fiilor lui Avraam, dar pe care fiii lui Avraam au respins-o, nu a fost altceva decât o lovitură fatală adusă iudaismului. Și asta este ceea ce credeau ei. Și dacă nu credeți că asta gândeau ei, atunci urmăriți-l pe Pavel când se întoarce în Ierusalim după călătoriile sale misionare unde ei îi spun: „Tu ești cel care se împotrivește Legii, proorocilor și legămintelor”. Ei îl vedeau ca pe un dușman al iudaismului.

Cum poate Avraam să fie părintele unei mișcări care elimină însăși speranța poporului lui Avraam? Cum poate Avraam să fie părintele unei mișcări care nu are nicio împărăție? În care Israelul își pierde identitatea. Sună într-adevăr ca o condamnare a iudaismului. Și, de fapt, în capitolul 2, el a fost destul de dur cu iudaismul. Adică, a fost foarte aspru cu ei. În capitolul 2, versetul 17, el spune: „Tu, care te numești iudeu, care te rezemi pe o Lege, care te lauzi cu Dumnezeul tău, care cunoști voia Lui, care știi să faci deosebire între lucruri, pentru că ești învățat de Lege; tu, care te măgulești că ești călăuza orbilor, lumina celor ce sunt în întuneric, povățuitorul celor fără minte, învățătorul celor neștiutori, pentru că în Lege ai dreptarul cunoștinței depline și al adevărului; – tu deci, care înveți pe alții, pe tine însuți nu te înveți? Tu, care propovăduiești: ‘Să nu furi’ - furi? Tu care zici: ‘Să nu preacurvești’ - preacurvești? Tu, căruia ți-e scârbă de idoli, le jefuiești templele? Tu, care te fălești cu Legea, necinstești pe Dumnezeu prin călcarea acestei Legi? Căci și acum, ascultați, ‘din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri’”. Asta e o acuzație destul de gravă. Crezi că le știi pe toate, dar nu știi nimic. În loc să-i atragi pe oameni către Dumnezeu, îi alungi.

Așadar, el pare destul de aspru în condamnarea sa. Acum, primii credincioși din Roma, din Biserica de acolo, cărora le scrie, ar fi putut foarte bine să fie evrei; este foarte probabil să fi fost. Dar nu ar fi durat mult până când aceștia ar fi fost depășiți numeric de neamuri. Și acest lucru ar fi putut adăuga un fel de sare pe răni, deoarece s-ar fi putut întâmpla în biserică ca unii dintre neamuri să-i privească pe evrei cu dispreț, ca pe niște rude sărace, cetățeni de mâna a doua salvați din milă din iudaismul apostat. Este Israelul acum o națiune de mâna a doua? Sunt ei marginalizați? Își pierd identitatea unică? Au creștinii dintre neamuri dreptul să-i privească de sus ca pe niște tăciuni smulși din foc și nimic mai mult? Ei bine, el trebuie să lămurească această problemă și o face în Romani 9. El nu-i privește de sus. El îi înalță. Versetele 4 și 5, pe care le-am citit acum un moment, spun că a lor sunt înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduințele, patriarhii, și toate lucrurile pe care le enumeră acolo. Și din ei a ieșit după trup Cristos. Și ei urmează să fie altoiți, spune El în capitolul 11. Și ei urmează să fie mântuiți. Așadar, nu îi privim cu dispreț. Dumnezeu nu a încheiat cu ei.

Acum mai există o ultimă obiecție care ar putea apărea aici. Tocmai am parcurs capitolul 8. Uitați-vă un moment la sfârșitul capitolului 8. Și, pe măsură ce priviți sfârșitul capitolului 8, ne aflăm chiar în… suntem cu adevărat copleșiți de lucrurile monumentale care au fost spuse despre siguranța credinciosului, nu-i așa? Adică, am discutat despre asta săptămână după săptămână după săptămână după săptămână. Și ne simțim atât de siguri, mai siguri decât ne-am simțit vreodată în viața noastră, fără îndoială. Iar acest sentiment extraordinar de siguranță ne copleșește. Nimic nu ne va despărți, Dumnezeu nu ne va condamna niciodată, Cristos nu ne va condamna niciodată, nimic din această lume nu ne poate condamna vreodată, niciun înger nu ne poate condamna vreodată, niciun eveniment miraculos nu ne poate condamna vreodată. Adică, suntem atât de siguri, încât este minunat.

