Haideți să deschidem Bibliile și să ne uităm împreună la Romani capitolul 7. Romani capitolul 7. Vreau să citesc versetele de la 14 la 25 pentru a stabili cadrul pentru mesajul nostru. Romani capitolul 7, începând cu versetul 14.

„Știm, în adevăr, că Legea este duhovnicească: dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului. Căci nu știu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună. Și atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuiește în mine. Știu, în adevăr, că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voința să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Și dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuiește în mine. Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul lăuntric îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, și mă ține rob legii păcatului, care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte? Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Cristos, Domnul nostru!... Astfel dar, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească, slujesc legii păcatului”.

Aceasta este o descriere emoționantă a cuiva aflat în conflict cu el însuși, cineva care iubește Legea morală a lui Dumnezeu, cineva care, în adâncul sufletului său, vrea să se supună Legii morale a lui Dumnezeu, dar este tras și îndepărtat de la împlinirea ei de păcat, de păcatul care este în el. Este experiența personală a unui suflet aflat în conflict. Este o luptă. Este un război care face ravagii în inimă. Conflictul este foarte real. Este foarte intens. Este foarte puternic. Nu există nicio îndoială în această privință.

Iar rezumatul este prezentat în versetul 25 - şi în versetul 24: „O, nenorocitul, de mine!”. Putem identifica o nenorocire în această luptă. Putem identifica o ticăloșie în legătură cu acest conflict. Și apoi urmează strigătul: „Cine mă va izbăvi?”. Și apoi afirmația. „Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu prin Isus Cristos, Domnul nostru”. Dar chiar fiind conștient de asta, el concluzionează: „Astfel dar, cu mintea eu slujesc Legii lui Dumnezeu, dar cu firea pământească slujesc legii păcatului”.

Acum, unii oameni spun că aici este descrisă viața unui creștin. Iar alții spun că este vorba despre un necreștin. Oamenii au spus aceste două lucruri încă de când a fost scris Romani 7. Mișcări întregi au depins pentru existența lor de interpretarea textului din Romani 7. O parte spune că există prea multă robie față de păcat pentru un creștin. Cealaltă spune că există prea multă dorință de bine pentru un necreștin. Nu poți fi creștin și să fii legat de păcat și nu poți fi un necreștin și să dorești să respecți Legea lui Dumnezeu. Și aici este conflictul de interpretare a pasajului.

Să vorbim puțin despre perspectiva în care este vorba despre un necreștin. Și probabil că ne va lua câteva săptămâni să facem acest lucru, așa că vom avea răbdare. Nu doar pentru a vorbi despre cele două perspective, ci și pentru a parcurge tot pasajul. Perspectiva că se vorbește despre un necreștin. Acum, cei care vor să credem că aici se vorbește despre un necreștin spun că versetul 14 este cheia. „Eu sunt pământesc, vândut rob păcatului”. Astfel că ei ar spune că trebuie să fie vorba de un necredincios.

Și apoi versetul 18. „Știu în adevăr că nimic bun nu locuiește în mine (adică în firea mea); pentru că ce-i drept am voința să fac binele, dar n-am puterea să-l fac”. Așa că se spune că trebuie să fie vorba de un necreștin, pentru că un creștin știe cum să facă ceea ce este bine. Unde este dovada puterii Duhului Sfânt acolo? Și astfel ei pun la îndoială că un creştin poate avea ignoranța foarte evidentă a persoanei din versetul 18 care nu este capabilă să își dea seama cum să obțină rezultatele pe care le dorește. Ar trebui ca cineva care este în Cristos să fie atât de neputincios?

Și apoi din nou versetul 24. „O, nenorocitul de mine!” pare destul de departe de promisiunea din 5:1: „Deci, fiindcă suntem socotiți neprihăniți prin credință, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos: Lui îi datorăm faptul că, prin credință, am intrat în această stare de har în care suntem, și ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu”. Și apoi continuă să vorbească despre faptul că nu avem doar nădejdea și bucuria, ci și toate beneficiile. Cum poate fi acest om atât de nenorocit cu atât de multe beneficii? Cum poate fi el firesc, vândut rob păcatului, când în 6:14 spune că „păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră?”

