Ei bine, haideți să ne deschidem Bibliile la Romani 8 și să începem măcar ceea ce va trebui să fie o mare aventură pentru noi, în timp ce ajungem la încheierea acestui monumental capitol al optulea. Și, sincer, ai crede că Pavel a spus deja tot ce s-ar fi putut spune despre siguranța credinciosului.

Dacă ați fost alături de noi în seria noastră din Romani 8, știți că el a vorbit despre siguranța credinciosului de-a lungul acestui capitol. Și mai ales în versetele 28 până la 30 a adus învățătura sa despre aceasta la punctul culminant. Iar studiul nostru asupra acelor versete s-a dovedit, cel puțin în inima mea, a fi cea mai mare experiență pe care am avut-o vreodată în viață în ce privește înțelegerea siguranței credinciosului.

De fapt, când ai terminat cu versetele 28 până la 30, ești sigur că nu s-ar mai putea spune nimic. Și tocmai atunci Pavel ne mai pune înainte încă nouă versete, ca să ne spună că încă n-a terminat de tot. Mai este ceva. Și el încheie acest capitol cu un... pur și simplu cu un crescendo incredibil de întrebări și răspunsuri, pentru a-și încheia învățătura despre doctrina siguranței.

Vrea cu adevărat să fixeze acest adevăr. Este ca și cum ar anticipa că acest adevăr va fi respins. Este ca și cum ar anticipa că vor fi unii care se vor împotrivi și își vor aduce obiecțiile. Este ca și cum ar ști foarte bine, sub inspirația Duhului Sfânt, că vor veni oameni și vor spune: „Nu, nu ești în siguranță în Cristos. Ai putea să-ți pierzi mântuirea. Există persoane care ți-ar putea-o lua. Există împrejurări care te-ar putea face s-o părăsești”.

El știe că asta se va întâmpla. Și astfel răspunde, dându-ne un cuvânt în plus în versetele 31 până la 39. Și, deși face parte din argumentația lui, el se înalță ca un mare crescendo, ca un măreț și triumfător imn al siguranței. Dar nu este doar emoție. Și nu este doar laudă. Este și o parte foarte importantă a expunerii sale.

Acum, dați-mi voie să reiau pentru voi câteva gânduri de mai înainte. Conceptul siguranței credinciosului a fost introdus, de fapt, în capitolul 5, pentru că, în capitolul 5, Pavel începea să vorbească despre rezultatele îndreptățirii. Iar în capitolul al cincilea a spus că rezultatele îndreptățirii sunt acestea: pace cu Dumnezeu, starea în har, nădejdea slavei, asigurarea dragostei, certitudinea izbăvirii și bucuria.

Și, când am studiat aceste rezultate ale îndreptățirii sau ale mântuirii în capitolul 5, am observat atunci că aceste lucruri vorbesc, de asemenea, foarte, foarte limpede despre problema siguranței. Dacă avem pace cu Dumnezeu, suntem în siguranță la El. Dacă ne aflăm în har și harul ne acoperă păcatul, atunci suntem în siguranță. Dacă avem nădejdea slavei, atunci suntem în siguranță. Dacă avem asigurarea dragostei nepieritoare a lui Dumnezeu, suntem în siguranță. Dacă avem făgăduința izbăvirii Lui, suntem în siguranță. Și, dacă avem bucurie în Dumnezeu, aceasta este pentru că suntem în siguranță. Așadar, l-am văzut introducând, de fapt, în mod indirect doctrina siguranței în capitolul 5. Dar în capitolul 8 el abordează direct această minunată doctrină a siguranței credinciosului. Și am parcurs acest capitol și am văzut cât de în siguranță suntem în Cristos datorită planului lui Dumnezeu, lucrării lui Cristos și, lucrării, mai ales, a Duhului Sfânt.

Așadar, capitolul 8 este o prezentare fără egal despre siguranța veșnică a fiecăruia care primește prin credință Evanghelia lui Isus Cristos. Acum, pe măsură ce argumentația s-a întărit, cel puțin pentru mine, ea a ajuns la un mare punct culminant în versetele 28 până la 30. Dar el n-a terminat. Acum vine lovitura de grație. Și el se înalță chiar dincolo de acel punct prin acest măreț imn de biruință, acest măreț imn al siguranței. Și acesta este ultimul element al acestei expuneri.

Acum, iată ce face el. Orice expunere sau argumentare clasică a teologiei trebuie să își anticipeze obiecțiile. De exemplu, foarte des, când citiți o lucrare de teologie sau citiți un comentariu, veți vedea că scriitorul își prezintă punctul de vedere. Iar apoi va prezenta punctele de vedere opuse, va anticipa care sunt ele și le va respinge prin argumente. Acum, aceasta este pur și simplu tehnica clasică de a prezenta o argumentație fără fisuri. Și tocmai aceasta face Pavel în ultimele versete din Romani 8. Anticipează obiecțiile care ar putea veni și răspunde tuturor, și, literalmente, îi scoate vrăjmașului colții și îi înlătură puterea. Ia argumentul chiar din gura vrăjmașului, îl formulează și îl combate. Și, astfel, reduce la tăcere pe oricine s-ar putea împotrivi.

Acum, totul începe cu întrebarea — priviți versetul 31. Și aproape că nu aveți nevoie de o schiță aici, pentru că textul însuși vă conduce atât de limpede prin toate acestea. „Deci ce vom zice noi în fața tuturor acestor lucruri?” Aceasta este întrebarea. Care este răspunsul nostru? Vreau să spun că tocmai am auzit realitatea de necrezut, de necrezut pentru mintea omenească, a faptului că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care Îl iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemați după planul Său, pentru că Dumnezeu a pus în mișcare acest plan: fiecare dintre cei pe care i-a cuprins în planul Său prin cunoașterea Sa mai dinainte, în veșnicia trecută, va fi proslăvit în veșnicia viitoare.

Așadar, suntem în siguranță datorită faptului că, dacă Dumnezeu a hotărât mai dinainte că vom fi proslăviți, tot ce se află între aceste două momente va lucra spre slava noastră și spre binele nostru. Acest gând minunat a fost gândul nostru în ultimele săptămâni. Iar acum el spune: „Așadar, ce spunem despre aceasta? Ce spunem despre învățătura privind siguranța veșnică sau perseverența sfinților?” Adică, după ce au fost mântuiți, ei vor persevera până la slavă. Ce spunem despre aceasta? Care este reacția noastră? Care este concluzia noastră? Care este răspunsul nostru?

Cred că expresia „acestor lucruri” se referă pur și simplu la adevărurile despre siguranța noastră veșnică. S-ar putea întinde dincolo de aceasta și ar putea cuprinde întreaga doctrină a îndreptățirii prin credință, pentru că acea doctrină cuprinde și siguranța. Dar cred că el accentuează în mod deosebit faptul că suntem în siguranță pentru veșnicie, odată ce suntem răscumpărați. Cum răspundem? Ei bine, în adâncul minții sale, el știe că unii vor aduce obiecții.

Unii oameni vor spune: „Nu, nu suntem în siguranță. Ne putem pierde mântuirea. Am putea săvârși anumite păcate, sau Dumnezeu ar putea face anumite lucruri, sau diavolul ar putea face anumite lucruri, ori Cristos S-ar putea supăra pe noi din pricina felului în care trăim. Poate că demonii sau ispita din partea lumii ori a firii pământești ar putea pune stăpânire pe noi și am putea alege să ne îndepărtăm în neascultare de lucrurile lui Dumnezeu. S-ar putea chiar să ne răzgândim cu privire la unele lucruri”.

