Să deschidem Bibliile la capitolul 8 din Romani în această seară. Am ajuns la un capitol extraordinar, un capitol minunat, un capitol captivant. Și vom atinge culmile în timp ce sărbătorim marile adevăruri ale acestei porțiuni minunate, minunate din Cuvântul prețios al lui Dumnezeu. Pentru că în această seară vrem să începem să analizăm capitolul, și vreau să citesc primele patru versete din Romani 8, iar apoi vom începe să le discutăm împreună.

„Acum, dar, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Cristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viață în Cristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului și a morții. Căci – lucru cu neputință Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimițând, din pricina păcatului, pe însuși Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului”.

Acum să ne întoarcem puțin înapoi de la acest pasaj și să vedem dacă nu putem lua un avânt și apoi să observăm cum adevărurile sale au un impact asupra minților noastre. Scriptura spune că fiecare om născut în această lume se încadrează, de fapt, într-o singură categorie. Dacă folosim terminologia apostolului Pavel din Efeseni, capitolul 2, am fi numiți cu toții „copii ai mâniei”. Ceea ce vrea să spună prin aceasta este că suntem obiectele mâniei lui Dumnezeu. Ne-am născut sub acel blestem specific. Și am moștenit, odată cu viața umană, o stare mizerabilă, o stare de pierzare, o stare de condamnare.

Și dacă ar fi să enumerăm doar câteva dintre elementele stării noastre mizerabile, pentru că ne-am născut într-o rasă căzută, am putea ajunge la următoarele. În primul rând, suntem mizerabili pentru că suntem copleșiți de păcat. Suntem copleșiți de păcat. „Căci toți au păcătuit”, spune în capitolul 3, versetul 23, „și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu”. Nimeni dintre noi nu scapă. Toți suntem împovărați cu povara teribilă a păcatului. Și nu putem scăpa de ea prin propriile noastre puteri. Este o boală pângăritoare care paralizează fiecare persoană, degradează fiecare individ, tulbură fiecare suflet, fură pacea și bucuria din inimă și le înlocuiește cu necazuri și durere. Ea sădește în fiecare viață omenească un principiu ucigător care, în cele din urmă, provoacă un fel de corupție pe care niciun om nu o poate vindeca. Așadar, suntem mizerabili pentru că ne aflăm sub puterea păcatului.

În al doilea rând, am putea privi mizeria noastră din perspectiva faptului că ne aflăm, de asemenea, sub puterea lui Satan. Isus le-a spus celor care I s-au opus cu necredință: „Voi aveți ca tată pe diavolul”. Iar Ioan, în 1 Ioan, spune în esență același lucru în capitolul al treilea: „Cei care continuă să păcătuiască sunt de la diavolul”. Tot în Efeseni, capitolul 2, se spune că suntem sub stăpânirea celui care este domnul puterii văzduhului. Așadar, nu suntem dominați doar de principiul corupător al păcatului din propria noastră natură umană, ci suntem dominați de o forță malefică exterioară, Satan, iar odată cu el vin toate oștirile iadului. Astfel, el și oștirea lui domină mintea, înțelegerea și voința, și nu e de mirare că Isus a spus: „Veți împlini poftele lui”.

Și, ca urmare a acestui fapt, există un al treilea element al mizeriei noastre, și anume: faptul că, pe tot parcursul vieții, suntem supuși mizeriilor care decurg din starea de cădere. Pentru că păcatul ne copleșește și pentru că Satan ne copleșește, trăim într-o stare decăzută, supuși mizeriilor vieții. Și de aceea există Legea lui Murphy; dacă lucrurile se pot înrăutăți, se vor înrăutăți și chiar se înrăutățesc. Aceasta nu este Legea lui Murphy, ci este ceea ce spune apostolul Pavel către Timotei: „Oamenii răi vor merge din rău în mai rău”.

În Romani 8:20 se spune: „Căci firea”, adică întreaga creație, „a fost supusă deșertăciunii”. Am devenit supuși deșertăciunii, goliciunii, amărăciunii, întristării, durerii. Iov a exprimat acest lucru astfel în capitolul 5, versetul 7: „Omul se naște ca să sufere, după cum scânteia se naște ca să zboare”. Nu există pace. Ne confruntăm cu realitatea inevitabilă a bolii și a morții. Ne este greu să menținem relațiile. Suntem în robie față de atâtea suferințe în viață din cauza prezenței copleșitoare a păcatului și a lui Satan.

Și mai există un al patrulea mod în care am putea, într-un fel, să ne izolăm starea nenorocită, și anume faptul că suntem moștenitori ai judecății lui Dumnezeu. Suntem moștenitori ai judecății lui Dumnezeu. Unul dintre cele mai tulburătoare versete din întreaga Biblie se găsește în Evrei, capitolul 10, versetul 27, și spune: „nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcate, ci doar o așteptare înfricoșată a judecății”. Omului nu-i rămâne altceva decât să aștepte mânia aprinsă a lui Dumnezeu. Și vom moșteni toate blestemele lui Dumnezeu. Un păcătos care mănâncă, bea și se veselește o face de parcă s-ar afla la banchetul lui Damocles, cu o sabie deasupra gâtului, atârnată de un fir care s-ar putea rupe în orice moment. Există un blestem asupra numelui păcătosului. Există un blestem asupra sufletului păcătosului, asupra bunurilor sale, asupra locului său. Și fiecare lucru dulce din viață se transformă în amărăciune când ne dăm seama că suntem inevitabil destinați să ne întâlnim cu un Dumnezeu al judecății.

Și, în cele din urmă, trecând în revistă nenorocirea omului, am putea rezuma spunând că omul nu este nenorocit în starea sa doar pentru că este copleșit de păcat, copleșit de Satan, pentru că este supus tuturor nenorocirilor vieții, pentru că este moștenitor al judecății lui Dumnezeu, ci, în cele din urmă, pentru că trebuie să se aștepte la iad și la condamnare pentru totdeauna. Iar Apocalipsa 20:14 o numește moartea a doua, iazul de foc, judecata fără milă, durerea fără compasiune. Este o pedeapsă a simțirii, adică… Asta înseamnă că acolo există durere. Este o pedeapsă a pierderii. Asta înseamnă absența lui Dumnezeu.

Acum, acolo se află păcătosul. Acolo se află fiecare individ născut în această lume. Un copil al mâniei, aflat sub condamnarea unui Dumnezeu sfânt și aruncat în toate suferințele vieții tocmai din cauza acestei realități. El nu are în sine nicio resursă pentru a schimba acest lucru. Nu există nimic ce poate face el prin reformare sau prin religie pentru a schimba această realitate inevitabilă. Nu poate face nimic pentru a împiedica sabia să cadă și să-i reteze capul de pe trup, ca să zicem așa.