Și, invariabil, intră apoi în capitolul 6 în detaliu. De exemplu, 6:2. „Cum să mai trăim în păcat, noi care am murit – sau suntem morți - față de păcat?”. Versetul 6. „Știm bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în așa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului”. Versetul 7. „Căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat”. Versetul 11. „Tot așa și voi înșivă socotiți-vă morți față de păcat”. Versetul 12. „Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor”. Versetul 17. „Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru că, după ce ați fost robi ai păcatului, ați ascultat acum din inimă de dreptarul învățăturii pe care ați primit-o”. Versetul 18. „Și prin chiar faptul că ați fost izbăviți de păcat”. Versetul 22. „Dar acum, odată ce ați fost izbăviți de păcat și v-ați făcut robi ai lui Dumnezeu”.

Acum, cu toate aceste afirmații din capitolul 6, cum poate spune în 7:14, „Eu sunt pământesc, vândut rob păcatului”? Cum poate fi vorba de un creștin? Înțelegeți care este problema? Acum, ne vom ocupa de fiecare dintre aceste lucruri pe măsură ce parcurgem pasajul. Dar aici îngăduiți-mi să spun doar, cu referire generală la capitolul 6, că accentul în capitolul 6 este pus pe noua creație, pe noua natură, pe noua identitate, pe noua persoană în Cristos, pe eul răscumpărat. Accentul, prin urmare, este pus pe sfințenia credinciosului. Iar în noua sa făptură și în sinele său răscumpărat, el a zădărnicit stăpânirea păcatului.

Accentul din capitolul 7 nu trebuie să fie neapărat același ca în capitolul 6. Și fiecare creștin știe că deși este nou în Cristos, iar stăpânirea păcatului este frântă și păcatul nu mai are stăpânire asupra lui, păcatul este încă o problemă. Și astfel, fie că vreți sau nu să vedeți un creștin în capitolul 7, tot trebuie să vedeți un creștin care are un conflict cu păcatul chiar dacă noua sa făptură, noul său sine este sfânt.

Și de aceea este atât de important să înțelegem ceea ce am învățat în capitolul 6, că ceea ce este recreat este noul eu. Și acel nou eu răscumpărat este sfânt. Dar tot va exista un conflict. Și fie că vedeți sau nu acel conflict în capitolul 7, există încă un conflict, și este subliniat, aș putea adăuga, chiar în capitolul 6. Observați ce zice în 6:12. „Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, și să nu mai ascultați de poftele lui”.

Stați puțin. Tocmai ați spus că am murit față de păcat, tocmai ați spus că păcatul - trupul păcatului, versetul 6 - a fost dezbrăcat de puterea lui și că de acum înainte nu vom mai sluji păcatului. De ce în versetul 12 ni se poruncește să nu-l lăsăm să mai domnească? Vedeți, aveți aceeași problemă în capitolul 6. Încă trebuie să vă ocupați de problema credinciosului vizavi de păcat. Și în tot ceea ce a spus Pavel în capitolul 6 despre noua noastră natură, despre noua noastră creație și despre noua noastră esență, el nu a spus niciodată că de atunci încolo nu vom mai avea o luptă cu păcatul. Versetul 12 implică faptul că păcatul ar putea avea în continuare un loc unde să domnească. Acesta ar putea încă să ceară subordonare și supunere. Am putea încă să ne supunem păcatului. Urmăriți în versetul 13. „Să nu mai dați în stăpânirea păcatului, mădularele voastre”. Ceea ce înseamnă că ați putea face asta. Și deci trebuie să vi se poruncească să nu faceți asta.

Așadar, pe de o parte, problema din capitolul 7 este problema din capitolul 6, pentru că avem toate aceste afirmații despre faptul că am murit față de păcat, suntem morți față de păcat, păcatul nu mai are nicio stăpânire asupra noastră, slujirea noastră față de păcat este nimicită, iar acum suntem slujitori ai lui Dumnezeu și suntem eliberați de păcat, suntem eliberați de păcat. În același timp, avem poruncile de a nu lăsa păcatul să mai domnească în noi. Așadar, nu există probleme găsite în interpretarea capitolului 7 care să nu se găsească și în interpretarea capitolului 6.

