Romani capitolul 7, și studiem versetele de la 14 la 25. Le vom citi imediat, pentru ca să vedeți cursivitatea acestui text deosebit de important. Un tânăr cam obraznic l-a întrebat pe un predicator în mod batjocoritor: „Ați afirmat că oamenii nemântuiți poartă o mare povară din cauza păcatului. Sincer”, a spus el, „eu nu simt nimic. Cât de greu este păcatul? Cinci kilograme? Treizeci de kilograme? Cincizeci de kilograme? Optzeci de kilograme?” Predicatorul s-a gândit o clipă și a răspuns cu blândețe: „Dacă ai pune o greutate de 200 de kilograme pe un cadavru, ar simți el încărcătura?”. Tânărul s-a grăbit să răspundă: „Bineînțeles că nu, este mort”. La care predicatorul a replicat pentru a duce ideea mai departe: „Partea spirituală a omului care nu-L cunoaște pe Cristos este la fel de moartă. Și deși sarcina este mare, el nu simte nimic din ea”.

Dar pot să vă sugerez că cel credincios nu este atât de indiferent la greutatea păcatului precum este cel necredincios? Ci, mai degrabă, credinciosul este hipersensibil la păcat. Și, după ce a venit la Isus Cristos, simțurile sale sunt trezite de realitatea păcatului. O astfel de trezire a început chiar în momentul mântuirii sale și nu se diminuează de când a fost răscumpărat, ci continuă să se intensifice pe măsură ce crește și se maturizează.

O astfel de sensibilitate l-a determinat pe un sfânt atât de mare ca Hrisostom să spună: „Nu mă tem decât de păcat”. Un necredincios, atunci când a fost confruntat cu mesajul mântuirii prin harul fără plată al lui Cristos, a spus: „Dacă aș crede această doctrină că mântuirea este fără plată și plină de har și că este doar o chestiune de credință, dacă aș putea fi sigur că mă pot converti atât de ușor, aș crede și apoi m-aș sătura de păcat”. La care mesagerul Evangheliei a răspuns: „De cât păcat crezi că ar fi nevoie pentru a umple până la saturație un creștin adevărat?” Răspunsul la această întrebare este că oricât de puțin este mai mult decât putem suporta.

Venirea la Isus Cristos aduce în inimă și în minte sentimentul păcatului. Și cred că un creștin adevărat simte acea greutate a păcatului într-un mod în care un necredincios nu o simte deloc. Și în cazul în care vă întrebați dacă ei chiar sunt morți față de acea greutate, amintiți-vă de Efeseni 2:1 „Voi erați morți în greșelile și în păcatele voastre în care trăiați odinioară”.

Dar un creștin adevărat se simte sensibil la păcat, urăște răul care este în el, nu caută să-și umple viața de păcat câtă vreme este sub har, ci mai degrabă caută să-și golească viața de păcat, atât de neplăcut îi este acesta.

Acum, când ne uităm la Noul Testament, bineînțeles, credinciosul devine mai sensibil la acest lucru. Găsim, de exemplu, în Efeseni 4:30, că atunci când păcătuim, Duhul Sfânt este întristat. Și noi căutăm să nu-L întristăm pe Duhul Sfânt. În 1 Corinteni 9:27, aflăm că, atunci când suntem implicați în păcat, viața noastră devine lipsită de putere. Asta l-a făcut pe Pavel să spună că are această teamă imensă: ca nu cumva după ce am predicat altora, eu însumi să fiu lepădat sau inutil.

Și chiar psalmistul a spus: „Lauda se cuvine celor drepți”. În consecință, atunci când suntem în păcat, constatăm că suntem de neacceptat când Îl lăudăm pe Dumnezeu. Și niciunul dintre noi nu dorește ca lauda lui să fie neacceptată. Ieremia a adăugat în Ieremia 5:25 aceste cuvinte foarte emoționante. „Păcatele voastre vă lipsesc de aceste bunătăți”. Și niciun creștin nu ar alege să nu aibă parte de binecuvântarea lui Dumnezeu, dacă ar avea cu adevărat ocazia și concentrarea de a se gândi la asta.

Și, mai mult, psalmistul în Psalmul 51, când s-a confruntat cu propriul păcat, i-a cerut lui Dumnezeu să-i redea - ce? - bucuria mântuirii sale. În capitolul 12 din Evrei aflăm că atunci când un credincios păcătuiește, el este pedepsit de Dumnezeu. În 1 Corinteni 3 aflăm că, atunci când un credincios păcătuiește, este împiedicat în creșterea sa spirituală, astfel încât apostolul spune: „Nu v-am putut hrăni cu bucate tari, pentru că tot firești sunteți”. În 2 Timotei 2:21, Pavel spune că trebuie să avem o viață curată pentru a fi vase de cinste folosite de Stăpân. Și astfel, atunci când păcatul este prezent în viața noastră, el face ca slujirea noastră să fie limitată și inutilă. În 1 Corinteni 10 și 11 aflăm că păcatul din viața unui credincios pervertește părtășia. De aceea apostolul spune: „Înainte de a veni la masa Domnului, asigurați-vă că v-ați curățat inima înaintea lui Dumnezeu”.

De asemenea, găsim că în 1 Corinteni 11:30 și în 1 Ioan 5:16 și cred că și în Iacov capitolul 1, se arată că un credincios care se află în păcat este în pericol de a-și pierde viața. Ca să nu mai vorbim de păcatul cel mai mare dintre toate păcatele. În 1 Corinteni 6 se spune: „Nu știți că trupul vostru este Templul lui Dumnezeu?”. Cu alte cuvinte, dacă îți pui trupul în contact cu păcatul, îl dezonorezi pe Dumnezeu.

Care dintre noi alege să îl întristeze pe Duhul Sfânt? Care dintre noi, în adâncul inimii noastre de credincioși, vrea cu adevărat să-L întristeze pe Duhul Sfânt? Sau vrea să aibă rugăciuni fără răspuns? Sau dorește să aibă o viață fără putere? Sau dorește să-L laude pe Dumnezeu într-un fel nepotrivit? Care dintre noi, atunci când privim cu adevărat în adâncul nostru ca oameni răscumpărați, ar alege să avem binecuvântarea lui Dumnezeu reținută, bucuria îndepărtată, să avem parte de pedeapsă, să avem creșterea împiedicată, slujirea limitată, părtășia pervertită și viața noastră în pericol? Care dintre noi, în calitate de credincioși, ar dori să-L dezonoreze pe Dumnezeu?

Dimpotrivă, așa cum a spus psalmistul în Psalmul 42:1: „Cum dorește un cerb” – sau o căprioară – „izvoarele de apă, așa te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule”.

