Vom privi Cuvântul lui Dumnezeu în această seară, Romani capitolul 8, în cadrul studiului nostru în desfășurare al grandioasei epistole al lui Pavel către romani. Și ne întoarcem la textul bogat al capitolului 8, versetele 1-4. Și cred că există ceva în mine care dorește să rămână aici și să nu plece niciodată, pentru că este un pasaj atât de minunat, e extraordinar. Permiteți-mi să vi-l citesc din nou, ca introducere pentru studiul nostru din această seară.

„Acum, dar, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Cristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viață în Hristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului și a morții. Căci – lucru cu neputință Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimițând, din pricina păcatului, pe însuși Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului”.

Acum am împărțit acest pasaj în patru părți. Și de câteva săptămâni încoace parcurgem aceste părți. În primul rând, există realitatea, marea realitate a lipsei condamnării din versetul 1. Și am privit la această mare realitate: „Acum dar nu mai este nicio osândire pentru cei ce sunt în Cristos Isus”. Iar adevărul, așa cum am observat, este pur și simplu acesta: pentru cei care sunt în Cristos, uniți de El prin credința mântuitoare, nu există condamnare. Adică ei nu vor fi niciodată judecați, nu vor fi niciodată pedepsiți în cele din urmă pentru păcatul lor, deoarece pedeapsa pentru păcatul lor a fost purtată de Cristos, iar ei, în El, au plătit prețul și au înviat pentru a umbla într-o viață nouă. Așadar, prin faptul că suntem în Isus Cristos, suntem scutiți de judecata dreaptă și definitivă asupra păcatului.

Acum, permiteți-mi să vă reamintesc că, deși nu vom fi niciodată judecați în mod definitiv pentru păcat, vom fi disciplinați pentru acesta. Există un proces de purificare, așa cum am spus. Într-un anumit sens, Domnul ne pedepsește, după cum spune Evrei 12, pentru a ne aduce la maturitate, pentru a-Și desăvârși lucrarea în noi. Dar acesta este singurul lucru pe care îl vom cunoaște în ceea ce privește pedepsirea pentru păcat, deoarece pedeapsa supremă și definitivă pentru păcatul nostru a fost deja plătită de Isus Cristos. Și pentru că suntem în El, așa cum spune Romani 6, am murit acea moarte și am înviat la o viață nouă. Și chiar dacă avem prezența păcatului în trupul nostru, așa cum spune Romani 7, și chiar dacă Domnul ne poate disciplina pentru păcatele pe care le săvârșim, nu vom fi niciodată supuși judecății finale asupra păcatului care duce la condamnarea veșnică, pentru că Cristos a plătit acea pedeapsă. O, ce adevăr glorios! Aceasta este realitatea acestor patru versete.

Motivul care reiese din această realitate este prezentat în versetul 2. Iată motivul care este adevărat, motivul pentru care nu există condamnare: „În adevăr, legea Duhului de viață în Hristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului și a morții”. Și am spus că legea Duhului vieții în Cristos Isus se referă la Evanghelie. Evanghelia, care ne este dată prin puterea Duhului Sfânt, ne aduce la viață în Cristos Isus și, prin urmare, suntem eliberați de puterea, autoritatea, stăpânirea și dominația suverană a păcatului care duce la moarte. Am fost eliberați de acesta prin legea care este, de fapt, Evanghelia care ne vine prin Duhul Sfânt.

Și aș dori doar să vă reamintesc că Evanghelia este o lege. Iar prin „lege”, apostolul se referă la ceva care ne obligă, ceva care ne impune cerințe, ceva care conține în mod inerent porunci cu consecințe în caz de încălcare sau respingere. Și Evanghelia este o lege. Este porunca: „Crede în Domnul Isus Cristos și vei fi mântuit”. „Iar cine nu crede va fi (ce?) osândit”, spune Ioan 3. Așadar, există o lege în Evanghelie. Și este o lege la fel de mult ca orice altă lege pe care a dat-o Dumnezeu. Dacă o crezi, vei fi binecuvântat. Și dacă nu o asculți, vei fi condamnat. Și am primit legea, iar legea Evangheliei este numită aici „legea Duhului”, Duhul care dă viață în Cristos Isus, mesajul mântuirii.

Așadar, nu avem parte de nicio condamnare, aceasta este realitatea. Motivul este următorul: pentru că am fost eliberați de pedeapsa păcatului și a morții prin viața care ne-a fost dăruită în Cristos, prin Evanghelia adusă în inimile noastre de către Duhul Sfânt. Cum s-a întâmplat acest lucru? Calea este descrisă în versetul 3. Realitatea duce la motiv și la cale. Ce cale... Cum a făcut Dumnezeu acest lucru? Ei bine, lipsa condamnării a venit prin îndreptățire, iar îndreptățirea a venit prin substituție. Astfel, cuvântul-cheie al versetului 3 este substituția. „Căci – lucru cu neputință Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimițând, din pricina păcatului, pe însuși Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului”. Aici este vorba despre substituție. Aceasta este calea pe care Dumnezeu a folosit-o pentru a realiza îndreptățirea, pentru ca El să ne poată acorda lipsa condamnării: substituția, Cristos a luat locul nostru.

Acum, observați din nou foarte pe scurt acest verset, pentru că ne-am oprit asupra lui data trecută și nu vreau să ocolesc subiectul, dar el spune: „lucru cu neputință Legii”. Acum, Legea putea să convingă de păcat, nu-i așa? Capitolul 7: Când a venit Legea, „păcatul a înviat, și eu am murit”. Legea îmi arată cât de păcătos sunt. Legea poate condamna pentru păcat. Legea poate dezvălui păcatul. Legea poate stârni păcatul. Oriunde există o prohibiție, există potențialul de a stârni păcatul. Legea a venit și a spus: „Nu face asta și nu face aia și nu face asta și nu face aia”. Și când ne-am uitat la viețile noastre și am văzut că am făcut toate acele lucruri, Legea ne-a trezit conștiința păcatului. Așadar, Legea poate stârni păcatul și îl poate condamna pe păcătos.

Dar el spune aici, în versetul 3: „lucru cu neputință Legii”. Iar ceea ce Legea nu a putut face este precizat la sfârșitul versetului: nu a putut condamna păcatul. Ea poate condamna păcătosul, dar nu poate condamna păcatul. Ea poate distruge păcătosul, dar nu poate elimina problema, înțelegeți? Legea nu poate decât să dezvăluie păcatul, nu îl poate distruge. Iar ceea ce avem nevoie în cele din urmă este ca păcatul să fie distrus, nu-i așa? Și aceasta este promisiunea lui Dumnezeu, că prin moartea substitutivă a lui Isus Cristos a fost dată lovitura de grație împotriva păcatului. Iar Cristos a condamnat sau a sortit la distrugere păcatul, iar Legea nu a putut face asta.

