Ei bine, haideți să privim împreună la Romani, capitolul 8, versetele 14-16, și întrucât mâine nu mergeți nicăieri, așezați-vă confortabil și relaxați-vă. Ne vom uita la Cuvântul lui Dumnezeu și vom fi binecuvântați. În Romani, capitolul 8, vreau să vă citesc versetele 14-16, doar aceste trei versete scurte, și sper că vă veți deschide inimile către acest pasaj minunat, cu adevărat minunat.

„Căci toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Și voi n-ați primit un duh de robie, ca să mai aveți frică; ci ați primit un duh de înfiere care ne face să strigăm: ‘Ava!, adică: Tată’. Însuși Duhul adeverește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu”.

Acesta trebuie să fie unul dintre cele mai frumoase, unul dintre cele mai bogate pasaje din întreaga Scriptură. El vorbește despre relația noastră cu Dumnezeu. Iar cuvântul cheie este cuvântul „înfiere” din versetul 15. Suntem fii ai lui Dumnezeu, în versetul 14. Suntem copii ai lui Dumnezeu, în versetul 16. Și acest lucru este adevărat pentru că am fost înfiați, așa cum indică versetul 15.

Acum, cuvântul în sine „înfiere” necesită atenția noastră pentru câteva momente. Este un cuvânt bogat, un cuvânt plin de iubire. Este un cuvânt plin de milă. Este un cuvânt plin de har, cuvântul „înfiere”. Pentru a vă oferi o definiție simplă, înfierea este o acțiune juridică prin care o persoană este primită într-o familie, de obicei fără a avea vreo legătură de rudenie cu aceasta. Este o acțiune juridică prin care o persoană este primită într-o familie cu care, de obicei, nu are nicio legătură de rudenie. Iar odată primită în acea familie, i se acordă toate drepturile și privilegiile unui membru al acelei familii. Este o imagine foarte frumoasă. Cred că este un lucru minunat. Cred că chiar și în domeniul uman, înfierea este un lucru plin de milă, iubire, har și frumusețe, mai ales așa cum ni se arată în Scriptură.

Mergeți împreună cu mine la trei cazuri din Vechiul Testament. Primul se găsește în Exodul 2, unde găsim primul caz biblic de înfiere. „Un om din casa lui Levi luase de nevastă pe o fată a lui Levi. Femeia aceasta a rămas însărcinată și a născut un fiu. A văzut că este frumos și l-a ascuns trei luni. Nemaiputând să-l ascundă, a luat un sicriaș de papură, pe care l-a uns cu lut și cu smoală; a pus copilul în el și l-a așezat în stufăriș... sau între trestii, pe malul râului. Sora copilului pândea la o depărtare oarecare, ca să vadă ce are să i se întâmple. Fata lui faraon s-a coborât la râu să se scalde; și fetele care o însoțeau se plimbau pe marginea râului. Ea a zărit sicriașul în mijlocul trestiilor și a trimis pe roaba ei să-l ia. L-a deschis și a văzut copilul: era un băiețaș care plângea. I-a fost milă de el și a zis: ‘Este un copil de al evreilor!’ Atunci sora copilului a zis fetei lui faraon: ‘Să mă duc să-ți chem o doică dintre femeile evreilor, ca să-ți alăpteze copilul? ‘Du-te’, i-a răspuns fata lui faraon. Și fata s-a dus și a chemat pe mama copilului. Fata lui faraon i-a zis: ‘Ia copilul acesta, alăptează-mi-l, și îți voi plăti’. Femeia a luat copilul și l-a alăptat”. Și a ajuns să-și alăpteze propriul copil. Totul a fost aranjat, nu doar de ei, ci de Dumnezeu. Apoi, versetul 10: „Copilul a crescut, și ea l-a adus fetei lui faraon; și el i-a fost fiu. I-a pus numele Moise; ‘căci’, a zis ea, ‘l-am scos din ape’”. Astfel, Moise a devenit fiul adoptiv al fiicei lui Faraon. Și planul lui Dumnezeu a fost ca, prin adopție, să-l așeze într-un loc extrem de strategic.

Priviți împreună cu mine la capitolul al doilea din Estera, capitolul al doilea din Estera. Și se spune în versetul 5: „În capitala Susa era un iudeu”. Trebuie să știți că, la acel moment, iudeii erau robi în Persia. „Era un iudeu, numit Mardoheu, fiul lui Iair, fiul lui Șimei, fiul lui Chis, bărbat din Beniamin, care fusese luat din Ierusalim printre robii strămutați împreună cu Ieconia, împăratul lui Iuda, de Nebucadnețar, împăratul Babilonului”. Așadar, avem de-a face aici cu evrei care erau în robie. „El creștea pe Hadasa, adică Estera, fata unchiului său; căci ea n-avea nici tată, nici mamă. Fata era frumoasă la statură și plăcută la vedere. După moartea tatălui și a mamei sale, Mardoheu o luase de suflet”. 

Iar aici, din nou, Dumnezeu intervine printr-o adopție într-un moment și într-un loc foarte strategic din istorie. În primul rând, Moise a fost adoptat de fiica lui Faraon pentru a fi plasat strategic în rolul de eliberator al lui Israel. Iar aici, din nou, Estera este adoptată în mod minunat în familia lui Mardoheu, pentru ca și ea să devină o eliberatoare pentru Israel. Și, într-adevăr, tocmai poziția ei strategică în viața acelei națiuni păgâne a fost cea care a salvat cu adevărat viețile poporului Israel, care se afla acolo în robie. Așadar, două povești foarte strategice, foarte frumoase și minunate de înfiere.

Dar cred că cea mai tandră și mai frumoasă poveste de adopție din întreaga Scriptură se găsește în 2 Samuel, capitolul 9. Și aș vrea să vă uitați la ea câteva momente și aș vrea să vă împărtășesc ceea ce consider a fi o poveste extrem de bogată, 2 Samuel, capitolul 9.

Acum, am putea înțelege că fiica lui Faraon ar fi avut milă de un mic bebeluș evreu plutind într-o mică arcă printre stufărișuri și că își dorea să aibă un copil al ei. Am putea spune că aceea a fost o adopție din compasiune. Iar în cazul lui Mardoheu și al Esterei, am putea spune că a fost o adopție din simțul responsabilității. Cu alte cuvinte, iată o tânără ale cărei părinți au murit, care este rudă cu Mardoheu, așa că el se simte responsabil să aibă grijă de ea. Și dacă, de fapt, înfierea de către fiica lui Faraon a fost din compasiune... înfierea, aș spune, de către fiica lui Faraon a fost o înfiere din compasiune, iar dacă înfierea Esterei de către Mardoheu a fost o înfiere din responsabilitate, iată o înfiere strict și numai din iubire. Și astfel, într-un anumit sens, aceasta devine cea mai frumoasă dintre toate.

Iar David este cheia acestei povești. În versetul 9... versetul 1 din capitolul 9, în capitolul 9 versetul 1, David a zis: „A mai rămas cineva din casa lui Saul, ca să-i fac bine din pricina lui Ionatan?” Acum, David avusese un dușman de moarte în Saul, iar de nenumărate ori, Saul făcuse tot ce-i stătea în putință să-l omoare pe David. Viața lui Saul a fost o tragedie imensă. Era mândru. Era gelos. Era ucigaș. Și îl disprețuia și îl ura pe David. Dar fiul său, Ionatan, îl iubea pe David, iar David îl iubea pe Ionatan. Așadar, de dragul lui Ionatan, David spune: „A mai rămas cineva din casa lui Saul, ca să-i fac bine din pricina lui Ionatan?” David dorește să arate bunătate casei dușmanului său. Iar versetul 2 spune: „Era un slujitor din casa lui Saul, numit Țiba, pe care l-au adus la David. Împăratul i-a zis: ‘Tu ești Țiba?’ Și el a răspuns: ‘Robul tău, da’”.

Casa lui Saul, desigur, după cum știți, fusese deja destul de bine decimată. Împăratul a zis: „,Nu mai este nimeni din casa lui Saul ca să mă port cu el cu o bunătate ca bunătatea lui Dumnezeu?’ Și Țiba a răspuns împăratului: ‘Mai este un fiu al lui Ionatan, olog de picioare’”. El spune că Ionatan are un fiu și că acest fiu este olog. Dacă vreți să aflați mai multe despre asta, întoarceți la capitolul 4, versetul 4. Și acolo scrie: „Ionatan, fiul lui Saul, avea un fiu olog de picioare și în vârstă de cinci ani, când a venit din Izreel vestea morții lui Saul și a lui Ionatan; doica lui l-a luat și a fugit, și fiindcă se grăbea să fugă, a căzut și a rămas olog; numele lui era Mefiboșet”. Deci, de la vârsta de cinci ani, era olog de picioare.

Așadar, Țiba îi spune lui David că există acest nepot al lui Saul, fiul lui Ionatan, care era olog de picioare. Și se simte un fel de ton de dispreț. Adică, avem o singură persoană infirmă și cam asta e tot. „Împăratul a zis: ‘Unde este?’ Și Țiba a răspuns împăratului: ‘Este în casa lui Machir, fiul lui Amiel, la Lodebar’”. Foarte interesant. Lo-Debar.