Eu cred că atunci când un om vine la Isus Cristos, în el este plantată o nouă creație, o nouă natură, o nouă esență, un nou sine, un om nou. Și că marea bătaie a inimii, pasiunea și strigătul acelei noi creații este o dorință după lucrurile lui Dumnezeu. Iar peste aceasta, un resentiment și o ură față de păcat. Și aceasta este, într-adevăr, atitudinea apostolului Pavel, așa cum scrie în textul nostru, și poate fi observat, începând cu versetul 14.

„Știm, în adevăr, că Legea este duhovnicească: dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului. Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună. Și atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuiește în mine. Știu, în adevăr, că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voința să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Și dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuiește în mine. Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, și mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?... Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Cristos, Domnul nostru!... Astfel dar, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească, slujesc legii păcatului”.

Acum, în acest text vedem un om în conflict, un om aflat într-un conflict serios. În acel text avem de-a face cu un om care detestă păcatul, care urăște păcatul, care disprețuiește păcatul și care iubește neprihănirea, un om care tânjește după Legea lui Dumnezeu. Aici nu poate fi vorba de un om nemântuit, pentru că, potrivit Domnului nostru în capitolul 3 din Ioan, cei nerăscumpărați iubesc întunericul și urăsc neprihănirea. Aici vorbim despre un om care iubește neprihănirea și urăște păcatul.

În Psalmul 119 - și mă voi referi din nou la acest psalm, așa că poate vreți să puneți un semn cumva în Biblie. Ne vom întoarce la el de câteva ori. Deci în Psalmul 119:104, avem o afirmație foarte asemănătoare, într-un verset simplu. Și aici psalmistul, reflectând în mod minunat la Cuvântul lui Dumnezeu, spune: „Prin poruncile Tale mă fac mai priceput; de aceea urăsc orice cale a minciunii”.

Există așadar, esența omului răscumpărat care tânjește după înțelegerea Cuvântului lui Dumnezeu, care tânjește după împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu și care urăște orice cale falsă. Thomas Watson, minunatul om al lui Dumnezeu din perioada puritană, în cartea sa foarte importantă numită The Body of Divinity (Trupul divinității), a spus următoarele. „Un semn al sfințeniei este antipatia față de păcat. Un ipocrit poate părăsi păcatul, dar îl iubește așa cum un șarpe își leapădă pielea, însă își păstrează acul. Dar o persoană sfințită poate spune că nu doar că părăsește păcatul, ci îl și detestă. Dumnezeu ți-a schimbat natura și te-a făcut ca pe o fiică de împărat, glorioasă în întregime pe dinăuntru. El a pus pe tine platoșa sfințeniei, care, deși poate fi împușcată, nu poate fi străpunsă niciodată”.

Așadar, există o luptă. Și cred că această luptă ne este prezentată aici, în capitolul 7 din Romani, un pasaj clasic care descrie imaginea emoționantă a durerii păcatului lăuntric în viața unui creștin.

Acum trebuie să vă amintiți că în capitolul 7 din Romani Pavel vorbește practic despre locul Legii. Și încearcă să demonstreze faptul că, deși el predică mântuirea prin har prin credință, asta nu înseamnă că nu vede locul Legii. Asta nu înseamnă că le spune evreilor care prețuiesc Legea că el nu o prețuiește, ci pur și simplu îi dă funcția sa adecvată, iar funcția sa adecvată nu este aceea de a-i mântui pe oameni sau de a-i sfinți pe oameni, ci de a-i convinge de păcat și de a le arăta, așa cum indică versetul 13, păcatul din cale afară de păcătos. Iar el subliniază faptul că chiar în calitate de credincios, Legea continuă să aibă funcția de a demonstra creștinului păcătoșenia excesivă a păcatului. Când vede Legea lui Dumnezeu, pe care inima lui tânjește să o împlinească și în comparație vede păcatul din viața lui, el iubește Legea și detestă păcatul.

Acum, în mijlocul acestui conflict, găsim revărsarea inimii apostolului Pavel la persoana întâi: eu, eu, eu, eu, eu, eu. Aceasta este mărturia lui și, de asemenea, a noastră. Iar mărturia propriei sale lupte spirituale cu păcatul lăuntric este redată în trei lamentații. Este un pasaj foarte trist. Este un pasaj plin de remușcări. Este un pasaj foarte emoționant, pentru că nu se întâmplă prea des să avem parte de o astfel de înțelegere profundă a luptei apostolului Pavel. Și nu se întâmplă des ca el să o repete de atâtea ori. De fapt, în timp ce citeam textul, probabil că ați observat repetiția. Sunt trei lamentații, și toate trei spun practic același lucru. El își deplânge situația. El suferă din cauza ei. Se întristează din cauza ei. Inima lui este întristată din cauza ei. Este zdrobit de ea.

Și fiecare lamentație are trei părți: Starea în care se află, dovada acelei stări și sursa acelei stări. Observați prima lamentație, o trecem în revistă. Am analizat-o săptămâna trecută. Versetele 14-17. Starea este în versetul 14. „Știm că Legea este duhovnicească, dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului”. Legea este duhovnicească. Adică, ea purcede de la Duhul Sfânt. Ea este energizată de mintea, de inima și de voința lui Dumnezeu. Ea este sfântă, dreaptă și bună, spune versetul 12. Dar eu sunt, în schimb, nespiritual. Legea este duhovnicească (spirituală), iar eu sunt nespiritual.

Acum veți zice: „Poate un creștin să spună asta?” Da, dintr-o anumită perspectivă. Aceasta este o percepție pe care, pe bună dreptate, ar trebui să o avem asupra propriei noastre vieți. Nu suntem tot ceea ce ar trebui să fim, nu-i așa? Legea lui Dumnezeu este duhovnicească, dar noi suntem pământești, suntem nespirituali. Noi suntem firești. Și aici el privește lupta. Se uită la umanitatea sa. El nu vorbește despre tot ceea ce este reînnoit în el. El vorbește despre ceea ce nu este reînnoit în el. Umanitatea lui este încă acolo și îl privește drept în față. El se află vândut rob sub păcat. El spune în versetul 23 că este „adus în robie față de legea păcatului care lucrează în mădularele lui”. El se găsește ca o victimă a păcatului, chiar dacă este răscumpărat. Aceasta este condiția lui, e într-o stare de luptă.

De fapt, în Filipeni 3:12, Pavel o spune astfel: „Nu că am și câștigat (premiul), sau că am și ajuns desăvârșit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc întrucât și eu am fost apucat de Cristos Isus. Fraților, eu nu cred că l-am apucat încă” - cu alte cuvinte, nu l-am prins încă – „dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea și aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre țintă, pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu în Cristos Isus”.