„Am putea fi ispitiți să ne lăsăm atrași departe”. Și astfel, cel care se împotrivește va spune: „Ei bine, există posibilitatea să pierdem mântuirea, așa că ne împotrivim acestei doctrine”. Iar Pavel vrea să-i răspundă celui care ridică această obiecție. De fapt, obiecțiile de care se ocupă Pavel sunt evidente și foarte cuprinzătoare. În esență, ele ar putea fi împărțite în două categorii.

Unii se împotrivesc și spun: da, îți poți pierde mântuirea, pentru că există anumite persoane care ți-ar putea-o lua. În al doilea rând, există anumite împrejurări care te-ar putea face s-o respingi. Sau, nu pot exista decât persoane sau împrejurări. Și astfel, în sensul acesta, argumentația lui este destul de cuprinzătoare. Să vorbim despre persoane. Există undeva persoane care ne-ar putea lua mântuirea, în vreo împrejurare? Versetele 31 până la 34 se ocupă de aceasta. Să reluăm din versetul 31. „Deci ce vom zice noi în fața tuturor acestor lucruri?” Care este răspunsul nostru? Ei bine, cineva ar putea veni și ar putea spune: „Ei bine, Dumnezeu ar putea oricând să ne-o ia înapoi. Sau poate că diavolul ar putea să ne-o ia înapoi”.

Cu alte cuvinte, dacă am cădea pradă lui Satan, el ne-ar pune într-o situație în care ne-am pierde mântuirea, iar Dumnezeu ne-ar lua-o pentru că am ales să nu ascultăm. Și astfel, răspunsul lui la această obiecție anticipată, fără ca măcar s-o formuleze, este pur și simplu acesta: „Dacă Dumnezeu este pentru noi” — ce? — „cine va fi împotriva noastră?” Și acesta este felul în care tratează obiecția. Ei bine, cineva ne-ar putea lua mântuirea. Și astfel el spune: ei bine, „Dacă Dumnezeu este pentru noi”, iată ce urmează, „cine”, cine anume ar putea face aceasta?

Adică acel cineva, cineva care ar face asta ar trebui să-L biruiască pe Dumnezeul care este pentru noi. Oricine s-ar împotrivi mântuirii noastre ar trebui să-L biruiască pe Dumnezeul care este pentru ea, nu-i așa? Cunoașteți vreo persoană care Îl poate birui pe Dumnezeu? Aceasta este o afirmație extraordinară. Există vreo persoană, oriunde în univers, care ne poate înlătura starea de oameni pentru care nu mai este nicio osândire? Există cineva mai puternic decât Dumnezeu? Există cineva mai mare decât Dumnezeu? Există cineva mai curat decât Dumnezeu? Există cineva care are un standard mai înalt decât Dumnezeu, o cerință mai sfântă decât Dumnezeu, o lege mai măreață decât Dumnezeu?

Există cineva mai presus de Dumnezeu care ne poate lua mântuirea sau poate face să ne fie luată? Dar iudaizatorii? Le puteau face aceasta galatenilor când îi acuzau că nu erau cu adevărat mântuiți pentru că nu păziseră Legea lui Moise, prin tăierea împrejur și ascultarea de întreaga Lege? Le-au luat ei cu adevărat mântuirea? Dar Biserica Romano-Catolică, atunci când excomunică pe cineva pentru un păcat de moarte? Îi iau ei mântuirea, dacă acea persoană o are cu adevărat? Știți, au scos anumiți oameni din biserica lor, i-au excomunicat și i-au ars pe rug pentru că aceștia credeau în doctrina îndreptățirii prin credință. Făcând aceasta, le iau ei păcatul? Le poate lua Biserica Romană păcatul? Sau, mai bine zis, le poate lua mântuirea? Pot iudaizatorii să ia mântuirea? Dar noi, noi înșine? Ne putem înlătura propria mântuire?

Știți, să fim sinceri în privința aceasta. Există oameni cărora le-ar plăcea să ne îndepărteze de Cristos, nu-i așa? În multe cazuri, sunt sigur că există oameni care au membri nemântuiți în familie, iar aceștia ar vrea să-i atragă departe de Cristos, ar vrea ca ei să-și piardă mântuirea. Educatorii seculari din țara noastră, filosofii seculari, oamenii hedoniști și cei care trăiesc pentru firea pământească ar vrea să ne atragă departe de Cristos și să ne lase pradă poftei, mândriei.

Legaliștii ar vrea să ne atragă departe de curăția Evangheliei; cultele, prorocii mincinoși, învățătorii mincinoși, religia falsă, Satan, demonii. Există o mulțime de persoane care ar vrea să facă asta. Ar vrea să ne atragă departe de mântuire și să facă să fie pierdută. Dar ne va da vreodată drumul Dumnezeu? Sunt cei care sunt împotriva noastră mai mari decât Dumnezeul care este — ce? — pentru noi? Cu siguranță că nu, și astfel, obiecția că ar putea exista persoane care să ne ia de lângă El, vreo persoană îndeajuns de puternică încât să ne îndepărteze, persoane care ne sunt atât de potrivnice încât ne-ar putea smulge de lângă El.

El spune: ei bine, dacă Dumnezeu este pentru noi, cine ar putea să ni se împotrivească cu succes? Și asta este ideea. Cine ar putea, cu succes, să ni se împotrivească? Dați-mi voie să vă ofer o ilustrație. Întoarceți pentru o clipă în Bibliile voastre la Luca 22. În Luca 22:31, Domnul nostru Isus îi vorbește lui Petru. Și, ori de câte ori Petru se purta într-un fel mai puțin ascultător, El îl numea cu numele lui vechi, Simon. Se purta ca omul care fusese înainte, iar Domnul a spus: „Simone, Simone, Satan v-a cerut să vă cearnă ca grâul”. Satan vă vrea. Așa este. Acum, Satan este cea mai puternică ființă din univers în afara lui Dumnezeu și a Trinității, nu-i așa? Cea mai puternică. El este cel mai înalt dintre toți îngerii căzuți. Și, în sensul de a fi în afara sferei a ceea ce este sfânt și curat și a oștirii îngerești, el este cel mai puternic. Iar Satan îl dorește pe credincios, nu doar pe Petru, ci pe toți credincioșii. Dar versetul 32 spune: „Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta”. Cui S-a rugat El? Tatălui. „și, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întărești pe frații tăi”. Când vei ieși din această încercare, atunci îi vei putea întări pe alții. Ce presupune Domnul? Că rugăciunea Lui va fi — ce? — ascultată. De ce? Pentru că El cunoaște inima Tatălui; cunoaște gândul Tatălui. Și știe că nu există nicio putere în univers, nici măcar Satan însuși, care ar putea vreodată să smulgă, un credincios din brațele lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine poate să ni se împotrivească și să izbândească? Răspunsul la întrebare este: nimeni. Absolut nimeni nu poate fi împotriva noastră.

Unii oameni vor încerca, așa cum am spus. Matei, capitolul 10, ne oferă o altă ilustrație. „Căci am venit”, se spune în versetul 35, „să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa și pe noră de soacra sa. Și omul va avea de vrăjmași chiar pe cei din casa lui”. Uneori este vorba chiar despre cei din casă. O doamnă mi-a spus în dimineața aceasta: „Tocmai am trecut printr-o tragedie în viața mea și am venit aici ca să-L întâlnesc pe Dumnezeu. Soțul meu nu crede și nu vrea să fiu aici. Dar sunt aici, în ciuda acestui lucru, pentru că am nevoie de Dumnezeu”. Și foarte des există această presiune din partea familiei. Și astfel Domnul spune: „Și omul va avea de vrăjmași chiar pe cei din casa lui”. Dar, dacă ești gata, spune El, să-ți pierzi viața și să plătești prețul, o vei găsi. Dacă vii la Mine în ciuda acestui lucru, vei fi răsplătit în chip minunat și veșnic. Așadar, îi avem pe aceia care sunt împotriva voastră.