Uitați-vă la 6:19. „Vorbesc omenește, din pricina neputinței firii voastre pământești”. Vă amintiți ce am spus despre asta? Când păcătuiești, nu este vorba de noul eu, ci despre ce este vorba? Despre firea ta, despre umanitatea ta. Și în felul acesta el spune: „După cum odinioară v-ați făcut mădularele voastre roabe ale necurăției și fărădelegii, așa că săvârșeați fărădelegea, tot așa acum trebuie să vă faceți mădularele voastre roabe ale neprihănirii ca să ajungeți la sfințirea voastră”. Și din nou implicația acolo este că ați putea să vă dați mădularele voastre păcatului. Ați putea să vă dați mădularele păcatului.

Așadar, a susține despre capitolul 7 că nu se poate referi la un creștin din cauza afirmațiilor din capitolul 6 înseamnă să înțelegi într-adevăr greșit intenția capitolului 6. Și cred că este un argument destul de slab.

Acum să ne uităm la 7:14-25 și să privim la text ca și cum ar fi vorba de un creștin - ca și cum ar fi vorba de un creștin. Versetul 22. „Fiindcă, după omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu”. Aceasta este o afirmație foarte puternică, nu-i așa? „Mă bucur de Legea lui Dumnezeu după omul lăuntric”.

Pe de altă parte, ne punem întrebarea: se bucură un necredincios de Legea lui Dumnezeu după omul lăuntric? Nu găsiți o astfel de indicație în Scriptură. De fapt, în Romani 8:7, la mijlocul versetului, se spune că omul neregenerat nu este supus Legii lui Dumnezeu. Nu se supune Legii lui Dumnezeu.

Uitați-vă la versetul 25. „Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu prin Isus Cristos, Domnul nostru. Astfel dar, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu”. Asta pare a fi o referire la un creștin, din două motive: Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu prin Isus Cristos, Domnul nostru... cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu. Este o slujire a inimii. Este slujirea celei mai profunde părți a omului. Și vă reamintesc ceea ce se spune din nou în capitolul 8 că cel care este separat de Cristos nu poate să se supună Legii lui Dumnezeu.

Acum uitați-vă iar la versetul 15. „Căci nu știu ce fac; nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc”. Știți ce spune asta? Pentru mine asta spune că există o luptă aici, pentru că partea cea mai profundă și mai sinceră a acestui individ vrea să facă ce este bine, dar ceva îl împiedică să o facă. Este acest lucru adevărat în cazul unei persoane nemântuite? Că își dorește cu adevărat să facă ceea ce este bine, dar este împiedicată în mod inexplicabil să o facă? Nu și conform lui Ieremia, care a spus că „inima omului este nespus de înșelătoare și” - cum? – „deznădăjduit de rea”. Uitați-vă la versetul 18. „Știu în adevăr, că în mine (adică în firea mea) nu locuiește nimic bun; pentru că ce-i drept am voința să fac binele, dar n-am puterea să-l fac”. Și, din nou, este aceeași idee. Ceva în adâncul meu vrea să facă ceea ce este bine.

Aveți asta în versetul 19. „Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac”. Și în versetul 21. „Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine”. Deci inima, sufletul, mintea, și adâncul omului tânjește să facă ceea ce este bine. Înclinația este spre bine. Dar există acolo un principiu rău care face ca acest lucru să nu fie atât de ușor de realizat.

Oricine ar fi acesta - rețineți - tânjește să facă lucruri bune și se trezește făcând - ce? Din câte am putut citi în Romani, capitolul 3, omul rău nu tânjește să facă voia lui Dumnezeu. „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar”. În Romani 3 spune că la ei, totul este rău, totul. „Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu”. Versetul 11. Nimeni nu caută scopurile lui Dumnezeu, voința sfântă a lui Dumnezeu, legea morală și sfântă a lui Dumnezeu. „Nu este frică de Dumnezeu înaintea ochilor lor”. Ei nu au nicio considerație pentru El sau pentru Legea Sa.

Conflictul de aici, tensiunea, bătălia dintre ceea ce spune Pavel: „Mă bucur, iubesc, aprob, vreau, doresc, tânjesc să fac” și ceea ce face de fapt, cred că nu poate fi adevărat decât la o persoană răscumpărată. Nu cred cu adevărat că într-o persoană neregenerată, o persoană neîmpăcată, o persoană nemântuită există cu adevărat o astfel de luptă atât de mare. Adică, nu credem nici măcar pentru o clipă că oamenii fără Dumnezeu sunt în esență niște oameni foarte buni care nu reușesc să se descurce. Credem că sunt oameni cu adevărat răi, care își manifestă răul din interiorul lor.