Ceea ce spune el este: „Știu că nu am ajuns încă acolo”. Și tot ceea ce avem aici, în Romani 7, este o recunoaștere a ceea ce el nu este încă. Este o perspectivă. Nu este tot ce se poate spune despre el, dar este ceva ce se poate spune despre el. Să spun că sunt nespiritual, nu este tot ceea ce s-ar putea spune despre mine, dar este adevărat să spun despre mine că sunt nespiritual. Nu am devenit încă pe deplin ceea ce voi deveni, nu-i așa? Este o viziune non-tehnică. Este o perspectivă. Este aceeași perspectivă care l-a făcut pe Pavel să spună: „Eu sunt cel dintâi păcătos”, 1 Timotei 1:15.

Și ce spunem dă această perspectivă? Ei bine, ascultați cu mare atenție. Este o înțelegere a Legii curate, sfinte, drepte și bune a lui Dumnezeu. Și când te vezi pe tine însuți împotriva acestei Legi, ești foarte conștient de cât de păcătos ești. Acum, când vezi un creștin, care se numește pe sine creștin – sau creștină - și pare foarte mulțumit de locul în care se află din punct de vedere spiritual, și vrea să se asigure că știi cât de sfânt este cu adevărat și cât de pios este, asta nu înseamnă că îți indică faptul că într-adevăr este sfânt, ci mai degrabă că într-adevăr nu înțelege Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta nu este o dovadă a sfințeniei lor, ci o dovadă a ignoranței lor față de Legea sfântă a lui Dumnezeu. Căci cu cât înțelegem mai bine perfecțiunea infinită a Legii sfinte a lui Dumnezeu, cu atât mai bine ne vom înțelege propria imperfecțiune, nu-i așa? Și astfel, vă spun că ceea ce avem în capitolul 7 din Romani nu este doar mărturia unui creștin, ci a unui creștin foarte matur, și foarte perspicace, și cu o minte foarte duhovnicească.

După ce ne-a dat condiția în versetul 14, ne dă dovada în versetul 15. Iată dovada că încă nu este tot ceea ce ar trebui să fie, că nu este duhovnicesc. „Căci nu știu ce fac: nu fac ce vreau” - nu știu ce fac, sau nu iubesc ce fac, sau nu aleg să fac – „nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc”. Asta este dovada. Dovada că sunt încă pământesc este că sunt frustrat pentru că văd gloria infinită a Legii lui Dumnezeu, văd sfințenia magnifică a standardului Său, iar eu nu pot trăi la înălțimea acelui standard. Și nu sunt mulțumit de cât de sus sunt, sunt doar nemulțumit de cât mai am până sunt sus.

Aceasta este o perspectivă foarte matură. Este un lucru foarte imatur să crezi că ai ajuns cu adevărat duhovnicesc. Apostolul Pavel spune: „Încă n-am căpătat. Încă n-am apucat asta. Dar” – ce fac? – „alerg spre țintă. Văd ținta și mă mișc. Nu sunt acolo”.

Aceasta este smerenia care vine dintr-o perspectivă duhovnicească corectă. În loc să ne felicităm pe noi înșine pentru cât de sfinți suntem, dacă înțelegem cu adevărat Legea lui Dumnezeu, vom vedea că suntem departe de țintă. Și acolo se află Pavel. De aceea acest lucru, din nou, ne duce înapoi la frângerea, la smerenia și la căința care îl marchează pe adevăratul urmaș al Mântuitorului.

Apoi el vorbește despre sursă. Pentru că dacă spui: „Ei bine, Pavel, ești mântuit. Ești răscumpărat. Dar de unde vine asta?” Versetele 16 și 17 ne dau răspunsul. „Acum dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună”. Nu este nimic în neregulă cu Legea. Faptul că nu pot să o respect nu înseamnă că este rea. Care este problema ta, Pavel? „Și atunci, nu mai sunt eu cel care face lucrul acesta, ci păcatul care locuiește în mine”.

Acum starea mea este că mă lupt. Dovada este că nu pot face întotdeauna ceea ce vreau și fac uneori ceea ce nu vreau cu adevărat în adâncul meu. Iar sursa a toate acestea este păcatul care locuiește în mine. Și acum cuvintele „eu” și „mine” din versetul 17 devin tehnici. El spune „eu” în versetul 14, foarte general. „Eu sunt pământesc, nespiritual”. Dar acum se asigură că înțelegem ce vrea să spună în versetul 17. „Și atunci, nu mai sunt eu”, iar „nu mai sunt”, vă amintiți că am vorbit despre asta, de ouketi, nu mai sunt, nu mai sunt de când? De la mântuire. De când am fost mântuit, nu mai sunt eu cel care o face, adevăratul eu, cel reînnoit, cel recreat, ci este - ce? Păcatul care locuiește în mine. Și am analizat asta în detaliu. „Eu” devine atunci un termen tehnic.

Care este atunci conflictul? Conflictul din viața unui credincios este un conflict între o nouă creație care este sfântă, care este creată pentru veșnicie, care este sămânța eternă, care nu poate păcătui, și care este în tine, care este adevăratul tu, care este cel de bază, cel recreat. Conflictul este între acel tu răscumpărat și firea (mortalitatea) ta nerăscumpărată, umanitatea ta nerăscumpărată, care este încă prezentă. Și acolo se află lupta lui. Astfel că aceasta este lamentația lui.

Și cred că fiecare copil al lui Dumnezeu care umblă cu adevărat în ascultare de gândul Mântuitorului deplânge realitatea păcatului său. Îl văd pe credinciosul din 1 Ioan 1:8-10, iar el nu-și va nega păcatul, ci – ce va face? – îl va mărturisi. Îl aud în Psalmul 38:18 spunând: „Îmi mărturisesc fărădelegea, mă doare de păcatul meu”. Îl aud în Psalmul 97:10. „Urâți răul cei ce iubiți pe Domnul”. Cred că persoana cu adevărat regenerată urăște păcatul și se confruntă cu faptul că, deși a fost recreată și există o natură nouă acolo, această natură nouă este încă învelită, ca să spunem așa, în umanitate, și aici se află lupta.

Așadar, chiar dacă suntem răscumpărați, păcatul se agață de firea noastră, de mortalitatea noastră, de umanitatea noastră nerăscumpărată și ne împiedică să vedem împlinirea dorinței profunde a inimii care tânjește după perfecțiunea Legii lui Dumnezeu. Și uneori acest lucru nu se manifestă doar înainte de a păcătui, ci și după aceea, și se manifestă în vinovăția ta, în sentimentul de tristețe și în sentimentul de căință.