Acum aici avem de-a face aici cu dușmanul, Saul. Și cu o rudă a lui Saul care face parte din tabăra dușmanului; el era infirm. Nu era cineva care să aibă vreo importanță în societate. Și locuia într-un loc numit Lo-Debar, care, apropo, înseamnă „țara sterpă”. Era un om nesemnificativ într-un loc nesemnificativ.

Versetul 5 spune: „Împăratul David l-a trimis să-l ia din casa lui Machir, fiul lui Amiel, din Lodebar. Și Mefiboșet, fiul lui Ionatan, fiul lui Saul, a venit la David, a căzut cu fața la pământ și s-a închinat”. Cu alte cuvinte, s-a aruncat la pământ în fața împăratului. „Iar David a zis: «Mefiboșet!» Iar el a răspuns: «Iată-l pe robul tău.» Și David i-a zis: «Nu te teme.»” Desigur, când David l-a chemat, omul, știind că provenea dintr-o familie dușmană lui David, ar fi fost cuprins de teamă. „David i-a zis: ‘Nu te teme, căci vreau să-ți fac bine din pricina tatălui tău Ionatan. Îți voi da înapoi toate pământurile tatălui tău Saul, și vei mânca întotdeauna la masa mea’”.

El spune: „Îți voi da înapoi tot pământul pe care Saul îl deținea inițial. Îți voi reda totul, nu pentru că ești vrednic”. El era cu totul nevrednic, întrucât familia sa făcuse tot ce era posibil pentru a-l ucide pe împărat. „El s-a închinat, și a zis: ‘Cine este robul tău, ca să te uiți la un câine mort ca mine?’” Adică, fusese privit cu dispreț atât de mult timp în viața lui, timp de atâția ani, iar asta se întâmplă la 14 sau 15 ani după moartea lui Ionatan. A fost privit cu dispreț atât de mult timp, încât se vede pe sine ca pe un câine mort. Iar când, în Orient, te numești pe tine însuți „câine”, acesta este cel mai grav lucru pe care îl poți spune. Ați fost vreodată în țările arabe și ați văzut ce se întâmplă cu câinii? Sunt loviți cu picioarele peste tot. Dacă ai vrea să te apropii să mângâi un câine în acea parte a lumii, câinele se va ghemui, se va ascunde și va fugi. Și nu se poate vedea decât ca pe un câine mort.

„Împăratul a chemat pe Țiba, slujbașul lui Saul și i-a zis: ‘Dau fiului stăpânului tău tot ce era al lui Saul și tot ce avea toată casa lui’”. Îi dă, îi înapoiază tot ce aparținea împăratului și casei sale. „Tu să lucrezi pământurile pentru el, tu, fiii tăi și robii tăi”. Nu numai că îi dă pământul, ci îi dă și un întreg grup de oameni care să aibă grijă de pământ. Îi dă toți slujitorii. „,Și să strângi roadele, ca fiul stăpânului tău să aibă pâine de mâncare; și Mefiboșet, fiul stăpânului tău, va mânca întotdeauna la masa mea’. Și Țiba avea cincisprezece fii și douăzeci de robi”. Așa că pornește la drum; iată, sunt 36 de oameni care să aibă grijă de pământ. A primit pământul și 36 de oameni care să se ocupe de el, iar aceștia se aflau sub poruncile împăratului. Dar el spune că Mefiboșet va primi tot ce provine din acea recoltă, însă își va lua mesele personale la masa mea.

„Atunci Țiba a zis împăratului: ‘Robul tău va face tot ce poruncește împăratul, domnul meu, robului său’. Și Mefiboșet a mâncat la masa lui David, ca unul din” (ce?) „fiii împăratului”. Nu-i așa că e frumos? Ca unul dintre fiii împăratului. El ajunge un fiu adoptiv. David îl adoptă pe Mefiboșet. „Mefiboșet avea un fiu mic, numit Mica, și toți cei ce locuiau în casa lui Țiba erau robii lui Mefiboșet. Mefiboșet locuia la Ierusalim, căci mânca întotdeauna la masa împăratului. El era olog de amândouă picioarele”. E ca și cum s-ar spune: „Îți vine să crezi? În acea cultură în care oamenii cu dizabilități erau alungați? El mânca la masa împăratului. O, ce lucru minunat!”

Iată o adopție, o adopție din har, o adopție din milă, o adopție din iubire. Și pe măsură ce citești pasajele, pe măsură ce le-am citit eu, am fost uimit de cât de asemănătoare este cu înfierea noastră în familia lui Dumnezeu. Cred că putem simți această analogie. David a luat inițiativa, nu-i așa? În înfierea lui Mefiboșet. Și Domnul ia inițiativa în înfierea noastră.

David a arătat milă față de cineva care era nevrednic, cineva care provenea dintr-un dușman rău. La fel, Domnul îi caută printre copiii diavolului pe fiii Săi pe care să-i adopte. David a fost motivat de dragostea pentru Ionatan. Iar în cazul nostru, Dumnezeu a fost motivat de dragostea pentru Cristos și ne-a răscumpărat pentru Cristos, așa cum se spune. Iar David a dorit să arate bunătate, și astfel Efeseni 2:6 spune că Dumnezeu care este bogat în bunătate a găsit cu cale să ne mântuiască. Iar David a ales pe cineva care se afla în afara standardului de perfecțiune. La fel, Dumnezeu i-a ales pe cei care se află în afara standardului de perfecțiune. Apropo, Mefiboșet înseamnă „un lucru rușinos”. El locuia în Lo-Debar, care înseamnă „țara sterpă” sau, literalmente, un loc fără pășuni. Era un nimeni venit de nicăieri. Și tocmai astfel de oameni îi alege Dumnezeu ca fii ai Săi. Apoi, punctul culminant: David l-a adus la propria sa masă ca să-l hrănească ca pe unul dintre ai săi. La fel ne aduce și Domnul la masa Sa. Apoi, David i-a dat o moștenire. La fel ne promite și Domnul. Și analogia continuă la nesfârșit. Este o imagine frumoasă a adopției spirituale, în care Dumnezeu ia oameni și, din propria Sa inițiativă și pe baza propriei Sale iubiri – fără ca asta să aibă vreo legătură cu vrednicia lor și de dragul lui Cristos, Cel care pe care Tatăl îl iubește, – îi ia ca fii pe cei care înainte erau dușmani.

În 2 Corinteni, capitolul 6, ascultați două versete, 17 și 18: „De aceea: ‘Ieșiți din mijlocul lor și despărțiți-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeți de ce este necurat, și vă voi primi. Eu vă voi fi Tată, și voi Îmi veți fi fii și fiice, zice Domnul cel Atotputernic’”. Dumnezeul Atotputernic adoptă copii. Și cine sunt aceștia? Cei care se separă, nu se ating de ceea ce este necurat și vin la El. A început cu poporul Israel. Romani 9:4 spune: „Ei au înfierea”. Și, desigur, s-a extins la toți cei răscumpărați din Biserica Domnului Isus Cristos. Efeseni 1:5: „ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiați prin Isus Cristos, după buna plăcere a voii Sale”.

Așadar, vedeți atunci că înfierea este un adevăr minunat, o realitate biblică foarte frumoasă. Acum să ne întoarcem la capitolul 8 din Romani și să înțelegem acest pasaj specific în raport cu ideea generală înfierii. Noi, cei mântuiți, am primit un Duh de înfiere. Am fost făcuți fii ai lui Dumnezeu. Am fost făcuți copii ai lui Dumnezeu. Noi, cei nevrednici, am fost primiți ca fii.

Acum, amintiți-vă, doar ca să vă ofer puțin context din nou, vă amintiți versetul 1 din acest capitol? Priviți-l pentru o clipă. Este cheia întregului capitol. „Acum dar, nu mai este nicio osândire”. Acesta este un capitol al lipsei condamnării, aceasta este întreaga temă. Aici nu este nicio condamnare. Aceasta este tema capitolului. El începe cu asta. El încheie cu asta. În versetul 34: „Cine îi va osândi…”, și așa mai departe. Deci nu este nimeni care să ne osândească. Acesta este un capitol despre lipsa osândirii. Și prin aceasta el vrea să spună că nu vom fi niciodată pedepsiți definitiv pentru păcatele noastre. Nu va trebui niciodată să plătim pedeapsa pentru păcat, ea a fost deja plătită de Domnul nostru Isus Cristos. Așadar, ne aflăm într-o stare de lipsă a osândirii.

Acum, în acest capitol, acesta este un adevăr atât de minunat, un adevăr atât de neînțeles, încât Duhul Sfânt, prin apostolul Pavel, continuă să demonstreze statutul nostru în care nu mai este „nicio osândire” bazat pe lucrarea Duhului Sfânt. Este lucrarea unică a Duhului Sfânt să afirme și să confirme statutul nostru de lipsă de osândire. Această stare de lipsă de osândire – ascultați acum – ne-a fost dobândită de Cristos. Despre aceasta se vorbește în capitolele 4, 5 și 6, precum și, parțial, în capitolul 7. El a vorbit deja despre faptul că Cristos ne-a asigurat o stare de lipsă de osândire, iar acum ne spune că Duhul Sfânt ne păstrează această stare. Așadar, capitolul 8 are într-adevăr foarte mult de-a face cu siguranța noastră. Și de aceea, la sfârșitul acestuia se spune: „Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Cristos? Nimic”, fie că este vorba de una, de alta sau de alta, și știm că nimic nu ne va despărți. Așadar, este un capitol despre siguranța statutului nostru de lipsă de osândire. Cristos l-a asigurat, Duhul Sfânt îl păstrează.

