Romani, capitolul 8. Ne îmbarcăm într-o nouă secțiune a capitolului al optulea, una care ne va lua ceva timp să o parcurgem. Vom face tot ce putem pentru a începe și a acoperi cât mai mult posibil în următoarele două săptămâni, apoi voi fi plecat câteva săptămâni, după care mă voi întoarce și vom relua studiul de unde l-am lăsat. Dar vom vedea toate lucrurile care se află aici și pe care Duhul lui Dumnezeu va dori să ni le învețe.

Privim la capitolul 8 din Romani și, data trecută, ne-am oprit la versetul 16, așa că vom începe să analizăm secțiunea cuprinsă între versetele 17 și 30. Și aceasta este o singură secțiune, după cum veți vedea pe măsură ce vom avansa în studiul nostru din această seară.

Fiecare creștin trăiește, de fapt, în lumina slavei, în nădejdea slavei viitoare. Mai multe dintre cântările pe care le-am cântat deja în această seară, care ne-au fost cântate, vorbesc despre nădejdea pe care o avem, despre viața veșnică în care vom intra în prezența Domnului Isus Cristos într-o zi, când vom merge să fim cu El în slava Sa. Presupun că nădejdea noastră poate fi rezumată cel mai bine prin cuvintele din 1 Ioan 3:2, că vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea așa cum este. Psalmistul a spus că nu va fi niciodată mulțumit până în clipa în care se va trezi în asemănarea Domnului. Iar marea noastră speranță este cerul, prezența lui Dumnezeu, asemănarea cu Domnul Isus Cristos. Iar nădejdea slavei este tema acestei părți din capitolul 8 din Romani, și este un pasaj extrem de bogat. De fapt, depășește capacitatea noastră de a înțelege, depășește chiar și capacitatea noastră de a ne imagina toate lucrurile care sunt cuprinse în marea învățătură a acestei secțiuni anume.

Acum aș vrea să mă întorc puțin înapoi, pentru a vă oferi o idee despre ce se întâmplă aici, pe măsură ce ne apropiem de versetul 17. Scopul întregului capitol 8 este de a elucida o afirmație făcută în versetul 1. Iar această afirmație este foarte familiară celor care studiază Biblia: „Acum dar nu mai este nicio osândire pentru cei ce sunt în Cristos Isus”. Nu există condamnare; niciodată nu se va pronunța vreo judecată ca pedeapsă pentru păcatele celor care sunt în Cristos Isus. Avem statutul de lipsă de condamnare înaintea lui Dumnezeu.

Acum, aceasta este o afirmație măreață despre siguranța mântuirii noastre. Dacă nu vom fi niciodată condamnați, atunci înseamnă că suntem în siguranță. Este o afirmație măreață despre ceea ce unii teologi, numesc „siguranța credinciosului”, siguranța credinciosului. Este o afirmație care exprimă o asigurare profundă a mântuirii. Ne aflăm într-o stare lipsită de osândire înaintea lui Dumnezeu.

Și aceasta vine, cred, într-un moment foarte remarcabil și foarte important din scrisoarea lui Pavel, deoarece tocmai a discutat în capitolul 7 faptul că credincioșii vor păcătui, nu-i așa? Tocmai a discutat despre faptul că lucrurile pe care vrea să le facă nu le poate face, iar lucrurile pe care nu vrea să le facă, le face. Și spune despre sine, și vedeți asta acolo, în versetul 24: „O, nenorocitul de mine!” Există o nenorocire. Versetul 25: „Astfel, dar, cu mintea, eu slujesc Legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească slujesc legii păcatului”. Așadar, capitolul 7 este o declarație despre păcătoșenia credinciosului. Dar, în ciuda acestui fapt, capitolul 8 afirmă: „Acum dar nu mai este nicio osândire”, iar cuvântul „dar” înseamnă că este legat de capitolul 7. Chiar și cu adevărul din capitolul 7, că atâta timp cât suntem în acest trup, atâta timp cât suntem în acest trup omenesc, ne vom lupta cu păcatul și nu vom reuși să facem ceea ce vrea Dumnezeu, totuși nu va exista niciodată vreo condamnare. Acesta este un cuvânt minunat de afirmare, un cuvânt minunat de asigurare. Și este o mărturie atât de monumentală, o afirmație atât de remarcabilă, încât este greu de crezut că noi, cei care continuăm să fim păcătoși, care continuăm să facem lucrurile pe care nu ar trebui să le facem și să nu facem lucrurile pe care ar trebui să le facem, vom fi vreodată condamnați – este o afirmație atât de remarcabilă încât el continuă pe tot parcursul capitolului al optulea să explice cum poate fi adevărat acest lucru. Și, în esență, ceea ce spune el este că acest lucru este adevărat datorită lucrării unice a Duhului lui Dumnezeu, care ne confirmă ceea ce ni s-a dat în Cristos.

Presupun că o modalitate mai bună de a o spune este că experimentăm adevărul acesteia prin lucrarea Duhului Sfânt. Este o realitate. Este un fapt împlinit, bazat pe lucrarea Domnului Isus Cristos. Iar această lucrare ne este prezentată începând cu capitolul 3 și până la sfârșitul capitolului 7. Este lucrarea lui Isus Cristos care ne-a dobândit o stare lipsită de condamnare, lucru atât de greu de crezut pentru noi, încât Duhul Sfânt trebuie să desfășoare o slujire continuă de afirmare pentru a ne convinge că este într-adevăr adevărat. Astfel, capitolul 8 este capitolul Duhului Sfânt și se referă în întregime la modul în care Duhul Sfânt confirmă starea lipsei de condamnare a credinciosului, iar acesta se încheie cu un imn glorios de laudă, o benedicție glorioasă care se încheie cu faptul că nimic nu va putea vreodată să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Cristos Isus, Domnul nostru. Asigurarea acesteia este adusă în inimile noastre prin lucrarea continuă a Duhului Sfânt.

Și am parcurs acest capitol și am văzut cum Duhul Sfânt ne confirmă starea de lipsă de osândire, la fel cum ne confirmă siguranța și cum ne confirmă protecția. În primul rând, am văzut în versetele 2 și 3 că El face acest lucru eliberându-ne de păcat și de moarte. În al doilea rând, în versetul 4, dându-ne puterea să împlinim Legea. În al treilea rând, în versetele 5-11, schimbându-ne natura. În al patrulea rând, în versetele 12 și 13, dându-ne puterea de a birui faptele firii, adică păcatul. În al cincilea rând, și am văzut acest lucru data trecută, El ne confirmă statutul nostru lipsit de condamnare, în ciuda păcatului nostru, prin confirmarea înfierii noastre. Suntem fii ai lui Dumnezeu, iar Duhul mărturisește împreună cu duhul nostru.

Acum, în final, și într-un moment cu adevărat culminant, acesta este, dacă vreți, punctul culminant al capitolului. Duhul Sfânt ne confirmă statutul de a fi într-o stare lipsită de osândire, garantându-ne slava, garantându-ne slava. Mai întâi, eliberându-ne de păcat și de moarte, apoi dându-ne puterea să împlinim Legea, apoi schimbându-ne natura, apoi dându-ne puterea pentru biruință, confirmându-ne înfierea și, în cele din urmă, garantându-ne slava, de la versetul 17 până la versetul 30. Iar după versetul 30 urmează marea benedicție de laudă care încheie capitolul, binecuvântând numele lui Dumnezeu și afirmând siguranța și asigurarea noastră datorită a ceea ce este El și a ceea ce a realizat în Cristos.