În acest moment apare o altă întrebare. Și aceasta a fost o dezbatere la fel de aprinsă. Bine, să spunem că este un creștin. Doar pentru a-l face fericit pe MacArthur, să spunem că este un creștin. Ce fel de creștin este? Unii oameni spun că este o descriere a unui creștin aflat la un nivel foarte, foarte scăzut de spiritualitate. Adică, tipul ăsta nici măcar nu și-a dat seama ce se întâmplă și încearcă prin forțele proprii să respecte Legea.

Un scriitor spune că aceasta este mizeria abjectă a eșecului unui creștin care încearcă să-L mulțumească pe Dumnezeu în sistemul mozaic, un fel de creștin super-legalist care încearcă să își câștige propria neprihănire și este incapabil să o facă în propriul său trup.

Ei bine, este un creștin legalist? Este un fel de creștin de nivel scăzut neprihănit prin sine? Sincer să fiu, nu cred că este așa. Și motivul pentru care nu cred asta este că acest tip de creștini nu au de obicei acest gen de percepție. Dacă veți afla vreodată ceva despre un legalist, veți afla întotdeauna că aceștia au iluzia că sunt foarte, foarte spirituali. Nicio clipă nu cred că sunt altfel.

Știți la ce fel de creștin ne referim de fapt? Oameni buni, acesta este cel mai matur creștin spiritual care ar putea exista vreodată, care vede atât de clar neputința firii sale în comparație cu sfințenia standardului divin. Vedeți? Și cu cât este mai matur și cu cât este mai spiritual, cu atât mai mare va fi sensibilitatea față de propriile sale neajunsuri. Arătați-mi un creștin infantil, „firesc”, trupesc, legalist, care se vede neprihănit în sine însuși, și eu vă voi arăta pe cineva care trăiește sub deziluzia că tot ceea ce face este de fapt foarte spiritual. Arătați-mi o persoană cu acest tip de zbatere, arătați-mi o persoană care agonizează în adâncul sufletului său pentru că nu poate face tot ceea ce este scris în Legea lui Dumnezeu, și vă voi arăta o persoană spirituală.

Și astfel, cred că ceea ce avem aici este Pavel însuși. Așa este, chiar Pavel. Și vedeți cuvântul „eu” de 46 de ori în această porțiune din Scriptură, în Romani 7, dacă îmi amintesc bine. Nu le numărați acum. Oricum, el îl spune foarte des. Și cred că ceea ce aveți aici – spun unii oameni: „Ei bine, acesta era Pavel înainte de a fi mântuit. Acesta era Pavel când abia fusese mântuit, și era infantil și era încă într-un fel firesc”. Eu cred că acesta este Pavel la apogeul percepției sale creștine. Acesta este Pavel ajuns la nivelul de maturitate. Și ceea ce vede el este că nu trăiește conform Legii sfinte a lui Dumnezeu, deși o dorește din toată inima. Și se vede afectat de acea realitate urâtă că păcatul, în forma sa rămasă, încă se mai ține de el. Și aceasta este o constatare profundă de care să avem grijă.

În 1 Corinteni 15:9, el spune același lucru cu alți termeni. „Căci eu sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli, nu sunt vrednic să port numele de apostol, fiindcă am prigonit Biserica lui Dumnezeu. Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt”. Vedeți asta? El nu a spus: „Nu eram vrednic să fiu apostol.” Ce a spus de fapt? „Nu sunt vrednic acum să fiu apostol. Sunt cel mai neînsemnat dintre toți”.

În Efeseni 3:8, „Da mie”, spune el, „care sunt cel mai neînsemnat dintre toți (sfinții)”. Acum se duce în jos mai mult și mai mult. Doar că înainte era cel mai neînsemnat, acum este mai neînsemnat dintre toți (sfinții). Vedeți, cu cât omul se percepe mai mult pe sine însuși ca fiind deasupra Legii sfinte a lui Dumnezeu, deși în judecata noastră în raport cu ceilalți oameni el este omul suprem, el în mintea lui este cel mai neînsemnat dintre toți sfinții.