Și vreun contestatar ar putea spune: „Cum ar putea… cum ar putea Pavel să vă promită vouă, celor din biserică, că aveți atâta siguranță, când Dumnezeu și-a încălcat toate promisiunile față de Israel? Dacă, într-adevăr, a făcut-o. Adică, dacă Dumnezeu a dat la o parte pe Israel, cine sunteți voi să credeți că nu vă va da și pe voi la o parte când va decide să o facă? Veți zice că sunteți parte a Bisericii și că sunteți în siguranță, ei bine, noi eram Israel și noi credeam că suntem în siguranță. Iar Dumnezeu ne-a dat la o parte și de unde știți că nu va face același lucru și cu voi?”

Și cineva care face parte dintre neamuri ar putea pune aceeași întrebare. „Dacă Dumnezeu i-a lăsat deoparte pe acei evrei, cum pot fi sigur că nu mă va lăsa și pe mine deoparte? Dacă Dumnezeu nu Și-a ținut promisiunile veșnice față de ei, atunci de ce ar trebui să am încredere în promisiunile Sale veșnice față de mine?” Miza este foarte mare aici. Așa că Pavel trebuie să se ocupe de această problemă.

Și o face. Iar modul în care abordează problema este reamintindu-le că Dumnezeu nu și-a încălcat promisiunile față de adevărații evrei; El nu a încălcat nicio promisiune. El nu a încălcat nicio promisiune față de israeliții care erau israeliți în inimă. Iar promisiunile au fost date, de fapt, promisiunile mântuirii și binecuvântării au fost date doar celor care Îl cunoșteau cu adevărat pe Dumnezeu în inimile lor, nu-i așa? Întotdeauna sunt pentru o rămășiță. Și asta ne duce din nou la versetul 9:6, unde el spune că nu toți cei ce se coboară din Israel sunt Israel. Adevăratul evreu este în inimă, iar Dumnezeu nu și-a încălcat niciodată o promisiune, niciodată. Și el spune același lucru în capitolul 11, unde revine asupra faptului că Domnul va readuce națiunea înapoi. Așadar, priviți lucrurile astfel: Dumnezeu nu-Și încalcă niciodată promisiunea. Promisiunea Lui este pur și simplu aceasta: „Te voi binecuvânta dacă inima ta este curată față de Mine”, și El nu Și-a încălcat niciodată promisiunea.

Evreii care au fost tăiați, evreii care au fost separați, evreii care au fost despărțiți de Dumnezeu au fost despărțiți din cauza a ce? A necredinței. Dar nici măcar asta nu poate schimba faptul că, în cele din urmă, Dumnezeu va readuce întreaga națiune. Așadar, când cineva ar putea obiecta: „Păi, Dumnezeu i-a tăiat; de unde știi că nu ne va tăia și pe noi?”, singurii care au fost vreodată tăiați de la binecuvântarea lui Dumnezeu au fost cei care au refuzat să creadă în El. Ei erau evrei în exterior, dar nu și în interior. Și apoi poți privi lucrurile la nivel național. În cele din urmă, chiar dacă națiunea a fost temporar pusă deoparte, ea va fi altoită din nou, capitolul 11.

Așadar, aceste lucruri ne vor da o idee despre ceea ce va spune apostolul în capitolul 9, capitolul 10 și capitolul 11. El va încerca să răspundă la aceste obiecții care se ridică în inima celui care ascultă ceea ce spune el. Și la sfârșitul acestei secțiuni, ultima mică secțiune, priviți-o, capitolul 11 versetul 33, când termină cu aceasta, el pur și simplu se lansează în laudă: „O, adâncul bogăției, înțelepciunii și științei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecățile Lui și cât de neînțelese sunt căile Lui! Și, în adevăr, ‘cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?’ Din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin”. Adică, el este literalmente purtat în extaz când își dă seama că da, este adevărat, Pavel este apostol al neamurilor, da, este adevărat că Evanghelia este o Evanghelie a mântuirii prin har, prin credință, pentru toți, și nu există nicio deosebire. Tăierea împrejur exterioară nu este problema.

Da, este adevărat că, temporar și parțial, Israelul este pus deoparte din cauza necredinței. Da, este adevărat că Dumnezeu adună un popor nou, un „popor care nu este un popor”, și îl face poporul Său. Dar, de asemenea, este adevărat că Dumnezeu nu a pus niciodată deoparte pe adevăratul iudeu. A existat întotdeauna o rămășiță, prin har. Și, în cele din urmă, este de asemenea adevărat că Dumnezeu va aduna din nou întreaga națiune, așa cum spune capitolul 11, și toți vor fi mântuiți. Și Dumnezeu își va ține fiecare promisiune pe care a făcut-o vreodată lui Israel, fără să încalce niciuna dintre ele. Și dacă ar fi făcut-o vreodată sau ar face-o vreodată, atunci am avea motive să ne îngrijorăm, pentru că ne-am pierde încrederea în faptul că El își va ține promisiunea față de noi, dar asta nu se va întâmpla niciodată, niciodată.