Chiar ritualurile religioase din Vechiul Testament, ceremoniile religioase nu au putut face asta. În cartea Evreilor se spune, în câteva locuri, practic acest lucru; în Evrei 9:9 se spune că lucrurile din cortul întâlnirii, darurile și jertfele nu puteau să-l facă desăvârșit pe cel care îndeplinea slujba. Vedeți, nici măcar jertfele nu puteau, în ultimă instanță, să înlăture păcatul. Nu puteau face asta. Ele nu puteau decât să simbolizeze singura persoană care putea face acest lucru. În capitolul 10, versetul 1 din Epistola către Evrei, se face o afirmație foarte importantă în 10:1: „În adevăr Legea (și apoi sărim peste mica paranteză, Legea, sărim mai jos cu vreo trei rânduri) nu poate niciodată, prin aceleași jertfe care se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvârșiți pe cei ce se apropie”. Legea nu ne-ar putea face niciodată desăvârșiți. Legea nu ne-ar putea elimina niciodată păcatul. Tot ce poate face este să scoată în evidență păcatul. Și, prin urmare, scoțând în evidență păcatul, ne arată că avem nevoie de ce? De un Mântuitor. Dar legea nu poate face nimic pentru a distruge păcatul. Ea poate doar să-l scoată în evidență.

Observați versetul 4 din capitolul 10: „căci este cu neputință ca sângele taurilor și al țapilor să șteargă păcatele”. Cu alte cuvinte, nu se poate realiza prin Lege. Legea ne impune anumite cerințe, nu-i așa? Vorbim despre Legea divină a lui Dumnezeu, despre standardele morale ale lui Dumnezeu, despre Legea morală. Ea ne impune anumite cerințe. Ea spune: „Să nu minți, să nu înșeli, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, să nu preacurvești, să nu poftești, să nu ai alți dumnezei în afară de Dumnezeul cel adevărat” și așa mai departe. Există multe legi etice și morale pe care Dumnezeu le-a dat și care revelează natura Sa neschimbătoare. Iar Legea impune cerințe trupului corupt. Și am văzut că, în Romani 7, creștinul se confruntă cu adevărat cu această luptă, deoarece, pe de o parte, el spune că Legea lui Dumnezeu este sfântă, bună și dreaptă, iar pe de altă parte, spune: „Dar văd o altă lege în mădularele mele, și anume legea păcatului, care se luptă împotriva Legii lui Dumnezeu”. Și el strigă cu privire la propria sa mizerie.

Așadar, Legea impune cerințe asupra firii corupte care nu poate împlini aceste cerințe. Oh, putem face acest lucru parțial prin harul lui Dumnezeu, dar nu în întregime. Așa că, oricât de bună ar fi Legea lui Dumnezeu și oricât de minunate ar fi ceremoniile Sale, ele nu pot înlătura păcatul în mod definitiv. Astfel, ceea ce se întâmplă este că Legea devine pentru noi o manifestare a păcatului nostru, menită să ne conducă la Mântuitorul, care singur poate aduce judecata asupra păcatului. Și asta spune acest verset. Priviți-l din nou, de la început: „Căci – lucru cu neputință Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimițând, din pricina păcatului, pe însuși Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului”, și, dacă îmi permiteți să adaug, a făcut-o. Și ce a făcut El? A condamnat păcatul, iar Legea nu putea face acest lucru. Și, prin urmare, ne întoarcem exact la ceea ce am învățat în cartea Romani, și anume că nimeni nu va fi îndreptățit prin faptele Legii, deoarece Legea nu poate elimina păcatul – lucru foarte important. Dar Dumnezeu a condamnat păcatul. Și aceasta înseamnă nu doar că a pronunțat o sentință asupra lui, ci înseamnă că l-a condamnat la pierzare și distrugere. Și tocmai prin moartea lui Isus Cristos păcatul a fost învins definitiv, pentru că, vedeți voi, păcatul și-a adunat toată puterea, a aruncat-o asupra lui Cristos și a pierdut. Când El a ieșit din mormânt trei zile mai târziu, păcatul nu și-a mai putut păstra prada, nu-i așa? Și s-a arătat... S-a arătat că a fost învins. Astfel, Dumnezeu, prin Cristos, a condamnat păcatul care ne-a condamnat pe noi. Și noi toți, cei care suntem în Isus Cristos, devenim beneficiari ai judecății păcatului prin crucea lui Cristos, care ne-a eliberat de pedeapsa păcatului. Ne-a eliberat de puterea păcatului și, într-o zi, ne va elibera de prezența păcatului. Ce gând minunat.

Și astfel, concluzionăm că la Golgota s-a dat o lovitură fatală păcatului. Și asta a vrut să spună Pavel în 1 Corinteni 15 când zice: „,Unde îți este biruința, moarte? Unde îți este boldul, moarte?’ Boldul morții este păcatul; și puterea păcatului este Legea. Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruința prin Domnul nostru Isus Cristos”. Minunată idee.

Cum a făcut Dumnezeu acest lucru? Să ne întoarcem la versetul 3. Să reluăm de unde am rămas data trecută. Cum a făcut El acest lucru? Priviți ce spune textul: „Dumnezeu a osândit păcatul (sfârșitul versetului) în firea pământească”. El a făcut-o în trup. Nu a făcut-o din cer. A făcut-o de pe pământ. Nu a făcut-o ca Dumnezeu, ci ca om. A făcut-o în trup, adică în trupul Său, în natura umană, în trupul lui Isus Cristos. Și El a purtat toată greutatea judecății lui Dumnezeu asupra păcatului. Și El l-a învins. Păcatul s-a năpustit asupra Lui cu tot ce putea arunca iadul, iar păcatul a pierdut. Și astfel, în firea pământească, adică în umanitatea Mântuitorului, acel păcat a fost învins prin moartea Sa pe cruce.

În Ioan 6:51 vă atrag atenția asupra unui verset minunat: „Eu sunt Pâinea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; (ascultați aici) și pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu pe care Îl voi da pentru viața lumii”. Vedeți, Dumnezeu a condamnat păcatul în trupul lui Isus Cristos, care Și-a dat trupul, umanitatea Sa, trupul Său pe cruce. De aceea, când venim la Masa Domnului, luăm pâinea, nu-i așa? Și ne amintim că El Și-a dat trupul pentru noi. Iar astfel, păcatul a fost distrus pe cruce. A fost dată o lovitură fatală. O, Dumnezeu mai acordă păcatului încă un timp să-și urmeze cursul, dar sentința este deja în vigoare. Iar osânda și distrugerea vor veni la a doua venire a Mântuitorului, când El îi va aduna pe toți cei răi și îi va alunga din prezența Sa pentru totdeauna, iar moartea, iadul și toate celelalte vor fi aruncate în iazul de foc pentru totdeauna, iar păcatul va fi eliminat pe veci din prezența sfântă a lui Dumnezeu. Dar osânda păcatului este scrisă pe crucea lui Isus Cristos.

Așadar, pentru cei care Îl cunosc pe Isus Cristos, păcatul este condamnat. Doamne, ce veste bună este aceasta, că în cele din urmă vom cunoaște biruința asupra păcatului. Iar această viață pe care o trăim este oricum atât de scurtă, încât vom putea petrece eternitatea fără niciun deranj din partea păcatului, pentru că acesta a fost condamnat.

Vreau doar să vă atrag atenția asupra unui pasaj din Vechiul Testament pe care nu-l putem ignora, este Isaia 53. Acesta vorbește despre frumusețea, măreția și minunea lui Cristos întrupat, care a luat asupra Sa păcatul nostru. În Isaia 53, versetul 4, se spune: „Totuși El suferințele noastre le-a purtat, și durerile noastre le-a luat asupra Lui, și noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit (și apoi urmează acest verset minunat, minunat). Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți. Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura. El a fost luat prin apăsare și judecată. Dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese șters de pe pământul celor vii și lovit de moarte pentru păcatele poporului meu?”