Acum, tocmai în întunericul acestei descrieri a omului ne apropiem de capitolul 8, versetul 1. Iar vestea pe care o auzim aici este minunată. „Acum, dar, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Cristos Isus”. În mijlocul întunericului păcatului, în mijlocul inevitabilității judecății, acesta este un cuvânt mângâietor. Aceasta este o promisiune emoționantă din partea lui Dumnezeu, care umple inima de speranță. Și orice minte care gândește și orice suflet care nădăjduiește ar trebui să alerge cu nerăbdare să primească o astfel de provizie, precum cea oferită în capitolul 8, versetul 1. De fapt, unii spun că acesta este cel mai plin de speranță verset din întreaga Biblie. Și s-ar putea foarte bine să aibă dreptate.

Să cercetăm realitățile pe care le vedem în aceste prime patru versete. Și vreau să vă conduc printr-o schiță simplă. Pentru început: Realitatea. Realitatea. Iar realitatea din versetul 1 este aceasta: nicio condamnare. Aceasta este realitatea cu care Pavel începe acest mare capitol. Și aceasta este o veste bună, sincer, pentru că Biblia este o carte foarte condamnatoare. Cuvântul lui Dumnezeu este literalmente plin de amenințări la adresa păcătosului. M-am gândit să parcurg Scriptura și să vă prezint doar câteva dintre ele, dar, pe măsură ce am început să citesc cartea Geneza, am constatat că sunt atât de multe încât nu aș fi putut să le abordez pe toate. Și am fi putut petrece noapte după noapte doar parcurgând textele care condamnă oamenii, care condamnă oamenii păcătoși. Biblia este o carte foarte condamnatoare. Și condamnă fără milă și fără compasiune pe toți cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu, pe toți cei care nu ascultă de Dumnezeu, pe toți cei care nu-L iubesc pe Fiul, pe Domnul Isus Cristos. Și, în loc să trecem în revistă toate lucrurile pe care le spune Biblia, ar fi suficient să reamintim doar două dintre ele.

Înapoi la capitolul 5 din Romani, versetul 12: „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit”. Versetul 16: „Dar cu darul fără plată nu este ca și cu greșeala; căci, dacă prin greșeala unuia singur, cei mulți au fost loviți cu moartea”. Versetul 18, „Astfel dar, după cum printr-o singură greșeală a venit o osândă care a lovit pe toți oamenii”. Biblia este o carte foarte condamnatoare.

În 2 Tesaloniceni, capitolul 1, vă voi citi încă un pasaj. Versetul 5: „Aceasta este o dovadă lămurită despre dreapta judecată a lui Dumnezeu, întrucât veți fi găsiți vrednici de Împărăția lui Dumnezeu, pentru care și suferiți. Fiindcă Dumnezeu găsește că este drept să dea întristare celor ce vă întristează și să vă dea odihnă atât vouă, care sunteți întristați, cât și nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu și pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veșnică de la fața Domnului și de la slava puterii Lui”.

Acestea sunt doar două dintre miile de pasaje care vorbesc despre condamnare. Realitatea situației omului este că se află sub condamnare. Iar Biblia ne spune că nu numai că se află sub condamnare, ci că condamnarea lui este dreaptă. La sfârșitul versetului 8 din Romani 3 se spune: „Osânda acestor oameni este dreaptă”. Este drept să-l condamnăm, deoarece omul este păcătos. El este universal și total depravat, spune Romani 3:9-18. Și vine Legea lui Dumnezeu și chiar Legea lui Dumnezeu, așa cum am învățat în această epistolă minunată, chiar Legea lui Dumnezeu nu poate schimba acest lucru. Legea lui Dumnezeu este sfântă, bună și dreaptă, așa cum s-a spus încă din capitolul 7. Vă amintiți asta din versetul 12. Dar, chiar dacă Legea lui Dumnezeu este sfântă, bună și dreaptă, Legea nu a putut schimba condamnarea omului. Cu alte cuvinte, Dumnezeu putea da cele mai bune reguli de comportament, cele mai bune standarde de viață, cele mai bune principii de neprihănire și, cu toate acestea stabilite foarte clar în revelația Sa, tot nu putea schimba faptul că omul era blestemat, condamnat și nimic nu putea schimba asta. De fapt, tot ce a făcut Legea a fost să-i arate omului cât de condamnat era și cât de dreaptă era condamnarea lui. Nu putea face nimic pentru a-l ajuta. Nu a făcut decât să-i stârnească pofta de rău, așa cum am învățat în capitolul 7, versetele 5 și 8. Nu a făcut decât să intensifice păcatul care era în el.

Și permiteți-mi să adaug ceva. Nici măcar venirea Domnului Isus Cristos în lume nu a putut schimba acea condamnare. Așa este. Chiar și atunci când Isus a venit în lume, venirea Sa, în sine, nu a putut schimba condamnarea omului. Dumnezeu a dat Legea Vechiului Testament, a expus-o în întregime, dar totuși aceasta nu a putut face nimic pentru om, deoarece el nu o putea păzi. Isus a venit în lume și, cu tot binele pe care l-a adus, cu toate lucrurile pe care le-a învățat și cu toate principiile de viață pe care le-a dat, chiar venirea lui Isus Însuși nu a putut schimba starea de condamnare a omului.

Ascultați Ioan capitolul 3 versetul 19. Aceasta este condamnarea. „Și judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume – iar acea Lumină este Isus Cristos în acest context – „oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul urăște lumina și nu vine la lumină, ca să nu i se vadă faptele”. Când Isus a venit în lume ca Lumină a lui Dumnezeu și a spus că El este Lumina lumii, El nu a putut, prin venirea Sa în lume, să-i scoată pe oameni dintr-o stare de condamnare. Tot ce a făcut a fost să-i determine să se afunde și mai adânc în condamnarea lor. Așadar, oamenii sunt condamnați. Ei sunt condamnați pe bună dreptate din cauza păcatului lor, a incapacității lor de a păzi Legea lui Dumnezeu, fie că aceasta a venit prin scriitorii Vechiului Testament, fie din gura lui Isus Însuși. Oamenii sunt condamnați.