Vă atrag atenția asupra lui 1 Timotei 1:12. „Mulțumesc lui Cristos Isus, Domnul nostru, care m-a întărit, că m-a socotit vrednic de încredere, și m-a pus în slujba Lui, măcar că mai înainte eram un hulitor, un prigonitor și batjocoritor”. Poate spui: „Ei bine, evident că asta a fost” – „Dar am căpătat îndurare, pentru că lucram din neștiință, în necredință. Și harul Domnului nostru s-a înmulțit peste măsură de mult împreună cu credința și dragostea care este în Cristos Isus”. După care el zice: „O, adevărat și cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: Cristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși dintre care eu” - ce? – „am fost cel dintâi” - cel dintâi sunt eu. Cu toate acestea, în ciuda acestui lucru am căpătat îndurare”.

Ascultați, cred că exact asta spune în Romani 7. Este vorba de Pavel, care a ajuns departe în apostolatul său, matur în Domnul, umblând în dinamica vieții spirituale, după ce a experimentat puterea lui Dumnezeu, înțelepciunea lui Dumnezeu și cunoașterea lui Dumnezeu. Și cu cât știe mai mult și cu cât experimentează mai mult, cu atât urăște mai mult păcatul pe care îl vede că încă se ține după el. Iar termenii pe care îi folosește în Romani 7 sunt atât de preciși încât cred că nu putem rata această imagine.

Oricine ar fi acest om, el urăște păcatul. Versetul 15. „Îl urăsc”, spune el. Oricine ar fi acest om, el iubește neprihănirea. Versetele 19 și 21. „Vreau să fac binele”. Oricine ar fi acest om, el se bucură de Legea lui Dumnezeu din adâncul inimii sale. Versetul 22. Oricine ar fi acest om, el își regretă profund păcatele. Versetele 15, 18, 24. „O, nenorocitul de mine”. Oricine ar fi acest om, el îi mulțumește lui Dumnezeu pentru eliberarea de care are parte în Isus Cristos, Domnul nostru. Nu-mi spuneți că acest om nu este creștin.

Creștinul trăiește, așadar, în două extreme. El le ține în tensiune. Pentru un timp, el trăiește în această lume ca om, compus din carne și oase, supus condițiilor vieții muritoare. El este un fiu al lui Adam. Adam este tovarășul său, ca toți ceilalți oameni, care au moștenit sămânța păcătoasă. Dar, din punct de vedere spiritual, el a trecut de la întuneric la lumină, de la moarte la viață. El participă acum la moartea, îngroparea și învierea lui Cristos și este acum posesor al unei semințe veșnice nepieritoare, al unei naturi divine. El este o făptură nouă. El nu mai este în Adam. El este în Cristos. Dar păcatul este încă prezent în umanitatea lui, așa că este conștient de prezența și de puterea păcatului care locuiește în el, și îl disprețuiește, îl urăște și îl detestă, pentru că a gustat dintr-o sămânță nepieritoare. Acesta este omul din Romani 7.

Acum, doar pentru a întări acest lucru, există o schimbare destul de dramatică a timpurilor verbale în acest capitol. Verbele din 7:7-13 sunt la timpul trecut și cred că se referă la perioada dinaintea convertirii lui. Și am trecut prin asta în detaliu pentru a sublinia faptul că aceasta a fost experiența sa de dinainte de convertire care l-a condamnat, când s-a aflat față în față cu Legea lui Dumnezeu. Iar verbele sunt la timpul trecut, la aorist în greacă. Imediat ce ajungem la versetul 14, ele sunt la timpul prezent, până la versetul 25. Schimbarea timpului verbelor este o notă lingvistică foarte importantă. Ea ne spune că Pavel a ieșit din trecutul dinainte de a fi răscumpărat și a trecut în prezent.

Există, de asemenea, o schimbare foarte interesantă în ceea ce privește circumstanțele legate de păcat. De la versetele 7 la 13, păcatul îl omoară. Păcatul îl ucide. El spune asta în versetul 11. „Pentru că păcatul, a luat prilejul prin ea m-a amăgit și prin însăși porunca aceasta m-a lovit cu moartea”. Păcatul l-a omorât. I-a ucis toată îndreptățirea de sine, toate speranțele, toate asigurările sale. Când a aflat, văzând Legea lui Dumnezeu, că era cu adevărat un păcătos, asta l-a devastat, l-a nimicit pur și simplu. Păcatul l-a omorât.