Versetul 11: „Va vedea rodul muncii sufletului Lui și Se va înviora. Prin cunoștința Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulți oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu și (aici este) va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor”. Aceasta este perspectiva Vechiului Testament asupra a ceea ce a făcut Cristos pe cruce. El a luat locul nostru, a condamnat păcatul în trupul Său în locul trupului nostru neputincios... al trupului nostru incapabil.

În Ioan 1, unde Isus apare acolo unde se află Ioan Botezătorul, vă amintiți acea mare declarație, versetul 29, în care Ioan spune: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care (Ce face?) ridică păcatele lumii” Pe cruce, El a condamnat păcatul, aplicându-i o pedeapsă divină.

Acum priviți înapoi din nou versetul 3. Există câteva afirmații în acest verset care sunt atât de profunde încât am putea petrece săptămâni întregi discutând despre profunzimea lor, dar vreau doar să vă ofer o înțelegere generală și vom trece la versetul 4. „Căci – lucru cu neputință Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimițând, din pricina păcatului, pe însuși Fiul Său”. Această frază, „trimițând pe însuși Său Fiu”, reprezintă esența și inima Evangheliei, deoarece ne spune că Isus Cristos nu este doar un om. El este propriul Fiu al lui Dumnezeu, trimis de Dumnezeu. Iar acest lucru se repetă de-a lungul Evangheliilor, pe măsură ce Isus ne este prezentat. În capitolul 1 din Ioan, de exemplu, în acea mărturie măreață despre identitatea lui Cristos, se spune în versetul 14: „Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi plin de har și de adevăr, și noi am privit slava Lui, o slavă ca slava Singurului Născut din Tatăl”. Când L-am văzut, am recunoscut că slava Lui era aceeași slavă ca cea pe care o are Dumnezeu.

Iar apoi, în versetul 18: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu. Singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”. Cu alte cuvinte, dacă vrei să vezi cum este Dumnezeu, privește la Cristos. Și mai târziu, Isus le-a spus ucenicilor în Ioan 14: „De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ați cunoscut? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut (pe Cine?) pe Tatăl”.

Și, din nou și din nou în epistole, găsiți o afirmație repetată de multe, multe ori: „Dumnezeul și Tatăl Domnului nostru Isus Cristos”. Iar ceea ce spune această afirmație în repetate rânduri este că Dumnezeu și Cristos sunt de aceeași esență. Nu este vorba despre o relație de tip „phileo” între tată și fiu, în sensul în care se pune accentul pe prietenie, ci mai degrabă în sensul în care se pune accentul pe esență, pe aceeași natură: Dumnezeul și Tatăl Domnului nostru Isus Cristos.

Și vă amintiți când Isus a spus: „Tatăl Meu lucrează și Eu de asemenea lucrez”, în Ioan, ei au luat pietre ca să-L ucidă cu pietre pentru că Se făcea (Cum?) deopotrivă cu Dumnezeu. Iar acea mare afirmație, „Dumnezeu a trimis în lume pe Singurul Său Fiu”, preaiubiților, asta înseamnă că, Isus Cristos provine din Tatăl, este în sânul Tatălui, Îl declară pe Tatăl, Îl revelează pe Tatăl, pentru că El este unul cu Tatăl în esență.

Există o a doua afirmație importantă în versetul 3: „Trimițând pe însuși Fiul Său”, iar aceasta este o afirmație extrem de magistrală a Duhului Sfânt, „într-o fire asemănătoare cu a păcatului”. Aceasta este o afirmație foarte perspicace. Dacă s-ar fi spus: „L-a trimis în asemănarea trupului”, ar fi fost o erezie, deoarece Isus nu era în asemănarea trupului, ci era trup. Dar aici se spune că El era în homoiōma, în asemănarea trupului păcătos. Dacă s-ar fi spus că El este în asemănarea trupului, am fi spus: „Ei bine, El este ceva diferit, un fel de trup”. Și dacă ar fi spus: „El L-a trimis pe propriul Său Fiu în trup păcătos”, am fi spus: „Atunci El era un păcătos ca noi”. Așadar, El a trebuit să formuleze cu grijă afirmația și, prin minunata Sa omnisciență, Duhul Sfânt folosește ceea ce numim hapax legomena, o expresie care nu mai apare nicăieri altundeva în Biblie. El era în asemănarea trupului păcătos. El era pe deplin trup, dar asemănător trupului păcătos doar în sensul că nu era păcătos. „Asemănător, dar nu identic”, asta înseamnă. Duhul Sfânt este foarte, foarte precis pentru ca noi să nu-L considerăm pe Isus drept păcătos.

Evrei 7:26 Îl descrie ca pe un mare preot care este sfânt, nevinovat, fără pată, separat de păcătoși, curat, fără prihană, fără pată, separat de păcătoși. El a venit în trup, dar doar asemănător cu trupul păcătos, pentru că El nu a cunoscut păcatul. Precizia minunată a Cuvântului lui Dumnezeu.

Astfel, Pavel apără în mod minunat lipsa de păcat a lui Cristos. El arată că, atunci când Tatăl L-a trimis pe Fiul în lume, L-a trimis într-un mod care L-a adus în cea mai strânsă relație posibilă cu omenirea păcătoasă, fără ca El Însuși să devină păcătos. El nu a fost niciodată un păcătos, dar nu este interesant cât de aproape a ajuns? A fost socotit ca un păcătos, nu-i așa? Și pe cruce El a devenit de fapt păcat pentru noi, Cel care nu a cunoscut păcatul, ca noi să devenim neprihănirea lui Dumnezeu în El. Mare adevăr. Evrei 9:28 spune: „tot așa, Cristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora”, pentru a purta păcatele multora.

Există o frază finală în verset care necesită atenția noastră. Dumnezeu L-a trimis pe propriul Său Fiu, adică pe Cel care era una cu El Însuși, de aceeași esență și natură, în asemănarea trupului păcătos, adică pe deplin trup, dar doar asemănător trupului păcătos, și care, deși diferit de trupul păcătos, a devenit în cele din urmă purtătorul tuturor păcatelor întregului trup păcătos. „Și L-a trimis să poarte păcatul”. Acum, dacă vreți vreodată să știți de ce a venit Cristos, subliniați doar aceste două cuvinte. De aceea a venit El, pentru păcat. El nu a venit să fie un exemplu bun, nu a venit să ne arate ce înseamnă iubirea, deși a făcut ambele lucruri. El a venit pentru păcat. A venit, rețineți bine, în termeni epistolei către evrei, în termeni ai Vechiului Testament, ca jertfă pentru păcat, nu-i așa? Și vă amintiți că, atunci când a vorbit despre moartea Sa, a spus: „De aceea am venit în lume.” În Ioan 12, El a subliniat toate acestea. A venit să moară. A venit pentru păcat, cu scopul de a se ocupa de păcat, cu scopul de a fi jertfa pentru păcat.