Dar Dumnezeu nu a dorit asta. Și din nou, în Ioan 3, citim în versetul 17: „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca (ce?) să judece lumea, ci ca lumea să fie (cum?) mântuită prin El. Oricine crede în El nu este judecat; dar cine nu crede a și fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu”. Dumnezeu L-a trimis pe Isus în lume nu ca să condamne lumea, ci ca să o mântuiască. Și El a pregătit în Cristos o cale de scăpare. Dar aceasta nu se afla în învățătura lui Cristos. Nu se afla în viața fără prihană a lui Cristos. Se afla în ce? În moartea lui Cristos. În moartea lui Cristos. Iar Pavel, în capitolul 5, a clarificat rezultatele minunate ale morții lui Cristos. În capitolul 6 a făcut același lucru. Iar acum spune, în esență, că, prin urmare, nu mai există nicio osândire pentru cei ce sunt în Cristos.

Să vorbim puțin despre cuvântul „osândire”. Este un cuvânt foarte interesant, katakrima. Este folosit doar în Epistola către Romani. Este un cuvânt foarte special. Există și alte cuvinte similare cu acesta. Dar acest cuvânt (specific) nu se concentrează atât de mult pe pronunțarea sentinței unui criminal, ci pe ispășirea pedepsei după pronunțarea sentinței. Se concentrează pe pedeapsă. Se concentrează asupra robiei penale, dacă vreți. Se concentrează asupra închisorii. Se concentrează asupra executării pedepsei, nu atât asupra verdictului. Nu este o condamnare așa cum se întâmplă într-o sală de judecată, când un judecător spune că ești condamnat la această pedeapsă, ci este condamnarea în sensul plății efective a pedepsei, a închisorii, a robiei, a executării pedepsei. Așadar, ceea ce spune Pavel este că nu mai este nicio pedeapsă de plătit. Nu există nicio robie penală de suportat. Nu are loc nicio execuție. Nu există nicio închisoare în care să fii închis, deoarece pedeapsa credinciosului a fost deja plătită. Și, apropo, când se spune „nicio osândire”, nu este doar simplul cuvânt grecesc pentru „nu”, ci este o negație puternică, oudane – nu, nu, niciun pic de osândire, nici cea mai mică umbră de condamnare. Și mi se pare o ilustrare minunată în Matei 18 cu Isus; vă amintiți de slujitorul acela – pe care l-am studiat acum câteva săptămâni – care a venit și s-a descoperit că avea față de Isus o datorie imposibil de plătit. Și el a căzut la pământ și L-a rugat, a strigat și a cerut milă, într-un sens, iar în alt sens a spus: „Mai îngăduie-mi și îți voi plăti toată datoria”. Iar Biblia spune că Domnul l-a eliberat de datorie și l-a iertat.

Cu alte cuvinte, nu a trebuit să plătească niciodată. Toată datoria aceea, o datorie imposibil de achitat, o sumă astronomică, și El pur și simplu l-a eliberat de datorie și i-a spus că nu trebuie să plătească nimic din ea. Ei bine, acesta este sensul cuvântului „katakrima” aici. Sunteți liberi de robie. Sunteți liberi de orice formă de sclavie. Ești liber de orice nevoie de a plăti pentru orice ai greșit. Acesta este un adevăr incredibil. Aceasta, dragi prieteni, este inima și sufletul Evangheliei creștine. Cel mai minunat mesaj pe care îl are creștinul este mesajul adresat păcătosului: Ești condamnat, dar în Cristos nu există niciun pic de condamnare, niciun pic, nici măcar cel mai mic pic, pentru că ai fost iertat și eliberat de orice obligație de a plăti ceva.

Este, în esență, ceea ce spune în Evrei 10:14: „Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârșiți pentru totdeauna pe cei ce sunt sfințiți”. Vedeți voi, lucrarea lui Cristos a fost atât de completă încât El ne-a desăvârșit pentru totdeauna. Nu există niciun strop de condamnare împotriva noastră, căci toate păcatele noastre sunt acoperite. El a adus o singură jertfă pentru păcat pentru totdeauna, iar aceasta a avut rezultate veșnice și nu va exista niciodată condamnare, nu, nicio fărâmă de condamnare, niciodată, niciodată, niciodată, deoarece lucrarea lui Isus Cristos pe cruce a fost o lucrare a perfecțiunii, a perfecțiunii divine. Și când împlinirea lucrării Sale pe cruce devine realitate în viața mea, nu va mai exista niciodată, niciodată, niciodată vreo condamnare. Iar a spune că va exista înseamnă a lovi în perfecțiunea jertfei lui Cristos.

Nu, în Cristos nu există condamnare. Ce gând minunat! Îmi place felul în care Pavel o exprimă în Coloseni 1:12. Ascultați doar. El Îi mulțumește lui Dumnezeu care ne-a făcut — îmi place acest cuvânt — care v-a învrednicit să aveți parte de moștenirea sfinților în lumină. Vedeți, El ne-a făcut vrednici, El ne-a făcut vrednici. Ce vrei să spui? El ne-a făcut vrednici pentru veșnicie prin actul mântuirii. Și am fost făcuți vrednici pentru totdeauna să locuim cu Dumnezeu. Nu va exista niciodată cineva care să fie nevrednic atunci. Am fost făcuți vrednici în Cristos. Iar lucrarea Lui este desăvârșită și niciodată, niciodată, niciodată, sub nicio formă nu vom fi condamnați, pentru că în Cristos suntem desăvârșiți pentru totdeauna. Ce gând minunat!

Credinciosul poate păcătui, da. Dar când credinciosul păcătuiește, el nu este condamnat, căci atunci când păcătuim, El este credincios și drept în ce sens? În sensul că ne iartă și continuă să ne curețe de orice păcat. Aceasta este interpretarea versetului din 1 Ioan 1:9. Iar Ioan continuă spunând: „Copilașilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiți. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Cristos, Cel Neprihănit. El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre”. 1 Ioan 2:1 și 2. Ce gând minunat!

Așadar, versetul 1 este monumental. Apropo, există o a doua jumătate a versetului în Versiunea Autorizată din limba engleză care nu se regăsește în manuscrisele mai vechi. Manuscrisele mai vechi o omit. Și ceea ce s-a întâmplat probabil a fost că un scrib, undeva pe parcurs, care a introdus-o, a preluat-o cu ochiul de la sfârșitul versetului 4, poate din cauza modului în care erau aranjate coloanele, și a introdus-o cumva în versetul 1. Dar nu este vorba că o ignorăm; ea se află acolo unde îi este locul, în versetul 4. Manuscrisele mai vechi nu o conțin. Ori de câte ori vedeți un manuscris mai vechi fără un element și unul mai târziu care îl conține, este destul de probabil ca acesta să fi fost adăugat în timpul procesului de copiere. Și acesta este, de obicei, cazul. Vom relua acest aspect la sfârșitul versetului 4 și nu ne vom face griji în legătură cu el acum.

Așadar, realitatea este că nu există condamnare. Charles Hodge, marele teolog, simplifică întreaga idee a versetului 1 spunând următoarele: „Cât de minunat este să fii pus dincolo de atingerea condamnării.” Și așa stau lucrurile în Cristos.