Așadar, în esență, capitolele 9, 10 și 11 sunt menite să ne ajute să înțelegem cum se încadrează Israelul în această perspectivă. Și vom înțelege acest lucru pe măsură ce vom parcurge textul. Să aruncăm o privire asupra primei părți a capitolului 9. Și vom începe doar puțin.

El începe în capitolul 9 cu o analiză a necredinței poporului Israel. Este o analiză a necredinței poporului Israel, deoarece aceasta este cheia. Vedeți voi, evreul spune: „De ce am fost dați la o parte? De ce Dumnezeu nu Și-a ținut promisiunea față de noi?” Iar răspunsul categoric este: din cauza necredinței voastre. Aceasta este, în esență, tema. Și el începe în primele cinci versete arătând că necredința lor este dureroasă. Apoi, în versetele 6-13, arată că este planificată. Necredința lor a fost planificată. Nu L-a luat pe Dumnezeu prin surprindere. Și, în al treilea rând, că este dreaptă, pentru că cineva va spune: „Păi, cum a putut Dumnezeu să-i lase să cadă în necredință?” Și el arată că este dreaptă. Este dureroasă. Dar nu L-a luat pe Dumnezeu prin surprindere, a fost planificată. Iar felul în care El a tratat acea națiune este drept. Și începem cu aceste minunate prime cinci versete. Să ne uităm la ele.

„Spun adevărul în Cristos, nu mint, cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt, îmi este martor, că simt o mare întristare și am o durere necurmată în inimă. Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărțit de Cristos, pentru frații mei, rudele mele trupești”. Ne vom opri aici.

Oameni buni, cred că aceasta este una dintre cele mai mari declarații din întreaga Biblie. Este o declarație care îmi aduce o mare convingere în inima mea. Vedeți voi, ceva trebuie să se întâmple aici. Pavel tocmai a prezentat opt capitole dintr-un mesaj devastator pentru un evreu, un evreu necredincios. Acesta simte că a fost eliminat. Simte că totul este pierdut. Nu mai este poporul ales al lui Dumnezeu. A fost dat la o parte. Și îl privește pe Pavel ca pe un dușman. Pavel, care odată era cel mai mare persecutor al creștinilor, și prin urmare cel mai mare apărător al iudaismului, a făcut o schimbare totală. Iar acum este dușmanul iudaismului. Așadar, el este Iuda al iudaismului. El este întruchiparea trădătorilor. A fost ales dintre toți liderii evrei să fie vârful de lance al persecuției bisericii, pentru a nimici acea sectă nebiblică, așa cum o vedeau ei, acea amenințare la adresa iudaismului tradițional. A fost ales să fie vârful de lance care să conducă acel atac și s-a întors împotriva iudaismului. Este trădătorul dintre toți trădătorii, cel mai rău, cel mai rău.

Acum știți că, din acea perspectivă, trebuie să spui câteva lucruri pentru a te reconecta cu oamenii care te urăsc, nu-i așa? Așadar, mai întâi, în acele trei versete, el își deschide inima. Nu este ceva teologic, ci personal. Iar ceea ce spune el aici este că iubește națiunea Israelului. Și îi iubește din două motive. Motivul numărul unu: legătura sa personală. Motivul numărul doi: legătura lor divină. Asta se găsește în versetele 4 și 5. El îi iubește pentru că este unul dintre ei și îi iubește pentru că Dumnezeu îi iubește. Așadar, ceea ce discută el aici este iubirea. Încearcă să se conecteze cu ei la nivel emoțional, dacă poate. Trebuie să construiască o punte către acești oameni care au fost îndepărtați de mesajul său. Ei nu vor asculta capitolul 12: „Să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie”; nu vor sări de la capitolul 8 la 12. Au toate aceste întrebări. Ce se va întâmpla cu noi? Și cum poate fi aceasta o Evanghelie pentru iudei, când iudeii o resping? Cum poate Dumnezeu să spună că aceasta este mai întâi pentru iudei, când iudeii nici măcar nu o acceptă? Și cum se poate ca Avraam să fie tatăl celor credincioși, când copiii lui Avraam nici măcar nu cred în acest mesaj? Și îl văd ca pe un dușman, care le distruge marea lor tradiție, religia lor.

Așadar, el trebuie, în primul rând, să le ofere inima sa. Ei trebuie să știe că el nu conduce o conspirație antisemită. Trebuie să știe asta. Pentru că a denunțat falsa siguranță a Israelului, pentru că a demascat fațada religioasă a Israelului, pentru că a arătat că religia exterioară, tăierea împrejur exterioară și ritualurile exterioare nu mântuiesc, asta nu înseamnă că el nu iubește poporul. Dar asta înseamnă că l-ar fi urât. Așa că își exprimă iubirea în mod clar. Și o face în cei mai puternici termeni pe care îi puteți găsi oriunde în Scriptură. Acum vreau să ascultați ce spune el.