Știți ce s-ar fi întâmplat dacă Isus n-ar fi murit? Dacă ar fi venit în lume doar ca să ne învețe și să ne spună poruncile lui Dumnezeu, să ne arate cât de mult ne iubește Dumnezeu și să ne dea un exemplu de viață, știți ce ar fi fost? Ar fi fost la fel ca Legea; tot ce ar fi făcut ar fi fost să ne condamne din nou. Pentru că, dacă ar fi venit în lume și ar fi trăit doar o viață perfectă, tot ce am face ar fi să ne uităm la El, să ne uităm la noi și să vedem cât de imperfecți suntem. Și asta nu ne-ar fi ajutat cu nimic mai mult decât ne-a ajutat Legea. Am fi rămas blocați în aceeași situație. Am fi avut nevoie de un Mântuitor care nu era prezent. Așadar, nu era suficient ca Isus să vină. Și nu te poți apropia de El cu vreo prostie condescendentă despre faptul că El ar fi un bun exemplu, pentru că am avut o mulțime de astfel de exemple în Lege și nu ne-au ajutat cu nimic, ci doar ne-au condamnat sufletele la iad. Iar când a venit Cristos, El nu a venit să reitereze aceeași forță condamnatoare a Legii; El a venit și ne-a arătat standardul perfect, iar apoi a murit pe cruce pentru a face față incapacității noastre de a îndeplini acel standard. Așadar, El a venit pentru păcat, pentru păcat, nu doar ca să fie un alt condamnator, ci ca să fie Cel care ne-a eliberat de condamnare.

Este o lucrare glorioasă pe care a săvârșit-o Fiul, nu-i așa? Dumnezeu L-a trimis pe Fiul să facă asta. William Haldane, marele comentator de acum mulți ani, a spus: „Tatăl își asumă rolul de judecător împotriva propriului Său Fiu pentru a deveni Tatăl celor care erau dușmanii Săi. Tatăl îl condamnă pe Fiul iubirii Sale pentru ca să-i poată absolvi pe copii de mânia Sa”. Am încheiat citatul.

Așadar, vedeți în moartea lui Cristos iubire și dreptate, întrucât El este pedepsit pentru noi și, în acest proces, pedepsește păcatul. Măreț adevăr.

Mai este o idee aici și aș vrea să o urmăriți împreună cu mine. Este atât de multă teologie aici și nu vreau să transform acest moment într-o lecție de seminar. Dar Epistola către Romani este cam așa, știți, ați învățat asta până acum. Adică, nu e doar despre inimi și flori, oameni buni, trebuie să vă puneți puțin mintea la contribuție cu această carte. Dar este bogată.

Vreau doar să mai adaug o idee. Isus ne-a arătat, de asemenea, o umanitate perfectă, o umanitate perfectă. L-a învins pe Satan de fiecare dată când acesta a venit. A învins ispita de fiecare dată când aceasta a venit. Fiecare încercare, fiecare ispită pe care păcatul i-a adus-o, Isus Cristos a învins-o. Și, prin urmare, El a negat dreptul păcatului de a avea vreun loc în viața umană normală a unui copil al lui Dumnezeu cu adevărat restaurat și regenerat. El ne-a arătat că păcatul nu are stăpânire asupra noastră prin această demonstrație. Stăpânirea păcatului asupra trupului omenesc a fost zdrobită când a întâlnit pe Isus Cristos și a fost învinsă. Vedeți voi, fiecare ființă umană care a trăit vreodată a fost atacată de păcat și de fiecare dată a pierdut, fiecare dintre ei. A existat un singur om pe fața acestui pământ care a trăit vreodată, care a fost atacat de păcat și nu a căzut niciodată, și acela a fost Isus Cristos. Păcatul L-a întâlnit, L-a pus la încercare și a fost învins complet. Prin urmare, păcatul a fost obligat să-și cedeze supremația asupra trupului învingătorului, iar Cristos a devenit astfel suveranul asupra păcatului.

Veți spune: „Ce înseamnă asta?” Înseamnă pur și simplu că tu, în Cristos, poți experimenta aceeași putere cu care El a învins păcatul în viața Sa, pentru a învinge păcatul în propria ta viață. Legea nu a putut face asta. Legea nu poate da omului puterea de a birui păcatul, dar Cristos care locuiește în tine poate. Este un gând minunat. Așa că îți spun, în calitate de creștin, dacă păcătuiești, nu ai nicio scuză.

Vei zice: „Dar sunt slab”. Știu, și o vei face. Dar tot nu este necesar, deoarece victoria este disponibilă în Isus Cristos. Sau poate vei zice: „Ei bine, este o tensiune destul de dificilă, pentru că, pe de o parte, mă regăsesc în Romani 7; nu pot să fac nimic, pentru că este vorba de firea mea și de umanitatea mea”. Și asta este adevărat, în general. Dar păcatele specifice se datorează faptului că cedezi. Și în acele momente, puterea lui Cristos îți stă la dispoziție. El promite asta. Căci Biblia spune: „Cel ce este în noi este mai tare decât cel ce este în lume”.

Așadar, suntem recunoscători că nu avem doar moartea lui Cristos, ci și viața lui Cristos în toată desăvârșirea ei, trăită prin noi. Și cred că asta ar putea sta la baza minunatului adevăr din Romani 5:10, și anume că, dacă am fost mântuiți prin moartea Lui, vom fi păstrați în mântuire prin viața Lui. Există o mare victorie asupra păcatului în moartea Lui și există o victorie continuă asupra păcatului, deoarece El trăiește veșnic pentru a mijloci pentru noi și a ne da puterea necesară pentru această victorie.

Așadar, realitatea acestui pasaj este că nu există condamnare. Motivul: îndreptățirea. Calea: substituția. Iar în final, rezultatul, versetul 4, și rezultatul este sfințirea. Rezultatul, și aici avem patru cuvinte teologice importante: condamnare, îndreptățire, substituție și sfințire. Priviți versetul 4. „Pentru ca”. Adică pentru ca, cu rezultatul ca, în scopul ca, cu țelul ca, „porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului”. Este atât de frumos. Toată săptămâna L-am rugat pe Domnul să mă ajute să exprim ceea ce simt despre acest verset minunat.

Despre ce vorbește versetul 4? Ei bine, prima afirmație este suficientă ca să te dea pe spate: „Pentru ca neprihănirea Legii să fie împlinită în noi”. Vedeți, tocmai ceea ce nu puteam face înainte, acum, în Hristos, ce se întâmplă? În El, putem face. Aici este vorba despre sfințire. Asta înseamnă sfințenie.

Acum, ce vrea să spună prin expresia „pentru ca neprihănirea Legii să se împlinească în noi”? Nu este vorba de dreptatea justificării, nu se referă la momentul în care am fost îndreptățiți, când ne-a fost dăruită neprihănirea lui Cristos prin mântuirea noastră. Nu. El nu vorbește despre dreptatea mântuitoare, dreptatea Evangheliei, dreptatea răscumpărătoare. El vorbește despre dreptatea cui? A Legii. Și ce este aceasta? Lucrurile corecte din Legea morală a lui Dumnezeu. Acum că Cristos trăiește în mine și acum că sunt în Cristos și am la dispoziție puterea Lui și Duhul Său Sfânt în care umblu, este posibil acum ca standardele morale ale legii lui Dumnezeu să fie împlinite în mine. Vedeți asta? Este minunat.