În Faptele apostolilor 20, găsim o altă ilustrație în versetul 29. Și aici aceasta se întâmplă chiar în biserică. Când Pavel le vorbește prezbiterilor din Efes, el spune: „Știu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruța turma”. Iar dorința lor, se spune în versetul 30, împreună cu cei care se ridică chiar din mijlocul vostru și spun lucruri stricăcioase, este să vă atragă departe.

Adică, credeți-mă, Satan, toți demonii lui, toți slujitorii lui din lume și toți cei care fac parte din împărăția lui a întunericului ar vrea să-i facă pe credincioși să-și piardă mântuirea. Poate veni direct de la Satan. Poate veni de la demonii lui. Poate veni din partea familiei voastre. Pot fi învățători mincinoși care se ridică în părtășie sau care atacă părtășia din afară. Dar cine poate fi împotriva noastră, dacă Dumnezeu este pentru noi? Nu-i așa?

Veți spune: „Ei bine, aș vrea să știu dacă Dumnezeu este pentru noi”. Ați citit Romani împreună cu noi? Dumnezeu este pentru noi. Aceasta este întreaga idee. Pavel nici măcar nu dovedește aceasta în Romani 8. Nici măcar nu face o afirmație prin care s-o susțină. Spune pur și simplu: „Dacă Dumnezeu este pentru noi”. Și, apropo, aceasta este ceea ce numim o particulă condițională, ei, „dacă”, ce indică o condiție împlinită. Și ar trebui tradus mai bine, și ați putea să vă notați pe margine: „de vreme ce Dumnezeu este pentru noi”. De vreme ce Dumnezeu este pentru noi, cine ne poate face rău? Există cineva mai puternic decât Dumnezeu? Sunt atât de multe pasaje din Scriptură care vorbesc despre această problemă. Dar dați-mi voie să vă îndemn să priviți împreună cu mine doar la doi psalmi. Psalmul 27, Psalmul 27. Începe așa: „Domnul este lumina și mântuirea mea: de cine să” — ce? — „mă tem?” Vreau să spun că, dacă Domnul este mântuirea mea, cine este mai mare decât Domnul? Domnul este sprijinitorul vieții mele: de cine să-mi fie frică? Și care este răspunsul? De nimeni.

„Când înaintează cei răi împotriva mea, ca să-mi mănânce carnea, tocmai ei – prigonitorii și vrăjmașii mei – se clatină și cad. Chiar o oștire de ar tăbărî împotriva mea, inima mea tot nu s-ar teme. Chiar război de s-ar ridica împotriva mea, tot plin de încredere aș fi. Un lucru cer de la Domnul și-l doresc fierbinte: aș vrea să locuiesc toată viața mea în Casa Domnului, ca să privesc frumusețea Domnului și să mă minunez de templul Lui”. Cu alte cuvinte, el spune: „Când am venit la Domnul, am vrut să vin în aceste condiții: să fiu toată viața mea în prezența Lui, să locuiesc toate zilele mele în Casa Domnului, să privesc întotdeauna frumusețea Lui. Și am venit la El în aceste condiții, iar El m-a primit în aceste condiții”. Aceasta este implicația. „Și astfel nu mă tem”.

Versetul 5: „Căci El mă va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, mă va ascunde sub acoperișul cortului Lui și mă va înălța pe o stâncă”. Cu alte cuvinte, nu ai cum să ajungi la omul acesta. Este protejat. Este la adăpost. Este acoperit. „Iată că mi se și înalță capul peste vrăjmașii mei, care mă înconjoară: voi aduce jertfe în cortul Lui, în sunetul trâmbiței, voi cânta și voi lăuda pe Domnul”. Ce gând măreț.

Și el încheie în versetul 14, spunând: „Nădăjduiește în Domnul! Fii tare, îmbărbătează-ți inima și nădăjduiește în Domnul!” Ai o inimă slabă și simți că te-ai putea întoarce împotriva Domnului în vremuri de îndoială? Nădăjduiește în Domnul. El îți va întări inima. El nu le dă niciodată drumul alor Săi. Și nimeni nu este mai puternic decât El.

Mergeți la Psalmul 46, Psalmul 46. Versetul 1 spune: „Dumnezeu este adăpostul și sprijinul nostru, un ajutor care nu lipsește niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul și s-ar clătina munții în inima mărilor. Chiar dacă ar urla și ar spumega valurile mării și s-ar ridica până acolo de să se cutremure munții”. Nu ne temem de asta.

Versetul 10: „Opriți-vă și să știți că Eu sunt Dumnezeu: Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ”. „Domnul oștirilor este cu noi. Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi”. El este pentru noi. Vreau să observați capitolul 40 din Isaia, cuvinte atât de mângâietoare, capitolul 40 din Isaia. Se spune: „El șade”, în versetul 22, „El șade deasupra cercului pământului, și locuitorii lui sunt ca niște lăcuste înaintea Lui; El întinde cerurile ca o maramă subțire și le lățește ca un cort, ca să locuiască în el. El preface într-o nimica pe voievozi și face o nimica din judecătorii pământului. De abia sunt sădiți, de abia sunt semănați, de abia li s-a înrădăcinat tulpina în pământ; și El suflă peste ei de se usucă, și un vârtej îi ia ca pe niște paie. Cu cine Mă veți asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el?” Care este răspunsul? Cu nimeni, cu nimeni.

„Ridicați-vă ochii în sus și priviți! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în șir, oștirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; așa de mare e puterea și tăria Lui”. Versetul 28: „Nu știi? N-ai auzit? Dumnezeul cel Veșnic, Domnul, a făcut marginile pământului. El nu obosește, nici nu ostenește; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă. El dă tărie celui obosit și mărește puterea celui ce cade în leșin. Flăcăii obosesc și ostenesc, chiar tinerii se clatină; dar cei ce se încred în Domnul își înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă, și nu obosesc; umblă, și nu ostenesc”. Există putere pentru cei slabi și obosiți, pentru că cine este asemenea Domnului, spune el. Nimeni.

Dumnezeu este pentru noi. Romani, capitolul 3, versetul 21, până la capitolul 8, versetul 30: toată acea secțiune ne spune că Dumnezeu este pentru noi. Dumnezeu este pentru noi. L-a trimis pe Fiul Său să ne răscumpere. Dumnezeu ne-a iubit atât de mult, încât Fiul Său a venit în lume ca să ne cumpere mântuirea. Dumnezeu este pentru noi. Și, pentru că Dumnezeu este pentru noi, nimeni, niciodată, în nicio împrejurare, nu poate să ni se împotrivească și să izbândească. În cele din urmă — însemnați-vă undeva, vreți? — în cele din urmă suntem invincibili. În cele din urmă, suntem invincibili.