Așadar, libertatea de care ne bucurăm față de stăpânirea păcatului, capacitatea de a face ceea ce este cu adevărat drept, dorința de a ne îndrepta atenția spre lucrurile Duhului, puterea de a birui faptele trupului, sentimentul de apartenență la Dumnezeu care ne face să ne simțim apropiați de El și să strigăm: „Ava, Tată”, toate acestea sunt confirmări pe care ni le dă lucrarea Duhului Sfânt și care au rolul de a ne asigura inimile de adevărul din versetul 1: „Acum dar, nu mai este nicio osândire”. Este un capitol extraordinar despre siguranța credinciosului. Și am analizat acest lucru în detaliu în capitolul 5. Iar capitolul 5, în esență, vorbește despre siguranța credinciosului din punct de vedere teologic, pornind de la fapte. Acest capitol vorbește despre siguranța credinciosului, dacă vreți, din perspectiva sentimentelor, a confirmării Duhului lui Dumnezeu în inimile noastre. Și apoi se încheie cu o reiterare a faptelor și adevărurilor glorioase că suntem în siguranță în Cristos.

Așadar, tema, atunci a secțiunii pe care o analizăm, versetele 17-30, este că Duhul ne garantează slava, iar aceasta este atât ceva pe care El îl pune în inimile noastre ca o încredere, cât și un fapt în sine. De aceea este puțin dificil să facem o distincție clară între cele două. În toată confirmarea pe care Duhul o dă minții și inimii noastre și pe care o simțim — cu alte cuvinte, ne simțim în siguranță — există și un fapt care dă naștere acelei realități sau acelui sentiment. Așadar, nu vrem să facem o distincție prea clară.

Dar Duhul lui Dumnezeu, aici, slujește credinciosului din interiorul acestuia, afirmând și confirmând siguranța stării sale lipsite de osândire. Astfel, Duhul vine la noi pentru a ne garanta slava viitoare. Și El face acest lucru nu doar prin sentiment, ci și printr-o reiterare a faptului în Cuvântul lui Dumnezeu. De exemplu, priviți versetul 30, care ar putea fi considerat un fel de verset-cheie; deși este ultimul verset al secțiunii, el reprezintă de fapt rezumatul întregii secțiuni. „Căci”, spune textul, „pe aceia pe care i-a rânduit mai dinainte”, adică pe cei pe care Domnul i-a ales să-i răscumpere sau să-i mântuiască, „i-a și chemat; și pe aceia pe care i-a chemat, i-a și socotit neprihăniți; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniți, i-a și proslăvit”.

Acum, nu există nicio pierdere între îndreptățire și glorificare. Oricine este îndreptățit, adică, împăcat cu Dumnezeu prin Isus Cristos, va fi glorificat. Exact asta a vrut să spună Domnul nostru Isus în Ioan 6 când a spus: „Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine și voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El”. Iar astfel, acolo unde există îndreptățire, există și glorificare.

Și permiteți-mi să vă împărtășesc ceea ce consider a fi un adevăr teologic foarte important: nu există mântuire fără glorificare. Nu poți inventa o mântuire care să nu se încheie cu glorificarea, deoarece unul dintre timpurile verbale ale mântuirii este viitorul. Și nu este mântuire decât dacă cuprinde viitorul, ceea ce înseamnă că ideea că poți avea o mântuire și să o pierzi, renunțând astfel la glorificare, nu poate fi adevărată. Pentru că însăși adevărul mântuirii implică faptul că aceasta este o realitate viitoare, este o garanție a slavei. Vedeți versetul 29? „Am fost rânduiți mai dinainte să fim asemănați cu chipul Fiului Său”. Înainte de a fi mântuiți, Dumnezeu a plănuit să vă mântuiască și, mântuindu-vă, să vă aducă la asemănarea cu Fiul Său, Isus Cristos. Aceasta este același lucru cu glorificarea. Așadar, nu poate exista împlinirea unui scop mântuitor decât dacă în acea împlinire se află glorificarea. Înțelegeți asta? Așadar, glorificarea este desăvârșirea realității mântuirii.

Acesta este, atunci, scopul mântuirii noastre. Acesta este punctul culminant al mântuirii noastre. Acesta este scopul final al mântuirii noastre. Suntem mântuiți pentru slava veșnică. Și acesta este un adevăr care ni se prezintă în Scriptură în repetate rânduri, așa cum vom vedea parcurgând această secțiune. Dar este, de asemenea, lucrarea specială a Duhului lui Dumnezeu să afirme și să confirme acest lucru în inimile noastre. Și cred că El face acest lucru punând în inimile noastre speranța indicată în versetul 24. Și în nădejdea aceasta suntem mântuiți. Vedeți voi, Duhul din noi ne umple inimile cu nădejde, iar acea nădejde este o afirmare a realității gloriei supreme.

Privind înapoi pentru o clipă, când îl vezi pe om în starea sa inițială de creație, știi că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu. A fost creat după asemănarea Lui. Și, prin urmare, avea glorie. Omul era glorios. Omul era vrednic de cinste și respect. Omul era fără păcat. El radia esența persoanei lui Dumnezeu. Și avea glorie. Dar când omul a căzut, și-a pierdut gloria inițială. Și-a pierdut demnitatea, onoarea și respectul inițial. Și-a pierdut frumusețea care îi aparținea la creație. Și de aceea Romani 3:23 spune că omul este lipsit de ce? De slava lui Dumnezeu; a pierdut-o.

Și cred că oamenii născuți în această lume știu, în esență, că sunt lipsiți de slavă. De aceea există o astfel de goană după stima de sine. De aceea există un efort atât de enorm din partea omenirii de a găsi satisfacție de sine, de a obține respect. Așa cum spune Rodney Dangerfield: „Nu primesc niciun respect”. Și cred că, în mod înnăscut, în inima omului există acea dorință de a fi respectat, de a fi cineva, de a fi prețuit, de a-și recăpăta slava pe care omul simte cumva că o pierde. Și în căutarea acesteia, el se umple de ambiție, mândrie, gelozie și invidie, încercând să se ridice deasupra celorlalți, dar niciodată nu reușește să-și recâștige cu adevărat slava. Omul, după Cădere, nu poate cunoaște slava dinaintea Căderii. Dar în Cristos, slava este restaurată. Și într-o zi, cei mântuiți vor fi duși în locul în care vor reflecta pe deplin slava lui Dumnezeu; unde vor fi din nou după chipul și asemănarea Lui, unde vor fi ca Isus Cristos, doar că nu ne va duce înapoi în Eden, ci ne va duce dincolo de Eden. Căci desăvârșirea este mai bună decât nevinovăția. Și astfel va exista o slavă strălucitoare care va depăși chiar și pe cea pe care Adam și Eva au cunoscut-o înainte să cadă.

Martyn Lloyd-Jones, acel mare predicator britanic, avea dreptate când a spus: „Mântuirea nu se poate opri la niciun punct care să nu fie perfecțiunea deplină, altfel nu este mântuire”. Este un lucru foarte important de înțeles, este foarte teologic. Nu există mântuire care să nu fie perfecțiune. Așadar, omul în Cristos este păstrat pentru slavă. De aceea, acest capitol se încheie spunând că nimic nu ne va despărți de dragostea lui Cristos. Nimic nu ne va condamna, se spune mai devreme. Nimeni nu va aduce nicio pâră împotriva celor aleși ai lui Dumnezeu. Pentru că pe aceia pe care îi socotește neprihăniți, pe acela îi și proslăvește. Nu există mântuire fără glorificare, nu există așa ceva. Așadar, omul în Cristos este păstrat pentru slavă, și este o slavă care o depășește pe cea a lui Adam, este o slavă egală cu a lui Cristos.