Dar haideți să ne uităm la a doua lamentație, care este la fel ca prima. Versetul 18. Modelul de aici este identic. Întâi este condiția. „Știu în adevăr că în mine” - despre care eu vorbești? Doar tu în general, tu în întregime, noul tu, noua creație? Nu, nu. „În mine”. Adică în ce parte din mine? „În firea mea”. Și devine tehnic. El nu vrea să pierdem distincția pe care tocmai a făcut-o în versetul 17, despre faptul că nu este chiar el, ci păcatul care locuiește în el.

După care, în versetul 18, el spune: „Nimic bun nu locuiește în firea mea, păcatul locuiește în firea mea”. Deci nu sunt eu cu adevărat, nu sunt eu-ul cel nou, nu sunt eu cel recreat, nu sunt natura divină, incoruptibilă, plantată în mine, nu sunt sămânța veșnică care nu poate păcătui. Nu este acel eu, ci este firea mea. Așadar „în mine (adică în firea mea) nu locuiește nimic bun”.

Nu văd niciun lucru bun în umanitatea mea nerăscumpărată. Așa că spune: „În mine”, dar specifică în care parte: „adică în firea mea”. Și cred că aici, el localizează prin acești termeni sediul păcatului. Păcatul este așezat în fire, în carne. Am mai spus asta înainte și o spunem din nou că acea fire (carne) este umanitatea noastră. Ea nu este neapărat în sine rea, dar este locul unde păcatul își găsește baza de funcționare.

Aș putea să o spun în felul următor. Pavel limitează zona de corupție a credinciosului la fire, la mortalitatea nerăscumpărată. De aceea, preaiubiților, atunci când muriți și părăsiți acest trup, nu este nevoie de nicio schimbare pentru a intra în slava veșnică, pentru că tot ce aveți nevoie pentru a fi pregătiți pentru aceasta nu este adăugarea a ceva, ci înlăturarea. Astfel el limitează aria păcatului la căderea mortalității sale nerăscumpărate.

Acum ați observat că spune „adică în firea mea”. El nu mai este în fire, așa cum vom afla în capitolul 8:5-8, dar firea este - unde? - în el, ea este încă acolo. Și, apropo, oamenii nemântuiți sunt doar fire, fire, fire, fire, fire, fire și nimic altceva.

Acum, dovada acestei stări este dată din nou în versetul 18. Și este o cântare tristă. De aceea o deplânge iar și iar. Uitați-vă la versetul 18. Iată dovada, la mijlocul versetului: „pentru că” - cu alte cuvinte, iată cum o voi demonstra - „am voinţa”. Altfel spus, există ceva în mine care vrea să facă ceea ce este bine. „Dar n-am puterea să fac binele”.

Acum, vă rog să nu-l înțelegeți greșit. El nu spune: „Nu-mi pot da seama cum să fac ceva bine în niciun moment”, pentru că nu este adevărat. Dar ceea ce spune el este: „Nu pot să-l fac în măsura în care inima mea tânjește să-l facă”. Înțelegeți? „Nu pot să-l fac în modul în care aș vrea să-l fac”.

Dacă te uiți la propria ta viață creștină și vezi fluxul de creștere, cred că, dacă te oprești și ești sincer în legătură cu asta, chiar dacă poți vedea o creștere în viața ta de credință, vei avea o ură mai mare pentru păcatul tău acum decât aveai cu mult timp în urmă, când erai acolo jos, pe linia de creștere, și nu înțelegeai cu adevărat cât de grav era păcatul și nu aveai o înțelegere atât de vastă a măreției și sfințeniei lui Dumnezeu și a purității infinite a Cuvântului Său sfânt. Vedeți, pe măsură ce înțelegerea crește, crește și sensibilitatea voastră față de păcat. Și, deși am învățat și afirmăm din nou despre creșterea spirituală că implică scăderea frecvenței păcatului, odată cu scăderea frecvenței păcatului vine și o sensibilitate crescută față de acesta. Și aceasta este experiența lui Pavel. Am voinţă, adevăratul eu din interior vrea să facă ceea ce vrea Dumnezeu, dar nu pot să îndeplinesc acest lucru așa cum aș vrea.

Iar apoi, în versetul 19, spune la fel ca în versetul 16: „Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l, iată ce fac”. Vreau să-l fac, doar că nu pot să-l fac.

Știți, dacă vă uitați înapoi, de exemplu, în Vechiul Testament și îl vedeți pe David, îl veți găsi pe David ca prieten al lui Dumnezeu, nu-i așa? Un dulce cântăreț al Psalmilor lui Israel, un minunat om al lui Dumnezeu, un om înălțat. Isus Cristos este glorificat fiind numit „Fiul lui David”, nu-i așa? De-a dreptul minunat. Și totuși, dacă citiți Vechiul Testament, nu veți găsi niciun scriitor din Vechiul Testament care să fie mai copleșit, mai abătut, mai apăsat și mai sensibil la păcatul său decât David.

David este cel care strigă către Dumnezeu prin intermediul Psalmilor, în special Psalmii 32 și 51, dar nu numai în acești Psalmi. El strigă către Dumnezeu pentru îndurare, strigă către Dumnezeu pentru bunătate, strigă către Dumnezeu pentru compasiune în mijlocul păcătoșeniei sale. David era atât de aproape de inima lui Dumnezeu, încât orice păcat din viața lui devenea un motiv pentru el de a avea o inimă zdrobită. Așadar, pentru mine, lupta de aici este în mod clar lupta omului regenerat. Oamenii nemântuiți nici măcar nu înțeleg acest tip de atitudine.

Apoi Pavel revine din nou la sursă în versetul 20. Condiția, dovada și sursa. „Și, dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci” - ce? – „păcatul care locuiește în mine”. Exact ceea ce a spus în versetul 17. Nu mai sunt eu. Cum adică „nu mai sunt eu?” Iată din nou acel „nu mai”. De când nu mai este? De când? De când a ajuns să fie mântuit. Înainte de mântuire - știți, oamenii nemântuiți nu pot fi în acest capitol pentru că nu există acel „nu mai” pentru ei. Pentru ei nu este „nu mai sunt eu”. Nu a existat niciodată o schimbare. Pentru ei nu a existat niciodată o perioadă în care lucrurile să fi fost diferite. Ce ar însemna „nu mai sunt” la un necredincios? Nu există niciun „nu mai sunt”. Întotdeauna a fost la fel.