Îmi place ce i-a spus Dumnezeu lui Avraam în capitolul 15, cred că în versetul 1: „Eu sunt scutul tău”. Extraordinar. Un scut este pus în fața ostașului ca să abată loviturile, astfel încât ele să nu-l atingă niciodată pe ostaș. Dumnezeu spune: stau în fața ta. Sunt scutul tău. Iar Dumnezeu le spusese copiilor lui Israel în mai multe rânduri: când mergeți la luptă, Eu merg înaintea voastră. De aceea, foarte des, când se luptau, corul mergea în fața oștirii, dacă vă puteți închipui așa ceva, pentru că Dumnezeu era în frunte. Îngerul i-a spus lui Ghedeon: „Domnul este cu tine”. „Domnul este cu tine”. „toți m-au părăsit”, a spus Pavel, „Însă Domnul a stat lângă mine”. Și Dumnezeu a spus, vă amintiți: nu te teme, Pavele, căci Eu sunt cu tine. O, ce mângâiere. Nu te teme, căci Eu sunt cu tine. Vă amintiți cuvântul din Vechiul Testament: „Nu te teme, căci mai mulți sunt cei cu noi decât cei cu ei”? Dumnezeu este pentru noi. Dumnezeu este pentru noi. Cine poate să ni se împotrivească și să izbândească? Absolut nimeni. Absolut nimeni. Ce încredere extraordinară. Acum priviți versetul 32: „El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?”

Acum, cineva ar putea veni să spună: „O, da. Dumnezeu te va proteja câtă vreme este pentru tine. Dar Dumnezeu ar putea înceta să mai fie de partea ta”. Vreau să spun, cine poate spune că Dumnezeu nu Se va uita la tine și nu va spune: omul acesta îmi dă mai multă bătaie de cap decât merită. Dacă aș fi știut asta când a venit, nu l-aș fi primit. Vreau să spun că, dacă vom crede că oamenii sunt mântuiți prin propriul lor act și că Dumnezeu pur și simplu răspunde actului lor, poate că Dumnezeu răspunde în cele din urmă, spunând: „Nu trăiesc cu adevărat așa cum vreau Eu. Pur și simplu îi voi scoate iarăși afară”. Poate că Dumnezeu este Acela. Poate că Dumnezeu este singura Persoană care ne-ar putea lua mântuirea. Dumnezeu este singura Persoană care ne-ar putea pur și simplu împinge afară.

Spun, știți: „Nu ești îndeajuns de bun ca să rămâi înăuntru. Nu ești îndeajuns de bun ca să rămâi aici, înăuntru. Ai păcătuit, ai fost neascultător și așa mai departe. Și chiar nu poți rămâne. Vei ieși afară. Eu ți-am dat-o și Eu ți-o iau înapoi”. Și astfel, în versetul 32, el spune: priviți, „El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?”

Adică, dacă a trebuit să ni-L dea pe Fiul Său ca să ne mântuiască atunci când eram păcătoși nenorociți, nu credeți că ar face lucruri mai mici ca să ne păstreze acum, odată ce suntem înăuntru? Adică, dacă a făcut cel mai mare lucru ca să ne răscumpere, va face ceva mai mic decât atât ca să ne păstreze? Este un argument foarte caracteristic lui Pavel. Este un argument de la mai mare la mai mic. Acesta este caracterul său esențial, foarte caracteristic.

Și el spune: dacă Dumnezeu ne-a iubit îndeajuns, când eram păcătoși nenorociți și ticăloși, încât să-L dea pe singurul Lui Fiu pe cruce ca să ne răscumpere, nu ne va da lucruri mai mici decât darul Fiului Său ca să ne păstreze? Vreau să spun că, dacă ar face asta ca să ne mântuiască, n-ar face orice este nevoie ca să ne păstreze, care este mai puțin? Acesta este argumentul lui Pavel.

Acum trebuie să rețineți că motivul pentru care Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său pentru noi este foarte simplu, un singur motiv fundamental, principal, care le cuprinde pe toate. Este acesta: „atât de mult” — ce? — „a iubit Dumnezeu”... „că a dat pe singurul Lui Fiu”, Ioan 3:16. Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său pentru că a iubit. Și ne-a iubit când eram nenorociți. Ne-a iubit când Îl uram. Ne-a iubit atât de mult, încât a dat cel mai mare lucru pe care îl putea da. S-a dat pe Sine în Persoana Fiului Său pe cruce. Dragostea Lui este atât de puternică. Dragostea Lui este atât de mult dincolo de puterea noastră de a înțelege, încât L-a dat pe Fiul Său ca să ne mântuiască. O dragoste care ar face aceasta nu va face lucruri mai mici ca să ne păstreze? Cum ar fi să ne ierte păcatele? Vedeți, Tatăl, după ce a dat ceea ce era mai mult pentru mântuirea noastră, Tatăl, după ce a dat ceea ce era mai bun pentru mântuirea noastră, nu poate să rețină restul. Nu poate să-l rețină. După ce a dat ceea ce era mai bun, cum poate să nu dea ceea ce este mai puțin? A face aceasta ar contrazice caracterul dragostei Lui, care a dat de la început ceea ce era mai mult, și, de asemenea, ar desființa lucrarea pe care a făcut-o Cristos.

Vreau să spun, credeți cu adevărat că Dumnezeu L-ar da pe Fiul Său să moară pe o cruce ca să-i răscumpere pe oameni și apoi ar lua înapoi mântuirea pentru care Fiul a plătit prețul ca s-o cumpere? Cu greu, cu greu. Vreau să observați versetul 32: „El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El” — restul? Dacă ar face aceasta ca să ne mântuiască, nu va face orice este nevoie, mai puțin decât aceasta, ca să ne păstreze?

Întoarceți la Geneza 22, și un pasaj cunoscut. Este un pasaj despre Avraam și Isaac. Și el a spus în versetul 12, adică îngerul i-a spus lui Avraam. Avraam îl întinsese acolo pe fiul său. Ia cuțitul, îl ridică în aer, gata să-l omoare pe altar. Îngerul spune: „Să nu pui mâna pe băiat și să nu-i faci nimic; căci știu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine”.

Isaac era o imagine a lui Cristos, nu-i așa? Cu siguranță era. Isaac era unicul fiu. Isaac era un copil al făgăduinței. Isaac era unul în care toate neamurile pământului aveau să fie binecuvântate. Isaac era unul prin care avea să vină, în cele din urmă, mântuirea. Și Isaac urma să fie adus ca jertfă, prin moarte. Și, așa cum Avraam nu voia să-l rețină pe fiul său, Isaac, tot astfel Dumnezeu nu voia să-L rețină sau să-L cruțe pe Fiul Său, Isus Cristos. Paralela se încheie în acel punct, pentru că Isaac a fost cruțat. Iar analogia devine o analogie de asemănare și contrast.

În versetul 15: „Îngerul Domnului a chemat a doua oară din ceruri pe Avraam și a zis: «Pe Mine însumi jur, zice Domnul: pentru că ai făcut lucrul acesta și n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu»”. Și el continuă, spunând: prețuiesc minunata ta disponibilitate de a-l da pe fiul tău și vei fi binecuvântat pentru aceasta. Dar nu trebuie s-o faci. Pentru că, în versetul 13, Dumnezeu a pregătit o altă jertfă. Și astfel, într-un sens, paralela se întrerupe în acel punct și devine o analogie de asemănare și contrast. Când a fost vorba despre Dumnezeu Tatăl, El a fost ca Avraam, gata să-L dea pe Fiul Său, fără să-L cruțe pe Fiul Său. Acum, înapoi la Romani 8:32. Așadar, el spune: „El, care n-a cruțat”, nu L-a reținut. De fapt, Isaia... Nu Isaia?... Nu este în capitolul 53, unde spune: „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferință”? „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferință”. Și se spune că El, adică Domnul, L-a făcut pe El, adică pe Cristos, să sufere.