Suntem deja pe drum, știți. Ați citit recent 2 Corinteni 3:18? Ascultați ce spune: „Noi toți”, adică aceia dintre noi care suntem în Cristos, „cu fața descoperită”, nimic care să ne orbească sau să ne împiedice vederea, „ca într-o oglindă slava Domnului”. Pe măsură ce privim slava Domnului, suntem schimbați în același chip, fiind literalmente transformați, de la slavă la slavă, de la un nivel de slavă la următorul nivel de slavă. Și se spune: „Prin Duhul Domnului”. Vedeți voi, lucrarea Duhului Domnului cât timp suntem aici este aceea de a ne duce de la un nivel de slavă la următorul nivel de slavă și la următorul nivel de slavă, El ne înalță prin restaurarea demnității omului, prin redarea respectului său autentic, prin redarea onoarei pe care a pierdut-o în Cădere și, puțin câte puțin, pe măsură ce privim slava Domnului, Duhul lui Dumnezeu lucrează în viața noastră pentru a ne da tot mai multă slavă, până când, într-o zi, când Îl vom vedea pe Isus Cristos, vom reflecta slava Lui deplină. Așadar, suntem pe calea spre slavă, prieteni. Și asta înseamnă mântuirea. Este calea spre slavă. Și odată ce ați pornit pe ea, trebuie să ajungeți la capăt, pentru că esența mântuirii este aceea că ne duce la slavă, la chipul lui Cristos.

Acum, pe măsură ce analizăm versetele, de la versetul 17 până la 30, există trei aspecte importante pe care aș vrea să le observați. Vă vom prezenta aceste trei aspecte și le vom analiza pe rând în săptămânile următoare alocând timpul necesar. Nu vreau să ne grăbim, deoarece consider că acest lucru este extrem de important. În același timp, nu vreau să prelungesc lucrurile, așa că vom avansa cât de bine putem. Trei lucruri de reținut: câștigul incomparabil al slavei, gemetele de nedescris ale slavei și garanția infailibilă a slavei. Câștigul incomparabil al slavei, gemetele de nedescris ale slavei și garanția infailibilă a slavei.

Acum, pentru această seară, să ne uităm la câștigul incomparabil al slavei, versetele 17 și 18. Versetul 17 spune: „Și, dacă suntem copii, suntem și moștenitori: moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună moștenitori cu Cristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim și proslăviți împreună cu El. Eu socotesc că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită față de noi”.

Acum, întreaga temă a slavei ne este prezentată prin legarea ei de pasajul anterior care tratează înfierea noastră, adopția noastră. Vă amintiți că în versetele 14, 15 și 16 ni s-a spus că am devenit copii ai lui Dumnezeu prin înfiere și că știm că suntem copii ai lui Dumnezeu, deoarece versetul 14 spune că suntem călăuziți de Duhul lui Dumnezeu, iar versetul 15 spune că Duhul lui Dumnezeu ne dă acea intimitate care ne permite să strigăm: „Ava, Tată”. Suntem eliberați de robie. Nu ne mai temem de Dumnezeu. Ne grăbim să intrăm în prezența Lui, având sentimentul că suntem copiii Lui și că suntem bineveniți. Iar apoi, în versetul 16, Duhul ne confirmă calitatea de fii, mărturisind împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Aceasta este o lucrare subiectivă de confirmare în inimile noastre. Iar esența versetelor 14-16 este pur și simplu aceea de a spune că suntem copiii lui Dumnezeu. Vedeți voi, suntem într-o stare de siguranță pentru că aparținem lui Dumnezeu. Suntem copiii Lui, iar El nu se întoarce împotriva propriilor Săi copii. El îi aduce pe propriii Săi copii la maturitate deplină. De fapt, El îi aduce la slavă. Și aici intervine versetul 17. Duhul înfierii, Duhul Sfânt, îi conduce pe copiii Săi spre slavă, îi duce până la împlinirea planului.

Și astfel, versetele 14-16 afirmă că suntem copii ai lui Dumnezeu. Apoi trecem la versetul 17: „Și dacă suntem copii, suntem și moștenitori, moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună moștenitori cu Cristos”. Acum, dacă suntem copii ai lui Dumnezeu, spune textul, și, apropo, vreau să înțelegeți ce înseamnă cuvântul „dacă”. Nu este o îndoială. Deloc. Este cuvântul „ei”, adică „e-i” în greacă. Și introduce ceea ce se numește o condiție îndeplinită. Iar cel mai bun mod de a-l traduce este „deoarece”. Deoarece... deoarece suntem copii... Deoarece suntem copii, și acest lucru tocmai a fost dovedit în versetele 14-16, deoarece suntem copii, suntem și moștenitori. Și știm că suntem copii; Galateni 3:26 spune: „Căci voi toți sunteți fii ai lui Dumnezeu prin credința în Isus Cristos”. Dacă îți pui credința în Isus Cristos, ești un fiu al lui Dumnezeu. Și dacă ești un fiu al lui Dumnezeu, atunci ești moștenitor. Atunci vei primi moștenirea. Vedeți, din nou, nu există nicio discrepanță. Dacă ești fiu, ești moștenitor; dacă ești moștenitor, vei primi ceea ce este promis moștenitorilor lui Dumnezeu, moștenitorilor împreună cu Cristos. Este minunat să realizăm că, din moment ce suntem copii, suntem și moștenitori.

Așadar, pe măsură ce vorbim despre câștigul incomparabil al slavei, să vorbim mai întâi despre moștenitori. Cine sunt acești oameni care primesc slava? Ei bine, sunt copiii lui Dumnezeu. Galateni 3:26: „Copiii lui Dumnezeu prin credința în Isus Cristos”. Am devenit moștenitori ai darurilor milostive ale lui Dumnezeu. În Evrei 1:14, aș dori să vă atrag atenția pentru un moment asupra unui verset care vă va ajuta să înțelegeți acest lucru. Vorbind despre îngeri în capitolul 1 din Evrei, autorul încheie acea secțiune spunând: „Nu sunt oare toți duhuri slujitoare” – îngerii, practic, sunt slujitori – „trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moșteni mântuirea?” Și acesta este un titlu minunat pentru creștini. Ei sunt moștenitori ai mântuirii; ei sunt cei cărora li s-a făcut promisiunea. În Iacov 2:5: „Ascultați, preaiubiții mei frați: n-a ales Dumnezeu pe cei ce sunt săraci în ochii lumii acesteia, ca să-i facă bogați în credință și moștenitori ai Împărăției?” Noi suntem moștenitori prin credința în Cristos. Iar în Coloseni 1:12: „mulțumind Tatălui, care v-a învrednicit să aveți parte de moștenirea sfinților în lumina”.

Așadar, când ai fost mântuit, ai devenit moștenitor, iar Dumnezeu nu dezmoștenește pe nimeni. El este întotdeauna credincios. Filipeni 1:6 spune: „Acela care a început în voi această bună lucrare o va (ce?) isprăvi până în ziua lui Isus Cristos”. Și începe prin a spune: „Sunt încredințat”. Așadar, există o încredințare că, dacă ai fost mântuit, ai fost mântuit spre slavă. Dacă ești un copil al lui Dumnezeu și strigi în inima ta: „Ava, Tată”, și simți călăuzirea Duhului, și simți confirmarea Duhului care mărturisește în duhul tău că aparții lui Dumnezeu, atunci poți fi sigur, de asemenea, că prin acea mărturie a Duhului Sfânt ești un copil. Dacă ești un copil, ești și ce? Un moștenitor. Acesta este un lucru minunat.

Acum, rețineți că Pavel aici, scriind bisericii din Roma, preia unele obiceiuri și tradiții romane. Și, desigur, așa cum am văzut data trecută, tradiția lor era că, atunci când un copil adoptat era primit într-o familie, acel copil adoptat nu era în niciun fel inferior celorlalți copii. De fapt, în unele cazuri era chiar superior celorlalți, prin alegerea tatălui care l-a adoptat. Dar aș vrea să faceți o mică distincție în mintea voastră, iar înțelegerea contextului vă va fi de ajutor. În cultura iudaică, cine primea de fapt moștenirea în familie? Întâiul născut. Iar obiceiul și tradiția iudaică erau de a da o porție dublă din toate bunurile primului născut. Nu era așa în tradiția romană, în obiceiul roman. În obiceiul roman, tuturor, absolut tuturor, li se dădeau părți egale; toți erau moștenitori egali, chiar și copiii adoptați. Iar Pavel, scriind romanilor, folosește forma romană de transmitere a moștenirii ca analogie. Așadar, când spune aici că suntem cu toții moștenitori, moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună moștenitori cu Cristos, aceasta este o afirmație a egalității care confirmă că vom fi moștenitori cu toții în mod egal. De asemenea, din dreptul roman am învățat că ceea ce primeai prin moștenire era al tău cu mai multă siguranță decât lucrurile pe care le dețineai prin cumpărare. Nimic nu era al tău cu o siguranță mai mare decât ceea ce moșteneai. Așadar, Pavel folosește această idee romană pentru a confirma atât moștenirea egală, cât și siguranța acelei moșteniri, ca analogie pentru siguranța statutului nostru de a nu fi condamnați.