Versetul 1: „Spun adevărul”, aceasta este afirmația de deschidere, „Spun adevărul”. Aceasta este o declarație de onestitate personală. Vă spun adevărul. Așa simt eu cu adevărat. Acum, asta ar fi fost suficient. „Vă spun adevărul”, spune el. Noi am spune: „Oh, e în regulă, Pavel. Putem accepta asta. Ești un om integru. Ești un om plin de pasiune. Nu ești cunoscut ca fiind un mincinos. Ne spui adevărul?” Da, vă spun adevărul. Dar el adaugă o confirmare incredibilă. Uitați-vă ce spune. „Spun adevărul (Cum?) în Cristos”. Aceasta este o confirmare de cel mai înalt nivel.

„Ce vrei să spui cu asta, Pavel?” Sunt în Cristos. Sunt în Cristos. Ce înseamnă asta? Sunt una cu El. Ce înseamnă asta? În El trăiesc, mă mișc și exist; El știe tot ce gândesc, tot ce fac, tot ce simt și vă spun că vă spun adevărul, iar Cristos este în mine și eu sunt în El pentru a confirma că ceea ce spun este ceea ce vreau cu adevărat să spun. Este puternic, nu-i așa? Puteți face asta? Când spuneți adevărul cuiva, îi spuneți: „Îți spun adevărul în Cristos”. Ceea ce spuneți este: „Cristos este martorul meu”. Cristos, care este atotștiutor. Cristos, cu care sunt unit. Cristos, pe care John Murray Îl numește „orbita pe care se mișcă emoțiile mele și izvorul din care izvorăsc”. Cristos, care este însăși viața mea, știe. El știe că spun adevărul. Înseamnă a-L chema pe Cristos să fie martor al sincerității și integrității inimii. Este un jurământ pe cinste, este o promisiune pe cinste. Îmi cunosc poziția în Cristos. Îmi cunosc unirea cu Cristos. Știu că Cristos vede și aude totul. Știu că El umblă în strânsă legătură cu mine. Știu că trăiesc fiecare clipă în prezența Lui sfântă. Știu că El știe totul despre mine, știu că El îmi citește gândurile, îmi citește inima. Și în lumina acestei cunoașteri pot spune că vă spun adevărul, iar Cristos este martor la aceasta.

Doamne, ce afirmație! Ce mod puternic de a afirma! Acest lucru nu este neobișnuit pentru el. Capitolul 1 din Romani, vă amintiți versetul 9? El spune astfel: „Dumnezeu, căruia Îi slujesc în duhul meu, în Evanghelia Fiului Său, îmi este martor că vă pomenesc neîncetat în rugăciunile mele”.

Ați spus vreodată cuiva: „Oh, mă rog pentru tine?” Pavel spune: „Mă rog pentru voi neîncetat”. Nu am auzit prea mulți oameni să-mi spună asta. Și unii mi-au spus-o ocazional, dar nu i-am auzit spunând: „Dumnezeu îmi este martor că vă pomenesc neîncetat în rugăciunile mele”. Oh, ce integritate extraordinară are acest om! Adică, dacă spune că se roagă pentru tine și cheamă pe Dumnezeu să dea mărturie că așa stau lucrurile, înseamnă că este un om cinstit. Ar trebui să putem și noi să-L chemăm pe Dumnezeu să confirme că lucrurile pe care le spunem sunt adevărate. Cu siguranță ar trebui.

Și acest lucru nu este ceva izolat la Pavel. Era un mod de viață. 2 Corinteni 1:23: „Iau pe Dumnezeu martor față de sufletul meu, că n-am mai venit până acum la Corint tocmai ca să vă cruț”. Și, din nou, el vrea să prezinte o mărturie pe care Dumnezeu o poate confirma, pe care Dumnezeu o poate susține.

Așadar, ascultați, și spun asta pentru că cred că poate fi înțeles greșit: aceasta nu este o oportunitate politică. El nu stă și spune: „Măi, trebuie să-i aduc pe acești iudei de partea mea, așa că voi spune ceva care să-i captiveze cu adevărat”. El nu înșală pe nimeni. Nu vorbim aici despre o oportunitate politică. Nu este vorba de un discurs condescendent, ci doar de deschiderea unei inimi sincere. El nu spune că îi păsa pentru a le câștiga afecțiunea. Nu spune că îi păsa pentru a le atrage atenția asupra mesajului. El spune că îi păsa (De ce?) pentru că îi păsa. Chiar îi păsa. Și îl cheamă pe Cristos să confirme mărturia.