Și cum îl păstrează El? Prin aceste mijloace, șapte moduri prin care Duhul Sfânt ne păstrează statutul de lipsă de osândire. Numărul unu: în versetele 2 și 3, am văzut că El ne eliberează de păcat și de moarte. Numărul doi: El ne dă puterea să împlinim Legea, versetul 4. Numărul trei: El ne schimbă natura, versetele 5-11. Apoi, El ne dă puterea pentru biruință, versetele 12-13. El ne garantează slava, versetele 17-25. El mijlocește pentru noi, versetele 26 și 27. Și apoi, cel pe care îl vom aborda acum, pentru studiul nostru din această seară, El ne confirmă înfierea. Este lucrarea Duhului Sfânt să asigure, să afirme și să confirme statutul nostru în care nu mai suntem osândiți, dându-ne asigurarea că suntem copii ai lui Dumnezeu, că suntem fii ai lui Dumnezeu. Ne bucurăm de lucrarea Duhului Sfânt care ne asigură că am fost înfiați de Dumnezeu. Ce gând minunat! Prin Duhul Sfânt am fost făcuți fii. Așa este. Duhul este Duhul înfierii; Duhul Sfânt este Cel care ne-a adoptat, ca să zicem așa. El este Cel care ne-a așezat în familia lui Dumnezeu prin minunea regenerării, prin minunea adopției. El ne transferă dintr-o familie străină în familia lui Dumnezeu și apoi ne confirmă în inimile noastre că suntem fii ai lui Dumnezeu.

Acum îngăduiți-mi să vorbesc doar un minut despre înfiere ca atare, pentru că atunci când spuneți cuvântul „înfiere”, unii oameni cred că este un fel de statut de clasa a doua. Nu ești un fiu adevărat, ești un fiu adoptat. Ești un fel de „venit de curând”. Ai fost adăugat la sfârșitul procesului pentru că nimeni nu te voia – o idee de „clasă a doua”. Dar asta nu este adevărat. Poate că unii oameni din zilele noastre gândesc astfel, dar în secolul I era exact opusul.

De exemplu, în cultura romană, dacă un tată își privea copiii, în special pe fiii săi, și nu găsea printre fiii săi naturali pe care îi adusese pe lume un fiu pe care să-l considere demn să-i moștenească numele, titlul, funcțiile și proprietățile, ieșea în lume și găsea un astfel de fiu demn, pe care îl adopta în familie pe baza virtuții, a caracterului și a talentului său, iar acel fiu adoptiv avea apoi prioritate față de toți fiii săi naturali care nu îndeplineau standardele stabilite de tată. Așadar, în cultura romană, un fiu adoptiv nu era un copil abandonat luat de pe stradă doar pentru a i se oferi îngrijire. Nu, nu. Un fiu adoptiv în sistemul roman era un fiu ales de tatăl său cu scopul de a moșteni averea și de a purta numele și titlul acelui tată.

Și astfel, când Biblia spune că am devenit fii adoptați ai lui Dumnezeu, nu înseamnă că Dumnezeu ne culege de pe stradă doar pentru a ne oferi îngrijire, ci înseamnă că Dumnezeu, dintre toți oamenii lumii, ne-a ales pe noi să purtăm numele și titlul Său și să moștenim averea Sa. Și nu este vorba doar de faptul că El ne ia pentru că s-a întâmplat să venim pe lume printr-un proces natural, ci de faptul că El ne alege în mod suveran dintre toți oamenii lumii. Este puțin diferit, nu-i așa? Și aceasta este esența acestei gândiri. Noi suntem cei preferați de Dumnezeu. Noi suntem alegerea lui Dumnezeu prin alegerea Sa liberă și suverană și, în niciun caz, nu suntem inferiori, în niciun fel. Am fost aleși să purtăm Numele Său. Am fost aleși să moștenim Împărăția Sa.

Și știți, în cultura romană, nu era ușor să faci asta pentru că exista un concept numit „patria potestas”, care însemna „autoritatea tatălui”, și atâta timp cât erai fiul sau fiica tatălui tău, el avea control total asupra ta pe tot parcursul vieții, până la moartea sa. Și te putea ucide dacă voia să te ucidă. Putea controla absolut totul în legătură cu tine. Așadar, dacă tu, ca bărbat, erai nemulțumit de copiii pe care îi aveai și te duceai la o altă familie și vedeai pe cel pe care îl doreai în acea familie, trebuia să treci prin multe greutăți ca să-l scoți de sub acea autoritate. El nu putea să ia singur această decizie, trebuia să treci prin tatăl său. Exista un sistem foarte elaborat numit „mancapitio”, prin care se încerca emanciparea unuia dintre copii de sub „patria potestas”, adică de sub controlul celuilalt tată. Apoi urma o procedură numită „vindicatio”, care se desfășura aproape ca o procedură judiciară, în urma căreia se acorda în cele din urmă statutul juridic noii adopții, iar fiul putea trece de la o familie la alta pentru a purta numele și titlul noului tată.

Acum, în sistemul roman de adopție, patru lucruri decurgeau din adopție. Primul lucru care se întâmpla era că persoana adoptată își pierdea orice legătură cu vechea sa familie. Totul dispărea, iar el dobândea toate drepturile în cadrul noii familii. Este o imagine frumoasă a mântuirii, nu-i așa?

În al doilea rând, în urma adopției, el devenea moștenitor al întregii averi a tatălui, a noului tată. Și chiar dacă ceilalți copii erau copii de sânge, acest lucru nu îi afecta drepturile. El era în mod inalienabil co-moștenitor alături de ei și, poate, chiar avea prioritate față de ei, dacă aceasta era prerogativa tatălui.

Al treilea lucru care se întâmpla, conform dreptului roman, a fost că viața anterioară a persoanei adoptate a fost complet ștearsă. Toate datoriile sale legale au fost anulate. Au fost șterse ca și cum el nu ar fi existat niciodată. Iar persoanei adoptate i s-a dat un nume nou și era ca și cum tocmai s-ar fi născut. Vă sună familiar? Când ați venit la Isus Cristos și ați fost înfiați în familia lui Dumnezeu, ce s-a întâmplat cu toate datoriile voastre din trecut? Au fost anulate, iar voi ați devenit co-moștenitori ai tuturor bunurilor pe care le deține Fiul născut, Domnul Isus Cristos.

Al patrulea aspect era că, în ochii legii, persoana adoptată era, literalmente și absolut, fiul noului său tată. Așadar, când am fost adoptați, toate aceste lucruri se aflau, fără îndoială, în mintea apostolului și a Duhului Sfânt, și știm că ele au avut loc în cadrul adopției noastre. Am rupt legătura cu trecutul. Am devenit co-moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu. Toate datoriile vechi au fost șterse și suntem, în mod absolut, legal și pentru totdeauna, fii ai lui Dumnezeu.

Permiteți-mi să merg un pas mai departe. Înfierea este un termen insuficient, oricât de frumos și de bogat ar fi, pentru a explica tot ceea ce ni se întâmplă, deoarece depășește înfierea pământească. Nu este doar faptul că suntem înfiați; suntem și regenerați, nu-i așa? Suntem, de asemenea, născuți din nou. De fapt, înfierea este atât de măreață încât are loc o recreare completă a individului. Astfel, avem doi termeni minunați: regenerarea sau nașterea din nou și înfierea. Și acestea sunt doar două moduri de a privi felul în care Dumnezeu Își aduce copiii la Sine. Înfierea... înfierea ne dă numele de fii. Înfierea ne dă dreptul la moștenire. Regenerarea ne dă natura de fii și ne dă aptitudinea pentru acea moștenire. Ambele sunt importante.

Așadar, nu mai suntem sub nicio osândire. De ce? Pentru că am fost înfiați în familia lui Dumnezeu. Și toate datoriile din trecut sunt șterse. Și noi aparținem lui Dumnezeu. Și de aceea, la sfârșitul întregului capitol, așa cum am menționat, dacă nu este nimeni care să ne condamne, dacă aparținem lui Dumnezeu și nu există o instanță mai înaltă decât Dumnezeu... decât Dumnezeu Însuși, dacă Dumnezeu ne-a făcut copiii Săi, dacă Dumnezeu ne-a stabilit dreptul de a fi în prezența Sa, dacă Dumnezeu a spus că suntem ai Lui și că deținem Împărăția Sa, atunci aceasta este cea mai înaltă instanță care există și nu suntem sub condamnare ca fii ai Săi.

Acum, acest pasaj spune că nu numai că am primit înfierea – acesta este contextul – ci am primit și un Duh de înfiere. Și ceea ce spune de fapt este că nu numai că suntem înfiați, ci Duhul lui Dumnezeu confirmă această înfiere în inimile noastre. Așadar, nu este vorba doar de un fapt obiectiv, ci de o asigurare subiectivă. Ați auzit asta? Duhul lui Dumnezeu ne confirmă în inimile noastre că aparținem lui Dumnezeu.