Și dacă Dumnezeu, conform Ioan 1:12, ți-a dat dreptul de a fi fiul Său, nu există niciun indiciu în Scriptură că El ar dezmoșteni pe cineva care este al Său. Așadar, textul spune pur și simplu: „Dacă suntem fii, suntem și moștenitori”. Nu există nicio pierdere. Nu există nicio pierdere.

Priviți împreună cu mine un moment. Am făcut mai devreme o observație cu privire la Galateni 3:26. Aș dori să vă atrag atenția asupra a două versete din Epistola către Galateni pe care le consider foarte importante pentru înțelegerea noastră. Galateni 3:29; vom studia câteva lucruri minunate, așa că rămâneți alături de mine și concentrați-vă asupra gândirii voastre. În Galateni 3:29: „Dacă sunteți ai lui Cristos”, dacă aparțineți lui Cristos, „sunteți sămânța lui Avraam”. Cu alte cuvinte, atunci sunteți cu adevărat rodul credinței. Avraam este modelul credinței, Avraam este exemplul credinței, el este tiparul credinței, iar oricine vine după el și crede în Dumnezeu este considerat, într-un anumit sens, un copil al lui Avraam prin credință. Pavel îl numește „tatăl celor credincioși”. „Deci, dacă sunteți ai lui Cristos, atunci sunteți sămânța lui Avraam și moștenitori prin făgăduință”. Și, din nou, este aceeași idee. Dacă sunteți ai lui Cristos și dacă sunteți fii care manifestă aceeași credință care l-a caracterizat pe Avraam, atunci sunteți moștenitori.

Capitolul 4 din Galateni, versetul 7: „Așa că nu mai ești rob, ci fiu; și, dacă ești fiu, ești și moștenitor, prin Dumnezeu (prin Cristos)”. Și, din nou, se afirmă același lucru. Declarații mărețe privind caracterul definitiv. Declarații mărețe ale siguranței.

Astfel, îi întâlnim pe moștenitorii care vor primi câștigul incomparabil al slavei. Cine sunt ei? Sunt copiii. Copiii care, în inimile lor, sunt confirmați ca aparținând lui Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt, care sunt în stare să strige „Ava”, deoarece simt o intimitate cu Dumnezeu, prin accesul care le-a fost oferit de Isus Cristos. Ei sunt copiii care sunt călăuziți de Duhul.

Acum, după ce am văzut moștenitorii, să ne îndreptăm atenția, în al doilea rând, asupra sursei. Din nou, revenim la versetul 17: „Moștenitori ai lui Dumnezeu”. Iar ceea ce indică această afirmație este faptul că Dumnezeu este sursa moștenirii noastre. Dumnezeu este Cel care ne dă moștenirea. Dumnezeu este Cel care a pregătit-o pentru noi. Dumnezeu este Cel care ne-o transmite. Moștenim direct de la El.

În Coloseni 3:24, se spune: „Știind că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii”. De la Domnul o veți primi. Este la latitudinea lui Dumnezeu să o dea. Și El o dă, după propria Sa voință suverană, celor care sunt copiii Săi.

Există o indicație similară cu aceasta și cred că este atât de frumoasă, în Matei 25:34, la judecata oilor și a caprelor, așa cum se spune de obicei, în versetul 34: „Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: ‘Veniți binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți Împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii’”. O, ce gând! Moștenim de la Dumnezeu ceva pregătit pentru noi încă dinainte de întemeierea lumii. Dumnezeu este sursa, iar El ne-a inclus în acea moștenire încă înainte ca lumea să înceapă. „Din veșnicie în veșnicie, Eu nu Mă schimb”, spune El. Și dacă am fost destinați să fim moștenitorii Lui, El ne va da moștenirea. Iar excelența, vedeți voi, a moștenirii depinde de Cel care o dă, nu-i așa? Adică, unii dintre noi suntem moștenitori ai unor oameni care nu au nimic de dat. Dar a fi moștenitor al lui Dumnezeu înseamnă a moșteni totul, absolut totul. Tot ceea ce El posedă va fi al nostru, al moștenitorilor lui Dumnezeu. Este un gând de neînțeles.

Există un gând destul de frumos în mijlocul acestui lucru și doar ca să... vi-l ofer pentru meditația voastră. În Psalmul 73, versetul 25, psalmistul spune astfel: „Pe cine altul am eu în cer în afară de Tine? Și pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine”. Cu altă ocazie, el a spus: „Cum tânjește un cerb după izvoarele de apă așa tânjește sufletul meu după Tine”. În Plângerile lui Ieremia 3:24, cred că este versetul 24, da, „Domnul este partea mea”.

Acum, aceste versete ne indică, într-un fel, că lucrul pe care ne-am dori cel mai mult să-l moștenim dintre tot ceea ce posedă Dumnezeu este să-L moștenim pe Dumnezeu Însuși, nu-i așa? Ne-am dori ca Domnul să fie partea noastră. Și cred că exact asta spune Scriptura. Dintre toate lucrurile din întregul univers pe care le-am putea poseda, cel mai bun lucru este să-L avem pe Dumnezeu Însuși. În Apocalipsa 21:3 se spune că, atunci când vom ajunge în Noul Ierusalim, orașul glorios și veșnic, „iată, cortul lui Dumnezeu cu oamenii, El va locui cu ei; ei vor fi poporul Lui, și El va fi Dumnezeul lor”.

Cea mai bună parte a moștenirii este să-L moștenim pe Dumnezeu Însuși. O, ce gând, ce gând! Așadar, moștenitorii: cei care sunt fii. Sursa: Dumnezeul universului. Dar care este extinderea? Extinderea câștigului incomparabil al slavei? Versetul 17 spune: „Suntem moștenitori împreună cu Cristos”. Cu alte cuvinte, vom primi o moștenire în aceeași măsură în care o va primi Isus Cristos. Aceasta este extinderea moștenirii noastre. Într-o zi, când vom ajunge în cer, vom primi tot ceea ce Dumnezeu a promis să-I dea lui Isus Cristos. Ce gând! Uimitor. Adică, este uimitor. Pentru că totul va fi supus Lui, absolut totul. Observați ce zice Efeseni 1: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovnicești în locurile cerești, în Cristos”. Câte binecuvântări duhovnicești? Toate. Apoi le enumeră și vorbește despre ele, spunând în versetul 11: „În El am fost făcuți și moștenitori, fiind rânduiți mai dinainte, după hotărârea Aceluia care face toate după sfatul voii Sale”. Ce moștenire! Versetul 10 spune că El va aduna într-unul singur, în Cristos, toate lucrurile care sunt în ceruri, pe pământ și chiar în El. În cele din urmă, totul se rezumă la Cristos, iar noi moștenim totul. Adică, nu va exista nimic care să nu ne aparțină. Este incredibil.