Și pot să vă sugerez ceva? Că acest lucru stă la baza întregului capitol? Acest concept din versetul 1 este cheia întregului capitol. Totul decurge din acest concept al lipsei condamnării. Și, de fapt, așa se și încheie. Priviți sfârșitul capitolului 8, versetul 31: „Deci ce vom zice noi în fața tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” Cu alte cuvinte, dacă El ne-a dat pe Fiul Său ca să ne mântuiască, nu ne va da oare și orice altceva avem nevoie pentru a susține acea viață? „Cine va ridica pâră împotriva aleșilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socotește neprihăniți”.

Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu, cea mai înaltă instanță din univers, spune că ești neprihănit, ce instanță ne va declara vinovați? Versetul 34: „Cine-i va osândi? Cristos a murit! Ba mai mult, El a și înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi”. Acum, dacă Dumnezeu nu ne va condamna și nici Cristos nu ne va condamna, atunci nu suntem sub nicio condamnare. Niciodată, niciodată, pentru că nu există o instanță mai înaltă decât aceasta.

Apoi ajunge la mărețul punct culminant și spune: „Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Cristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? După cum este scris: ‘Din pricina Ta suntem dați morții toată ziua; suntem socotiți ca niște oi de tăiat’. Totuși, în toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredințat (și aici se află toate instanțele de sub Dumnezeu și Cristos) că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncimea, nicio altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Cristos, Domnul nostru”. Aceasta este punctul culminant al ceea ce a început în versetul 1. Acum să ne întoarcem la versetul 1.

Așadar, capitolul începe cu lipsa condamnării și se încheie cu glorificarea, afirmând că nimic nu va putea vreodată să ne despartă de dragostea lui Cristos. Iar versetul 30 spune că, dacă am fost predestinați, chemați și îndreptățiți, vom fi glorificați, și nu va exista niciodată o încălcare a acestui lucru în viața oricui este cu adevărat îndreptățit. Nimeni nu este îndreptățit pentru ca apoi să fie exclus. Nu există niciodată condamnare.

Așadar, puteți observa din nou că acum adunăm tot mai multe rezultate ale justificării. Cred că firul narativ al capitolului 8 continuă să vorbească despre justificare până în acest moment. Și vă amintiți că am văzut, de exemplu în capitolul 5, că primul rezultat al justificării a fost pacea cu Dumnezeu. Iar în capitolul 6, al doilea rezultat a fost unirea cu Cristos. Iar în capitolul 7, al treilea rezultat a fost eliberarea de lege și de păcat. Apoi, în capitolul 7, am văzut, de asemenea, că rodul era un rezultat al justificării, iar slujirea în noul duh era un rezultat al justificării. Iar acum găsim încă unul: siguranța, în sensul că nu există condamnare, niciodată, niciodată, niciodată. Iar rezultatul final al justificării este glorificarea finală. Așadar, Pavel adună o listă incredibilă de realități care țin de justificare. Deci, realitatea: nicio condamnare.

Acum să ne uităm la al doilea punct, motivul. Am făcut deja aluzie la el, dar să-l vedem pe măsură ce Pavel ne dezvăluie gândul. Motivul: Motivul este justificarea. Realitatea: nicio condamnare. Motivul: îndreptățirea.

Să ne întoarcem la versetul 1. Trebuie să începem de acolo. Începe cu cuvântul „acum dar”. Acum dar. Acest lucru arată că marile adevăruri ale acestui capitol sunt deduse din ceea ce s-a spus anterior. Și care este principiul de bază care stă la baza expresiei „acum dar”? Acum dar, ca urmare a ce?

Ei bine, fără a trece în revistă o listă lungă de opțiuni, permiteți-mi doar să vă spun de ce cred eu că se află acolo acest „acum dar”. El ne leagă de concluzia principală a — Sunteți pregătiți pentru asta? — primelor șapte capitole. Cred că marchează o cotitură în întregul curs al epistolei lui Pavel. De exemplu, întoarceți cu mine pentru o clipă la capitolul 1 și să urmărim împreună. Capitolul 1, versetul 16: „Căci mie nu mi-e rușine de Evanghelia lui Cristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului; deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, prin credință și care duce la credință, după cum este scris: ‘Cel neprihănit va trăi prin credință’”. Aceasta este Evanghelia.

Observați ce zice capitolul 3, versetul 21: „Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea și Prorocii”. Versetul 24: „Și sunt socotiți neprihăniți, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus”. Capitolul 5, versetul 1: „Deci fiindcă suntem socotiți neprihăniți, prin credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos”. Versetul 8: „Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Cristos a murit pentru noi. Deci cu atât mai mult acum, când suntem socotiți neprihăniți, prin sângele Lui, vom fi mântuiți prin El de mânia lui Dumnezeu”.

Iar sfârșitul capitolului 5, începând cu versetul 15 și continuând până la sfârșit, vorbește despre același lucru: îndreptățirea, îndreptățirea, a fi drept înaintea lui Dumnezeu. Capitolul 6, versetul 14: „Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteți sub Lege, ci sub har”. Capitolul 7, versetul 6: „Dar acum, am fost izbăviți de Lege și suntem morți față de Legea aceasta care ne ținea robi, pentru ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă”.

Cu alte cuvinte, în capitolele 1, 3, 5, 6 și 7, accentul se pune pe faptul că suntem socotiți neprihăniți înaintea lui Dumnezeu, că suntem justificați, că suntem mântuiți, că suntem răscumpărați prin credința în Domnul Isus Cristos. Acum, ca urmare a acestei realități cuprinzătoare a justificării prin credință, care este tema celor șapte capitole inițiale, firul conductor care, cred eu, se țese prin toate acestea, ca urmare a prezentării de către apostol a jertfei lui Cristos – care șterge datoria, altruistă și substitutivă – în favoarea oamenilor. Ca urmare a acestui fapt, nu mai este nicio osândire. Tocmai datorită jertfei lui Cristos de pe cruce, Legea nu ne poate condamna niciodată.

Nu poți, de fapt, să legi pur și simplu acest lucru cu sfârșitul versetului 25. „Astfel, dar, cu mintea, eu slujesc Legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească slujesc legii păcatului”, prin urmare nu există condamnare? De ce? Dacă încă ne confruntăm cu păcatul, ar trebui să existe condamnare. Legătura trebuie să fie cu realitatea cuprinzătoare a justificării prin credință.