Acum, cum face El asta? Ei bine, voi împărți aceste idei în trei gânduri, care de fapt se suprapun și se întrepătrund și nu sunt distincte, dar doar pentru a putea urmări firul gândirii. Există trei moduri în care Duhul lui Dumnezeu ne confirmă înfierea. Suntem călăuziți de Duhul; suntem eliberați de Duhul; și suntem învățați de Duhul. Și vom împărți lucrurile în acest fel, chiar dacă aceasta nu este neapărat cea mai exactă modalitate de a exegeta pasajul, ne va ajuta să îl parcurgem.

În primul rând, suntem călăuziți de Duhul. Observați versetul 14: „Căci toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu”. Primul semn al unui fiu adoptiv al lui Dumnezeu, prima confirmare, prima afirmare, prima asigurare că aparțin cu adevărat lui Dumnezeu, că am fost înfiat în familia Sa, că mă aflu într-o stare fără condamnare prin acea înfiere, prima asigurare pe care o am este că sunt călăuzit de Duhul. Sunt călăuzit de Duhul. Ideea este că, dacă te uiți la viața ta și poți vedea că Duhul lui Dumnezeu te călăuzește, atunci poți fi sigur că aparții lui Dumnezeu. Aceasta este o afirmare a faptului că ești un copil al lui Dumnezeu, că ai fost înfiat în familia Sa, pentru că El Își dă Duhul numai copiilor Săi. Tocmai am parcurs acest lucru în pasajul anterior. Suntem în Duhul pentru că îl avem pe Duhul. Versetul 9 spune asta. Și întrucât îl avem pe Duhul, Duhul ne confirmă înfierea, calitatea de fii ai Lui, călăuzindu-ne. Așadar, când cineva vine la mine – și acest lucru se întâmplă destul de des – și îmi spune: „Mă îngrijorează dacă sunt creștin sau nu, am tot felul de îndoieli”. Unul dintre lucrurile pe care le voi întreba este acesta: „Ai vreodată senzația că ești călăuzit de Duhul lui Dumnezeu în viața ta?” „Oh, da”. Ei bine, atunci uită-te la acest verset: „Toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu, ce sunt ei? Fii ai lui Dumnezeu”. Și dacă simți că Duhul lui Dumnezeu te călăuzește în mod continuu în viața ta, chiar dacă nu răspunzi întotdeauna așa cum ar trebui, dacă, revenind, de exemplu, la versetul 13, dacă prin Duhul omori faptele trupului, aceasta este dovada că Duhul lui Dumnezeu este acolo, îndepărtându-te de păcat și conducându-te spre biruință. Dacă vezi biruință asupra păcatului în viața ta, o vezi pentru că Duhul este acolo pentru — acesta este un cuvânt de tranziție la începutul versetului 14 — toți cei care sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu, sunt fii ai lui Dumnezeu.

Ideea este că, dacă, prin puterea Duhului, versetul 13, omorâți faptele trupului, asta dovedește că sunteți călăuziți de Duhul Sfânt. Și dacă sunteți călăuziți de Duhul Sfânt, trebuie să fiți fii ai lui Dumnezeu. Privind invers, dacă sunteți fii ai lui Dumnezeu, veți fi călăuziți de Duhul. Și dacă sunteți călăuziți de Duhul, veți omorî păcatul. Acesta este fluxul.

Așadar, primul mod în care Duhul lui Dumnezeu ne confirmă că Îi aparținem este că Duhul ne călăuzește, Duhul ne călăuzește. Aceasta este o idee minunată. Nu urmez întotdeauna calea așa cum ar trebui, nu facem întotdeauna asta, dar pot simți în viața mea călăuzirea Duhului lui Dumnezeu. Asta este pur și simplu esențial pentru viața creștină. Acum, întrebarea care îmi vine imediat în minte, și probabil și vouă: cum face Duhul acest lucru? Ce trebuie să caut? Cum știu că sunt călăuzit de Duhul lui Dumnezeu? Adică, cum pot fi sigur?

Ei bine, permiteți-mi să încep și să văd dacă pot să vă ofer o explicație clară a acestui lucru. Duhul Sfânt nu ne călăuzește cu forța. El nu ne apucă, știți voi, de păr și nu ne târăște. Duhul Sfânt nu ne călăuzește în felul acesta. El nu ne călăuzește cu forța; El ne călăuzește modelându-ne și schimbându-ne voința. Dar, cu toate acestea, El ne călăuzește. Și știți, cred că aceasta este promisiunea lui Dumnezeu pentru noi. Nu cred că atunci când Domnul își răscumpără poporul, fie în Vechiul Testament, fie în Noul Testament, El îi lasă pe cont propriu. Cred că El promite să-i călăuzească. Dați-mi voie să vă arăt de ce.

Întoarceți-vă cu mine, pentru o clipă, la Proverbe. Cunoașteți acest verset? Proverbe 3:5 și 6? „Încrede-te în Domnul din toată inima ta, nu te bizui pe... pe înțelepciunea ta; recunoaște-L în toate căile tale”. Care este ultima frază? „Și El îți va (Ce?) netezi cărările”. Aceasta este promisiunea lui Dumnezeu. El îți va netezi cărările.

Acum să ne întoarcem cu încă o carte înapoi, la Psalmi, versetul 4 din Psalmul 25, și iată rugăciunea psalmistului. Psalmul 25, versetul 4: „Arată-mi, Doamne, căile Tale și învață-mă cărările Tale. Povățuiește-mă în adevărul Tău și învață-mă; căci Tu ești Dumnezeul mântuirii mele, Tu ești totdeauna nădejdea mea”. Psalmistul afirmă faptul că depinde de călăuzirea lui Dumnezeu. Și, desigur, răspunsul din versetul 9: „El face pe cei smeriți să umble în tot ce este drept. El învață pe cei smeriți calea Sa”. Dumnezeu chiar călăuzește.

În Psalmul 143, îmi place foarte mult versetul 10, care spune: „Învață-mă să fac voia Ta, căci Tu ești Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă călăuzească pe calea cea dreaptă”. El spune: „Dumnezeule, Tu ești Cel care conduci, iar apoi Tu mă înveți să mă supun călăuzirii Tale”.

Așadar, afirmația acestor versete este că Dumnezeu ne călăuzește, că Dumnezeu dorește să ne călăuzească. Vă amintiți versetul din Isaia, capitolul 30, versetul 21? „Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: ‘Iată drumul, mergeți pe el!’” Cu alte cuvinte, profetul spune că veți merge prin viață și, dintr-o dată, veți auzi o voce în spatele vostru, iar vocea aceea va spune: „Aceasta este calea, umblați pe ea”. Ați auzit vreodată acea voce? Nu o voce audibilă, ci vocea conștiinței, a convingerii – aceasta este vocea Duhului lui Dumnezeu care vă îndrumă inima în direcția cea bună.

În Isaia 48, versetele 16 și 17, mă uit doar la câteva versete generale, iar apoi voi intra în detalii într-o clipă. Isaia 48:16 și 17: „Apropiați-vă de Mine, și ascultați” – îmi place foarte mult asta – „De la început, n-am vorbit în ascuns”. Dumnezeu nu are secrete. Dumnezeu nu are secrete. „Nu am vorbit în ascuns”, nu în ceea ce privește așteptările Lui față de noi: „,De la obârșia acestor lucruri, am fost de față. Și acum, Domnul Dumnezeu M-a trimis cu Duhul Său’. Așa vorbește Domnul, Răscumpărătorul tău, Sfântul lui Israel: ‘Eu, Domnul Dumnezeul tău, te învăț ce este de folos și te călăuzesc pe calea pe care trebuie să mergi!’” Cu alte cuvinte, Dumnezeu spune: „Misiunea Mea este să te călăuzesc. M-am angajat să te învăț și să te călăuzesc și nu ascund nimic; îți spun adevărul”.

În Ieremia 10:23 se spune: „Știu, Doamne, că soarta omului nu este în puterea lui; nici nu stă în puterea omului, când umblă să-și îndrepte pașii spre țintă. O, Doamne, îndreaptă-mă”. El spune: „Nu știu încotro să merg și nu stă în puterea omului să știe încotro să meargă, așa că Te rog, Doamne, îndreaptă-mă”.

Așadar, toate aceste versete sunt afirmații că depindem de călăuzirea lui Dumnezeu. Și acum punem întrebarea: Cum ne călăuzește Dumnezeu? Ei bine, versetul 14 spune că El ne călăuzește prin Duhul Său. Bine, punem această întrebare: Cum ne călăuzește Duhul lui Dumnezeu? Cum? În două moduri, în multe moduri, dar se reduc la două. Primul mod este iluminarea, iluminarea. Acestea sunt foarte importante. Iluminarea. Ce vreau să spun prin asta? Cred că Duhul ne îndrumă calea oferindu-ne înțelegerea Cuvântului lui Dumnezeu. Aceasta este iluminarea. Nu cred că vrem să presupunem că este ceva mistic și extra-biblic. Există cu siguranță momente în care Duhul lui Dumnezeu ne călăuzește foarte individual, foarte specific, foarte intenționat și într-un mod practic, dar, în primul rând, călăuzirea Duhului lui Dumnezeu se face prin iluminarea Cuvântului lui Dumnezeu. De aici începe totul. Vom ajunge la cealaltă jumătate în a doua idee. Iluminarea: Duhul ne călăuzește prin Cuvântul lui Dumnezeu. Și pe măsură ce Cuvântul lui Dumnezeu este citit, pe măsură ce Cuvântul lui Dumnezeu este studiat, pe măsură ce medităm asupra lui, cred că Duhul lui Dumnezeu ne deschide mintea și inima, pentru ca noi să putem înțelege.