Dumnezeu n-a cruțat nimic. Dumnezeu n-a atenuat judecata. Dumnezeu nu Și-a reținut furia. Și vreți să observați din nou versetul 32? „n-a cruțat”, și acesta este un lucru frumos, „nici chiar pe Fiul Său”. Ideas în greacă. Nu doar Fiul Său, ci propriul Lui Fiu. De ce apare aceasta acolo? Pentru că subliniază legătura de apartenență deosebită, intimă, personală, în care Tatăl Îl avea pe Fiul, propriul Lui Fiu, ca și cum ar spune că era al Lui, numai al Lui, și că nu trebuia să-L dea nimănui. Vreau să spun că nu S-a reținut de la a da pe Cineva pe care nu era obligat să-L dea. Nu era o cerință de la nicio altă putere mai înaltă.

Nimeni nu I-a spus lui Dumnezeu că trebuia să-L dea pe Cristos. Dar El L-a dat. Și ascultați: dacă El, fără să fie constrâns de nimeni, ci prin propria Sa alegere liberă, întemeiată pe propria Sa dragoste copleșitoare, a ales să-L dea pe Fiul Său ca jertfă și să nu-L cruțe pe Fiul Său ca să ne răscumpere, Pavel spune: cum anume v-ați putea închipui vreodată că El n-ar face ceva mai mic ca să ne păstreze? Înțelegeți? De neconceput.

Înțelegerea crucii atunci, preaiubiților, este temelia înțelegerii siguranței. Înțelegeți crucea. Înțelegeți lucrarea de răscumpărare a lui Cristos pe cruce. Înțelegeți dăruirea Tatălui. Și veți înțelege siguranța. El L-a dat. El L-a dat. Ce înseamnă aceasta? Ei bine, în Luca 22:53 — nu trebuie să căutați — este o afirmație interesantă. Domnul spune: „În toate zilele eram cu voi în Templu, și n-ați pus mâna pe Mine. Dar acesta este ceasul vostru”, când era trădat. Și spune aceasta: „Dar acesta este ceasul vostru și puterea întunericului”. Cred că putem spune fără teamă de greșeală că El L-a dat pe Isus Cristos în puterea întunericului, lui Satan, lui Satan.

Tatăl L-a dat pe Fiul lui Satan, pentru că Satan era cel care avea în mâna lui puterea — a ce? — a morții. Și astfel El a fost dat în puterea întunericului. Și de aceea, pe cruce, a spus: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Dumnezeu L-a dat pe mâna lui Satan, pentru ca Satan să folosească arma pe care o are, și anume moartea, ca să-L execute pe Fiul lui Dumnezeu pentru păcatele întregii lumi.

2 Corinteni 5 spune: „El”, adică Dumnezeu, „L-a făcut”, adică pe Cristos, „păcat pentru noi”. Înțelegeți asta? De ce a făcut El asta pentru noi? Pentru că El — ce? — pentru că ne-a iubit. De ce ne-a iubit? Nu mă întrebați pe mine. Numai El știe. Galateni 3:13 spune: „Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi”. Și ideea este simplă. Galateni 1:4: „El S-a dat pe Sine însuși pentru păcatele noastre”.

Dacă El S-ar da pe Sine pentru noi — dacă Tatăl L-ar da pentru noi, dacă L-ar da pe mâna diavolului ca să fie omorât pentru noi — nu va face El ceva mai mic decât aceasta ca să ne păstreze mântuiți? Aceasta este absolut evident. Nu există niciun argument împotriva unui asemenea raționament. Există un mic fel de... presupun că l-ați putea numi poem în vers liber, care exprimă acest gând. „Cine L-a dat pe Isus să moară? Nu Iuda, pentru bani. Nu Pilat, de frică. Nu evreii, din invidie. Tatăl, din dragoste”.

Și spune în versetul 32 că El a făcut asta „pentru noi toți”. Pot să fiu atât... atât de îndrăzneț, în privința acestui text, încât să spun că prepozițiile care apar aici, sau forma care apare aici, „pentru noi toți”, nu se opresc doar la ideea „spre folosul nostru”, ci poartă și implicația „în locul nostru”? Așadar, vedeți, „pentru noi toți”, deși nu puteți vedea cu adevărat aceasta în gramatica greacă, este cuprins în actul lui Cristos faptul că „pentru noi toți” înseamnă „în locul nostru”. Și acolo este o moarte substitutivă. Și poate veți întreba: „Cine sunt acești «noi»?” Ei bine, „noi” trebuie să fie același „noi” din versetul 31: „Dacă Dumnezeu este pentru noi”, iar „noi” din versetul 31 trebuie să fie acel „noi” din versetul 28: „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, și anume spre binele celor ce sunt chemați după planul Său”. Cei pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a hotărât mai dinainte, i-a chemat, i-a socotit neprihăniți și i-a proslăvit.

Așadar, „noi” este acel „noi” al celor care cred, al celor răscumpărați. El L-a dat pentru noi, pentru toți credincioșii. Și cum nu ne va da și toate lucrurile? „toate lucrurile”, acolo, la sfârșitul versetului, înseamnă toate binecuvântările duhovnicești. Efeseni 1:3: „ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovnicești, în locurile cerești”. Oamenii trec cu vederea versetul acesta; acesta e un verset măreț despre siguranță, de asemenea.

Pentru că, dacă atunci când ai devenit creștin ai fost binecuvântat cu toate binecuvântările duhovnicești în locurile cerești, atunci ai primit tot ce se poate primi, nu-i așa? Și unul dintre lucrurile care pot fi primite este slava veșnică. Și astfel, dacă aveți slava veșnică, aveți totul, dragilor. Dacă Tatăl nu L-a cruțat pe Fiul, ci L-a dat ca să ne mântuiască, nu ne va da și toate celelalte lucruri? Extraordinar gând, extraordinar gând.

Apropo, pot să mai desprind o mică notă de subsol care mi se pare foarte interesantă în versetul acesta? La sfârșitul versetului 32 se spune: „cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” Acum, verbul acesta este foarte interesant. Și mintea mea a fost oarecum provocată săptămâna aceasta, pe când priveam verbul acesta. Și am început să-l cercetez și să-l urmăresc prin Noul Testament. Charizomai.

Verbul este folosit frecvent în Noul Testament pentru a exprima asta: „a ierta fără plată”. Acum, aici spune: „va da fără plată”. Dar în alte locuri din Noul Testament este tradus „a ierta fără plată”. De exemplu, în 2 Corinteni 2:7, se spune: „așa că, acum, este mai bine să-l iertați și să-l mângâiați, ca să nu fie doborât de prea multă mâhnire”. Este aceeași formă a verbului, același concept: a ierta. Același verb apare și în versetul 10, prin cuvântul „iertați”.

Acum, priviți înapoi la verset, cu asta în minte. Este un gând minunat. El, care nu L-a cruțat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va ierta fără plată, împreună cu El, toate lucrurile? Acum, dacă acesta este într-adevăr accentul, și accentul potrivit, atunci ceea ce spune este că, indiferent ce păcat am putea săvârși, El — ce va face? — îl va ierta. Așadar, nu am putea fi scoși niciodată din mântuirea noastră, pentru că nu putem avea niciodată vreun păcat pe care Dumnezeu să ni-l țină în socoteală.