Acum, asta nu înseamnă că nu există nicio legătură cu capitolul 7. Oh, acolo există o legătură. Credeți-mă, există o legătură. Și cred că o veți vedea, dacă nu chiar acum, în curând, în curând, dacă ajungem la ea. Dacă nu, reveniți peste două săptămâni și vom ajunge la ea. Preaiubiților, motivul pentru care nu suntem condamnați, nu este datorită a ceva ce facem noi. Nu pentru că am câștiga bătălia împotriva păcatului nu suntem condamnați. Ci datorită a ceea ce a făcut El, nu-i așa? Este o realitate dată.

Cine sunt cei care nu sunt condamnați? Oh, veți spune că sunt super-sfinții. Da, da, sunt cei care chiar strâng din dinți, gem și se chinuie și reușesc. Sunt cei care nu alunecă prea mult pe scară. Cine sunt cei care chiar rezistă și niciodată, niciodată, niciodată nu-și pierd mântuirea și nu sunt niciodată, niciodată condamnați? Ei bine, sunt cei care se autodisciplinează cu adevărat. Sunt creștinii cu adevărat buni.

Haideți, să vedem cine sunt, versetul 1. „Nu este nicio osândire pentru cei ce sunt (Unde?) în Cristos Isus”. Cine sunt ei? Ați întâlnit vreodată un creștin care să nu fie în Cristos Isus? N-ar fi creștin altfel; aici vorbim despre noi toți, oameni buni. O mărturie foarte mângâietoare aici, foarte mângâietoare. Și știți că Pavel schimbă pronumele. A fost „eu”, „eu”, „mine”, „mine”, „eu”, „eu”, „mine”, „mine” pe tot parcursul capitolului 7, iar acum, dintr-odată, este „ei”. Și folosește „noi” în primele patru versete.

Motivul pentru care a folosit „eu” și „mine” în capitolul 7 mi se pare foarte interesant. A folosit „eu” și „mine” în capitolul 7 pentru că încerca să spună că un creștin nu este scutit de păcat. Și pentru a sublinia ideea că niciun creștin nu este scutit de păcat, s-a folosit pe sine însuși ca exemplu. Și mulți creștini ar sta acolo spunând: „O, vrei să-mi spui că marele apostol Pavel, creștinul dintre toți creștinii, chiar super-creștinul însuși, nu este scutit de păcat? Ce mângâiere!” Așadar, el folosește „eu” și „mine” în mărturia sa despre faptul că creștinii nu sunt scutiți de păcat, pentru că asta ne va ajuta pe noi, oamenii obișnuiți, să știm că nici chiar cel mai bun dintre noi nu este scutit de această luptă.

Dar acum, când ajunge la capitolul 8, trece la plural, pentru că vrea să-l asigure chiar și pe cel mai obișnuit sfânt că și el, alături de cel mai mare sfânt, este în siguranță în Cristos, înțelegeți. Și există o siguranță minunată pentru noi toți, nu doar pentru cei mai buni dintre noi. Așadar, cei mai sfinți sunt smeriți în lupta cu păcatul din capitolul 7. Iar cei mai obișnuiți sunt înălțați prin eliberarea de condamnare din capitolul 8. Un adevăr măreț.

Dar cheia tuturor lucrurilor, cheia tuturor lucrurilor se află în versetul 1: „În Cristos Isus”. Trebuie să fii în Cristos Isus, altfel vei fi judecat. Și poate veți întreba: „Bine, da ce înseamnă asta?” Vă aduceți aminte de capitolul 6, versetul 3? „Nu știți că toți câți am fost botezați în Isus Hristos, am fost botezați în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropați împreună cu El, pentru ca, după cum Cristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, tot așa și noi să trăim o viață nouă. În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El și printr-o înviere asemănătoare cu a Lui”. Ce gând măreț!

Când ai venit la Cristos, ai fost așezat în Cristos. Ai murit împreună cu El și ai înviat împreună cu El; erai în Cristos. Această expresie, „în Cristos”, se regăsește peste tot în epistolele pauline. „Dacă cineva este în Cristos, este (ce?) o făptură nouă”, spune 2 Corinteni 5. „În Cristos”. În Cristos. Aceasta înseamnă că, nu te limitezi doar la a crede în Cristos, ci există o uniune vitală în care păcatul tău este pus asupra Lui, iar neprihănirea Lui este pusă asupra ta. Intimitate în Cristos. Nicio religie din lume nu se identifică în acest fel. Așa cum am spus mai devreme în seria noastră, nimeni nu spune: „Sunt în Buddha”, sau „Sunt în Confucius”, sau „Sunt în Sin-Min-Moon”. Nimeni nu spune asta. Nimeni nu spune: „Sunt în Mahomed”. Nimeni nu spune că a intrat într-o relație intimă, indivizibilă, cu Mary Baker Eddy Patterson Glover Fry. Nimeni nu spune asta pentru că nimeni nu se află în această situație. Dar un creștin este în Cristos, și am văzut acest lucru într-un adevăr extraordinar, extraordinar.

Să văd dacă pot să vă ajut să înțelegeți ce înseamnă asta. Este un mister. Este un mister. Dar permiteți-mi să vă ofer o mică perspectivă. Trei moduri în care suntem în Cristos. Trei moduri. Acest lucru este doar pentru a vă ajuta să înțelegeți mai bine. Primul mod: suntem în Cristos din punct de vedere spiritual. Suntem în Cristos din punct de vedere spiritual. 1 Corinteni 15:22 spune: „Și, după cum toți mor în Adam, tot așa, toți vor învia în Cristos”. Deci există un fel de solidaritate spirituală. Suntem în Cristos printr-o solidaritate spirituală, printr-o unire spirituală.

Al doilea mod – și voi încerca să le ilustrez într-un minut – dar al doilea mod în care suntem în Cristos este cel vital; să folosim acest termen, „vital”. Și prin aceasta ne îndreptăm atenția spre 1 Corinteni 12:27, unde se spune: „Voi sunteți trupul lui Cristos”. Suntem în El într-un sens spiritual. Suntem în El într-un sens vital, viu, pentru că toți am fost făcuți să avem parte de același ce? Duh, 1 Corinteni 12:13, același principiu al vieții, viața lui Dumnezeu și sufletul omului prin locuirea Duhului cel viu.

Și, în al treilea rând, suntem în Cristos din punct de vedere relațional. La aceasta s-a referit Ioan când a spus: „Părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Isus Cristos”. Așadar, există un sens în care suntem în Cristos din punct de vedere spiritual. Adică, există o solidaritate a identificării. Suntem în Cristos din punct de vedere vital. Adică, viața Lui pulsează prin noi spiritual și ne face să trăim pentru Dumnezeu. Și apoi suntem în Cristos din punct de vedere relațional. Există un sens de comuniune, de părtășie, de intimitate și de iubire. Există acolo o legătură de prietenie.