Isus Se descrie pe Sine ca moștenitor al tuturor lucrurilor, în Evrei 1:2; cunoașteți acel pasaj. Vă amintiți de el? „După ce a vorbit în vechime părinților noștri prin proroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor”. Dacă El este moștenitorul tuturor lucrurilor și eu sunt co-moștenitor împreună cu Cristos, atunci și eu voi moșteni toate lucrurile. Și este un lucru minunat la care să te gândești, pentru că nu este ca și cum, „Ei bine, în regulă”, spune Domnul, „Uitați, acum vă am pe toți, copiii Mei, și voi da fiecăruia în mod egal, așa că tu primești această parte, tu primești acea parte, tu primești această parte, tu primești acea parte”, și astfel toți primim micul nostru pătrățel de glorie. Nu, nu ar fi ca un tată care, să zicem, are șase copii și le-ar spune: „Bine, acum am atâția bani, atâtea proprietăți și atâta pământ, și o să le împart în mod egal. Tu primești bucata asta, tu primești bucata aia, tu primești o șesime, tu primești o șesime, tu primești o șesime”. Nu este deloc așa.

E ca un tată care s-a uitat la toți cei șase copii ai săi și a spus: „Uitați, voi primiți totul”. Și poate veți zice: „Asta n-ar funcționa niciodată”. Aveți dreptate. Pentru că toți sunt păcătoși. Dar în cer va funcționa perfect. Și în cer nu va fi împărțit în bucăți ca toată lumea să primească o parte egală; în cer, fiecare primește totul și nimeni nu intră niciodată în conflict cu nimeni, despre nimic. Toți deținem totul. Toată cunoașterea, toată înțelepciunea, toată slava, toate binecuvântările, tot, tot ce există.

Acum, dacă asta nu vă ajută să vă doriți să ajungeți în cer, nu știu ce ar putea să o facă. Și permiteți-mi să spun că este un act de har dincolo de orice închipuire, pentru că, atunci când suntem făcuți co-moștenitori cu Cristos, primim prin har ceea ce El primește de drept? Vom intra literalmente – și acesta este un gând minunat – în Matei 25:21, când Domnul a spus aceasta la judecată, vom intra literalmente în bucuria Domnului nostru, aceeași bucurie pe care a avut-o El. Se spune că, atunci când a îndurat crucea, El a îndurat-o, în Evrei, pentru ce? Pentru bucuria care I-a fost pusă înainte. Ce bucurie? Evrei 12:2, ei bine, El știa că dincolo de cruce se afla bucuria slavei moștenirii și, când venim la Cristos, intrăm în aceeași bucurie, pentru că moștenim același lucru. El spune în Apocalipsa că vom sta cu El pe tronul Său. Vom domni împreună cu El. Apocalipsa 20:4 spune... 3:21 spune că vom sta pe tronul Său, Apocalipsa 20:4 spune că vom domni împreună cu El. Vom moșteni un nume nou. Vom moșteni o cunună de aur, așa cum se spune în Apocalipsa 3:12 și 4:4. Vom purta chipul Său. 1 Corinteni 15:49: „Vom purta chipul celui ceresc”. Și, așa cum am spus mai devreme, 1 Ioan spune în capitolul 3, versetul 2: „Vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea așa cum este”. Luca 22:30 spune: „să mâncați și să beți la masa Mea”. Adică, nu va exista niciun loc unde să nu putem merge. Nu va exista niciun loc la care să nu avem acces. Vom moșteni tot ce are veșnicia. Vai, ce gând!

Priviți la sfârșitul primului verset la care ne uităm, versetul 17: „Ca să fim și proslăviți împreună cu El”. O, ce gând! Noi... Noi vom intra în aceeași slavă a lui Isus Cristos. Vedeți... Aduceți-vă aminte de 2 Corinteni 8:9, tocmai mi-am amintit de el. Se spune că El era bogat, dar pentru noi S-a făcut sărac, ca noi, prin sărăcia Lui, să fim cum? Să ne îmbogățim. El era bogat. S-a făcut sărac ca noi să devenim la fel de bogați cum era El înainte de a Se face sărac. Și în Ioan 17 El spune: „Și acum, Tată, proslăvește-Mă la Tine însuți cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea”, și aceasta este slava pe care o vom primi. Acum, nu vom fi egali cu El în sensul divinității, dar vom fi egali cu El în sensul că vom moșteni tot ceea ce deține divinitatea. Nu vor exista limitări. În cer nu există semne cu „Accesul interzis”, nu există semne cu „Nu atingeți”, nu există semne cu „Interzis”, nu există semne cu „Dacă o spargi, plătești pentru ea”. Nimic din toate astea în cer. Și în Ioan 17:22 se spune – și îmi place foarte mult această afirmație, o iubesc de ani de zile – „Eu”, Îi spune El Tatălui, „Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu”. Nu este incredibil? Oh, este ceva uluitor, uluitor, pur și simplu uluitor.

Veți spune: „Păi, nu cumva ne amestecăm în treburile Domnului? Adică, nu cumva El e acolo sus și zice: «Tată, harul e de ajuns; adică, Tu îi duci în cer, dar trebuie să le dai tot ce e al Meu? Eu nu primesc nimic doar pentru Mine?»” S-ar putea să ai impresia că te amesteci într-un domeniu în care n-ai ce căuta. Ei bine, dacă vă temeți de asta, vreau să ascultați cuvintele Domnului Însuși din Ioan 17:22-24: „Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum și Noi suntem una – Eu în ei, și Tu în Mine – pentru ca ei să fie în chip desăvârșit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine. Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii”. El spune că este voia Mea ca Tu să faci asta. Aceasta nu reprezintă o intruziune asupra Lui. Este voia Mea ca ei să fie cu Mine acolo unde sunt Eu și să privească toată slava care este de privit. Iar voi o moșteniți în sensul că ea este acolo și vă este arătată. Este un lucru uluitor. Este imposibil să înțelegem asta.

Și trebuie să ne gândim mai mult la asta, prieteni, pentru că ne împotmolim atât de mult în lucrurile pământești, nu-i așa? Trebuie să ne refugiem uneori în gândul la cer. Iar măreția acestei moșteniri depășește înțelegerea noastră. Este din har, nu din fapte, nu-i așa? Este din har, nu din fapte. Adică, nu am făcut nimic pentru a o merita. Nici măcar nu ne-am născut în familia potrivită; eram ai tatălui nostru, diavolul. A trebuit să fim înfiați. Și am fost înfiați prin voința suverană.

În Tit 3:7 se spune: „pentru ca, odată socotiți neprihăniți prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moștenitori ai vieții veșnice”. Este prin har. Este prin har.

În Evrei 9:15 se spun următoarele, ce afirmație minunată: „cei ce au fost chemați să capete veșnica moștenire care le-a fost făgăduită”. Este prin har. Este prin chemarea suverană a lui Dumnezeu. Nu am făcut nimic pentru a o merita. Și este un legământ. Odată ce Dumnezeu ne-a promis-o, El a trebuit să o împlinească. Dumnezeu nu-Și încalcă niciodată legământul.

În Evrei 6:12 se spune că trebuie să fim răbdători, așteptând să moștenim promisiunea. Oare Dumnezeu minte? Nu, El Își ține cuvântul. Este o promisiune. Este glorioasă. Este... Este de nedescris. Odată, Pavel a fost răpit până în al treilea cer și s-a întors și a spus: „Nu vă pot spune ce am văzut, nu vă pot spune. Am văzut lucruri prea minunate ca să poată fi exprimate în cuvinte”, nu-i așa? Pur și simplu nu cred că existau cuvinte potrivite. Era pur și simplu dincolo de orice posibilitate de descriere. Iar apostolul Pavel tânjea după acea slavă, după acea moștenire. În Filipeni 3:20, când a spus că cetățenia noastră este în ceruri, de unde și așteptăm ca Mântuitor, pe Domnul Isus Cristos, care va schimba trupul stării noastre smerite, și-l va face asemenea trupului slavei Sale. Vedeți. Adică, noi ne uităm mereu în sus și, dacă nu te uiți în sus și dacă nu aștepți a doua venire a lui Cristos și nu aștepți cu nerăbdare cerul, atunci ești pur și simplu prea legat de această planetă. Este o speranță binecuvântată, cuprinzătoare și glorioasă. Este, de asemenea, o speranță care îți schimbă viața, știi. Ioan spune în 1 Ioan 3: „Oricine are această nădejde în El (Ce?) se curățește”. Doamne, când știi spre ce te îndrepți, îți pui viața în ordine. Știi, îmi spun că într-o zi voi moșteni tot ce posedă Isus Cristos, voi intra în cer, voi fi ca Cristos, voi fi în slava veșnică, așa că ar trebui să mă pregătesc pentru asta. Vreau să fiu genul de persoană care ar trebui să fie un moștenitor al slavei. Îți schimbă viața.