Vedeți, totul se întoarce la dorința fundamentală a lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea să realizeze Legea Sa neprihănită în voi și nu o poate face până când nu sunteți mântuiți. Vedeți, El nu o poate face doar dându-vă Legea; tot ce face Legea este să vă condamne. Trebuie să aveți un Mântuitor care să vă dea neprihănirea Sa, să plătească pedeapsa pentru păcatul vostru, să pună în voi Duhul Său, iar apoi vine capacitatea de a împlini Legea lui Dumnezeu. De aceea, în afara mântuirii și în afara lui Cristos, chiar și lucrurile bune pe care încercăm să le facem, spune Isaia, sunt ca niște haine murdare, pentru că sunt făcute fără nicio capacitate de neprihănire.

Acum este foarte important, oameni buni, să observați versetul 4. Pentru că voi ați putea spune: „Păi, nu mai sunt condamnat. Sunt... sunt în Cristos, nu mai am parte de nicio condamnare, sunt îndreptățit. Cristos a luat locul meu și acum, datorită mântuirii, sunt liber să fac orice vreau”. Nu, nu, nu. Nu ați fost mântuiți ca să faceți orice vreți. Ați fost mântuiți pentru ca Dumnezeu să poată pune în voi Duhul Său și să vă dea puterea să faceți ce? Să împliniți Legea. Vedeți voi, Legea nu se schimbă. Și poate veți zice: „Păi, mă bucur că nu mai sunt sub Lege”. Ba da, sunteți. Sunteți sub Lege. Poate veți zice: „Sunt sub har”. Așa este. Sunteți sub amândouă, la fel ca toți ceilalți care au trăit vreodată.

Veți zice: „Păi, Vechiul Testament nu este în întregime Lege?” Nu prea, pentru că, dacă ar fi fost așa, nimeni nu ar fi fost mântuit. Și, dacă vă aduceți aminte bine, Biblia spune că Avraam a crezut pe Dumnezeu și lucrul acesta i-a fost socotit ca neprihănire, că Noe a fost socotit neprihănit prin har. Acum, toată lumea se află sub Lege și sub har, dar trebuie să fii mântuit prin har pentru a putea păzi Legea lui Dumnezeu. Înțelegeți asta? Deci, lucrurile funcționează într-un fel așa. Legea te condamnă; harul te mântuiește, astfel încât să poți respecta legea. Și acum că ai fost răscumpărat, nu ai fost răscumpărat ca să faci rău, ci ai fost răscumpărat pentru prima dată în viața ta ca să faci binele. Nu ai fost mântuit ca să poți face rău fără să-ți faci griji. Ai fost mântuit pentru prima dată în viața ta ca să poți face binele. Asta spune textul.

Mă deranjează că oamenii vin și spun: „Păi, sunt sub har, așa că ce mai contează?” Nu înțelegeți scopul. Se spune chiar în versetul 4: „Motivul pentru care Cristos a făcut ceea ce a făcut a fost ca neprihănirea Legii să fie împlinită în noi”. Pavel are în vedere faptul că Dumnezeu dorește să reproducă în voi standardul Său sfânt. Știți, cred că acesta este un mesaj binevenit pentru cel care iese din Romani 7. Pentru că în Romani 7, știi, îți spui în sinea ta: „Legea este sfântă, bună și dreaptă, și cât de mult mă bucur de Lege și cât de mult tânjesc să o împlinesc”. Și te simți ca David, îți amintești, în Psalmul 119. Strigi: „Cât de mult iubesc Legea Ta, și cuvintele Tale, orânduielile Tale, mărturiile Tale, poruncile Tale”. El continuă la nesfârșit în acest fel timp de 176 de versete, spunând același lucru în fiecare verset. Dar, pe tot parcursul acestui capitol, el are această idee de bază: „Dar, Doamne, sunt cu adevărat incapabil să fac totul, și este atât de trist”. Și când ajungi la Romani 7, auzi același lucru. Știi, mă uit la viața mea și iubesc Legea Ta și vreau să o împlinesc, dar găsesc această altă lege care se războiește împotriva legii minții mele, și anume legea păcatului din trupul meu, și pur și simplu nu par să fiu în stare să o fac: „O, nenorocitul de mine”. Și apoi vine acest verset minunat din 8:1, care spune: „Acum dar, nu mai este nicio osândire”, pentru că Cristos a plătit pedeapsa supremă și, pentru că a făcut-o, în Cristos ți-a dat capacitatea, prin puterea Duhului Sfânt, de a produce Legea cea bună în tine.

Așa că nu rămâneți în mizeria din capitolul 7. Treceți la slava din capitolul 8, versetul 4, și conștientizați că, prin puterea Duhului lui Dumnezeu, puteți vedea legea lui Dumnezeu împlinită – nu perfect, nu perfect, pentru că încă aveți firea pământească, dar suficient cât să vă ofere un sentiment de bucurie, nu-i așa? Și știți care este bucuria din viața mea? Și cred că ar trebui să fie bucuria din viața fiecărui credincios. Nu este vorba că am atins perfecțiunea, nici pe departe, după cum știți bine. Nu este vorba că am atins perfecțiunea. Ci este faptul că văd în viața mea o frecvență din ce în ce mai mică a păcatului și o frecvență din ce în ce mai mare a neprihănirii. Și acesta este un motiv de bucurie. Acesta este un motiv de bucurie.

Eram în Washington D.C. și un bărbat din Baltimore s-a apropiat de mine și mi-a spus. M-a apucat de mână, mi-a strâns mâna, voia să-i dau un autograf pe Biblie. Și i-am spus: „Atâta timp cât înțelegi că nu eu am scris-o, o să fac asta”, știți. Așa că i-am semnat-o. Oamenii de acolo țin foarte mult la semnarea Bibliilor. Și mi-a făcut plăcere să fac asta. E în regulă să scriu numele meu, un mic mesaj și un verset, și doar o rugăminte să se roage pentru mine. „Știi”, a spus el, strângând Biblia la piept, știi, a spus: „O, iubesc Cuvântul lui Dumnezeu și ascult casetele și ascult emisiunea de la radio”, și a spus: „Eu doar studiez”, și: „Mă dezvolt, dar...”, a spus: „O”, oare, „Vrei să te rogi pentru mine?” Mi-a spus: „Mă numesc Dale”, și a spus: „O”: „Păcătuiesc prea mult”. Oare „Ce să fac în privința asta?”

Și am cam zâmbit ușor și i-am spus: „Crește pur și simplu și supune-te puțin câte puțin Duhului lui Dumnezeu. Nu ești ceea ce ar trebui să fii?” „Nu”. „Nu ești ceea ce erai înainte?” „Nu”. I-am spus: „Ești pe drumul cel bun”. Și așa este. Dar putem avea Legea lui Dumnezeu împlinită în noi. Să nu credeți niciodată, nici măcar pentru o clipă, că am fost mântuiți pentru a fi liberi să facem orice vrem. Nu asta este ideea deloc.

Acum, priviți la restul versetului 4 pentru un minut: „pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului”. Pot să vă sugerez că aceasta nu este o poruncă? Nu este o chemare de a umbla în Duhul; este o constatare a unui fapt. Nu poate fi altceva în contextul acestui verset și nici din punct de vedere gramatical. Nu ne cheamă să umblăm în Duhul. Spune că noi facem asta. Aceia dintre noi care au fost răscumpărați sunt cei care au intrat în sfera Duhului lui Dumnezeu.