Iar o modalitate prin care ați putea, poate, să le vedeți pe toate ilustrate este aceasta. Când m-am uitat în propriul meu arbore genealogic, înapoi la strămoșii mei, există un sens în care sunt legat de ei spiritual. Există o anumită solidaritate pe care o am prin numele de familie. Și multor oameni le place asta, să-și urmărească rădăcinile înapoi. Când v-ați născut în această lume, ați fost strâns legați de familia lui Adam, nu-i așa? Și în aceasta se afla căderea voastră. Iar când ați devenit creștini, ați intrat în solidaritatea cu însăși viața lui Cristos; aparțineți familiei lui Dumnezeu. Sunteți legați veșnic de Mântuitorul în familia lui Dumnezeu, la fel cum, când vă uitați înapoi la cei care au fost strămoșii voștri, vedeți un anumit flux, un anumit curent de viață care se transmite în jos.

Și apoi, în al doilea rând, sunt legat de ei și în mod vital. Adică, trăiesc pentru că ei mi-au transmis viața. Există o solidaritate familială și există un principiu al vieții care pulsează în mine. Și, în al treilea rând, sunt una cu ei, cu cei dintre ei care sunt încă în viață, relațional, într-o legătură de iubire, într-o părtășie, într-o comuniune. Așadar, când Biblia spune că suntem în Cristos – și abia am atins suprafața acestui subiect, – este vorba de un concept vast și bogat, potrivit căruia suntem uniți strâns de familia lui Dumnezeu, avem în sufletele noastre însăși viața lui Dumnezeu care pulsează și avem o relație cu El care celebrează comuniunea, părtășia și intimitatea la un nivel foarte personal.

Astfel, pot spune împreună cu apostolul Pavel că, atunci când am devenit creștin, a fost așa: „Am fost răstignit împreună cu Cristos; și trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci (Ce?) Cristos trăiește în mine; și viața pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine”. Și acesta este versetul despre convertire cel mai plin de adevăr din Noul Testament, deoarece spune că suntem uniți cu Cristos. Martin Luther a spus următoarele: „Este imposibil ca un om să fie creștin fără să-L aibă pe Cristos. Și dacă îl are pe Cristos, are în același timp tot ceea ce este în Cristos. Ceea ce dă pace conștiinței este faptul că, prin credință, păcatele noastre nu mai sunt ale noastre, ci ale lui Cristos, asupra căruia Dumnezeu le-a pus pe toate. Și, pe de altă parte, toată neprihănirea lui Cristos este a noastră, a celor cărora Dumnezeu ne-a dat-o. Cristos își pune mâna asupra noastră și suntem vindecați. El își aruncă mantia asupra noastră și suntem îmbrăcați, căci El este Mântuitorul glorios și binecuvântat pentru totdeauna”. Am încheiat citatul.

Acum, această relație minunată a fost simbolizată în Vechiul Testament într-un mod care, cred, vă va ajuta să înțelegeți puțin mai bine. Vă amintiți că ați citit despre veșmintele marilor preoți? Ei aveau tot felul de lucruri pe care trebuiau să le poarte și obiecte speciale. Unul dintre lucrurile care m-au intrigat întotdeauna foarte mult – și sunt sigur că și pe voi, dacă ați văzut vreodată acest lucru reprezentat într-o imagine de orice fel – este faptul că, la gâtul său, atârnat de un lanț, se afla o cutiuță. Iar pe acea cutiuță era o serie de douăsprezece pietre. Și pe fiecare dintre acele pietre era gravat numele cui? Al uneia dintre semințiile lui Israel.

Acum, nu știu dacă v-ați gândit vreodată cu adevărat la ce înseamnă asta, dar vă voi spune ce înseamnă. Iată ce simboliza. Când marele preot intra în Sfânta Sfintelor și stătea în fața lui Dumnezeu, el aducea cu el, chiar pe pieptul său, simbolul întregului popor al lui Israel, nu-i așa? Așadar, când stătea în fața lui Dumnezeu, stătea în fața Lui îmbrățișând chiar în inima sa poporul lui Dumnezeu. Acesta este un simbolism profund. La fel se întâmplă și cu marele mare preot al mărturisirii noastre, Domnul Isus Cristos, care, atunci când, așezat acum la dreapta lui Dumnezeu și prezentându-Se în fața Lui, stă față în față cu Dumnezeu, poartă în pieptul Său întregul Său popor, nu pe pietre, ci ca una cu El. Un adevăr măreț.

Și acesta, cred eu, este răspunsul la rugăciunea Domnului nostru din Ioan 17. Tatăl I-a dat răspunsul Său. El S-a rugat: „ca toți să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine și Eu în Tine, ca și ei să fie una în noi. Eu în ei, și Tu în Mine, ca ei să fie în chip desăvârșit una”. Dumnezeu a răspuns la acea rugăciune.

Nu sunt doar unul care crede în Cristos. Nu sunt doar unul care L-a întâlnit pe Cristos. Sunt unul care este ce? În Cristos. Și păcatul meu a fost transferat asupra Lui, iar neprihănirea Lui mi-a fost transferată mie.

Mă întorc din nou la Martin Luther. „Credința”, spunea el, „unește sufletul cu Cristos așa cum o soție se unește cu soțul ei. Tot ceea ce are Cristos devine proprietatea sufletului credincios. Tot ceea ce are sufletul devine proprietatea lui Cristos. Cristos posedă toate binecuvântările și viața veșnică. De atunci înainte, ele sunt proprietatea sufletului. Sufletul are toate nelegiuirile și păcatele sale. Acestea devin de atunci încolo proprietatea lui Cristos. Atunci începe un schimb binecuvântat. Cristos, care este atât Dumnezeu, cât și om, Cristos care nu a păcătuit niciodată și a cărui sfințenie este desăvârșită, Cristos Atotputernicul, Cel veșnic, luând asupra Sa, prin inelul nupțial al credinței, toate păcatele credinciosului, acele păcate sunt atunci pierdute și desființate în El, căci niciun păcat nu rămâne în fața neprihănirii Sale infinite. Și astfel, prin credință, sufletul credinciosului este eliberat de păcate și îmbrăcat cu dreptatea veșnică a Mirelui său, Cristos”. Nu este aceasta o imagine glorioasă? Și așa este pentru cei care sunt în Cristos.