Dar, dintr-odată, când ajungi la versetul 14, se poate observa că el se luptă cu păcatul și nu-l va lăsa să-l omoare. Nu va ceda în fața lui. Și astfel, cred că aceasta este mărturia lui Pavel despre cum este să trăiești ca un credincios matur, cârmuit de Duhul Sfânt, care iubește din toată inima Legea lui Dumnezeu, o Lege prețioasă, frumoasă, sfântă, maiestuoasă, dar care încă se găsește înfășurat în fire omenească și incapabil de a împlini Legea lui Dumnezeu așa cum vrea inima lui.

De asemenea, cred că în această secțiune el continuă discuția despre Lege și îi afirmă evreului, așa cum am văzut data trecută, că nu este nimic în neregulă cu Legea. Legea nu poate mântui. Am văzut asta. Legea nu poate sfinți. Dar este totuși bună, pentru că ce face? Ne convinge de ce? De păcat. Și asta este adevărat înainte de mântuire, și ce credeți? Este adevărat și după aceea.

Și cred că în 7:14-25 el urmează aceeași argumentare. De aceea apare expresia „în adevăr” în versetul 14. Pur și simplu, lucrurile continuă, așa cum păcatul nu a înlăturat bunătatea Legii înainte de a fi mântuit, nu înlătură bunătatea Legii nici după ce este mântuit. Legea dezvăluie că păcatul este păcătos înainte să fii mântuit și dezvăluie că păcatul este păcătos și după ce ești mântuit.

Știi, când devii creștin și citești despre păcat în Biblie, ești oare mai puțin preocupat de păcatul tău pentru că acum ești creștin? Nu! Ar trebui să fii - cum? - mai îngrijorat de el. Iar Legea îl va descoperi întotdeauna. Când David a spus: „Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta”, el spunea despre Cuvântul lui Dumnezeu din inimă că devine sursa condamnării. Nu este doar o informație. Înțelegeți acest lucru? Noi nu trecem prin viață pur și simplu având nevoie de informații. Avem nevoie de convingere. Iar Legea are această putere.

Așadar, în timp ce Legea ne spune că nu poate mântui și nu poate sfinți, Pavel afirmă că este bună, sfântă și dreaptă, pentru că te convinge de păcat înainte de a fi mântuit și te aduce la Cristos, iar după ce ești mântuit, este acolo pentru ca tu să înțelegi standardul sfânt al lui Dumnezeu și să dorești din toată inima să îl împlinești. Problema nu este Legea. Problema suntem noi. Pogo a spus următoarele: „Ne-am întâlnit cu dușmanul și dușmanul suntem noi înșine”.

Acum, haideți să observăm ideea textului. Versetul 14. Este o imagine a păcatului care locuiește în viața unui credincios. Și vom încerca să explicăm unele dintre dificultăți mergând mai departe. Dar, credem că dacă v-am oferit această privire generală de la început, am putea pune lucrurile în mișcare într-un fel. Acesta este un pasaj foarte emoționant. Este un pasaj rar în Biblie, deoarece prezintă ceva ce se întâmplă rar și nu mă pot gândi și nici nu am în minte un alt pasaj care să facă acest lucru. Vedem o serie de lamentații. O serie de gemete. O serie de bocete triste și disperate. Și sunt repetitive. Există unul, apoi al doilea, apoi un al treilea. Și, practic, spun același lucru de trei ori. Acesta este strigătul unei inimi zdrobite, al unui suflet în suferință, al unui suflet în mare conflict.

Acum, fiecare dintre aceste trei lamentații urmează același tipar. Pavel își descrie starea sa, dă dovada acesteia și apoi descrie sursa ei. El își descrie condiția, dă dovada că se află în acea condiție, apoi arată sursa problemei sale.

Să ne uităm la prima lamentație, versetele 14-17, și poate că vom petrece ceva mai mult timp cu prima, pentru că după ce am interpretat-o pe aceasta, restul ne vor fi evidente. Condiția lui Pavel este în versetul 14 și el începe fiecare dintre lamentații cu descrierea condiției. Prima începe în versetul 14, a doua începe în versetul 18, iar a treia începe în versetul 20. Și fiecare începe cu o declarație a condiției creștinului. „Știm în adevăr că Legea este duhovnicească: dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului”.