Apoi vine cu o afirmație negativă. Ai spune: „Ei bine, ajunge, am înțeles”. El spune: „Spun adevărul în Cristos”, apoi răstoarnă situația și devine negativ: „Nu mint”. Nu mint. Aceasta este, de asemenea, o afirmație tipică a lui Pavel. Nu este prima sau ultima dată când spune asta. El spune în 2 Corinteni 11:31: „Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care este binecuvântat în veci, știe că nu mint”. Despre ce vorbește el aici? El spune, în versetul 30: „Dacă e vorba să mă laud, mă voi lăuda numai cu lucrurile privitoare la slăbiciunea mea”. Și poate veți zice: „Oh, nu ești chiar atât de spiritual, să te lauzi cu slăbiciunile tale. O, bucurie a bucuriilor, iar mă doare ceva”. Poate veți spune: „Nu e chiar așa”. Așa că el spune: „Îl chem pe Dumnezeu, Tatăl Domnului Isus Hristos, să ateste faptul că nu mint, că într-adevăr mă laud cu slăbiciunile mele”. Omul ăsta are o integritate extraordinară. Și nu am auzit nimic din cer în niciuna dintre aceste ocazii spunând: „Te înșeli. „Nu așa vedem noi lucrurile aici sus”. El a chemat pe Dumnezeu să depună mărturie. Noi mărturisim pentru Domnul. Mă întreb dacă am putea să-L chemăm pe Domnul să depună mărturie pentru noi. Credeți că am putea? Credeți că am putea să-L chemăm pe Isus Cristos să confirme lucrurile pe care le afirmăm că sunt adevărate despre noi și despre viața noastră spirituală?

Așadar, el spune: „Nu mint”. Și poate veți zice: „Bine, Pavel, te credem. Te credem”. Oh, dar el nu a terminat. „Cugetul meu îmi este martor”. Acum el invocă conștiința sa. Și făcea asta des. Conștiința este acea voce mică din interiorul tău care te recomondă sau te condamnă. Iar Pavel spune, în Faptele Apostolilor 23:1: „Fraților, eu am viețuit cu toată curăția cugetului meu înaintea lui Dumnezeu, până în ziua aceasta”. Din nou, aceasta este o afirmație uimitoare. Am trăit cu toată conștiința curată înaintea lui Dumnezeu până în ziua de azi.

Ce vrei să spui, Pavel? Ei bine, duc o viață lipsită de o conștiință care să mă acuze. De ce? Pentru că fac ce este drept. Fac ce este drept. Uimitor. Uimitor. Conștiința lui era curată. 2 Corinteni 1:12: „ Lauda noastră este mărturia pe care ne-o dă cugetul nostru că ne-am purtat în lume, și mai ales față de voi, cu o sfințenie și curăție de inimă (adică cu unsingur gând) date de Dumnezeu, bizuindu-ne nu pe o înțelepciune lumească, ci pe harul lui Dumnezeu”. Trăim așa cum trebuie să trăim și avem o conștiință curată.

Și veți întreba: „Păi, poți avea încredere în conștiința ta? Adică, pur și simplu, putem avea încredere în conștiința noastră?” Răspunsul la această întrebare este nu. Nu, nu poți avea încredere în conștiința ta și îți voi arăta de ce. Ascultați doar asta: „Totul este curat pentru cei curați; dar pentru cei necurați și necredincioși, nimic nu este curat: până și mintea și cugetul le sunt spurcate”. (Tit 1:15). Nu poți avea încredere în conștiința ta dacă aceasta este pângărită. Dacă este doar o conștiință umană obișnuită, nu poți avea încredere în ea. De aceea nu poți spune cuiva care nu este creștin: „Lasă-ți conștiința să-ți fie călăuză”. Îl trimiți în iad. Nu poți avea încredere într-o conștiință pângărită. Vedeți voi, conștiința a căzut odată cu toate celelalte, nu-i așa?

Și poate veți zice: „Atunci la ce bun să spui: ’Cugetul meu îmi este martor?’” Vă spun eu, trebuie să citiți restul versetului. „Cugetul meu, (cum?) luminat de Duhul Sfânt, îmi este martor”. Cine controlează conștiința sa? Duhul Sfânt. Acum, îmgăduiți-mi să vă spun ceva despre conștiință. Conștiința nu este un motor, conștiința este un volant. Altceva trebuie să-i dea energie. Altceva trebuie să o pună în mișcare. Și dacă ești neregenerat, fără Dumnezeu, fără Cristos, conștiința ta este controlată de răul care există în viața ta. Dacă ești sub controlul Duhului Sfânt, El îți controlează conștiința. Conștiința este doar un instrument, atâta tot. Este un volant pus în mișcare de motorul care este Duhul lui Dumnezeu. Pe măsură ce trăim în Duhul, umblăm în Duhul, ascultăm de Duhul, putem avea încredere în conștiința noastră, pentru că se află sub controlul Său. Și El va declanșa acea conștiință pentru a ne recomanda sau a ne condamna.