Apropo, el continuă să clarifice acest lucru din plin în versetele 5-13. Dar în special în versetul 9: „Voi însă nu mai sunteți pământești, ci (cum?) duhovnicești, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui”. Ceea ce spune el aici este că, dacă nu ai Duhul Sfânt, nu ești creștin, nu-i așa? Deci, dacă ești creștin, ce ai? Duhul Sfânt. Așadar, ceea ce spune el este că nu ești în trup, ci ești în Duh, dacă ai Duhul Sfânt. Deci, dacă ai Duhul Sfânt, ești în Duh, iar dacă ești în Duh, ghicește cum umbli? Umbli în Duhul. Este o constatare a unui fapt în acest context. Și este o realitate că, în calitate de creștin, umbli în Duhul. Acum, cuvântul „a umbla” este cel mai vechi cuvânt folosit în Biblie pentru a descrie orientarea vieții cuiva. El indică orientarea vieții cuiva.

Este folosit în acest sens în multe locuri, și nu voi pierde timpul trecând peste toate. Luca 1:6, de exemplu, spune, vorbind despre Zaharia și Elisabeta, părinții lui Ioan Botezătorul, că amândoi erau drepți, umblând fără prihană în toate poruncile și rânduielile Domnului. Ei umblau în Legea lui Dumnezeu. Aceasta era orientarea vieții lor. Era angajamentul vieții lor.

În Efeseni, vă voi da doar încă două exemple: în 4:17 se spune: „Iată, dar, ce vă spun și mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiți cum trăiesc păgânii în deșertăciunea gândurilor lor”. Cu alte cuvinte, voi sunteți creștini, nu aveți aceeași orientare ca ei; sunteți diferiți.

În 1 Ioan 1:7: „Dacă umblăm în lumină, după cum El este lumină, avem părtășie unii cu alții, și sângele lui Isus Cristos, Fiul Lui, ne curățește de orice păcat”. Aici se spune că cei ce sunt creștinii umblă în lumină. Necreștinii umblă în ce? În întuneric. Am aprofundat asta în trecut.

Așadar, „a umbla” reprezintă orientarea vieții. Orientarea noastră este spre lumină, spre neprihănire, spre poruncile lui Dumnezeu, spre porunci, spre Duhul Sfânt. Asta este tot ce spune. Și acum vă puteți întoarce la capitolul 8 din Romani. Iar ceea ce spune el de fapt este: „Ascultați, voi care sunteți în Cristos, puteți vedea Legea împlinită în voi, deoarece orientarea vieții voastre este spre Duhul Sfânt”. Este corect? Sigur că da. Și dacă nu este așa, versetul 9 spune că nici măcar nu ești creștin. Foarte important. Orientarea vieții unui creștin este spre Duhul.

Acum, îngăduiți-mi să vă spun ceva. Dacă orientarea vieții voastre nu este spre lucrurile Duhului, ghiciți ce? Nu ești un creștin. Asta spune Biblia.

Concluzia tuturor acestor lucruri este că Dumnezeu v-a răscumpărat, v-a pus în Cristos. Aceasta nu este doar o chestiune juridică. Nu este doar un fapt enunțat. Este o realitate. Ești în Cristos nu doar pe hârtie, ci ești în Cristos în sensul că Cristos este sădit în inima ta pentru a trăi în tine. Și El este în tine, iar tu ești în El. Și El este acolo prin prezența Duhului Său. Și pe măsură ce trăiești în Duhul și îți îndrepți viața spre Duhul, vei vedea cum Duhul produce în tine neprihănirea legii morale excelente a lui Dumnezeu, care este sfântă, bună și dreaptă. Aceasta este o constatare de fapt în acest pasaj, care nu lasă loc de speculații și nici nu este o poruncă de a face asta. Este o constatare de fapt.

Acum permiteți-mi să aprofundez puțin acest aspect, pentru ca voi să înțelegeți. Când Dumnezeu ne-a mântuit, El ne-a mântuit spre neprihănire. Vă amintiți că, atunci când Domnul nostru a ținut Predica de pe Munte, El a spus că nimeni nu va intra în Împărăția Sa dacă nu are o neprihănire care să depășească neprihănirea cărturarilor și a fariseilor. Ideea este că neprihănirea era esențială pentru mântuire. Și El a continuat, desigur, în acea predică, subliniind că cetățenii Împărăției sunt cei care flămânzesc și însetează după ce? După neprihănire. Și ei se întristează din cauza păcatului lor, nu-i așa? Matei 5:4. Și sunt dispuși să sufere de dragul neprihănirii, capitolul 5, versetul 10. De fapt, Domnul a spus în Matei 5:48: „Voi fiți dar desăvârșiți, după cum Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit”. Vedeți voi, Dumnezeu are un standard al neprihănirii. Și îngăduiți-mi să spun acest lucru foarte simplu: nimic, absolut nimic nu este mai aproape de inima lui Dumnezeu decât propria Sa excelență morală. Și El dorește asta pentru făpturile mâinilor Sale. Și o dorește nu doar pentru ele în sensul poziției lor, adică al neprihănirii atribuite a lui Cristos care le acoperă, ci o dorește pentru ele și în ceea ce privește comportamentul lor. Și El dorește un popor, așa cum spune în Efeseni, care să fie sfânt și fără prihană înaintea Lui, Efeseni 1:4. Nu este minunat? Care să fie sfânt și fără prihană înaintea Lui.

Veți zice: „Cum voi fi sfânt și fără prihană? Cum va fi posibil asta?” Ei bine, în primul rând este o chestiune de poziție. Dumnezeu îți dă sfințenia lui Cristos, neprihănirea lui Cristos. Și apoi este o chestiune practică. El vrea ca tu să trăiești la înălțimea acelei neprihăniri. Obișnuiam să spun asta și probabil că nu am mai spus-o de mulți ani, dar viața creștină înseamnă să devii ceea ce ești. Asta este, să devii ceea ce ești. Înseamnă să trăiești în practica ta zilnică ceea ce ești în relația ta cu Dumnezeu. Ți s-a dat, din punct de vedere al statutului, neprihănirea lui Isus Cristos; acum trebuie să te comporți ca atare. Ai statutul, ai poziția. E ca și cum ai fi fost numit rege. Una ar fi să fii încoronat. Altceva ar fi să te comporți ca unul, nu-i așa? E ca și cum le-am spune copiilor noștri. Acum ești destul de mare ca să fii o domnișoară, și este adevărat, ea este o domnișoară. Dar le spunem: „Acum e timpul să începi să te comporți ca atare”. Același lucru este valabil și în viața creștină.

Dumnezeu nu dorește doar o mireasă care, din punct de vedere al statutului, să poată oglindi într-un fel perfecțiunea Sa, ci dorește una care, în practică, să poată reflecta, de asemenea, sfânta Sa perfecțiune. Așadar, permiteți-mi să vă sugerez acest lucru, în contrast cu ceea ce auzim astăzi peste tot în țară — și mi s-a pus această întrebare de atâtea ori săptămâna aceasta — Dumnezeu nu oferă fericirea ca obiectiv al Evangheliei. Ați înțeles asta? Dumnezeu nu oferă fericirea ca obiectiv al Evangheliei. El oferă sfințenie, nu fericire. Așa cum a spus cineva: „El nu este Duhul Vesel, El este Duhul Sfânt”. Și oricine este curat la inimă va fi fericit. Fericiți sunt cei cu inima curată. Dar scopul Evangheliei nu este fericirea voastră. Este sfințenia voastră, pentru ca voi să puteți reflecta, pentru toată veșnicia, slava și sfințenia absolută a Dumnezeului nostru infinit de sfânt.