Dar de când a fost răscumpărat, există un „nu mai sunt eu”. Și de când a fost răscumpărat, nu este acel eu recreat, acel eu real care face aceste lucruri, ci este păcatul, care locuiește acolo. În felul acesta ne luptăm, spune Pavel, și pierdem. Iar pierderile par mult mai copleșitoare din cauza perfecțiunii Legii sfinte a lui Dumnezeu.

Așadar, dacă aș putea să mă întorc și să adaug încă ceva la lista pe care poate ați acumulat-o prin Romani 5, 6 și 7, adăugați acest lucru la lista de rezultate ale justificării prin credință. Primul lucru pe care l-am văzut în capitolul 5 a fost siguranța. Al doilea lucru pe care l-am văzut în capitolul 6 a fost sfințenia. După care, în capitolul 7 am văzut eliberarea, rodnicia și slujirea. Și un al patrulea lucru în acest capitol, ar fi, sensibilitatea la păcat. Acesta este un rezultat al justificării. Pavel vorbește în continuare despre doctrina justificării prin har prin credință, iar unul dintre rezultatele acesteia este o sensibilitate sporită față de păcat.

Acum, în acest moment, v-ați putea gândi că Pavel va renunța. Și el a subliniat acest lucru, nu-i așa? Este un fel de eu, adică el, care lucrează la subiect. Dar haideți să ne uităm la a treia lamentație. Și este la fel ca celelalte. Dar aceasta este o modalitate de a face să se înțeleagă, nu-i așa, cât de mâhnit este el, astfel încât le repetă, le repetă și le repetă. Și iată că vin aceleași trei lucruri.

Mai întâi condiția în care se găsește, versetul 21. „Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine”. Aici revenim la aceeași condiție. El spune: „Găsesc o lege”. Și prin aceasta el înțelege un principiu. El folosește cuvântul „lege”. Este din nou un artificiu literar, așa că rămâne cu acest termen. Există o Lege a lui Dumnezeu. Și apoi văd o altă lege, spune el. Un alt principiu, un alt standard care îmi impune pretenții, o altă lege inflexibilă care mă împinge la conformare.

„Văd o altă lege în mine” - un alt principiu care operează, o altă sursă de porunci, un alt standard – „că atunci când vreau să fac binele, răul este prezent în viața mea”. Literal, se spune „răul este aproape”. Este chiar acolo. Se luptă cu orice gând bun, cu orice intenție bună, cu orice motiv bun, cu orice cuvânt bun, cu orice faptă bună, cu orice acțiune bună. Nu este departe. Nu este departe. Nu a fost niciodată eradicat, așa cum ne-ar spune unii teologi, că ajungi la punctul în care natura ta păcătoasă este eradicată. Și atunci ei spun că de atunci încolo nu mai păcătuiești, doar faci greșeli. Pavel spune: „Este chiar acolo. Este chiar la îndemână. Nu este adevăratul eu, dar, oameni buni, nu este departe”. Și starea este din nou una de conflict.

Și apoi dovada, versetul 22. Cum puteți dovedi din nou acest lucru? Păi, „după omul din lăuntru, îmi place Legea lui Dumnezeu”. Aceasta este o parte a conflictului. În omul său lăuntric, el se bucură de Legea lui Dumnezeu. Și, din nou, v-aș atrage atenția asupra Psalmului 119, care cred că este cea mai bună paralelă din Vechiul Testament cu Romani 7. Nu știu dacă a mai spus cineva asta până acum, dar aș vrea să sugerez asta. Psalmul 119:77. „Să vină peste mine îndurările Tale blânde, ca să trăiesc” – și acum ascultați – „căci Legea Ta este desfătarea mea”. Se prea poate ca Pavel să fi avut în minte chiar acest pasaj, când spune „după omul din lăuntru îmi place Legea”, el arătând inima psalmistului.

În Psalmul 119:111 și în alte versete - dar uitați-vă doar la versetul 111. „Învățăturile Tale sunt moștenirea mea de veci, căci ele sunt bucuria inimii mele”. Din nou, încântarea lui. În versetul 20 al aceluiași Psalm, doar încă unul: „Totdeauna mi se topește sufletul de dor după Legile Tale”. Oh, ce verset extraordinar! Inima mea se topește de fapt de dorul pe care îl simt față de rânduielile Tale în orice vreme.

Și care este semnul omului cu adevărat duhovnicesc din Psalmul 1:2? „Plăcerea lui este în” - ce? – „în Legea Domnului; și la Legea Lui cugetă zi și noapte”. Omul regenerat este marcat de o iubire a Cuvântului lui Dumnezeu, de o iubire a Legii lui Dumnezeu, de o desfătare în această Lege, după omul dinăuntru.

Acum vreau să observați expresia „după omul din lăuntru”. El spune de fapt, „din adâncul inimii mele”. Acesta este sensul. Din cea mai adâncă parte a mea. Și din partea cea mai profundă a lui, din adâncul inimii sale, omul lăuntric, omul interior, adevăratul om dinăuntru flămânzește, tânjește, se bucură și iubește Legea lui Dumnezeu. Cea mai profundă bucurie, cea mai adevărată expresie a personalității este de a se desfăta în Legea lui Dumnezeu.

Cred că omul interior sau omul lăuntric este acea natură reînnoită, răscumpărată. Și chiar dacă – așa cum le spune Pavel corintenilor, „chiar dacă omul nostru de afară trece, omul nostru din lăuntru” – ce face? – „se înnoiește din zi în zi”. 2 Corinteni 4:16. Iar noi suntem „întăriți în putere, prin Duhul Lui”, Efeseni 3:16, iar Duhul își face lucrarea “în omul din lăuntru”. Aceasta este zona noii creații. Acesta este adevăratul eu, centrul personalității răscumpărate.

Dar pe urmă, dovada conflictului ne duce la versetul 23. „Dar eu văd o altă lege, un alt principiu”. Și unde este acesta? Unde se află? În ce anume? „În” - ce? – „în mădularele mele”. Și ce am spus că sunt „mădularele?” Sunt factorii umani, factorii trupești, firea, umanitatea, mortalitatea nerăscumpărată. Iar folosirea termenilor este complet coerentă.

Așadar, în versetul 23, el vede o altă lege, iar această lege nu se află în sinele său, în sinele său profund, în omul său interior. Este în omul său exterior, nu-i așa? Este în mădularele sale. Este în umanitatea sa. Și „se luptă împotriva legii primite de mintea mea”. Iar legea primită de mintea lui este aceeași cu cea a lui Dumnezeu, cu cea a omului interior. Așadar, mintea este asimilată cu omul interior. Iar el vede războiul dintre exterior şi interior. Și uneori mărturisește că legea din mădularele mele învinge împotriva legii primite de mintea mea, și astfel „mă ține rob legii păcatului, care este în mădularele mele”. El face o distincție foarte clară.