Deci, aceasta este o afirmație uimitoare. Spun adevărul în Cristos, nu mint, cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt, îmi este martor. Așadar, acum are atât pe Cristos, cât și pe Duhul Sfânt, care confirmă amândoi că ceea ce spune el este adevărat. Veți spune: „Măi, trebuie să aibă ceva important de spus”. Așa este. Așa este. Are ceva foarte important de spus. Ce anume? Versetul 2: „Că simt o mare întristare și am o durere necurmată în inimă”. Asta spune el. O mare întristare, o durere neîncetată în inima mea – nu spun asta doar așa. El a invocat doi dintre cei trei membri ai Trinității pentru a confirma că asta este cu adevărat ceea ce simte. Și, sincer, oameni buni, mă străduiesc din greu să înțeleg măcar o fărâmă din această atitudine a inimii, chiar mă străduiesc. Adică, el îi iubește cu adevărat pe acești oameni. Nu este plin de amărăciune față de poporul evreu. Inima lui este sfâșiată pentru acești oameni și apelează la tot ce poate pentru a atesta integritatea inimii sale și spune: „simt o mare întristare și am o durere necurmată”. În limba greacă se referă la, o greutate mare, o povară imensă și o durere neîncetată. Marea greutate are de-a face cu durerea continuă. Sunt sub o durere constantă, spune el, durere constantă, durere fără sfârșit, care nu se oprește niciodată. Oh, înțeleg ce înseamnă să mă bucur, dar există mereu acea tensiune în mine, mereu, că, în timp ce mă bucur de relația mea cu Dumnezeu, sunt continuu în suferință din cauza acestei dureri nesfârșite din inima mea. Și nu spun doar ce este convenabil, ci vă spun exact ce este în inima mea; Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul îmi sunt martori.

Și apoi versetul 3: un verset incredibil: „Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărțit de Cristos, pentru frații mei, rudele mele trupești”. Cine sunt ei? Versetul 4: „Ei sunt (Cine?) israeliții”. Vedeți, acest om a fost un mare evanghelist pentru că avea inima lui Dumnezeu. Aici este o mare lecție. Vedeți voi, evanghelizarea este suspinul lui Dumnezeu. Aceasta este esența întregii chestiuni. Nu este vorba de metode. Dacă noi, cei care pretindem că-L iubim pe Cristos și iubim sufletele și dorim mântuirea lor, dacă am iubi cu adevărat așa cum a iubit Pavel și am putea să-L chemăm pe Cristos să confirme acest lucru și pe Duhul Sfânt să confirme acest lucru, am răsturna lumea cu susul în jos. Și nu pot spune că iubesc sufletele decât dacă pot spune: „Iubesc sufletele, și, Cristoase, vino și depune mărturie faptul că iubesc sufletele”. Și, Duhule Sfânt, Tu mărturisești împreună cu conștiința mea că ceea ce spun este adevărat. Într-o durere neîncetată, într-o tristețe nesfârșită a inimii, precum John Knox, care a strigat printre lacrimi: „Dă-mi Scoția, o, Dumnezeule, sau voi muri”. Sau Henry Martyn, care a spus: „O, de-aș fi o flacără de foc în mâna lui Dumnezeu”. Sau David Brainerd, care a spus: „Acum lasă-mă să ard pentru Dumnezeu”, și a murit înainte de a împlini 30 de ani. Aceasta a fost durerea constantă a lui Pavel, care a dat acea tensiune sfântă însoțită de o bucurie de neegalat și neîntreruptă. Este o afirmație șocantă.

Ce spune el în versetul 3? Simt o mare întristare și am o durere necurmată în inimă. Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărțit de Cristos, pentru frații mei, rudele mele trupești”. Știți ce înseamnă asta, oameni buni? Dacă aș putea, m-aș duce în iad dacă asta ar duce la mântuirea poporului evreu. Aceasta este o afirmație uimitoare. Vedeți voi, durerea lui este direct proporțională cu gravitatea necredinței lui Israel.