Dar ne punem întrebarea: cum se face că putem experimenta această lipsă de condamnare? Acesta este versetul 2: „În adevăr (sau deoarece) legea Duhului de viață în Cristos Isus m-a izbăvit (sau m-a făcut liber) de legea păcatului și a morții”. Pavel revine aici la propria sa mărturie personală. Și el spune că iată motivul pentru care nu există condamnare: „Pentru că legea Duhului de viață în Cristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului și a morții”. „Pentru că” este o tranziție foarte importantă. Nu suntem sub condamnare pentru că am fost eliberați de lege. Acum, dacă ai merge la tribunal și ți s-ar spune că ai comis o infracțiune, ai fi condamnat. Și apoi, indiferent de motivul pentru care ai fost eliberat de lege, legea nu ți-ar mai putea face nimic. La fel se întâmplă și cu păcătoșii. Ascultați, iubiților, motivul pentru care există condamnare este că ați încălcat ce? Legea lui Dumnezeu. Dar dacă ați fost eliberați de acea lege, atunci ce poate exista? Nicio condamnare. Foarte simplu.

Și poate veți zice: „Ce este această lege?” Ei bine, el o numește legea păcatului și a morții. Este legea păcatului care duce la moarte, asta este, principiul păcatului. Este aceeași idee ca în capitolul 7, versetul 21: o lege conform căreia, atunci când vreau să fac binele, răul stă lipit de mine. Este principiul păcatului care locuiește în noi. Este puterea păcatului care locuiește în noi. Iar păcatul este privit ca o lege deoarece își impune poruncile și cere ascultare și supunere. Dar am fost eliberați de aceasta. Eliberați de legea păcatului care duce la moarte.

Și poate veți întreba: „Cum am fost eliberați de aceasta?” „legea Duhului de viață în Cristos Isus m-a izbăvit”. Ce înseamnă asta? Ei bine, aici există un alt principiu. Este principiul Duhului, și cred că ar trebui scris cu D mare, așa cum este în text, Duhul de viață care vine în Cristos Isus. Și cred că este o referire la Duhul Sfânt. Observați versetul 6: „Și umblarea după lucrurile firii pământești este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viață și pace”. Și continuați până la versetul 9: „Voi însă nu mai sunteți pământești, ci duhovnicești, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Cristos, nu este al Lui”. Și apoi, în versetul 11: „Duhul”, adică Duhul Sfânt, „Celui ce a înviat pe Isus din morți”. Așadar, cred că acum, el ne prezintă Duhul. Găsiți din nou în versetul 4: „care trăim nu după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului”.

Așadar, aici ni se prezintă Duhul. Și El este numit Duhul vieții în Cristos Isus. Un titlu minunat, cu adevărat minunat. Acesta este Duhul Sfânt și El este Duhul vieții, El este cel care dă viață și cel care o susține, Duhul cel viu.

Când Isus a vorbit cu Nicodim, El a spus: „Trebuie să te naști din apă și din Duh”. Duhul este Cel care dă viață. Duhul este Cel care dă putere nașterii din nou. Și cred că exact la asta se referă aici. Duhul Sfânt este numit Duhul vieții pentru că El este Cel care aduce convertirea. El este Cel care realizează această transformare. Suntem zămisliți din Duhul. Suntem născuți din Duhul. Puterea pe care El o exercită în viața unei persoane aduce viață din moarte. Ea aduce Duhul vieții acolo unde era legea păcatului și a morții.

Cu siguranță, aici nu poate fi vorba de duhul omului, deoarece duhul omului nu poate da viață, nu-i așa? Deloc. Așadar, legea Duhului vieții este puterea Duhului Sfânt care lucrează în suflet prin mesajul evangheliei, al justificării prin har, prin credință. Și, pe măsură ce lucrează în suflet împreună cu credința, el eliberează sufletul de legea păcatului și a morții.

Observați versetul 11: „Și dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus”, acesta este Duhul vieții, „dintre cei morți locuiește în voi, Cel ce a înviat pe Cristos Isus din morți va învia și trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuiește în voi”. El este Duhul dătător de viață.

Acum ascultați cu atenție. Preaiubiților, avem aici un contrast mare, față de capitolul 7, cu adevărat mare. Adică, capitolul 7 a fost un capitol foarte deprimant. Pavel spune: lucrurile pe care vreau să le fac, nu le fac; lucrurile pe care nu vreau să le fac, le fac; O, cât de mult iubesc Legea Ta, O, cât de mult mă bucur de omul interior și de lucrurile pe care le-ai spus. O, Dumnezeule, aceasta este dorința inimii mele, dar văd o altă problemă în mine însumi. Văd în trupul meu păcatul, care se războiește împotriva legii minții mele, și mă zbat și lupt. ’O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?’ Și apoi spune: ’Știu că într-o zi voi fi izbăvit, dar până în acea zi glorioasă când voi părăsi acest trup, cu mintea mea slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul meu – legii păcatului. ’ Și este atât de epuizant și de deprimant, iar lupta este atât de intensă. Creștinul poate fi atât de descurajat în această situație. Apoi, dintr-odată, ajunge la capitolul 8 și își dă seama că adevărul este că ai fost eliberat de legea păcatului. Ai fost eliberat de legea morții, deoarece Duhul vieții în Cristos Isus ți-a dat o viață nouă prin Evanghelie.

Veți spune: „Este o contradicție?” Nu, este doar adevărul. Este imaginea adevărată a persoanei care sunt cu adevărat. Pe de o parte, sunt un sclav; pe de o parte, sunt un prizonier; pe de o parte, atâta timp cât sunt în trup și în firea mea omenească, păcatul are stăpânire asupra mea, așa că nu pot trăi o viață fără păcat așa cum mi-aș dori. Dar, pe de altă parte, sunt o persoană eliberată de legea păcatului și a morții și pot face ceea ce este drept, dacă nu tot timpul, măcar uneori. Și asta este o premieră. Și Satan poate încerca, iar trupul poate încerca, dar ei nu pot birui Duhul vieții. Și deși va exista păcat în viața mea, acesta nu va birui niciodată viața care se află acolo, nu o va face niciodată să moară, pentru că este Duhul vieții, iar Duhul rămâne să-Și îndeplinească lucrarea dătătoare de viață.