Acum preaiubiților ascultați, dacă ar fi vorba aici de un necredincios, legea minții sale ar fi la fel de putredă ca și legea din mădularele sale. Pentru că mintea firească este în vrăjmășie cu Dumnezeu. Dar mintea lui, adică a omului său lăuntric, a sinelui său adevărat, a făpturii sale răscumpărate, tânjește după Legea lui Dumnezeu și se luptă împotriva legii mădularelor sale care, bineînțeles, așa cum am spus, este umanitatea sa. Și observați din nou, în versetul 23, uneori bătălia se duce în favoarea legii mădularelor sale și - atenție – asta îl ține rob.

Acum ascultați! Aici trebuie să fie un om răscumpărat, pentru că oamenii nerăscumpărați nu pot fi duși în robie. De ce? Pentru că ei sunt deja acolo. Dar atunci când păcatul câștigă biruința în lupta spirituală, atunci credinciosul este adus în robie față de acel păcat și devine rob al acelui păcat.

Astfel că, el demonstrează din nou condiția în versetul 21, iar apoi o dovedește. Apoi arată conflictul dintre legea minții sale, care este omul său interior, care tânjește după lucrurile lui Dumnezeu, și legea din mădularele sale. Și țineți minte că în mod consecvent, în capitolul 6 versetele 12, 13, 19, capitolul 7 versetul 5 și în toată această parte, în toate aceste locuri el pune întotdeauna păcatul în mădulare. Părțile trupești sunt locul la care se referă. Nu se referă doar la trup. Se referă la minte, la gânduri, la emoții, la tot ceea ce ține de umanitatea noastră. Și acolo are loc un război.

Acum vreau să vă întoarceți la Psalmul 119. Și nu știu dacă ați observat vreodată acest lucru la Psalmul 119, dar îl văd pe psalmist purtând același război. Și vreau să vă arăt asta. Haideți să ne întoarcem unde am rămas, Psalmul 119:20, și vreau să reiau acest verset minunat și apoi vreau să vă duc de-a lungul Psalmului, poate zece sau douăsprezece versete. Sunt foarte scurte, dar urmăriți-le cu atenție.

„Sufletul meu se topește de dor” - este un limbaj foarte, foarte intens. „Totdeauna mi se topește sufletul de dor după Legile Tale”. Oh, veți zice că asta este: „Este o persoană duhovnicească cu o astfel de dorință sfâșietoare pentru lucrurile lui Dumnezeu”. Apoi uitați-vă la versetul 70. Se vorbește despre cei mândri. „Inima lor este nesimțitoare ca grăsimea”. Interesant acest limbaj. „Dar eu mă desfăt în Legea Ta”.

Mergeți la versetul 81. „Îmi tânjește sufletul după mântuirea Ta, dar eu nădăjduiesc în făgăduința Ta. Mi se topesc ochii după făgăduința Ta și zic: „Când mă vei mângâia? Căci am ajuns ca un burduf pus în fum; totuși nu uit orânduirile Tale”. Mă usuc. Am nevoie cu disperare de Legea Ta. Mă simt atât de izolat de ea. Iată așadar această inimă tânjind după Legea lui Dumnezeu.

Versetul 92. „Dacă n-ar fi fost Legea Ta desfătarea mea, aș fi pierit în ticăloșia mea”. Versetul 97 rezumă totul. „Cât de mult iubesc eu Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea”. Versetul 113. „Urăsc pe oamenii nehotărâți, dar iubesc Legea Ta”. Un limbaj atât de viu. Versetul 131. „Deschid gura și oftez”. Veți întreba: „Ai alergat mult?” Nu. „Sunt lacom (tânjesc) după poruncile Tale”. Asta este - experimentați asta? Este o foame profundă după porunci. Aveți puține îndoieli cu privire la spiritualitatea acestui om.

Versetul 143. „Necazul și strâmtorarea mă ajung; dar poruncile Tale sunt desfătarea mea”. Versetul 163. „Urăsc și nu pot suferi minciuna; dar iubesc Legea Ta”. Versetul 165. „Multă pace au cei ce iubesc Legea Ta, și nu li se întâmplă nici o nenorocire”. Versetul 174. „Suspin după mântuirea Ta, Doamne, și Legea Ta este desfătarea mea”.

Acum, când ajungem la versetul 174, începem să credem că omul ăsta este atât de spiritual, încât ne intimidează. Și apoi literalmente suntem copleșiți de ultimul verset din psalm. Ce spune acesta? „Rătăcesc ca o oaie pierdută; caută pe robul Tău, căci nu uit poruncile Tale”.

Așa că ne întrebăm: „Stai puțin, omul ăsta ajunsese pe culme. De ce să pui capăt unei asemenea stări?”. Știți ce spune el? „Iubesc Legea Ta”. Iar la sfârșit spune: „M-am rătăcit”. Vedeți, el era exact acolo unde era și Pavel, nu-i așa? Avea același conflict. Nu este deloc diferit. Acum să ne întoarcem la Romani 7.

Care este sursa? Dovada este în prima parte a versetului 23, unde spune: „Văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, și mă ține rob legii păcatului care este în mădularele mele”. Care este sursa? Ei bine, este chiar acolo, în același verset. „Mă ține rob legii...” Cui? – „păcatului care este în mădularele mele”.

Tu de ce păcătuiești? De ce păcătuiești? Pentru că Dumnezeu nu a făcut o treabă bună când te-a mântuit? Pentru că noua ta natură nu este completă? Pentru că nu ești încă pregătit pentru rai și mai trebuie să-ți câștigi intrarea? Nu. De ce păcătuiești? Din ce cauză? Păcatul este încă acolo, în umanitatea ta. Și vorbim aici despre un credincios, pentru că necredincioșii nu sunt aduși în robia păcatului. Ei sunt deja acolo. Iar mădularele tale, umanitatea ta include mintea ta și emoția ta, sentimentele tale, trupul tău și toate aceste lucruri.

În 2 Corinteni 10:3. „Măcar că trăim în firea pământească, totuși nu ne luptăm călăuziți de firea pământească: (Căci armele cu care ne luptăm noi, nu sunt supuse firii pământești, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu, ca să surpe întăriturile)”. Îmi place ce spune. El zice: „Știți, deși trebuie să trăim în această fire, când ajungem la adevăratul eu, nu mai este deloc fire, nu-i așa? Armele cu care ne luptăm nu sunt supuse firii pământești. Ele sunt duhovnicești”.