Acum, nu știu dacă putem spune în mod dogmatic că așa ar trebui tradus verbul. Dar știu că putem spune în mod dogmatic că acesta este adevărul. Pentru că 1 Ioan 1:9 spune: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele”. Și astfel nu putem fi trași niciodată la răspundere pentru un păcat pe care l-a purtat Mântuitorul. Iar Dumnezeu nu Se va întoarce împotriva noastră, pentru că, dacă a făcut cel mai mare lucru, va face cel mai mic lucru ca să ne poarte de grijă.

Acum, vine altcineva și spune: „Am o altă obiecție. Dar Satan? Ești sigur că Satan nu poate merge la Dumnezeu și să-L convingă că n-ar mai trebui să fim credincioși? Nu putem fi osândiți din pricina păcatelor noastre? Nu poate pârâșul să meargă la Dumnezeu și să ne pârască?” Priviți versetul 33: „Cine va ridica pâră împotriva aleșilor lui Dumnezeu?” Vrei să spui că va face cineva aceasta? Cu siguranță că da. Dar ideea aici este: cine poate face aceasta cu izbândă? Cine poate merge și cere cu izbândă rejudecarea noastră? Cine poate merge înaintea tribunalului lui Dumnezeu și să spună: „Uite, vreau să aduc din nou în discuție cazul acesta. Cred că omul acesta ar trebui osândit”.

Veți spune: „Face cineva aceasta?” Apropo, expresia „va ridica pâră” înseamnă a aduce o acuzație juridică împotriva cuiva. Este un termen din sala de judecată. Poate cineva să meargă înaintea tribunalului lui Dumnezeu și să spună: „Omul acesta n-ar trebui să fie mântuit. Omul acesta n-ar trebui să aibă mântuirea. Femeia aceasta n-ar trebui să aibă mântuirea. Uită-Te la asta. Uită-Te la aceea. Uită-Te la acest păcat. Uită-Te la celălalt păcat. Uită-Te la felul în care își trăiesc viața. Uită-Te la ce fac și la ce nu fac, și așa mai departe”.

Și, dacă noi cădem în păcate, nu vine cineva înaintea tronului lui Dumnezeu să ne pârască? Ei bine, răspunsul este da. În versetul 34: „Cine-i va osândi?” Presupune din nou că unii vor merge înaintea lui Dumnezeu și ne vor osândi. De fapt, întrebările de la începutul versetelor 33 și 34 sunt doar formulate... Este aceeași întrebare, formulată în două feluri.

Ideea aici este: cine ne poate osândi cu succes? Cine poate aduce cu succes împotriva noastră o acuzație care să ne poată lua mântuirea? Acum, cine este pârâșul? Cine ar face asta? Cine are acces în prezența lui Dumnezeu ca să facă asta? Satan are. În Iov, capitolul 1, versetul 9, el vine înaintea lui Dumnezeu și spune: uite, nu ai pe nimeni pe pământul acesta. Nu ai pe nimeni pe pământul acesta care să-Ți fie credincios și devotat dacă lași să se abată asupra lui toate nenorocirile care pot veni. Dacă vei îngădui un asemenea fel de nenorocire, toți Te vor părăsi și Îți vor întoarce spatele. Nu ai pe nimeni credincios.

Și el îi acuza pe toți cei care Îi aparțin Domnului. Și, desigur, s-a dovedit că greșea, așa cum a arătat Dumnezeu în viața lui Iov. Dar Satan este mereu și întotdeauna pârâșul. În Apocalipsa 12 se spune: „pârâșul fraților noștri, care zi și noaptea îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos”. Știți, ați întrebat: „Ce face Satan?” Și unii veți zice: „O, umblă prin lume și face tot felul de lucruri”. Nu, Satan își petrece mult timp sus, în cer, sâcâindu-L pe Dumnezeu în privința noastră. Așa este, zi și noapte.

El este acolo sus spunând: „MacArthur n-are ce căuta în locul acesta. Este nelegiuit. Locul lui este în împărăția mea. Și Tu n-ai niciun drept să-l păstrezi pe omul acesta sau pe oricine altcineva care lucrează cu el ori merge la biserica lui”. Ne pune pe toți laolaltă, sunt sigur. Satan este pârâșul. Poate el să pârască și să izbândească? Poate să vină înaintea lui Dumnezeu și să ne pârască cu izbândă, astfel încât Dumnezeu să respingă mântuirea pe care ne-a dat-o?

Există o ilustrație a acestui lucru în Zaharia, capitolul 3: „El mi-a arătat pe marele preot Iosua stând în picioare înaintea Îngerului Domnului”. Și prorocul, în vedenia lui, îl vede pe Satan stând la dreapta lui ca să i se împotrivească. Cu alte cuvinte, Satan este împotriva acestui om. Iar Domnul i-a spus lui Satan: „Domnul să te mustre, Satan! Domnul să te mustre, El care a ales Ierusalimul! Nu este el, Iosua, un tăciune scos din foc?” Îmi place asta.

Iată-l pe omul acesta acolo, iar Satan îl învinuiește cu înverșunare, și Dumnezeu spune: nici vorbă, Satan. Acesta este unul dintre ai Mei, un tăciune pe care l-am scos din foc. Eu l-am scăpat. Și adevărul era că el stătea acolo în haine murdare. Dar, chiar și în hainele lui murdare, era sub protecția lui Dumnezeu. Un gând extraordinar. Așadar, versetul 33 spune: „Cine va ridica pâră împotriva aleșilor lui Dumnezeu?” Versetul 34 spune: „Cine-i va osândi?” Și iată răspunsul, în versetul 33. „Oare Dumnezeu”, Cel îndreptățit, sau care îndreptățește. Literalmente, se spune: „Dumnezeu, Cel care îndreptățește”. „Oare Dumnezeu?” Vreau să spun, va osândi Dumnezeu pe cineva pe care tocmai l-a declarat neprihănit? Este imposibil. Numai Dumnezeu osândește. Și numai El îndreptățește. Dar El nu poate osândi și îndreptăți în același timp. Nu poate osândi și îndreptăți aceeași persoană. Iar ideea este aceasta: dacă Dumnezeu, cea mai înaltă sursă de adevăr din univers, cea mai înaltă instanță care există, declară pe cineva neprihănit, atunci același Dumnezeu nu poate declara aceeași persoană osândită. Și, dacă Dumnezeu a spus deja că omul este neprihănit pe când noi eram în păcat, atunci păcatul nu va fi o problemă. N-am intrat acolo prin bunătatea noastră. Nu rămânem acolo prin bunătatea noastră. Și nu putem ieși din lipsă de bunătate. Ascultați: dacă ne-am putea pierde mântuirea din lipsă de bunătate, atunci n-am fi putut fi mântuiți niciodată de la început. Dar ideea este aceasta: dacă Dumnezeu ne declară neprihăniți, atunci același Dumnezeu care ne declară neprihăniți nu poate fi un Dumnezeu care ne osândește. Și astfel suntem mereu acuzați. Știu că diavolul este mereu acolo sus și Îi spune că ei n-ar trebui să primească ceea ce le dai Tu, lui Dumnezeu.

Dar Judecătorul cel mai înalt Și-a rostit deja verdictul. Și, odată ce înalta instanță a întregului cer și a întregii veșnicii rostește verdictul: drept, drept, drept, neprihănit, neprihănit, neprihănit, atunci nicio acuzație nu-L poate face pe Dumnezeu să schimbe acel verdict. Dumnezeu a scris Legea. Dumnezeu aplică Legea. Dumnezeu interpretează Legea. Dumnezeu știe că cerințele ei au fost împlinite în Isus Cristos. Și Dumnezeu știe pe cine răscumpără, pe cine aduce la Sine și pe cine declară drept. El le pune în socoteală neprihănirea lui Isus Cristos. Și, odată ce aceasta s-a făcut, nu mai poate exista, așadar, nicio — ce? — osândire. Odată ce Dumnezeu îndreptățește, este hotărât.