Și este atât de sigur. Este atât de sigur. 1 Petru 1:4 o spune mai bine decât s-a spus probabil oriunde altundeva. „Ni s-a promis o moștenire nepieritoare, neîntinată”, îmi place foarte mult asta, „care nu se poate veșteji”. Tot ce este pe pământ se stinge, îmbătrânește, se pângărește, se corupe. Este o moștenire nepieritoare, neîntinată, care nu se stinge, păstrată în ceruri pentru voi, pentru voi care sunteți păziți prin puterea lui Dumnezeu. Nu-i așa că este minunat? Nu te păstrezi mântuit mai mult decât te-ai mântuit singur. Sunteți păziți prin puterea lui Dumnezeu. Și există o moștenire. Numele vostru se află pe acea listă. A fost scris înainte de întemeierea lumii, nu-i așa? Și cred că, atunci când priviți astfel spre viitor, acest lucru ar trebui să fie un motiv de bucurie în prezent. Data viitoare când veți avea o zgârietură sau ceva asemănător, ar trebui să priviți lucrurile în perspectivă.

În Romani 5:2 se spune: „Lui Îi datorăm faptul că, prin credință, am intrat în această stare de har în care suntem; și ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu”. Adică, dacă trăiesc cu adevărat în acest fel și aștept cu adevărat ceea ce Dumnezeu are pregătit pentru mine în cer, atunci nimic din ce mi se întâmplă pe acest pământ nu reprezintă o problemă. Și de aceea Pavel a putut spune: „Știu să trăiesc în lipsă și știu să trăiesc în belșug”. Chiar nu-mi pasă, oameni buni. Dacă trăiesc, trăiesc pentru Domnul. Dacă mor, mor pentru Domnul; așa că, fie că trăiesc, fie că mor, sunt al Domnului și nu am de gând să mă agăț de lucrurile de aici de jos”. Și asta a vrut să spună Domnul nostru când a zis că ceea ce contează este acolo sus, prieteni, așa că adunați-vă comoara acolo unde moliile și rugina nu o distrug și unde hoții nu pătrund să fure. Așadar, toate acestea sunt motive de bucurie în prezent. Și astfel, indiferent ce se întâmplă cu trupul vostru, indiferent ce se întâmplă cu împrejurările voastre, cerul este locul unde mergem.

Așadar, îi întâlnim pe moștenitorii acestui câștig incomparabil de glorie. Sursa este Dumnezeu, iar extinderea ei constă în moștenirea egală cu a lui Cristos Însuși. Și dovada acestui lucru, dovada? Versetul 17: „...dacă suferim împreună cu El, ca să fim și noi proslăviți împreună cu El”. Acum, acesta este un lucru foarte esențial. Cum... Unde este dovada? Adică, de unde știi că asta se va întâmpla? Unde este garanția?

Ea vine la noi prin suferință. Cred că Duhul lui Dumnezeu aduce suferința în viața noastră și cred că sensul cuvântului „suferință” are legătură cu persecuția; batjocura, disprețul, ridiculizarea, orice ni se întâmplă datorită unirii noastre cu Cristos. Asta face parte din ea. Și poți recunoaște un copil al lui Dumnezeu pentru că va fi unul pe care lumea nu-l place cu adevărat. Va fi unul care nu se integrează. Iar persecuția, ridiculizarea și batjocura ajung la toate extremele. Uneori este o suferință ușoară; alteori este martiriu și tot ce se află între aceste două extreme. Dar cu toții am fost marginalizați, înstrăinați sau priviți de sus, batjocoriți într-un fel sau altul pentru credința noastră în Isus Cristos, dacă într-adevăr este credință în Isus Cristos. Pentru că El spune pur și simplu aici că noi suntem moștenitorii, dacă noi suntem cei care suferim. Tot noi suntem cei care vom fi proslăviți împreună cu Domnul dacă într-adevăr suferim. Așadar, este o constatare a realității despre noi. Creștinii vor fi înstrăinați de lume.

Acum, permiteți-mi să vă ajut să înțelegeți ce înseamnă această frază, având în vedere limba greacă. Cuvântul „dacă” de aici este, din nou, un cuvânt diferit de cel anterior. Este cuvântul eiper și este un cuvânt foarte interesant și important. Înseamnă „în măsura în care”. Sau înseamnă „din moment ce”, din nou. Și modul în care ar trebui probabil să se citească cel mai bine este: „Dacă suntem copii, atunci suntem moștenitori”, sau „De vreme ce suntem copii, atunci suntem moștenitori, moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună moștenitori cu Cristos, în măsura în care suferim cu adevărat împreună cu El”. Cu alte cuvinte, este un semn al identității noastre. Se presupune că este o realitate. 2 Timotei 3:12: „De altfel, toți cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Cristos Isus vor fi prigoniți”. Nu există nicio cale de a o ocoli. Face pur și simplu parte din ea. Iar cuvântul eiper, tradus aici prin „deoarece”, a fost tradus întotdeauna într-un mod foarte tradițional și cred că așa ar trebui tradus. Cred că este o dovadă a faptului că aparținem lui Cristos. Suferința este un element necesar în viețile noastre. Dacă ești un creștin adevărat, va exista suferință. Adică, acest lucru ne este reamintit din nou și din nou

În 2 Timotei 2:11, este o zicală credincioasă: „Dacă am murit împreună cu El, vom și trăi împreună cu El”. Este o zicală credincioasă. Cu alte cuvinte, acest lucru este cât se poate de adevărat. Dacă vrei să fii unul dintre cei care domnesc cu El, vei fi unul dintre cei care suferă cu El. Adevărații creștini, vedeți voi, sunt o mustrare pentru lume. O lume ostilă, care urăște pe Dumnezeu și îl respinge pe Cristos nu îi privește cu bunăvoință pe credincioși. Și aș vrea să vă sugerez că, cu cât suferiți mai mult, cu atât creșteți mai mult? 1 Petru 5:10: „După ce veți suferi puțină vreme, Domnul vă va desăvârși”. Așa este. Cu cât suferiți mai mult, cu atât creșteți mai mult. Cu cât creșteți mai mult, cu atât sunteți mai înzestrați cu capacitatea de a-L slăvi pe Domnul. Vedeți, 1 Petru 5:10 spune: „Dumnezeu ne-a chemat la slava Sa veșnică”. Oh, ce minunat! „Ne-a chemat la slava Sa veșnică prin Isus Cristos, după ce veți suferi puțină vreme”.

Veți spune: „Păi, de ce trebuie să suferim? Adică, dacă ne-ai chemat la slava veșnică, de ce nu trecem direct la slavă? Adică, aș vrea să fiu mântuit cât mai repede și să plec. De ce trebuie să mai stau pe aici și să sufăr?” Vă spun eu de ce. Pentru că, cu cât suferiți mai mult aici, cu atât va fi mai mare capacitatea voastră în veșnicie de a-L slăvi pe Dumnezeu. Ați auzit asta? Cu cât suferiți mai mult aici, cu atât veți avea o capacitate mai mare de a-L slăvi pe Dumnezeu în veșnicie.