Sunt liber de dezastrul suprem pe care păcatul și moartea îl pot aduce. Cred în capitolul 7, versetul 24, unde Pavel spune: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?”, gândindu-se acolo la puterea păcatului. El spune: „O, cum voi dobândi putere asupra păcatului? Cine mă va izbăvi?” Și spune: „Știu că se va întâmpla când Îl voi vedea pe Domnul; El o va face atunci”. Dar până atunci trebuie pur și simplu să lupt împotriva lui. Totuși, nu cred că în versetul 2 se referă la puterea păcatului în sensul principal. Cred că se referă la vina păcatului și la pedeapsa păcatului. Încă nu am fost eliberat de puterea păcatului, dar crede-mă, prietene, am fost eliberat de vinovăția păcatului. Și am fost eliberat de pedeapsa păcatului, amin? Și asta e esențial. Și asta spune el. Pentru că legea Duhului de viață în Cristos m-a eliberat de pedeapsa și de vinovăția păcatului, sunt liber. Acum tot ce trebuie să fac este să continui lupta împotriva puterii păcatului. Dar nu voi plăti niciodată pedeapsa. De ce? Pentru că toate păcatele mele au fost puse asupra lui Cristos și El a plătit-o, nu-i așa? Și dacă îmi spui că trebuie să plătesc pedeapsa, atunci îi spui lui Cristos că nu a făcut lucrarea cum trebuie și că nu a fost suficientă. Dar Biblia spune că El i-a desăvârșit pentru totdeauna pe cei sfințiți.

Așadar, pe de o parte spun: „O, nenorocitul de mine, aș vrea să am biruință asupra puterii păcatului”. Iar pe de altă parte, spun: „Acum, dar, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Cristos Isus, căci legea Duhului vieții în Cristos m-a eliberat de legea păcatului și a morții”. Am o luptă aici, dar nu voi pierde niciodată în cele din urmă, pentru că nu sunt sub condamnare. Mare adevăr. Mare adevăr.

Voi încheia cu asta. Aceasta este o pildă alcătuită de cineva, care, cred eu, ilustrează foarte bine lucrarea lui Cristos în favoarea noastră. Era un paznic, iar paznicul avea o slujbă interesantă. Lucra pe malul râului. Iar sarcina lui era să ridice și să coboare un pod basculant care traversa râul cel mare.

Într-o zi, a decis să-și ia fiul cu el. Fiul său era fascinat de ceea ce făcea tatăl său și voia să petreacă o zi alături de el, așa că a făcut asta. Sarcina de a ridica și coborî podul nu părea prea importantă. Dar era un moment în fiecare zi când devenea foarte important, deoarece la ora patru podul trebuia ridicat pentru a lăsa un feribot să treacă, iar la 4:15 trebuia coborât, deoarece un tren de călători trecea zgomotos prin peisajul rural cu viteză maximă.

În acea zi fatidică, paznicul l-a lăsat pe fiul său să iasă din cabina de pază și să se aventureze mai jos pentru a vedea mai bine feribotul, iar acesta s-a apropiat puțin prea mult de zonele în care nu trebuia și a căzut. A căzut, iar piciorul i s-a prins în angrenaje. Tatăl s-a uitat din cabina de pază și și-a dat seama că trebuia să coboare podul, deoarece trenul se apropia cu toate vagoanele și toți pasagerii. Dar dacă ar fi coborât podul, și-ar fi ucis fiul. Pe de altă parte ar fi putut să fugă jos și să-și salveze fiul, iar trenul s-ar fi prăbușit în râu și toată lumea s-ar fi înecat.

În acel moment, a fost readus brusc la realitate, pentru că se auzea fluierul trenului în depărtare. Avea două opțiuni. Îi datora mult fiului său, era fiul lui. Pasagerilor nu le datora nimic, nici măcar nu-i cunoștea. Și dacă ar fi coborât podul cu prețul vieții propriului său fiu, ar fi fost pur și simplu un act de iubire și milă. Dar odată ce s-ar fi hotărât să facă asta, ar fi trebuit să renunțe la propriul său fiu, ceea ce a și făcut.

Și înțelegeți pilda, nu-i așa? Vedeți voi, Dumnezeu nu era obligat să ne iubească, nu ne datora nimic. Dar, cu prețul propriului Său Fiu, El ne-a cumpărat neprihănirea care ne permite să sărbătorim semnificația versetului din Romani 8:1: „Acum dar nu mai este (Ce?) nicio osândire”. Cât de recunoscători suntem! Ce milă din partea lui Dumnezeu!

Să ne plecăm în rugăciune. Tată, am ajuns din nou să conștientizăm marea Ta milă pe măsură ce am văzut adevărul acestui pasaj minunat. Și, Doamne, am mai fost aici; asta nu este ceva nou pentru noi. Există o prospețime în acest lucru, deoarece este un capitol pe care nu l-am studiat împreună. Și, Doamne, tendința din inimile noastre este să-l ascultăm doar ca pe un alt mesaj al Evangheliei și să ne întoarcem imediat în haosul micuței noastre lumi, lăsându-Te prin gânduri mărunte. Izbăvește-ne de o astfel de indiferență, de o astfel de meschinărie, de o astfel de insensibilitate și umple-ne inimile cu recunoștință. Și fie ca noi să înțelegem cumva ce înseamnă să nu fim condamnați, nu datorită vreunui lucru pe care l-am făcut noi, ci datorită lui Cristos. Umple-ne inimile cu iubire pentru El și cu devotament pentru a face voia Lui.

Tată, vreau să-Ți exprim mulțumirea mea pentru lucrarea desăvârșită a lui Cristos, nu numai în viața mea, ci și în viața întregului Tău popor de pretutindeni. Și vreau să-Ți mulțumesc pentru acești oameni ai Tăi, oameni prețioși, pentru sprijinul lor minunat, pentru dragostea lor față de Cuvântul Tău. Îți mulțumesc, Tată, pentru felul în care ai lucrat în viața lor, făcându-i să fie credincioși, să împărtășească această părtășie cu noi în această seară și așa cum o fac în fiecare duminică seara. Binecuvântează-i, Tată, pentru această dedicare, îmbogățește-le viața și scoate din ei toată rodnicia pe care o dorești Tu, spre slava Ta. Pe măsură ce intrăm în această săptămână, Tată, fă-ne dornici să vorbim despre Cristos, care a murit, dar este viu și trăiește veșnic pentru a mijloci neîncetat pentru poporul Său, astfel încât niciun păcat să nu le fie pus în cont, pentru că nu există nicio osândire. Îți mulțumim pentru acest gând plin de speranță, pentru că chiar și atunci când ne luptăm cu păcatul, nu vom fi condamnați, pentru că Cristos a plătit pedeapsa.

Și, o, Tată, așteptăm ziua în care vom putea părăsi această lume și vom cunoaște răscumpărarea trupului nostru și glorificarea care îi așteaptă pe fiii lui Dumnezeu. Ne rugăm ca Tu să aduci acum în camera de rugăciune și în camera de consiliere pe toți cei ale căror inimi sunt atrase de Tine, pe cei care au nevoie de cineva cu care să se roage sau cu care să vorbească. Și fă lucrarea Ta în viețile noastre, ca să fim mai asemănători cu Isus Cristos, în Numele căruia ne rugăm. Amin.