Geneza conține un pasaj interesant în capitolul 41, versetul 38, unde se spune: „Și faraon a zis slujitorilor săi: ‘Am putea noi oare să găsim un om ca acesta, care să aibă în el Duhul lui Dumnezeu?’ Și faraon a zis lui Iosif: ‘Fiindcă Dumnezeu ți-a făcut cunoscut toate aceste lucruri, nu este nimeni care să fie atât de priceput și atât de înțelept ca tine’”. Când au văzut înțelepciunea lui Iosif, au spus că el trebuie să aibă Duhul lui Dumnezeu în el. Duhul lui Dumnezeu ne confirmă înțelepciunea lui Dumnezeu. În zilele noastre, aceasta se găsește în Cuvântul lui Dumnezeu.

În Efeseni, de exemplu, capitolul 1, versetul 15: „De aceea și eu, de când am auzit despre credința în Domnul Isus care este în voi și despre dragostea voastră pentru toți sfinții, nu încetez să aduc mulțumiri pentru voi, când vă pomenesc în rugăciunile mele” Acum ascultați. „Și mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înțelepciune și de descoperire, în cunoașterea Lui, și să vă lumineze ochii inimii ca să pricepeți care este nădejdea chemării Lui, care este bogăția slavei moștenirii Lui în sfinți și care este față de noi, credincioșii, nemărginita mărime a puterii Sale”, și așa mai departe. Cred că Duhul lui Dumnezeu este Cel care ne deschide înțelegerea. Cel care ne luminează mintea, Cel care ne ajută să înțelegem Cuvântul lui Dumnezeu.

În capitolul al treilea din Efeseni, el se roagă ca noi să fim întăriți cu putere prin Duhul. De ce? Pentru a cunoaște dragostea lui Cristos, care întrece orice cunoștință. Cu alte cuvinte, vom cunoaște adevărul lui Dumnezeu; vom înțelege cine este Dumnezeu prin slujirea de învățătură a Duhului Sfânt. În Coloseni 1, găsim același lucru, în versetul 8. Se încheie cu menționarea Duhului Sfânt. Apoi, Pavel se lansează într-o rugăciune și cere să vă umpleți de cunoștința voii Lui, în orice fel de înțelepciune și pricepere duhovnicească. Și cred că aceasta provine din lucrarea Duhului. Și în primul rând, aceasta vine pe măsură ce El luminează Cuvântul lui Dumnezeu, pe măsură ce El ne deschide Cuvântul lui Dumnezeu spre înțelegerea noastră. De aceea, Coloseni 3:16 spune că trebuie să lăsăm Cuvântul lui Cristos să facă ce? Să locuiască din belșug în noi. Pe măsură ce Cuvântul lui Dumnezeu locuiește din belșug în noi, pe măsură ce îl primim, Duhul lui Dumnezeu luminează acel Cuvânt, iar acesta devine un Cuvânt viu pentru noi.

Priviți pentru o clipă la 1 Corinteni 2, care este, cred eu, pasajul cel mai definitiv din toată Biblia cu privire la această chestiune a iluminării. Și am putea spune multe despre acest pasaj, pentru că conține multe lucruri. Timpul trece repede. Dar în 2:14 se spune: „Omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu”. S-a vorbit despre revelația lui Dumnezeu, despre faptul că oamenii nu o pot primi, că ea nu este accesibilă prin înțelepciunea lumii. De fapt, înțelepciunea lumii este nebunie înaintea lui Dumnezeu și așa mai departe. Și, în cele din urmă, autorul ajunge la concluzia: „Dar omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; și nici nu le poate înțelege, pentru că trebuie judecate duhovnicește”. Cu alte cuvinte, omul firesc nu poate înțelege Scriptura. El nu poate înțelege revelația lui Dumnezeu. Aceasta trebuie definită spiritual pentru el, explicată spiritual. Dar cel care este spiritual, adică cel care se află sub lucrarea de învățătură a Duhului menționată în versetul 13, este în stare să judece și să discearnă toate lucrurile. Căci versetul 16 spune: „El are, literalmente, gândul lui Cristos”.

Așadar, Duhul lui Dumnezeu ne luminează revelația lui Dumnezeu. Revelația, apropo, este menționată în versetul 13, cuvintele pe care le învață Duhul Sfânt. Duhul Sfânt ne-a dat Biblia și acum Duhul Sfânt ne luminează mintea cu privire la Scriptură.

Evanghelia după Luca se încheie cu o afirmație interesantă în versetul 45, aproape de final: „Atunci le-a deschis mintea, ca să înțeleagă Scripturile”. Și asta, cred eu, este ceea ce face Duhul Sfânt; deși acolo era Cristos, Duhul lui Cristos este Cel care face acest lucru. Mai întâi le-a vorbit despre Scripturi, iar apoi le-a deschis mintea ca să le înțeleagă.

Acum, Duhul lui Dumnezeu ne călăuzește în primul rând prin Cuvântul lui Dumnezeu, care ne este luminat prin lucrarea Sa. Așadar, dacă te întrebi dacă ești sau nu creștin, întreabă-te: „Mă călăuzește Duhul lui Dumnezeu?” Și poate vei zice: „Păi, ce vrei să spui cu asta?” Înțelegi Cuvântul lui Dumnezeu? Îți deschide El adevărurile acestuia în inimă? Ajungi la concluziile corecte? Vezi realitatea Cuvântului lui Dumnezeu? Duhul lui Dumnezeu ți-l face clar? Îți atinge inima cu convingere? Îți dă bucurie când vezi părțile pline de bucurie? Îți dă tristețe când vezi părțile triste? Este Cuvântul lui Dumnezeu o carte vie pentru tine? Dacă este, este așa pentru că Duhul lui Dumnezeu ți-l luminează în inimă. Există tot felul de oameni pe fața pământului; de fapt, oricine știe să citească poate citi Biblia, dar nu poate avea Cuvântul luminat în inima sa. Aceasta este lucrarea Duhului în călăuzirea fiilor lui Dumnezeu. Aceasta este iluminarea.

În al doilea rând, am spus că există două moduri în care Duhul îi călăuzește. Al doilea mod, cred eu, este sfințirea. Primul este iluminarea; al doilea este sfințirea. Și folosesc acest termen într-un sens destul de larg, dar aici am în minte ideea că, odată ce El ne-a arătat ce înseamnă, El ne ajută apoi să aplicăm asta în procesul de creștere spirituală. Duhul Sfânt nu numai că luminează mintea, ci mișcă și inima și voința. Acum, prieteni, nu vă pot oferi mai multe informații decât atât. Nu știu cum o face. Chiar nu știu cum o face. Dar știu că Duhul lui Dumnezeu locuiește în credincios și știu că El vorbește minții și inimii credinciosului; știu că El poate convinge inima de păcat. Știu că El poate aduce bucurie în inimă. Știu că El poate produce toate roadele Sale: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facere de bine, credincioșia, blândețea înfrânarea poftelor. Toate aceste lucruri le produce Duhul lui Dumnezeu. Nu pot explica cum. Este un lucru miraculos; sincer, nu pot explica cum face Dumnezeu nimic. Dar este mai mult decât simpla iluminare a minții. Cred că Duhul lui Dumnezeu ne călăuzește prin îndemnarea inimii, prin îndemnarea inimii.

În Psalmul 119, versetul 35, psalmistul spune: „Povățuiește-mă pe cărarea poruncilor Tale”. Doamne, nu-mi arăta doar calea, fă-mă să merg pe ea, povățuiește-mă. Iar în Psalmul 119:133 se spune: „Întărește-mi pașii în cuvântul Tău și nu lăsa nicio nelegiuire să stăpânească peste mine”. Așadar, strigătul nu este doar: „Ajută-mă ca eu să Te înțeleg cu mintea mea?”, ci: „Fie ca eu să acționez ca răspuns la înțelegerea mea, cu voința mea”. Așadar, Duhul lui Dumnezeu luminează mintea și activează voința. În primul caz este vorba de o iluminare, iar în al doilea despre sfințire, procesul de răspuns spiritual al separării pentru Dumnezeu prin fapte de ascultare.