Walter Chantry scrie într-o mică carte intitulată „Împărăția neprihănită a lui Dumnezeu” următoarele cuvinte: „Când predicatorii vorbesc de parcă dorința principală a lui Dumnezeu ar fi ca oamenii să fie fericiți, atunci mulțimile cu probleme se înghesuie la Isus. Cei care au probleme de sănătate, necazuri conjugale, frustrări financiare și singurătate se îndreaptă spre Domnul pentru a-și vedea împlinite dorințele inimii. Fiecare consideră că bucuria se găsește în sănătate, pace, prosperitate sau companie. Dar, în căutarea unei fericiri iluzorii, ei nu sunt uniți în mod mântuitor cu Isus Cristos. Dacă oamenii nu vor fi sfinți, Dumnezeu este hotărât ca ei să fie pentru totdeauna nefericiți și condamnați”. Am încheiat citatul.

Acum, dacă credeți că el a mers prea departe, atunci să o spunem cu cuvintele lui Dumnezeu. „Urmăriți sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”, Evrei 12:14. Vedeți voi, mântuirea adevărată vine pentru că o persoană este împinsă de propriul său păcat să flămânzească și să înseteze după neprihănire; din cauza jalei pentru păcat și în căutarea neprihănirii, ea știe că are nevoie de un Mântuitor, deoarece nu poate respecta legea morală desăvârșită a lui Dumnezeu și are nevoie de cineva care să o elibereze de propriile ei neputințe.

Să ne întoarcem pentru o clipă la Romani 1, versetul 16: „Căci mie nu mi-e rușine de Evanghelia lui Cristos, fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede, întâi iudeului, apoi a grecului”. Mântuire, spuneți voi, mântuire, mântuire de ce? A fi mântuit de ce? „Căci în ea este descoperită neprihănirea lui Dumnezeu”. Opriți-vă chiar aici. În ce? În mântuire. De ce ne mântuiește Dumnezeu? De nedreptate. Spre ce ne mântuiește? Neprihănire, neprihănire. Mântuirea înseamnă în întregime neprihănire, înseamnă a fi îndreptățit înaintea lui Dumnezeu, înseamnă a asculta de legea Lui dreaptă.

Pavel spune: „Cunoșteam sistemul iudaic pe de rost”, Filipeni 3. Am privit totul și l-am numit gunoi, „ca să-L câștig pe Cristos și să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea”, ci aceea care se capătă prin credința în Cristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credință. Ascultați, credința mântuitoare trebuie să producă în voi nu doar o neprihănire pozițională, ci și manifestarea unei neprihăniri comportamentale.

Vreți să auziți asta în cuvintele lui Petru? 1 Petru 1:15: „Și după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiți și voi sfinți (Iată că vine.) în toată purtarea voastră”. Asta este. Fiți sfinți nu doar în poziția voastră înaintea lui Dumnezeu, ci în tot felul de viață. Suntem mântuiți spre neprihănire.

Ascultați, când păcătosul părăsește curtea lui Dumnezeu și a primit dreptatea pură a lui Dumnezeu împreună cu iertarea păcatelor în virtutea jertfei lui Cristos, Dumnezeu nu a terminat cu el. El a primit iertarea păcatelor, dar, pe măsură ce iese pe ușa sălii de judecată, Dumnezeu îi înmânează codul vieții și îi spune: „Acum ai în tine și Duhul lui Dumnezeu, a cărui putere te va face în stare să împlinești acel cod”. Și de aceea citim în Tit 2:11: „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuirea...” Cu toții înțelegem asta: harul lui Dumnezeu aduce mântuirea. Pentru ce? Ca să ne învețe. Oh, vrei să spui că mântuirea are rolul de a ne învăța? Exact. Ce anume să ne învețe? Versetul 12: „Ne învață să o rupem cu păgânătatea și cu poftele lumești, și să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate și evlavie”. Ați înțeles? Am fost răscumpărați pentru evlavie. Am fost răscumpărați pentru sfințenie. Am fost răscumpărați pentru neprihănire. Și de aceea, vedeți voi, trebuie să mergem dincolo de a vorbi doar despre mântuire. Trebuie să vorbim despre împlinirea legii morale sfinte a lui Dumnezeu.

Acum aș vrea să vă duc la un pasaj la care poate v-ați gândit deja într-o oarecare măsură, Galateni capitolul 5. Pentru că există un verset aici, și nu vreau să vă creeze confuzie. Galateni 5:25, iar Pavel spune aici ceva ce v-ar putea deruta dacă nu v-o explic pe scurt. El spune în versetul 24: „Cei ce sunt ai lui Cristos Isus și-au răstignit firea pământească împreună cu patimile și poftele ei”. Aceasta nu este o poruncă. Este un fapt, nu-i așa? Orientarea vieții voastre nu mai este către afecțiunile ale firii, către poftele firii. Orientarea vieții voastre este către Cristos. Și el spune acest lucru altfel în versetul 25: „Dacă trăim în Duhul” – și trăim, nu-i așa? – atunci urmează o poruncă: „să și umblăm în Duhul”. Iar aici Pavel folosește cuvântul „a umbla” în sens practic. În Romani l-a folosit în sens pozițional. Noi suntem cei care umblăm în Duhul. Asta a spus el în Romani 8. Acum ne cheamă să umblăm în Duhul.

Nu ar trebui să vă lăsați induși în eroare de acest lucru. Sunt două cărți diferite, două capitole diferite, două accente diferite. Dar acest lucru scoate în evidență ceva foarte important. Când suntem mântuiți, umblăm într-adevăr în Duhul. Dar nu puteți pur și simplu să vă retrageți și să spuneți: „Ei bine, e în regulă, o voi face automat”. Nu-i așa? Deși este adevărat că umblăm în Duhul, ni se poruncește totodată să umblăm în Duhul. Și asta face parte din acel minunat paradox al vieții creștine care spune că, acum că sunt răscumpărat, voi manifesta viața Duhului. Dar asta nu înseamnă că nu ni se spune să fim umpluți de Duhul, nu-i așa? Acum că sunt mântuit, voi împlini Legea lui Dumnezeu. Asta nu înseamnă că nu ni se poruncește să o împlinim, nu-i așa? Și acum că sunt mântuit, umblu cu adevărat în Duhul. Asta nu înseamnă că nu ni se poruncește să umblăm în Duhul. Nu, vedeți voi, ni se spune să facem toate lucrurile pe care le vom face. Pentru că este o combinație, într-un mod mistic pe care numai Dumnezeu îl poate desluși, între harul Său suveran, glorios și mântuitor și Duhul Său care lucrează în noi, și totuși cu voința noastră de a face aceste lucruri. Astfel, am fost mântuiți pentru a fi în Duhul și suntem în Duhul. Am fost mântuiți pentru a fi îndreptați spre a face lucrurile Duhului și facem asta. Dar trebuie să continuăm să facem asta, să o facem conștient și de bunăvoie.