Veți spune: „De unde ai luat asta?” 2 Corinteni, capitolul 4, ca punct de plecare, 2 Corinteni, capitolul 4, versetul... versetul 8. Vreau doar să parcurg rapid acest pasaj, vreau să fiți atenți la asta, este extraordinar. Pavel spune: „Suntem încolțiți din toate părțile”, versetul 8, „dar nu la strâmtorare. Prigoniți”, versetul 9, „purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus”. Cu alte cuvinte, el spune că trăim mereu la limita morții. Suntem prigoniți și așa mai departe. Versetul 11: „Căci noi, cei vii, totdeauna suntem dați la moarte din pricina lui Isus, pentru ca și viața lui Isus să se arate în trupul nostru muritor”. Cu alte cuvinte, pentru a vă aduce viață, trebuie să ne punem viața în pericol. Și el vorbește despre prețul pe care îl plătim. Dar facem toate acestea, la sfârșitul versetului 15, pentru slava lui Dumnezeu. Iar versetul 16 continuă: „De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci, chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuși omul nostru dinăuntru se înnoiește din zi în zi”.

Știți ce se întâmplă cu cel care suferă pentru cauza lui Cristos? Are loc o infuzie interioară de putere divină. Petru o exprimă astfel: „Duhul harului și al slavei se odihnește asupra voastră”. Și apoi, în versetul 17, această afirmație monumentală: „Căci întristările noastre ușoare, de o clipă, lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veșnică de slavă”. Ați auzit asta? Cu cât suferiți mai mult în această viață, cu atât va fi mai mare capacitatea voastră de a primi slava în viața viitoare. Nu este altceva decât ceea ce spune Biblia în ceea ce privește răsplătirile. Și cred că răsplătirile sunt capacități de a radia slava lui Dumnezeu, capacități de a sluji slava lui Dumnezeu, capacități de a primi în întregime slava moștenirii noastre. Și cu cât suferiți mai mult aici, cu atât învățați mai multe despre Dumnezeu și cu atât vă abandonați mai mult în slujba Lui cu dragoste; cu cât primiți mai mult mustrarea lumii, cu atât vă apropiați mai mult de El, cu atât sunteți mai plini de puterea Lui, cu atât sunteți mai pregătiți să purtați o greutate veșnică a slavei. Așadar, preaiubiților, când suferim în această viață, nu este fără niciun motiv, ci pentru a ne spori capacitatea de a primi o greutate veșnică a slavei. Și numai Dumnezeu cunoaște pe deplin ce înseamnă asta. Dar vă voi spune un lucru. În aceste condiții, sunt dispus să sufăr, pentru că voi petrece o veșnicie acolo și vreau să fiu capabil să-L slăvesc pe Dumnezeu cât de mult pot. Așa că nu fug de asta. Cineva a spus zilele trecute: „Am vrea să ne alăturăm bisericii voastre, dar mi-e teamă de ce ar spune mama mea”. Nu-mi spune asta. Nu-mi spune asta. Pentru că nu înțelegi acest adevăr. Orice suferință ai avea, orice marginalizare, orice dificultate cu care te confrunți, toate acestea sunt doar pentru a-ți da o suferință ușoară care produce o slavă veșnică cu mult mai mare. Versetul 18: „De aceea noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd”. Pentru că lucrurile care se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veșnice. Așadar, spune Pavel, într-un anumit sens, eu primesc cu bucurie persecuția, pentru că ea mă face mai capabil, în veșnicie, să-I aduc slavă lui Dumnezeu.

Priviți la 1 Petru 1... 1 Petru 1:6: „În ea voi vă bucurați mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteți întristați pentru puțină vreme, prin felurite încercări”. Hmm. Tocmai a spus că aveți o moștenire, versetul 4, păstrată în ceruri, versetul 5, păzită de Dumnezeu, gata să fie descoperită în vremurile de pe urmă. Și voi spuneți: „O, Doamne, moștenire, moștenire, sunt entuziasmat de asta”.

„În ea, voi vă bucurați mult”. Sigur că da. Bucurați-vă de acea moștenire. „măcar că acum, dacă trebuie, sunteți întristați pentru puțină vreme, prin felurite încercări”. De ce? „Pentru ca încercarea credinței voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere, și care totuși este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava și cinstea”. Când? Când? „La arătarea lui Isus Cristos, pe care, voi Îl iubiți fără să-L fi văzut”.

Când... Când vor da roade toate aceste încercări? Totul va da roade în slavă. Știți ce cred eu? Cred că capacitatea veșnică de a-L slăvi pe Dumnezeu depinde de disponibilitatea de a suferi pentru Cristos aici. Prin urmare, cei care vor fi cei mai mari în ceea ce privește capacitatea de a-L slăvi pe Dumnezeu în veșnicie vor fi cei care au suferit cel mai mult pentru cauza lui Isus Cristos. Există un scop. Există un scop. Cu cât ne pierdem mai mult viața aici, cu atât vom radia mai mult slava acolo.

Nu ar trebui să fim surprinși, a spus Isus în Ioan 15: „pentru că nu sunteți din lume și pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăște lumea. Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni”. Așadar, nu fugiți de asta. Nu trebui să fugi de asta. Nu face compromisuri. „Nu vreau să spun nimic care să-mi aducă necazuri”. Doamne, știi, e pur și simplu uimitor ce compromisuri se fac astăzi printre așa-zișii creștini. „Păi, nu vrem să jignim pe nimeni. Nu vrem să plătim prețul pentru credința noastră”. 2 Corinteni 1:5: „Căci, după cum avem parte din belșug de suferințele lui Cristos, tot așa, prin Cristos avem parte din belșug și de mângâiere”. Nu trebuie să vă temeți de nimic. Cu cât suferiți mai mult, cu atât mângâierea lui Cristos vă va aduce mai multă pace în inimă. Unii oameni se tem să se implice în astfel de situații pentru că cred că... nu vor putea face față niciodată. Au fost oameni care mi-au spus: „Cum poți să te pui într-o astfel de situație și să spui asta? Cum... De ce poți scrie articole așa cum o faci? Nu crezi că o să ai probleme? Nu primești o mulțime de mesaje negative?” Sigur, și pentru fiecare scrisoare negativă primită, primesc cu bucurie mângâierea Duhului lui Dumnezeu. Și n-aș schimba asta pentru nimic în lume. Să spun adevărul și să spun ce trebuie spus, să-mi asum o poziție și să las lucrurile să-și urmeze cursul dacă trebuie să-și urmeze cursul, iar apoi să accept orice mi se va întâmpla, fie că e vorba de încercări, necazuri, persecuție, înstrăinare sau – orice ar fi. Adică, am primit zilele trecute o scrisoare absolut incredibilă. Nici măcar nu pot reda cuvintele cu care am fost numit. Și tot timpul cât citeam acele cuvinte, eram întărit în inima mea de mângâierea lui Cristos, de alinarea Duhului. Și cred că, adoptând această atitudine, există un sens în care suferința ușoară care revine nu face decât să-mi confirme, în slava veșniciei, o greutate mult mai mare, o capacitate de a-L slăvi pe Domnul meu. Și asta a vrut să spună Pavel în Filipeni 3:10 când a spus că tânjește să aibă parte de suferințele lui Cristos. El a spus că poartă în trupul său, către Galateni, semnele lui Isus Cristos. Către coloseni, el a spus în 1:24: „Împlinesc în trupul meu ce lipsește suferințelor lui Cristos și, o, ce privilegiu este să suport loviturile Celui care a suportat loviturile pentru mine”. Mare adevăr. Așadar, a suferi pentru Cristos în această lume blestemată de păcat și care-L urăște pe Cristos este ceva normal pentru creștin. Este ceva obișnuit. Ar trebui să fim dispuși să o facem, pentru că, făcând-o, nu numai că primim mângâierea Duhului, ci ni se dă o capacitate mai mare în veșnicie de a-L slăvi pe Dumnezeu. Și eu n-aș schimba asta pentru nimic în lume. O, să pot să-L slăvesc pe Cel care S-a dat pe Sine pentru mine! Ce gând minunat!