Acum, este la timpul prezent, versetul 14: pe măsură ce mulți sunt călăuziți neîncetat de Duhul lui Dumnezeu prin iluminarea Cuvântului lui Dumnezeu și prin sfințirea ascultării față de acesta, sub îndemnul Duhului lui Dumnezeu, au în inimile lor încrederea că sunt într-adevăr copii ai lui Dumnezeu. Sincer, oameni buni, când aveți acele momente în viața voastră în care nu sunteți în Cuvânt și nu umblați în ascultare, nu veți avea acea confirmare. Nu veți avea acea afirmare. Și de aceea creștinii vor cădea în momente de îndoială, pentru că nu se află sub acea călăuzire directă a Duhului lui Dumnezeu. Și de aceea, vedeți voi, Noul Testament este plin de îndemnuri. Adică, dacă am fi conduși mereu de Duhul lui Dumnezeu, dacă am răspunde mereu la iluminare și sfințire, n-am avea nevoie de îndemnuri, nu-i așa? Așadar, spunem asta. Este adevărat că toți creștinii sunt conduși de Duhul, dar este la fel de adevărat că nu suntem atât de buni în a-L urma pe cât ar trebui să fim, nu-i așa? Dacă suntem cu adevărat mântuiți, vom urma, dar am putea urma mai bine. De aceea există îndemnuri. Adevărații creștini sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu. Adevărații creștini răspund la lucrarea Sa de iluminare și sfințire, dar nu răspund pe deplin așa cum ar putea răspunde. Și de aceea există îndemnuri.

Așadar, când spunem că suntem călăuziți de Duhul, ascultați-mă, nu este vorba de un moment de extaz. Oamenii spun: „Oh, zilele trecute am fost călăuzit de Duhul să fac cutare și cutare lucru, într-un moment de extaz. Am fost ridicat deasupra lucrurilor banale. Eram în extaz. Dintr-o dată, Duhul lui Dumnezeu m-a condus spre asta”, de parcă în restul vieții lor ar fi rătăcit prin ceață, încercând să-și genereze propriile idei. Nu, este un mod de viață. Este lucrul constant.

Vă spun, mă gândesc la asta și mi se pare atât de încântător. Vă dați seama că tot timpul, tot timpul Duhul lui Dumnezeu lucrează, călăuzindu-ne să ne luminăm mintea pentru a înțelege Cuvântul lui Dumnezeu și să ne sfințim voința pentru a răspunde la acea înțelegere? Slavă lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi așa, ne-am duce direct la pierzare. Duhul lui Dumnezeu lucrează. Îmi place ce spune în Geneza: „Duhul Meu nu va rămâne pururea în om”, ceea ce înseamnă că acolo are loc o luptă. Și Duhul se lupta în acel moment cu omul neregenerat, și cred că El cunoaște bine lupta chiar și cu oamenii regenerați. Adică, El trebuie să lupte. El ține în frâu păcatul din noi. El ne ajută să omorâm faptele trupului, spune versetul 13. Noi facem asta prin Duhul. El este acolo, luptând alături de noi, nu-i așa că e minunat? Adică, n-ai vrea să fii singur, nu-i așa? Adică, eșuezi chiar și cu El acolo, cu toate resursele disponibile. Este atât de important. Cred că El ne insuflă gânduri, convingeri, impulsuri și îndrumare în mintea, în inima și în voința noastră, pentru a ne îndrepta în direcția corectă. Nu știu cum face asta, știu doar că o face. Și să îți spun ceva. Când te afli la o răscruce de drumuri în viața ta, în fața ispitei, îi auzi vocea, nu-i așa? Sigur că da, dacă ești creștin. Și dacă cazi în păcat, Îi auzi din nou vocea: „De ce ai făcut asta?” Și El te mustră aspru ca să nu o mai faci din nou, făcând experiența atât de dureroasă încât să nu mai vrei să o repeți niciodată. Și de aceea Galateni 5:16 spune: „Zic deci: umblați cârmuiți de Duhul” Duhul are o cale și El încearcă să te aducă pe ea, iar Pavel spune să umbli pe acea cale împreună cu El, să calci pe urmele Lui și nu vei împlini poftele firii. Iar apoi, în versetul 17: „Căci firea poftește împotriva Duhului, și Duhul împotriva firii pământești. Știi, El chiar se luptă acolo înăuntru. Duhul duce o luptă în voi. Așa este. Iar lupta este împotriva firii voastre. Ce înseamnă asta? Este natura voastră umană, nu-i așa? Vă amintiți de asta din Romani 6 și 7? Aceasta este starea voastră de cădere. Iar Duhul lui Dumnezeu luptă de partea noii voastre creații, a noii voastre naturi, împotriva naturii voastre umane, a stării voastre de cădere, a acelui trup al morții care încă mai există. Și este o bătălie adevărată. Dar dacă sunteți călăuziți de Duhul, nu veți cădea sub lege și nu veți produce curvie, necurăție, desfrâu, idolatrie, vrăjitorie, ură, certuri, gelozie și așa mai departe, la nesfârșit. În schimb, veți umbla în Duhul și veți produce dragoste, bucurie, pace, blândețe în toate aceste lucruri. Așa că intrați acolo. Versetul 25 din Galateni 5 spune că, dacă trăiți prin Duhul, să și umblați prin Duhul.

Și astfel, trebuie să răspundem la călăuzirea Lui. Biblia spune că poți stinge Duhul. Biblia spune că poți întrista Duhul. Biblia spune că poți disprețui Duhul harului. Dar nu vrei să faci asta, pentru că atunci când faci asta și nu urmezi călăuzirea Duhului, vei pierde încrederea pe care El vrea să o producă în inima ta. Când se vorbește despre dragoste, bucurie, pace, știți, cred că pacea pe care El o produce este, în esență, pacea unei inimi mulțumite care știe că este într-o relație bună cu Dumnezeu. Și când El nu poate să vă călăuzească în viața voastră și voi nu... sau, mai bine zis, când nu urmați călăuzirea Lui în viața voastră, veți pierde pacea unei relații sigure și stabile cu Dumnezeu. El vrea să-ți confirme statutul de lipsă de osândire. Vrea să-ți confirme că aparții lui Dumnezeu, că ai fost înfiat. Vrea să-ți confirme că ești fiu al lui Dumnezeu. Și pe măsură ce urmezi călăuzirea Lui, te bucuri de această confirmare.

Să privim la al doilea aspect și ne vom opri unde dorim, pentru a relua săptămâna viitoare și a trece direct la următorul pasaj. Al doilea lucru pe care Duhul îl face în slujirea noastră, ca dovadă a înfierii noastre și pentru a ne afirma statutul de adopție fără nicio osândire, este că, în primul rând, suntem călăuziți de Duhul, iar în al doilea rând, suntem eliberați de Duhul. „Și voi n-ați primit un duh de robie, ca să mai aveți frică; ci ați primit un duh de înfiere care ne face să strigăm: ‘Ava!, adică: Tată!’”.

Suntem fii ai lui Dumnezeu călăuziți de Duhul pentru că am fost înfiați. Am fost înfiați, iar Duhul înfierii, prieteni, nu se referă atât la actul de înfiere în sine, cât la sentimentul nostru de apartenență la Dumnezeu. El este Duhul din noi care ne face să simțim că aparținem lui Dumnezeu, ceea ce ne permite să strigăm către Dumnezeu: ce anume? „Ava, Tată”. Aici nu se pune atât de mult accentul pe actul înfierii, cât pe sentimentul de a face parte din familia lui Dumnezeu. El este Duhul din noi care ne îngăduie să simțim că aparținem lui Dumnezeu, ceea ce ne lasă să ne grăbim în prezența lui Dumnezeu și să spunem: „Ava, Tată”. Și astfel, el spune în versetul 15: „Și voi n-ați primit un duh de robie, ca să mai aveți frică”. Vedeți, înainte de a fi creștini, erați în robie, nu-i așa? O robie față de păcat, o robie față de judecată. Evrei 2:15, chiar expune foarte clar acest lucru. Spune astfel: „și (Cristos) să izbăvească pe toți aceia care, prin frica morții, erau supuși robiei toată viața lor”. Vedeți voi, oamenii trăiesc în vinovăția păcatului. Trăiesc în teama de judecată. Poate că se ascund de acea teamă, poate că încearcă să-și mascheze acea teamă, dar ea este acolo. Există un sentiment al judecății inevitabile asupra păcatului. Oamenii se tem de asta. Există o robie sclavagistă printre cei ne-născuți din nou; există o teamă de pedeapsă, o teamă de judecată, o teamă de condamnare simțită de cei aflați sub vina păcatului lor, fără alinare prin mântuire. Ei trăiesc în frică. Oh, s-ar putea să-și alunge frica cu băutura, sau să o alunge cu distracția, sau să încerce să o uite, să o evite, să o înlocuiască cu religia pentru a o ascunde, dar tocmai faptul că se străduiesc să o ascundă mărturisește că ea există cu adevărat. Căci Legea lui Dumnezeu din conștiința omului, după cum spune în Romani 4:15, produce mânie, produce mânie.