Asta l-a făcut pe John Wesley să scrie: „Voi sta cu îndrăzneală în ziua aceea mare. Căci cine-mi va aduce vreo învinuire? Prin Tine sunt pe deplin dezlegat de păcat și de teamă, de vină și de rușine”. Și cine sunt aceștia care sunt dezlegați? Versetul 33: „aleșilor lui Dumnezeu”. Aleșii lui Dumnezeu, cei aleși în El înainte de întemeierea lumii. Cei pe care i-a cunoscut mai dinainte, din versetul 29, i-a hotărât mai dinainte, i-a chemat și i-a îndreptățit. Și iată din nou cheia aceea, preaiubiților. Siguranța noastră este legată de planul de alegere al lui Dumnezeu.

„Cei care stau înaintea instanței”, spune Marcus Loane, „nu sunt niște proscriși. Sunt aleșii lui Dumnezeu”. Și nu poți merge înaintea instanței lui Dumnezeu și să-i acuzi cu izbândă pe aleșii Lui. Siguranța noastră atunci, din nou, se găsește în alegerea noastră. Se găsește în faptul că, înainte de începutul lumii, am fost aleși în El.

Și de aceea în Ioan capitolul 10, găsim acel text atât de plin de nădejde și atât de cunoscut: „Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toți; și nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu”. Ce gând. Nimeni nu-l poate scoate pe acel credincios din mâna Tatălui, nimeni. În mâna Tatălui este siguranță. Și nu suntem acolo datorită bunătății noastre, ci datorită planului Său de alegere, datorită hotărârii Lui de mai dinainte de a ne iubi. Și rămânem pe aceeași temelie.

În Luca 18:7: „Și Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Lui care strigă zi și noapte către El?” Nu Se va asigura Dumnezeu că poartă de grijă propriilor Săi aleși? Aceasta este sursa siguranței noastre. Veți zice: „Ei bine, în regulă. Dumnezeu nu ne poate scoate afară. Și diavolul nu ne poate scoate afară, pentru că ar trebui să-L convingă pe Dumnezeu că ar trebui să fim osândiți. Iar același Dumnezeu care ne-a îndreptățit nu ne poate osândi. Și, apropo, oricum nu va auzi de la Satan nimic ce nu știa deja”. Dar poate că ar putea s-o facă Cristos? Poate că ar putea veni Cristos și ar putea înceta să mai pledeze pentru noi. Și ar putea să nu-I mai ceară Tatălui nimic în numele nostru. Și atunci am fi afară.

Și astfel, versetul 34 spune: „Cine-i va osândi?” Cristos? Cristos? Cel care a murit, care a înviat, care este la dreapta lui Dumnezeu, care mijlocește pentru noi? Glumiți, desigur. Dumnezeu nu ne poate îndreptăți și osândi în același timp. Cristos nu ne poate răscumpăra și osândi în același timp. Și Cristos nu poate mijloci pentru noi și să ne osândească în același timp.

Cristos nu ne va osândi. El a murit pentru noi. Credeți că vrea să-Și anuleze moartea, să anuleze însemnătatea lucrării Sale de răscumpărare? Ioan 3:16: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Oricine crede în El nu este judecat; dar cine nu crede a și fost judecat, pentru că n-a crezut”. „Oricine crede în El nu este judecat”. Asta spune El.

În Romani 8:34, el doar reafirmă acest adevăr. Dumnezeu nu Se va întoarce împotriva noastră. La urma urmei, El ne-a ales. La urma urmei, El ne-a dat cel mai mare dar. Nu ne va da și daruri mai mici ca să ne păstreze mântuiți? Și nicio persoană nu poate veni la Dumnezeu și să ne acuze cu izbândă, nici chiar Satan însuși. Și, indiferent ce ar încerca, dacă Dumnezeu este pentru noi, cine poate fi împotriva noastră? Iar acum, în cele din urmă, în această parte a argumentației, nici chiar Cristos nu Se va ridica împotriva noastră.

Există o protecție în patru straturi, și cu aceasta vom încheia, în versetul 34, o protecție în patru straturi. Mai întâi, Cristos a murit. Cristos a murit. Preaiubiților, ideea este că, atunci când Cristos a murit, El a primit pedeapsa pentru păcatul nostru, nu-i așa? A primit pedeapsa pentru păcatul nostru. Dacă a plătit deja pedeapsa pentru păcatul nostru, dacă a purtat deja osândirea în locul nostru, atunci nu mai există nimic pentru care să fim osândiți. Dacă El l-ar osândi într-adevăr pe credincios la iad, ar spune că ceea ce a făcut pe cruce a fost insuficient. Nu-i așa? Moartea Lui este singura osândire pe care o vom cunoaște vreodată. Gândiți-vă la aceasta. Moartea lui Cristos este singura osândire pe care o va cunoaște vreodată un credincios.

Iar apoi, în al doilea rând, a doua dintre cele patru straturi ale protecției: „Ba”, sau „Ba mai mult” ar fi un mod mai bun de a traduce aceasta. „Ba mai mult, El a și înviat”. Dacă s-ar spune doar: „Cristos a murit!”, am putea spune: „Ei bine, poate că a încercat din răsputeri. A încercat din răsputeri să ia asupra Sa osândirea noastră, dar n-a izbutit”. Dar, când se spune că El a și înviat, o, aceasta a arătat că a împlinit lucrarea. Moartea lui Cristos ne-a șters păcatele. Și aceasta este confirmată de învierea Lui. Vă amintiți Romani 4:25? „care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, și a înviat din pricină că am fost socotiți neprihăniți”. El n-a fost doar dat la moarte pentru fărădelegile noastre. El a fost înviat pentru îndreptățirea noastră. Acesta este adevărul care decurge de aici. Moartea Lui a plătit prețul pentru păcatele noastre. Iar învierea Lui a dovedit că prețul a fost plătit. Învierea a fost confirmarea. Când Dumnezeu L-a înviat pe Isus dintre cei morți, El a arătat că Cristos împlinise cerințele Sale, că jertfa Îi era plăcută, că prin moartea Lui fusese făcută o ispășire suficientă. Și astfel Cristos a murit, a înviat.

Și apoi a treia dintre cele patru straturi ale protecției: „stă la dreapta lui Dumnezeu”. Aceasta este, în esență, un ecou al Psalmului 110:1, unde se spune: „Domnul a zis Domnului meu: «Șezi la dreapta Mea»”. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că Tatăl L-a luat pe Fiul în slavă și L-a așezat la dreapta Sa. Și acesta este locul înălțării. Acesta este locul de cinste. Și poate veți zice: „Ei bine, ce înseamnă aceasta?” Înseamnă că Tatăl era mulțumit de ceea ce a făcut Fiul, nu-i așa? Așadar, Isus a murit, plătind pedeapsa noastră, suferind osândirea noastră. A înviat, arătând că într-adevăr lucrarea a izbutit. Este înălțat la dreapta lui Dumnezeu, arătând că Tatăl spune că aceasta este o jertfă care Îi împlinește cerințele. Nu mai trebuie adusă nicio altă jertfă.