Sunt trei lamentații, și ele subliniază condiția credinciosului. Este o condiție de conflict. Ele subliniază dovada acestui lucru, incapacitatea de a face voia lui Dumnezeu în măsura în care știm că ar trebui să o facem. Și subliniază sursa acestei situații, păcatul care locuiește în noi. Adevăratul credincios, credinciosul duhovnicesc, credinciosul evlavios strigă după izbăvire din asta. Și dacă cele trei lamentații nu sunt de ajuns, el scoate un geamăt în versetul 24, un geamăt care depășește celelalte lamentații, un geamăt care depășește tot ceea ce a spus. El pur și simplu strigă în suferință și frustrare și spune: „O, nenorocitul de mine!”

Astfel că ajungi să te întrebi: „Oare să fie acesta apostolul Pavel? Poate vorbi în felul acesta un creștin?” Iar comentatorul minunat și binecuvântat de Dumnezeu care a scris în urmă mulți ani, Haldane, spune: „Oamenii se percep ca fiind păcătoși în proporție directă cu măsura în care au descoperit anterior sfințenia lui Dumnezeu și Legea Sa”. Și are dreptate. Aici este vorba despre un credincios care spune: „O, nenorocitul de mine!” El ar vrea să fie tot ceea ce vrea Dumnezeu să fie.

Psalmistul strigă în Psalmul 6: „Doamne, nu mă pedepsi cu mânia Ta, și nu mă mustra cu urgia Ta. Ai milă de mine, Doamne, căci mă ofilesc! Vindecă-mă, Doamne, căci îmi tremură oasele. Sufletul mi-e îngrozit de tot” – adică terifiat – „și Tu, Doamne, până când vei zăbovi să te înduri de mine? Întoarce-te, Doamne, izbăvește-mi sufletul; mântuiește-mă, pentru îndurarea Ta. Căci cel ce moare nu-și mai aduce aminte de Tine; și cine Te va lăuda în Locuința morților? Nu mai pot gemând! În fiecare noapte îmi stropesc așternutul; și-mi scald patul în lacrimi”. Iar ceea ce spune psalmistul este: „Sunt de-a dreptul bolnav că nu sunt tot ce ar trebui să fiu”.

În Psalmul 38, David zice: „Doamne, nu mă mustra în mânia Ta, și nu mă pedepsi în urgia Ta”. „Căci săgețile Tale s-au înfipt în mine, și mâna Ta apasă asupra mea. N-a mai rămas nimic sănătos în carnea mea din pricina mâniei Tale; nu mai este nici o vlagă în oasele mele în urma păcatului meu”. David zice: „Căci fărădelegile mele se ridică deasupra capului meu; ca o povară grea, sunt prea grele pentru mine. Rănile mele miros greu și sunt pline de coptură, în urma nebuniei mele. Sunt gârbovit, peste măsură de istovit; toată ziua umblu plin de întristare, căci o durere arzătoare îmi mistuie măruntaiele, și n-a rămas nimic sănătos din carnea mea. Sunt fără putere, zdrobit cu desăvârșire; tulburarea inimii mele mă face să gem. Doamne, toate dorințele mele sunt înaintea Ta”.

Acuma veți zice: „Dacă toată dorința ta este pentru El, cum ai putea fi în această încurcătură?” Aceasta este lupta, nu-i așa? Și David nu spune nimic altceva decât ceea ce spune Pavel. „O, nenorocitul de mine! Inima mea tânjește. Sunt fără putere”. A vrut să fie mai mult decât era și s-a trezit afectat în rău de umanitatea sa.

Psalmul 130 spune: „Din fundul adâncului Te chem, Doamne. Doamne, ascultă-mi glasul; să ia aminte urechile Tale la glasul cererilor mele. Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare? Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut. Eu nădăjduiesc în Domnul, sufletul meu nădăjduiește, și aștept făgăduința Lui”. Iată iarăși plângerea păcatului de către cel evlavios. Aceasta este calea celor răscumpărați. „O, nenorocitul de mine!”.

Apoi pune o întrebare în versetul 24. „Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” Vreți să vă aduceți aminte din nou, unde este problema lui? Este în ce? În trupul său. Și este un trup de - ce? - de moarte. Cuvântul „eliberare (izbăvire)” înseamnă „salvare”. Este folosit pentru a desemna gestul unui soldat care aleargă la camaradul său în mijlocul unei bătălii și îl salvează din calea inamicului. Iar trupul de moarte este foarte interesant. Se referă literalmente la „trupul care este supus păcatului și morții”. Este vorba de mortalitatea nerăscumpărată, din nou. Și, din nou, termenii sunt consecvenți. Este vorba de trup, de mădulare, de carne.

S-a descoperit că în apropiere de Tars, locul unde s-a născut Saul, exista un trib de oameni care aplicau o pedeapsă groaznică unui criminal. Când o persoană omora pe cineva, era obiceiul lor să lege cadavrul de ucigaș față în față, nas în nas, piept la piept, coapsă de coapsă, picior de picior. Aceasta era pedeapsa până când descompunerea cadavrului îl omora pe criminal. Atât de strânse erau legăturile încât nu se putea elibera. Și câteva zile era suficiente pentru ca stricăciunea morții să treacă la cel viu și să-i ia viața. Aici, Pavel se privește pe sine și se vede într-o astfel de situație, și simte că este față în față, piept la piept, coapsă la coapsă cu ceva care este mort, corupt, ucigător, așa că strigă: „O, nenorocitul de mine, cine-mi va oferi scăpare?”.

Mai există vreo speranță? Există speranță. Versetul 25. „Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu prin Isus Cristos, Domnul nostru”. Mie îmi sună a biruință, nu-i așa? Aceasta este ceva sigur. Ce vrei să spui, Pavel? Este un fel de lucru mistic? Cum obții eliberarea din conflict? Prin Isus Cristos, Domnul nostru. Ce ar avea el în minte? Cred că ceea ce are el în minte este exprimat în capitolul 8 din Romani.

Uitați-vă la versetul - să începem de la versetul 18, și vom intra în acest subiect mai târziu. „Eu socotesc că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare care are să fi descoperită față de noi”. Și apoi vorbește despre creația care așteaptă manifestarea deplină. Uitați-vă mai jos, la versetul 23. „Și nu numai ea” - adică nu numai creația geme și se chinuie în așteptarea gloriei – „dar și noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului”.