Observați ce spune el în versetul 3: „Căci aproape să…” Nu spune „Doresc”. Este cu un pas mai puțin decât atât. Este o hiperbolă, dar dezvăluie totuși inima lui. El spune: „Aproape să doresc”, exprimând o situație ipotetică. „Aș dori să fiu eu însumi blestemat dacă asta ar putea aduce mântuirea fraților mei”. Acum, evident că nu ar putea, nu-i așa? Condamnarea unui om nu este mântuirea altuia, cu excepția cazului unui singur om, și cine a fost acela? Cristos, nu Pavel. Pavel nu poate muri pentru lume. Nu poate merge în iad pentru lume. Nu poate suferi durerile pedepsei și judecății pentru alții, nu poate. Dar el spune că, dacă ar fi posibil, și-ar dori ca el însuși să fie anatema – cuvântul înseamnă „destinat condamnării”, blestemat, separat de Cristos. O, aceste cuvinte sunt cuvinte care te bântuie. Tocmai a terminat un întreg capitol despre cum nu ar putea fi niciodată despărțit de Cristos. Iar ceea ce el prețuiește mai mult decât orice altceva este relația sa cu Cristos, intimitatea sa cu Cristos, legătura sa de rudenie cu Cristos, unirea sa cu Cristos, unitatea sa cu Cristos. Iar acum spune: „Aș putea renunța la toate acestea dacă asta ar însemna mântuirea poporului meu”.

Acum, dacă ar veni cineva și ar spune: „Știi, îmi pasă atât de mult de mântuirea ta, încât, dacă ar fi posibil, aș merge în iad ca tu să fii mântuit”, l-ai privi și i-ai spune: „Stai puțin, tu… e drăguț, dar astea sunt doar cuvinte”. Și i-ai spune asta și lui Pavel, dacă nu ar fi avut versetul 1 acolo și nu ar fi pomenit doi dintre cei trei membri ai Trinității să ateste faptul că asta era într-adevăr ceea ce simțea el. Te întrebi de ce nu ai o slujire evanghelistică eficientă? Te întrebi de ce nu ajungi la oameni și nu-i vezi mântuiți. Ei bine, poate nu este pentru că nu știi o metodă bună, ci poate pentru că nu înțelegi acest fel de inimă. Este un text care cercetează inima.

Apropo, cuvântul „anatema” înseamnă a fi tăiat sau separat. Se folosește întotdeauna pentru lucruri care nu pot fi răscumpărate niciodată. Ei au fost uciși și tăiați și nu au putut fi răscumpărați niciodată. El spune: „Renunț la propria mea răscumpărare dacă asta ar însemna răscumpărarea poporului meu, Israel”. Ce inimă, ce inimă!

Și, știți, poate fi ceva dincolo de ceea ce putem înțelege. Dar au mai existat și alții care au simțit la fel. În Exodul, capitolul 32, aș dori să vă reamintesc o afirmație extrem de fascinantă. Exodul 32:32, iar Moise mijlocește pentru poporul său. Ei au încălcat Legea lui Dumnezeu. S-au închinat vițelului de aur, iar Dumnezeu coboară și spune: „O să-i omor pe toți. „O să-i nimicesc cu totul”. Așa că, în versetul 31, Moise se duce la Domnul și spune: „Ah! poporul acesta a făcut un păcat foarte mare! Și-au făcut un dumnezeu de aur. Iartă-le acum păcatul…”. Și nici măcar nu reușește să-și termine fraza. „Dacă nu, atunci, șterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o”. Dacă ei mor, o, Dumnezeule, voi muri împreună cu ei. Voi muri împreună cu ei. Aceasta este o inimă plină de mare compasiune, asemănătoare cu exprimarea lui Pavel din Romani 9.

Dar există o ilustrare și mai puternică. Galateni 3:13. Ascultați ce spune: „Cristos ne-a răscumpărat de sub blestemul Legii”. Cum? „Făcându-se blestem pentru noi”. Acum ascultați cu atenție. Ceea ce Pavel n-ar fi putut face niciodată, Isus ce? A făcut. Isus a făcut. „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat Dumnezeu L-a făcut păcat pentru noi.”

Este într-adevăr o iubire de neînțeles pentru mulți dintre noi. Și poate pare îndepărtată. Să văd dacă pot să o pun în perspectivă. Marți, la ședința noastră cu personalul, Tracy ne-a povestit că avea un prieten pe nume Mitch Saline, a cărui soție, recent – cred că săptămâna trecută sau cam așa ceva – a ieșit din apartamentul lor din Simi Valley pentru a face jogging, iar un bărbat a sărit dintr-un tufiș, a înfipt un cuțit în ea și a ucis-o; o singură rană a fost suficientă pentru a-i curma viața. Și cred că ne punem întrebarea: de ce? Cât de bizar, cât de oribil – un cuplu tânăr de creștini, floarea vieții abia începând să înflorească, și un act atât de stupid, fără sens și josnic. Dar, pe măsură ce Tracy ne-a povestit mai multe, am început să înțelegem mai bine situația. Kathleen purta o povară grea pentru părinții ei nemântuiți și spusese, înainte de înjunghiere, desigur, că povara aceasta pentru părinții ei devenise atât de grea, încât, dacă propria ei moarte ar fi putut aduce mântuirea părinților ei, ar fi fost dispusă să moară. Și a murit, iar mama ei a venit la Cristos după slujba de priveghi. Poate că aceasta este o privire mai contemporană asupra a ceva din inima apostolului Pavel, care ar fi putut să-și dorească să fie blestemat pentru binele lor.