Și cred că oamenii se află sub judecată, în special poporul evreu, și cred că, dacă la asta se referă aici, se află sub robia copleșitoare a Legii. Acești oameni știau că nu pot respecta Legea, știau că se află sub condamnarea lui Dumnezeu, sub judecata Lui. Era o povară imensă și de aceea era numită legea păcatului și a morții. De aceea este numită în 2 Corinteni slujba morții. Chiar legea lui Dumnezeu este numită astfel, pentru că era o asemenea robie. Psalmul 77:3 spune: „Mi-aduc aminte de Dumnezeu și gem”, nu e de mirare. Dacă te gândești la Dumnezeu prea mult timp, te vei tulbura – Dumnezeul sfânt și omul păcătos. Gândul la Dumnezeu agravează durerea, agravează vinovăția, agravează frica. Așa că el spune că nu ați devenit creștini pentru a avea din nou un duh de robie al fricii. Adică, vă aflați într-o stare fără condamnare, iar Duhul lui Dumnezeu nu vrea să vă readucă sub vreo robie a fricii. Aceasta este o teamă nesănătoasă, nu o reverență față de Dumnezeu, ci teama de pedeapsă, teama de condamnarea veșnică, teama de a pierde mântuirea, teama de a fi nevoiți să plătiți pentru păcatul vostru. Nu, nu. El nu a făcut... El nu a venit în viața voastră ca să vă supună la asta. Ci L-ați primit pentru ca să aveți sentimentul că aparțineți lui Dumnezeu și că, deoarece iubirea Lui s-a revărsat asupra voastră, deoarece L-ați primit pe Domnul Isus Cristos, nu mai aveți teamă, pentru că Dumnezeu nu ne-a dat un duh de ce? De frică, 2 Timotei 1:7. 1 Ioan spune: „Căci dragostea desăvârșită alungă ce?” Și cine ne-a iubit cu iubire desăvârșită? Dumnezeu, în Cristos. Așadar, nu avem teamă. Eu nu mă tem.

Veți spune: „Păi, cum poți să fii... Mă tem că El... Știu că mi-am mărturisit păcatele înaintea Domnului, dar mi-e teamă că, la sfârșit, când voi ajunge acolo, o să o încasez rău de tot. Și mântuirea mea nu e reală”. Ascultă-mă, Duhul lui Dumnezeu este în viața ta pentru a-ți confirma că aparții lui Dumnezeu. El este Duhul înfierii. El este Duhul adopției. Dar acea confirmare, care ne amintește că am fost eliberați, vine la cei care umblă în Duhul și urmează călăuzirea Lui. Și de îndată ce nu mai faci asta, așa cum am spus mai devreme, vei pierde acel sentiment de siguranță. Nu-ți pierzi mântuirea, pur și simplu nu te mai poți bucura de siguranța pe care ți-o aduce. Este lucrarea minunată, interioară a Duhului, pe măsură ce El ne eliberează mintea de orice teamă de robie, pe măsură ce ne eliberează inimile de orice teamă de pedeapsă, judecată, iad și ne eliberează să strigăm „Ava, Tată”. Oh, aceasta este o expresie frumoasă.

„A striga” vine de la cuvântul krazō, un strigăt puternic care semnifică o emoție profundă. Iar „Ava” este cuvântul aramaic pentru „tati, tată”. Și, asta o rezervi doar pentru o singură persoană, tati. Adică, zilele trecute un tip mi-a făcut cunoștință cu cineva și a spus: „Acesta este un prieten de-al meu, vreau să-l cunoști pe pastorul meu”. Mi-a strâns mâna și mi-a spus: „Bună ziua, părinte”. Credea că sunt preot, știți. Mi-am mișcat puțin cravata și am râs amândoi în timp ce ne îndepărtam. Am fost numit „părinte” de câteva ori. „Părinte” este un termen oarecum demn. Spunem că George Washington este părintele acestei țări și așa mai departe. Dar „tata” și „tati”? Asta e foarte intim. Și asta înseamnă „Ava”. De fapt, aveam o mică familie evreiască care locuia vizavi de noi. Erau din Israel, se mutaseră aici. Își numeau tatăl „aba”. „Hei, Aba!” Îi auzeam spunând asta tot timpul, tati, papa. Adică, cine se prezintă în fața Dumnezeului sfânt și spune: „Tata”, „Tati”? Adică, asta era o veste cu adevărat șocantă pentru un evreu obișnuit. Și apoi El chiar îl traduce: „Tată”. „Tată” fiind traducerea din aramaică, pe care cititorii greci din Roma s-ar putea să nu o înțeleagă. Este un cuvânt al încrederii. Este un cuvânt al dependenței, un cuvânt al intimității, un cuvânt al tandreții, un cuvânt al iubirii. Este un cuvânt foarte, foarte personal și m-aș grăbi să adaug că este chiar cuvântul pe care dragul nostru Domn l-a folosit când a vorbit cu Tatăl în grădina Ghetsimani. El a spus: „Tată, Ava”, Marcu 14:36.

Duhul lui Dumnezeu, care lucrează în inimile noastre, este cel care ne oferă posibilitatea să ne grăbim în prezența lui Dumnezeu și să știm că El ne iubește și că Se bucură că suntem acolo, nu-i așa? Și nu deranjăm pe nimeni. Odată eram păcătoși tremurători, trăind în frică, iar acum suntem fii aflați în grija iubitoare a Tatălui nostru. Odată eram străini, acum suntem familie. Odată eram excluși, acum suntem apropiați. Și putem intra în prezența Dumnezeului sfânt al universului și putem spune „Tată”, o intimitate profundă, o părtășie caldă. Vedeți, Duhul din inima voastră este cel care vă dă acel sentiment. V-ați simțit vreodată... Vă duceți vreodată la Dumnezeu cu cele mai adânci... Vă duceți vreodată la Dumnezeu cu cele mai mărunte și mai neînsemnate lucruri? Și spuneți: „Doamne, trebuie doar să vorbesc cu Tine despre asta. Iată problema mea”. Sentimentul de intimitate pe care îl aveți cu Dumnezeu, dorința cu care inima voastră se îndreaptă spre prezența Lui, este lucrarea îndemnătoare a Duhului lui Dumnezeu, care vă confirmă că locul vostru este acolo. Înțelegeți asta? Nu este o slujire minunată? Pentru că nu spuneți: „O, Doamne intru... știi... oprește căldura”. Dar există un sentiment de libertate și o grăbire spre prezența Lui, știind că El este intim cu tine și tu cu El. Aceasta este lucrarea Duhului care îți dă acel sentiment de intimitate.

John Donne, poetul și marele predicator care a devenit decan al Catedralei Sfântul Pavel în 1621, a scris acest imn adresat lui Dumnezeu Tatăl, într-o perioadă a vieții sale în care era cuprins de unele dintre aceste temeri. Ascultați ce a scris, este pur și simplu minunat. „Vei ierta păcatul cu care am început, care a fost păcatul meu, chiar dacă a fost săvârșit înainte? Vei ierta păcatul acela prin care am trecut și prin care încă trec, deși încă îl deplâng? Când vei fi terminat, nu vei fi terminat, căci mai am”. Și în acel vers anume, el spune pur și simplu: „Doamne, se pare că acesta este păcatul meu, deși mulți oameni l-au comis. Și eu îl fac, vin și cer iertare, iar apoi îl fac din nou. Și când ai terminat cu mine o dată, nu ai terminat cu mine, mă întorc”. Și el simțea povara păcatului său. Și spune în al doilea vers: „Am un păcat al fricii că, atunci când îmi voi țese ultimul fir, voi pieri pe țărmul Tău. Dar jură pe Tine Însuți că, la moartea mea, Fiul Tău va străluci așa cum strălucește acum și până acum, și, odată ce ai făcut asta, ai terminat. Nu mă mai tem”. Oh, asta e minunat. Dacă vei jura doar că, la moartea mea, Fiul Tău va fi încă acolo și va străluci așa cum a strălucit înainte, nu am nicio teamă. Și, desigur, Dumnezeu a făcut asta în Cuvântul Său. Așadar, Duhul lui Dumnezeu produce încrederea în inimile noastre.

Și un ultim gând, și vom încheia aici, versetul 16: suntem călăuziți de Duhul, eliberați de Duhul și învățați de Duhul. Duhul Însuși mărturisește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Știți, în acel sistem roman de înfiere, știți ce trebuia să aveți pentru ca înfierea să fie definitivă? Șapte martori. Așa este. Conform studiului lui William Barclay asupra legii romane, el spune că trebuiau să fie șapte martori. Așa că... atât de importantă era înfierea. Înțelegeți ideea? Ce se întâmplă dacă ești înfiat într-o familie și spui: „Eu, am fost adoptat în această familie, eu sunt moștenitorul de drept”. Iar ei spun: „Păi, tatăl a murit, prietene, tatăl a murit acum, moștenirea ne revine nouă”. Nu-i așa? Ai avea de-a face cu o ceartă, nu-i așa? Cu toți copiii care s-au născut în familie în mod natural? Așa că trebuia să ai șapte martori. Adică, ar fi greu să omori șapte martori, nu-i așa? Și astfel, imediat ce tatăl murea, toți acești martori ar fi ieșit la iveală. „Oh, da, am fost cu toții acolo”. Șapte martori.

Și așa se face că Duhul Sfânt vine să ne susțină mărturia. Iar Duhul Sfânt ne susține aceeași mărturie. Noi putem spune: „Eu aparțin lui Dumnezeu. Sunt copilul lui Dumnezeu”. Și cineva ar putea zice: „Nu ne lua de fraieri. Nu ai niciun drept să moștenești tronul lui Dumnezeu, cine te crezi? Lucrez cu tine; ți-am văzut mărturia. Nu ești creștin. Am văzut cum te comporți, cum vorbești. Ai dat-o în bară, prietene”.