Cu alte cuvinte, noi avem Duhul Sfânt care locuiește în noi. Noi avem noua creație. Avem sămânța veșnică. Avem natura divină. Și este acolo în noi, „dar și noi suspinăm în noi, și așteptăm înfierea, adică răscumpărarea” – a ce? – „a trupului nostru”. Vedeți, noi așteptăm faza finală a mântuirii, pentru că suntem mântuiți în nădejde. Încă mai sperăm la acea zi în care vom fi pe deplin eliberați și răscumpărați atât în trup, cât și în suflet.

Și cred că asta este ceea ce Pavel așteaptă cu nerăbdare în versetul 7:25. „Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu” – spune el, pentru că va veni sfârșitul conflictului – „prin Domnul Isus Cristos”. Și va veni atunci când El va apărea și când vom fi glorificați, sau când vom intra în prezența Lui și vom fi glorificați. Atunci vine sfârșitul, sfârșitul luptei.

Vreți să o auziți în cuvintele lui Pavel din 1 Corinteni 15? Iată-le. „Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca” – în ce? – „în neputrezire, și când trupul acesta muritor se va îmbrăca în” - ce? – „în nemurire”. Atunci, spune el în versetul 57, „mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruința prin Domnul nostru Isus Cristos”. Aproape aceeași frază pe care o folosește în Romani 7:25.

Și aici el spune: „Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu prin Isus Cristos, Domnul nostru”. Și este aceeași zi pe care o vede când acest trup muritor va fi îmbrăcat în nemurire și acest trup spus putrezirii va fi îmbrăcat în neputrezire. Așadar, el privește înainte la vremea răscumpărării și spune: „O văd și vine, și trăiesc cu speranța că într-adevăr va veni”. Este același lucru pe care îl avea în minte în 2 Corinteni 5:4 când spune: „Chiar în cortul acesta deci, gemem” - de ce? – pentru că suntem împovărați – de trupul acesta – „și nu că am dori să fim dezbrăcați de trupul acesta, ci îmbrăcați (cu trupul celălalt peste acesta), pentru ca ce este muritor în noi, să fie înghițit de viață”. Ce mare adevăr!

Așteptăm acea zi. Este aceeași zi pe care a avut-o în minte când le-a scris Filipenilor, ziua în care Îl așteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Cristos, care va schimba trupul stării noastre smerite, și-l va face asemenea trupului slavei Sale. Iar asta este o nădejde triumfătoare, nu-i așa?

Dar până atunci, versetul 25, astfel dar, „cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu, dar cu firea pământească slujesc legii păcatului”. Înțelegeți ce spune el? Până în acea zi, bătălia – ce face? - continuă, și continuă atâta timp cât rămânem în trup. Și continuăm să strigăm la fel cum a făcut-o și Tennyson: „O, doresc ca în mine să se ridice un om nou și să-l supună pe omul care sunt”.

Așadar, lupta nu se va încheia până când Isus nu ne va da nemurirea și neputrezirea. Eliberarea deplină așteaptă glorificarea. Aceasta este ideea. Dar asta nu înseamnă că nu putem experimenta biruința aici și acum, nu-i așa? Și despre asta este capitolul 8, însă vom aborda asta peste două săptămâni începând din această seară. Dar până atunci, Duhul Sfânt vă va ajuta. Haideți să ne plecăm în rugăciune.

Vreau să vă rog să vă rugați în tăcere cu mine pentru un moment. Și vreau să faceți câteva lucruri. În primul rând, vreau să Îi mulțumiți lui Dumnezeu pentru noua creație care sunteți. Vreți să faceți asta? Mulțumiți-I că ați fost făcuți făpturi noi în Cristos, care se îndreaptă spre cer. Vrei să-I mulțumiți pentru asta?

Și apoi n-ați vrea să-I mărturisiți că deși iubiți Legea Lui și tânjiți să o împliniți, există ceva în voi care se războiește împotriva acestui lucru? N-ați vrea să mărturisiți asta cu durere în inimă și să-I cereți ca El să vă dea biruință până când Isus va veni să vă elibereze din acest trup smerit și să vă dea un trup asemenea Lui?

Dragă Tată, Îți mulțumim că ne-ai lăsat să pătrundem în inima acestui apostol iubit și în inima psalmistului, pentru că amândoi au rezonat cu strigătele propriilor noastre inimi. Vrem să fim atât de drepți. Vrem să fim tot ceea ce au nevoie ceilalți oameni. Vrem să slujim așa cum ar trebui. Vrem să iubim așa cum iubești Tu. Vrem să fim mereu dedicați și credincioși. Vrem să spunem mereu adevărul, să fim mereu integri, să avem caracter. Vrem să avem curăție, blândețe și smerenie. Vrem să avem tărie de caracter. Vrem să spunem întotdeauna cuvântul potrivit. Vrem să avem întotdeauna putere în slăbiciune.

Dar, Doamne, atât de des nu o facem. Suntem indiferenți față de oameni. Suntem egoiști, indulgenți, critici, necredincioși față de promisiunile făcute și pur și simplu nu reușim. Și în timp ce ne plângem de această putere a păcatului lăuntric, ajută-ne să știm, Tată, că și în astfel de recunoașteri, noi spunem mai mult. Spunem că știm că Tu ești un Dumnezeu sfânt care ne-a dat o Lege dreaptă, sfântă și bună.

Și astfel, chiar și în sensibilitatea noastră față de păcat și chiar și în sentimentul de tristețe pe care îl avem, există o speranță pentru că ea vorbește despre cineva răscumpărat, vorbește despre cineva care avansează în creșterea spirituală, care vede păcatul așa cum este el cu adevărat și Legea lui Dumnezeu așa cum este ea. Și este atât de încurajator, Părinte, să știm că suntem flămânzi după acele lucruri care sunt sfinte, drepte și bune, chiar dacă nu le îndeplinim întotdeauna.

Îți mulțumim pentru acest efect invers, că în tristețea noastră găsim o măsură de bucurie. Ajută-ne să avem inimile pline de speranță pentru venirea lui Isus Cristos. Și, între timp, să ne eliberăm de înfrângere prin puterea Duhului din noi.

Îți mulțumim pentru părtășia noastră din această zi și ne rugăm acum pentru cei care ar putea fi aici și care nu Îl cunosc pe Isus Cristos, în care nu există niciun conflict care, ca batjocoritorul, nu simt greutatea păcatului pentru că sunt morți, iar un om mort nu simte nimic. Fie ca ei să se trezească la fel ca Pavel în capitolul 7 din Romani și să vadă față în față Legea lui Dumnezeu, să-și vadă păcatul și să vină la Mântuitorul. Tatăl nostru, Tu îi aduci pe cei care ai dori să vină. Atinge fiecare inimă. Binecuvântează-i pe consilieri în timp ce împărtășesc și te laudă în Numele lui Cristos. Amin.

SFÂRȘIT