Așadar, preaiubiților, vă rog să ascultați. Nu-l acuzați niciodată pe apostolul Pavel sau pe cei care predică Evanghelia lui Isus Cristos că ar fi dușmanii iudaismului sau ai poporului evreu. Nu, noi căutăm mântuirea lor. Iar inima evanghelistului nu este inima celui mânios, ci inima celui iubitor. Aceasta era inima lui Pavel. Un scriitor din vechime a spus: „Limitată… sau rațiunea noastră limitată nu înțelege acest fel de iubire, așa cum un copil nu poate înțelege curajul unui războinic”. Dar am putea căuta să iubim astfel, nu-i așa?

Veți zice: „Cum ai putea vreodată să iubești așa?” Simplu de explicat, extrem de greu de atins. Cum poți iubi astfel? Cine singur iubește astfel? Cristos. Cum poți iubi așa cum iubește Cristos? Trebuie să ai gândul lui Cristos. Cu cât te apropii mai mult de Cristos în intimitate, cu cât asculți mai mult de Cuvântul Său, cu cât umbli mai mult în iubirea Lui, cu atât vei iubi mai mult așa cum iubește El, astfel încât să poți iubi lumea așa cum El o iubește, când vezi lumea așa cum o vede El, așa cum a făcut Pavel.

Cine sunt frații lui? Și acesta este un termen atât de tandru. Rudele lui trupești? Ei sunt israeliții de care lui îi pasă.

Aceasta este doar introducerea. Dar el știe că, dacă are ceva de spus acestor oameni, trebuie să le ofere inima sa înainte de a le prezenta teologia sa. Așa că le dezvăluie marea iubire pe care o nutrește. Acesta este primul motiv pentru care îi iubește: pentru că sunt rudele sale, frații săi, poporul său. Al doilea motiv este relația lor unică cu Dumnezeu, despre care se vorbește în versetele 4 și 5, și despre care vom vorbi data viitoare.

Să ne plecăm capetele împreună în rugăciune. Părem atât de indiferenți în inimile noastre în comparație cu asta. Iată un om, Doamne, care a suferit o durere de neînchipuit, un chin în inimă pentru că a iubit atât de mult, asemenea lui Isus, care a iubit atât de mult încât a plâns pentru cetate. Iată un om care a iubit atât de mult încât a îndurat lovituri și biciuri pe spate, care n-a cunoscut niciun confort pământesc, care i-a căutat pe cei pierduți cu fiecare gram de putere din trupul său, care n-a avut niciun gând de durere sau rușine, niciun gând de respingere care ar fi putut să-i înfrâneze zelul. Iată un om care a iubit cu însăși iubirea lui Cristos. Tată, ne rugăm ca, într-un fel sau altul, să ne putem apropia de Cristos așa cum a făcut el și să experimentăm acea iubire. Învață-ne să vedem lumea prin ochii lui Cristos, să-i iubim așa cum iubește El și, din acea iubire, să ducem mesajul speranței așa cum Pavel l-a dus cu atâta credincioșie nu numai neamurilor, ci și propriilor săi frați și rudelor sale după trup.

Și să iubim pentru că aceștia sunt poporul nostru. Să-i iubim pe cei din jurul nostru care sunt ca noi, oameni, care au aceleași nevoi profunde și dureroase ca ale noastre, care au aceeași alegere eternă ca a noastră, care se confruntă cu același iad cu care ne confruntăm noi. Fie ca noi să iubim cu dragostea lui Cristos, care urmărește neîncetat. Și, Doamne, chiar și atunci când Evanghelia noastră este puternică, dură, pătrunzătoare și condamnatoare, și când Evanghelia noastră îi condamnă pe cei cu religii false, pe cei imorali, pe cei fără Dumnezeu și pe cei care Îl resping pe Cristos, chiar dacă mesajul nostru este puternic, ne rugăm ca inimile noastre să fie blânde. Și să vorbim cu îndrăzneală și totuși să plângem pentru cei pierduți. Dă-ne inima lui Cristos așa cum a experimentat-o Pavel, ca viețile noastre să fie dedicate unei singure mari și glorioase sarcini: aceea de a transmite Evanghelia celor care au atâta nevoie să o audă, care sunt în inima Ta. Fie ca ei să fie și în inima noastră. Ne rugăm în Numele lui Cristos. Amin.