Și, desigur, înapoi la Romani 8, la sfârșitul acelui verset, versetul 17. Vom comenta versetul 18, nu vă fie teamă”. Dar sfârșitul acelui verset vorbește despre a fi proslăviți împreună – ce gând măreț! – cu Cristos. El a suferit, noi suferim. El este glorificat, noi suntem glorificați. Este foarte departe de doctrina sănătății și bogăției, oameni buni. Este foarte departe de doctrina „păcii și prosperității”. Creștinismul nu este o formă de evadare. Iar creștinii care vor să evite orice conflict își limitează potențialul de a reflecta slava lui Dumnezeu pentru totdeauna.

Așadar, vedem moștenitorii acestui câștig incomparabil de glorie: sursa, extinderea, dovada și, în cele din urmă, comparația. Este foarte simplu, versetul 18. Spuneți: „Ce te-a adus la această concluzie, Pavel? De ce ești dispus să suferi atât de mult?” „Pentru că socotesc”, și el nu e din sud, nu asta vrea să spună, nu ăsta e termenul; cuvântul logizomai înseamnă „ajung la o concluzie fermă prin raționament”. Ajung la o afirmație puternică. Iar acea afirmație este aceasta: „că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită față de noi”. Ce afirmație!

Vedeți, motivul pentru care el poate trăi așa cum trăiește este că știe că nu există nicio comparație. Suferințele, este traducerea cuvântului pathēma. Este folosit în special pentru suferința creștinilor prigoniți, în 1 Petru 5:9. Este folosit, de asemenea, pentru suferințele lui Cristos, destul de interesant, în Evrei 2:10. Așadar, a fost suferința lui Cristos, „pathēma” lui Cristos, și este „pathēma” credinciosului, suferința comună pentru cauza lui Isus Cristos în vremea de acum, în opoziție cu veacul viitor, aici și acum, care nici măcar nu merită să fie comparată. Așadar, nu ne retragem din fața suferinței de aici; preferăm să suferim și să primim slava viitoare. Orice suferință din această lume se estompează până la banalitate în comparație cu slava viitoare. Iar mângâierea în ceasul cel mai întunecat al încercării creștinului este tocmai aceasta: că, indiferent ce suferi aici, totul se estompează până la neantul absolut în comparație cu ceea ce vom moșteni în slava „care are să fie descoperită față de noi”. Nu nouă, nu pentru noi, nu asupra noastră, ci în noi.

Cred că Daniel a exprimat acest lucru la fel de bine ca oricine altcineva. În Daniel 12:3, el spune: „Cei înțelepți vor străluci ca strălucirea cerului”. Este vorba despre slava revelată în noi. Vom fi ca niște stele veșnice, din care strălucește slava. 1 Petru 5:1 spune că suntem părtași la slava Sa. O, ce gând!

Știți, când lumea suferă, oamenii nu au nicio nădejde. Ce crezi că se petrece în inimile oamenilor? De exemplu, ia cazul unei mame care își pierde copilul. Am văzut asta la înmormântări. Ea se uită în sicriu. Am văzut o mamă scoțând bebelușul din sicriu și strângându-l la piept, știind că, pentru că nu-L cunoștea pe Cristos, nu exista nicio speranță să mai vadă vreodată acea viață, nicio speranță. Oamenii care trăiesc doar pentru aici și acum, nu mai au nimic în viitor. Nu există nicio soluție pentru nimic. Nu există îndreptarea nedreptăților. Nu există... Nu există odihnă pentru cei obosiți. Nu există... Nu există echitate. Nu va fi niciodată nimic diferit de ceea ce este acum. Totul se petrece aici și acum: toată nedreptatea, toată durerea, toată singurătatea, toată lipsa de speranță a unei viziuni fără viitor. Dar noi, credincioșii, știm că acolo totul va fi bine și că tot ce este greșit va fi îndreptat, nu-i așa? Și toată nedreptatea se va transforma în dreptate, toată sărăcia va deveni bogăție, iar toată durerea va dispărea. Și trăim în lumina acestei speranțe. Așadar, pentru că știm că slava care va fi revelată în noi depășește cu mult orice durere pe care această viață ar putea-o aduce vreodată, considerăm că suferința nici măcar nu merită să ne gândim la ea. Nici măcar să nu ne gândim la ea. Nici măcar nu este o problemă. Nici măcar nu ne trece prin minte. Suntem atât de abandonați în fața greutății veșnice a slavei.

Suferința noastră vine de la oameni. Slava noastră vine de la Dumnezeu. Nu există comparație, nu-i așa? Suferința noastră este pământească. Slava noastră este cerească. Suferința noastră este de scurtă durată. Slava noastră este veșnică. Suferința noastră este ușoară. Slava noastră este grea. Suferința noastră este în acest trup omenesc. Slava noastră este în desăvârșirea deplină a calității de persoană.

Și astfel, câștigul incomparabil al slavei... Și acesta este, cred eu, minunata lucrare a Duhului care ne spune că suntem fii ai lui Dumnezeu, care ne confirmă acest lucru prin strigătul nostru „Ava, Tată”, care mărturisește împreună cu duhul nostru că aparținem lui Dumnezeu. Și prin această lucrare a Duhului, El ne confirmă că, dacă suntem copii, atunci suntem și moștenitori. Și dacă suntem moștenitori, vom moșteni o glorie incomparabilă care face ca orice din această viață plină de durere să pălească până la a deveni cu totul nesemnificativ.

Și știți ceva? Se va întâmpla pentru că, dacă sunteți copiii Lui, sunteți moștenitorii Lui. Închei cu acest verset, 1 Tesaloniceni 5:23 și 24: „Dumnezeul păcii să vă sfințească El însuși pe deplin; și duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Isus Cristos”.

Vedeți, aceasta este rugăciunea noastră. Și apoi ascultați asta: „Cel ce v-a chemat este credincios și va face lucrul acesta”. El o va face. El vă va păzi până în acea zi. Ce lucru minunat! Aceasta este nădejdea noastră. Ei bine, acesta este doar începutul a ceea ce se află în acest capitol, în această secțiune anume.

Haideți să ne rugăm. Tată, suntem uimiți de harul Tău și considerăm că este un privilegiu să suferim. Ne simțim vinovați pentru că, în partea noastră de lume, în micul nostru fragment de istorie, se pare că nu suferim prea mult. Doamne, noi... Nu căutăm asta, nu avem un complex al martirajului, dar nu vrem să facem compromisuri. Vrem să fim curajoși; vrem să-L reprezentăm pe Isus Cristos, indiferent de prețul pe care îl implică înstrăinarea sau excluderea din societate. Doamne, poate că pur și simplu nu ne exprimăm suficient de tare despre asta, așa că oamenii nu știu cui aparținem cu adevărat. Ajută-ne să nu încercăm să evităm suferința ușoară din această lume și, prin urmare, să pierdem întreaga greutate a potențialului de glorie care se află în lumea ce va veni. O, Dumnezeule, cât de minunat. Ne aflăm într-o stare în care nu mai suntem osândiți și noi suntem cei care vom avea parte de o moștenire a slavei incomparabilă. Nimic nu se poate compara cu ea. Îți mulțumim. Nu suntem vrednici. Mărturisim asta. Dar, o, Dumnezeule, vrem să-Ți dăm tot ce avem, tot ce suntem, ca expresii vii ale recunoștinței. Vrem să fim tot ceea ce Tu vrei ca noi să fim. Vrem să suferim, dacă așa este voia Ta, pentru Cristos, reprezentându-L în același timp pe Isus Cristos într-o lume fără Cristos. Și, Tată, ajută-ne să nu rămânem legați de lucrurile pământești, ci să tânjim, așa cum a făcut apostolul, după lumea viitoare, după slava care va fi descoperită în noi. Nu ne lăudăm. Suntem smeriți, căci suntem păcătoși nevrednici. Nu merităm să fim într-o stare fără osândire înaintea Ta și nu înțelegem de ce ne-ai ales, dar ceea ce este întuneric pentru intelectul nostru este lumină pentru inimile noastre. Și astfel Îți mulțumim de dragul lui Cristos. Amin.