Așadar, este ca și cum Romani 8:5 descrie fiecare creștin care, prin orientarea vieții sale, umblă în Duhul, iar Galateni 5:25 transformă acest lucru dintr-un fapt într-o responsabilitate. Acum, permiteți-mi să vă prezint un adevăr teologic foarte important. Tot ceea ce este o realitate este, de asemenea, o responsabilitate. Este o realitate că, dacă sunt creștin, voi avea părtășie cu Dumnezeul cel viu, nu-i așa? Este, de asemenea, o responsabilitate ca eu să am o viață de rugăciune, nu-i așa? Este o realitate că, dacă sunt creștin, Duhul lui Dumnezeu mă va învăța. Este, de asemenea, o responsabilitate ca eu să citesc Cuvântul lui Dumnezeu, astfel încât El să aibă adevărul acolo pentru a mă învăța. Este o realitate că umblu în Duhul. Este o responsabilitate pentru mine să fac și asta. Este o realitate că, dacă sunt creștin, Duhul va produce roade prin mine și totuși mi se dă responsabilitatea de a aduce roade cât mai mult. Și acesta este paradoxul incredibil al tensiunii divine dintre ceea ce face Dumnezeu în viața unui credincios și ceea ce credinciosul trebuie să fie dispus să facă în puterea Duhului dinlăuntrul lui. Măreață idee.

Așadar, să ne întoarcem la Romani 8 și să încheiem studiul nostru asupra acestui subiect. El spune în versetul 4 că neprihănirea Legii poate fi acum împlinită în noi, deoarece orientarea vieții noastre nu mai este după trup. Trupul este prezent, dar acesta nu mai este centrul atenției, ci Duhul. Și pe măsură ce ascultăm de Duhul, ne trezim împlinind Legea lui Dumnezeu.

Acum, cineva ar putea spune: „Ei bine, asta ne pune sub robie, prietene. Asta ne pune sub robie legală”. Nu. Gândiți-vă la asta în felul următor. Dumnezeu, cred că în creația inițială a lui Adam și Eva, avea principii pline de iubire pe care le dorea pentru creația Sa. Vedeți, în acele zile nu existau cu adevărat bariere și exista o relație plină de iubire, o dorință plină de iubire care circula între Dumnezeu și creaturile Sale. Dar acele dorințe pline de iubire pe care le împărtășeau împreună, prin Cădere, au devenit porunci și au devenit dure, negative și prohibitive. Au devenit reguli și reglementări cu condamnare încorporată. Dar cred că, prin Evanghelie, ele sunt, într-un fel, „de-căzute”, dacă vreți. Și își pierd asprimea și negativitatea, iar dintr-o dată devin din nou dorințele dulci ale lui Dumnezeu, dulci la gust pentru copilul Său, care acum umblă și vorbește în acea dulce comuniune asemănătoare cu cea pe care Adam și Dumnezeu o cunoșteau înainte de cădere. Așadar, nu este o robie. Și asta vrea să spună psalmistul când zice: „Cât de mult iubesc Legea Ta!” Pentru adevăratul credincios, nu există amărăciune în aceasta. Nu există robie. Este pur și simplu expresia comuniunii pline de iubire dintre un suflet și Dumnezeu.

Așadar, în concluzie, creștinul nu este scutit de porunci. El este legat de ele. Dar ele reprezintă o comuniune dulce și o robie a iubirii. Și el este capabil, pentru prima dată, să le împlinească, deoarece orientarea vieții sale este către Duhul lui Dumnezeu care este sădit în el. Iar acel Duh este Duhul lui Cristos, iar Cristos este Cel care a biruit păcatul și nu a căzut niciodată. Prin urmare, în El se află aceeași putere. Și Cristos este Cel care a împlinit toată Legea lui Dumnezeu și, prin credincios, poate face același lucru.

Sfântul Augustin a spus-o cu mult timp în urmă. Nu sunt primul. El a spus: „Harul a fost dat dintr-un singur motiv, ca Legea să fie împlinită”. Nu am fost mântuiți pentru fericire. Pentru ce am fost mântuiți? Pentru sfințenie. Dar pot să citez capitolul din cartea mea despre viața în Împărăție? „Ferice de cei sfinți, căci ei vor vedea pe Dumnezeu”.

A existat un misionar, un misionar pionier pe nume Ludwig Nommensen. El s-a dus la membrii tribului Batak. I s-a spus că poate rămâne cu acești oameni timp de doi ani. În acea perioadă, el a studiat obiceiurile și tradițiile care guvernau poporul. La sfârșitul acelei perioade, șeful tribului l-a întrebat dacă există ceva în religia creștină care să difere de tradițiile poporului Batak. Șeful a spus următoarele: „Și noi avem legi ca ale voastre, care spun că nu trebuie să furăm, că nu trebuie să luăm soția vecinului nostru și nici să mințim”. Iar misionarul, dorind să sublinieze diferența, s-a gândit o clipă și a spus: „Stăpânul meu dă puterea de a respecta legile Sale”.

Șeful a rămas uimit. El a spus: „Poți să-i înveți pe oamenii mei asta?” Misionarul a răspuns: „Nu, nu, nu pot să-i învăț pe oamenii tăi asta. Dar Dumnezeu le poate da puterea dacă o cer și cred în Fiul Său”. Acel misionar, Nommensen, a primit atunci permisiunea să mai rămână încă șase luni, timp în care a predicat un singur lucru: puterea lui Dumnezeu prin Cristos. La sfârșitul acelei perioade, șeful a spus: „Rămâi și rămâi pentru totdeauna; legea ta este mai bună decât a noastră. A noastră ne spune ce ar trebui să facem”, spune biograful, „iar Dumnezeul tău spune: «Vino, voi umbla alături de tine și îți voi da puterea să o faci»”.

V-ar veni să credeți că există acum 450 de mii de creștini batak care umblă în Duhul și împlinesc Legea lui Dumnezeu? Dacă nu în perfecțiune, atunci într-o sfințire în creștere.

Să ne plecăm în rugăciune. Îți mulțumim, Tatăl nostru, că Cuvântul lui Dumnezeu a fost o muzică atât de dulce pentru urechile noastre, o savoare bogată pentru limbile noastre. Suntem atât de recunoscători că suntem în Cristos. Îți mulțumim că ne iubești. Îți mulțumim că ne-ai mântuit spre sfințenie, astfel încât neprihănirea după care tânjești, excelența morală care este atât de aproape de inima Ta, să nu se piardă și să nu poată fi împlinită niciodată de creaturile Tale, care au fost făcute pentru aceasta, ci prin Cristos și Duhul Său suntem în stare să împlinim acea lege bună. Nu așa cum ne-am dori noi, ci suficient prin puterea Ta, pentru a-Ți da o parte din slava cuvenită Numelui Tău. Nicio condamnare. Îți mulțumim pentru aceasta. Justificarea a făcut acest lucru posibil. Substituirea lui Isus Cristos a făcut posibilă acea justificare care duce la sfințirea noastră, la continuarea noastră de a fi din ce în ce mai deosebiți de lume și apropiați de Tine. Împlinește legea Ta prin noi și fie ca noi să o iubim și să iubim împlinirea ei și să cunoaștem fericirea sfințeniei pentru slava Ta, în numele lui Cristos. Amin.