Sau s-ar putea să îți spui: „Doamne, am dat greș de atâtea ori, poate că nu sunt un copil al lui Dumnezeu”. Iar Duhul Sfânt spune: „Hmm! Eu am fost acolo. Ești. Și Eu sunt martorul și mărturisesc împreună cu duhul tău”. Și când te ridici și spui: „Da, aparțin lui Dumnezeu și da, sunt un copil al lui Dumnezeu”, Duhul Sfânt vine lângă tine și spune: „El este”. Și cred că este din nou lucrarea tainică a Duhului lui Dumnezeu dinlăuntrul nostru, care ne confirmă duhurilor noastre că suntem copii ai lui Dumnezeu. Așadar, când cineva ar vrea să ne ia asta, așa cum se spune mai târziu în capitol, și ar vrea să ne condamne și să ne pună vreo vină în cârcă, și când Satan, care este marele acuzator, vrea să vină și să ne acuze, spunând: „Tu nu aparții lui Dumnezeu, cine te crezi? Tu, cu toate păcatele din viața ta? Tu, care ești neîndeplinit? Tu nu aparții lui Dumnezeu”. Ceva din inima noastră spune: „Ba da, aparțin, ba da, aparțin”. Iar Duhul vine lângă noi și spune: „Da, aparții”. Și El, apropo, este numit de Isaia „Duhul cu cele șapte aspecte”. O coincidență interesantă?

Așadar, există o mărturie dublă. Cred că sunt mulți oameni în lume care spun: „Sunt un copil al lui Dumnezeu, sunt un copil al lui Dumnezeu”, și o spun doar ei înșiși pentru că nu este adevărat. Și nu există o confirmare din partea Duhului Sfânt. Și poate că ei cred că, dacă o spun suficient de mult timp, se vor convinge singuri că este într-adevăr adevărat, dar nu există o convingere interioară că este într-adevăr adevărat. „Ei bine, trebuie să... Merg la o biserică și sunt foarte religios. Îi aparțin lui Dumnezeu. Da, îi aparțin”. Dar asta este cu totul altceva decât atunci când tu și cu mine spunem: „Da, îi aparținem lui Dumnezeu”. De unde știi asta? Pentru că am în inimă sentimentul confirmării Duhului lui Dumnezeu că îi aparțin Lui. Ce gând minunat!

Vreau să închei acest subiect invitându-vă să priviți două pasaje. 2 Petru 1, și doar pe scurt, foarte pe scurt. Trebuie să înțelegeți acest pasaj, și nu voi intra în detalii pentru că am făcut-o deja. Dar cum vă puteți bucura cu adevărat de această lucrare a Duhului? De lucrarea Duhului care ne călăuzește, ne eliberează și ne îndrumă? Cum vă puteți bucura de aceasta? Ei bine, în 2 Petru 1 se spune că ni s-au dat, prin puterea divină a lui Dumnezeu, făgăduințele lui nespus de mari și scumpe, versetul 4. „ca prin ele să vă faceți părtași firii dumnezeiești, după ce ați fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte”. Cu alte cuvinte, ne spune că am fost mântuiți. Am fost transformați. Și apoi spune astfel: „De aceea, dați-vă și voi toate silințele ca să uniți cu credința voastră fapta; cu fapta, cunoștința; cu cunoștința, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de frați; cu dragostea de frați, iubirea de oameni”, și începeți să adăugați aceste lucruri în viața voastră. Și asta se întâmplă când oamenii umblă în Duhul, când urmează călăuzirea Lui, când trăiesc în libertatea pe care El le-o dă, când aud glasul Lui care le vorbește și, pe măsură ce umblă pe această cale, nu vor fi niciodată leneși sau neroditori. Nu vei fi sterp sau neproductiv, ci vei fi productiv. Dar dacă nu faci asta, versetul 9, vei fi orb și nu vei putea vedea departe și vei uita că ai fost vreodată mântuit.

Înțelegi ideea acestui pasaj? Adică, siguranța mântuirii vine prin roadele pe care le produci în viața ta prin umblarea în Duhul. Duhul este acolo și Duhul vrea să te călăuzească și vrea ca tu să strigi „Ava, Tată”, să ai o relație de intimitate cu Dumnezeu și vrea să-i spună duhului tău că ești răscumpărat, dar El îți spune aceste lucruri și tu le auzi și le crezi atunci când Îl asculți explicând Cuvântul lui Dumnezeu și când urmezi îndemnurile Lui spre ascultare. Și de îndată ce nu faci asta, vei uita, vei fi orb, vei uita că ai fost curățit. Așa că versetul 10 spune: „De aceea, fraților, căutați cu atât mai mult să vă întăriți chemarea și alegerea voastră”. Nu sigură pentru Dumnezeu, El știe, ci sigură pentru cine? Sigură pentru voi. „Căci, dacă faceți lucrul acesta, nu veți aluneca niciodată”. Veți ști că există o cale de intrare pentru voi în Împărăție; asta spune versetul următor.

Așadar, siguranța mântuirii noastre este lucrarea Duhului. Nu mai aveți parte de nicio osândire, preaiubiților, dar nu vă puteți bucura de această stare de lipsă de condamnare decât dacă răspundeți la lucrarea interioară a Duhului lui Dumnezeu, care vă călăuzește, care vă dă acea atitudine minunată a inimii care se grăbește în prezența lui Dumnezeu și strigă: „Ava, Tată”. Și vă spun ceva: dacă nu umblați în Duhul Sfânt, în ascultare de voia Lui, nu veți simți călăuzirea Lui, nu-i așa? Și dacă nu umblați în conformitate cu voia Lui și nu urmați îndemnurile Lui sfințitoare, nu veți simți că aveți acces la Dumnezeu. Am avut oameni, care mi-au spus, în aceeași situație: „Nu pot să mă rog”. Ați auzit vreodată pe cineva spunând asta? „Nu pot să mă rog”.

Și, mai mult, când încerci să te convingi că ești cu adevărat creștin, nu vei auzi nici mărturia de confirmare a Duhului Sfânt. Pentru că aceasta vine la cei care umblă în Duhul. El este Cel care eliberează, El este Cel care călăuzește, El este Cel care vorbește, dar dacă ești la distanță, nu vei ști asta.

Și un ultim pasaj, 1 Ioan 3:18. „Copilașilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta și cu adevărul”. Nu te limita la a spune, ci fă-o. „Prin aceasta știm că suntem în adevăr”. De unde știi că ești creștin? De unde știi că aparții adevărului? De unde știi că aparții lui Cristos? „Prin aceasta știm că suntem din adevăr și ne vom liniști inimile înaintea Lui”. Cum îți liniștești inima că ești mântuit? Fiind sigur că ceea ce faci nu este doar vorbă, ci ce? Acțiune, faptă și adevăr. „În orice ne osândește inima noastră; căci Dumnezeu este mai mare decât inima noastră și cunoaște toate lucrurile; Preaiubiților, dacă nu ne osândește inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu. Și orice vom cere vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui și facem ce este plăcut înaintea Lui. Și porunca Lui este să credem în Numele Fiului Său, Isus Cristos, și să ne iubim unii pe alții, cum ne-a poruncit El. Cine păzește poruncile Lui rămâne în El, și El în el. Și cunoaștem că El rămâne în noi (prin ce?) prin Duhul pe care ni L-a dat”.

Pe măsură ce umbli în ascultare, pe măsură ce păzești poruncile Lui, inima ta nu te condamnă. Și spui: „Nu mai sunt condamnat. Mă aflu într-o stare de lipsă de condamnare. Inima mea nu mă condamnă”. Și de unde știi asta? Pentru că trăiești în adevăr și te supui nu doar cu vorba și cu limba, ci cu fapta și cu adevărul; și pe măsură ce mergi pe această cale, inima ta nu te va condamna, iar prin credincioșia și ascultarea ta, vei ști că rămâi în El. Și cine îți dă această încredere? La sfârșitul versetului 24: „Prin Duhul”. Este, așadar, lucrarea Duhului Sfânt să ne asigure de starea noastră de lipsă de osândire, afirmând că am fost înfiați ca și copii ai lui Dumnezeu. Și El face această lucrare tot timpul. Doar că, uneori, ne îndepărtăm de sunetul glasului Său și pierdem acea încredere.

Doamne, când mă gândesc la ceea ce face Duhul pentru noi, nu este minunat? O, Doamne, toate lucrurile pe care le face El pentru noi: ne eliberează de legea păcatului și a morții, ne împuternicește să învingem păcatul, ne confirmă că suntem copii ai lui Dumnezeu. Cât de glorios!

Era odată un bătrân predicator din Cornish pe nume Billy Bray, care era atât de entuziasmat de ceea ce făcea Dumnezeu în viața lui, încât a scris următoarele: „Nu pot să nu-L laud pe Domnul. Când merg pe stradă, ridic un picior și parcă acesta spune: «Slavă». Apoi ridic celălalt picior și parcă acesta spune: «Amin». Și așa continuă toată ziua”.

Ei bine, când te gândești la ce a făcut Dumnezeu pentru noi, este doar slavă și amin.