Și de aceea Evrei 1 spune că, după ce a adus jertfă pentru păcatele noastre, El S-a așezat. Niciun preot nu s-a așezat vreodată, niciodată. Nici măcar nu exista un scaun pe care să stea în Cortul întâlnirii, pentru că lucrarea nu se încheia niciodată. Dar Isus S-a așezat. Înălțarea la dreapta Tatălui, în locul cinstei și în locul măreției, înseamnă că Tatăl spune: „Sunt pe deplin mulțumit. Sunt pe deplin mulțumit”. Și astfel suntem în siguranță, preaiubiților.

Un împotrivitor ar putea veni și spune: „Ei bine, Cristos te-ar putea îndepărta. Ai păcătuit de atâtea ori, ai făcut aceasta de atâtea ori și L-ai dezamăgit pe Domnul de atâtea ori, încât Cristos te va îndepărta”. Glumiți? Cristosul care a murit pentru acel păcat, a cărui lucrare a fost atât de desăvârșită, încât a fost înălțat la dreapta lui Dumnezeu Tatăl, pentru că a desăvârșit mântuirea noastră prin acel act? Acel Cristos ne va osândi, când El Însuși a împlinit plata pentru acea osândire? Nu. Imposibil, imposibil.

Și apoi este o a patra: „și mijlocește pentru noi!” Acesta este punctul cel mai înalt. Nu este doar ceea ce a făcut El. Este ceea ce a făcut și ceea ce continuă să facă. El continuă să mijlocească pentru noi. Prorocul Isaia din Vechiul Testament a spus că așa va fi. Ultima parte a acelui capitol 53 spune: „S-a rugat”, ultima expresie din Isaia 53, „S-a rugat pentru cei vinovați”. El continuă să mijlocească pentru noi. El continuă să mijlocească pentru noi. „avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel Neprihănit”, spune 1 Ioan 2:1.

Iar Evrei, acea privire atât de mișcătoare, minunată și uimitoare asupra preoției lui Isus Cristos, în Evrei 7:24 spune: „are o preoție care nu poate trece de la unul la altul”. „De aceea și poate să mântuiască în chip desăvârșit”. Cu alte cuvinte, El ne mântuiește până la capăt, până la capăt, până la slavă. Cum? Pentru că trăiește pururi ca să mijlocească pentru ei. Și, ori de câte ori păcătuim, El pledează cauza noastră. Mijlocește în numele nostru. Vine în apărarea noastră.

Așadar, pe de o parte, îl aveți pe Satan și toate acuzațiile lui. Pe de altă parte, Îl aveți pe avocatul apărării, Domnul Isus Cristos, care Îi vorbește Tatălui, iar Tatăl răspunde întotdeauna mijlocirii Fiului. Pentru că, asemenea Duhului, Fiul Se roagă întotdeauna potrivit voii Tatălui. Ioan 11:42: Isus a spus la mormântul lui Lazăr, când Se ruga lui Dumnezeu, a spus: Tată, „Știam că totdeauna Mă asculți”. Tu Mă asculți întotdeauna. O, suntem în siguranță.

Suntem în siguranță prin primul act preoțesc al lui Cristos, moartea Lui pe cruce, și prin fiecare altă lucrare preoțească de mijlocire, de fiecare dată când păcătuim și El mijlocește în numele nostru. Aceasta este prima jumătate a acestei mărețe secțiuni. Și dați-mi voie s-o rezum în câteva cuvinte. Ce spunem despre aceste lucruri, despre faptul că suntem în siguranță pentru veșnicie? O, cineva va veni și va spune: „Nu, nu sunteți. Ei bine, dacă veți cădea în păcat aici, veți descoperi că o veți pierde. Dumnezeu vă va da drumul. Cristos vă va da drumul. Satan se va duce acolo sus, vă va acuza și Dumnezeu vă va lăsa”.

Iar răspunsul lui Pavel la aceasta este că este absolut absurd. Va fi Dumnezeu... Va fi Dumnezeu intimidat de altcineva? Dacă El este pentru tine, cine poate să ți se împotrivească cu succes? Oare Dumnezeu îți va da drumul? Când a dat cel mai mare dar ca să te răscumpere, nu va da unul mai mic ca să te păstreze? Oare Cristos, care a murit pentru tine și a plătit prețul pentru păcatul tău, Își va desființa propria lucrare, o lucrare pentru care a fost înviat dintre cei morți și înălțat la dreapta lui Dumnezeu? Oare va înceta să mijlocească pentru tine câtă vreme trăiește, după ce a murit deja ca să te răscumpere? Și astfel, obiecția că anumite persoane te-ar putea face să-ți pierzi mântuirea este absurdă. În pasajul rămas, obiecția este: „Ei bine, ar putea exista împrejurări care să te facă să renunți la mântuirea ta”. Și acesta este întotdeauna vechiul argument arminian. „Ei bine, nimeni n-o poate face. Dar o poți face tu însuți”. Și la aceasta va răspunde el în studiul nostru următor.

Să ne rugăm. Ce bucurie este a noastră în seara aceasta, Tată, să învățăm Cuvântul Tău. O, ce lucruri minunate. Ajută-ne să auzim aceste lucruri ca și cum ar fi apă pentru un om însetat, care este pe moarte. Fie să le auzim ca pe niște cuvinte vii din gura Duhului lui Dumnezeu? Fie să ne umple inimile de bucurie și de laudă, nouă, celor care socotim de la sine înțeleasă această mare mântuire.

În timp ce încheiem cu o clipă de liniște, având capul plecat, aduceți-vă mulțumirile. Inima mea este atât de copleșită de aceste lucruri. Știu că poate cuvintele mele nici măcar nu se pot apropia de a transmite ceea ce simt. Dar ce mântuire! Și, o, cât de recunoscători ar trebui să fim că Dumnezeu, în planul Său de alegere, ne-a rânduit mai dinainte pentru slavă. O taină? O, da, o taină infinită, pe care nu ne este dat s-o înțelegem. O, dar ne este dat să fim recunoscători.

Aduceți mulțumiri că nimeni nu vă poate acuza vreodată cu succes înaintea lui Dumnezeu. Nimeni nu poate aduce vreodată împotriva voastră vreo învinuire care să rămână în picioare. Nimeni nu vă poate osândi vreodată cu succes, pentru că Dumnezeu este pentru voi. Și nimeni nu este mai mare decât El. Dacă nu ești creștin, vino la Cristos. Vino la Cristos. Deschide-ți inima față de El, ca să poți cunoaște siguranța pe care o aduce El.

Și acum, Tată, cerem ca, atunci când plecăm din locul acesta, să nu uităm, așa cum suntem adesea înclinați s-o facem, măreția a ceea ce am învățat, slava acestor lucruri. Îți mulțumim, Dumnezeule, că nu ne-ai refuzat nimic. Nu ne-ai lăsat într-un fel de mister, gândindu-Te că, dacă am crede că nu suntem în siguranță, ne-am purta mai bine. Tu nu ești așa. Ne-ai spus; de fapt, ai întărit aceasta atât de mult, încât suntem uimiți să vedem cât de în siguranță suntem.

Și știm, Doamne, că, dacă avem această nădejde în noi, ea ne curățește cu adevărat, pentru că ne umple inimile de laudă și de smerenie, fiindcă suntem atât de nevrednici, și ne îndeamnă să dorim să răspundem cu dragoste Celui care ne iubește atât de mult. Binecuvântează fiecare viață. Adu-i în camera de rugăciune pe cei ale căror inimi sunt deschise. Fă-ne pe toți să trăim vieți de laudă și de închinare înaintea Celui care ne-a dat atât de mult. Îți aducem lauda și mulțumirile noastre în Numele Domnului Isus Cristos. Amin.

SFÂRȘIT