Cuvintele „în adevăr” pe care le folosește Pavel, nu introduc un subiect nou. El continuă același subiect din pasajul anterior, adică vorbește despre bunătatea Legii, despre virtutea Legii, în sensul că ea ne arată păcatul nostru. Problema nu este Legea. Problema suntem noi. Iar motivul pentru care vorbește despre Lege este că cei care ar fi pus la îndoială învățătura lui ar fi spus: „Ei bine, când propovăduiești mântuirea prin har prin credință, fără Lege, vorbești rău despre Lege. Devalorizezi legea”. Iar el spune că nu este deloc așa. Legea este bună. Eu sunt păcătos. Legea face o lucrare bună. Nu mântuiește și nu sfințește, dar convinge de păcat.

Așa că el spune: „știm în adevăr că Legea este duhovnicească. Dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului”. El începe cu o afirmație directă că Legea este duhovnicească. Ce vrea să spună? Că ea vine de la Duhul lui Dumnezeu. Ea vine de la Dumnezeu Însuși. Astfel, ea reflectă natura divină sfântă a lui Dumnezeu. Așa cum a spus în versetul 12 - vă amintiți asta? „Așa că Legea, negreșit este sfântă și porunca este sfântă, dreaptă și bună”.

Acum, din nou, dați-mi voie să vă reamintesc că eu cred că trebuie să fie vorba aici de mărturia unui om regenerat. Nu văd cum oamenii neregenerați, neîmpăcați, neevlavioși, care nu-L cunosc pe Isus Cristos să aibă o astfel de percepție a Legii sfinte a lui Dumnezeu. În versetul 18 spune același lucru, într-adevăr. „Am voința să fac binele (Legea lui Dumnezeu)”. În versetul 19, „Binele pe care vreau să-l fac (vreau să fac Legea lui Dumnezeu)”. În versetul 21, „Vreau să fac binele (Legea lui Dumnezeu)”. Versetul 22. „Îmi place Legea lui Dumnezeu”. Nu văd o astfel de plăcere în inima unui om neregenerat.

Dar Pavel continuă apoi spunând că vede o barieră în a face acest lucru, chiar dacă Legea este duhovnicească. Iată contrastul. Eu sunt pământesc, sarkinos. Sunt uman. Sunt legat de pământ. Sunt în trup. El nu spune „sunt firesc”. Nu spune „sunt controlat în totalitate de fire”. Nu este adevărat. Uitați-vă la 7:5. „Căci, când trăiam în fire, patimile păcatului, ațâțate de Lege, lucrau în mădularele noastre și ne făceau să aducem roade pentru moarte”. Noi eram în fire. Eu nu mai sunt în fire. Versetul 8 din capitolul 8. „Deci, cei ce sunt pământești (firești)” - și trebuie să subliniați „firești” în 7:5 și 8:8. „Firești, pământești” este o condiție neregenerată. Iar termenii lui sunt foarte preciși aici. „Firesc” este o poziție neregenerată, nerăscumpărată. El spune: „Eu nu sunt în fire”. Ci spune: „Sunt pământesc”. Sunt în trup. Sunt carnal.

Acuma veți întreba: „Poate un creștin să fie așa?”. Ascultați următorul lucru, 1 Corinteni 3:1. „Cât despre mine, fraților, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovnicești, ci a trebuie să vă vorbesc ca unor oameni lumești, ca unor prunci în Cristos”. Versetul 3. „Căci tot lumești sunteți; în adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri și dezbinări nu sunteți voi lumești și nu trăiți voi în felul celorlalți oameni?” El le spune creștinilor din Corint: „Sunteți firești. Sunteți lumești. Acționați într-un mod păcătos, firesc”.

Noi nu suntem în fire - dar ascultați – firea este încă în noi. Nu mai suntem în fire în ceea ce privește faptul că nu mai suntem stăpâniți de ea. Acum uitați-vă la versetul 18. „Știu” - Romani 7:18 – „Știu în adevăr că în mine (adică în pământescul din mine) nu locuiește nimic bun”. El spune că firea este încă acolo. Nu sunt în ea, dar ea este încă în mine. Și în versetul 25. „Cu mintea slujesc Legii lui Dumnezeu, dar cu firea slujesc Legii păcatului”.

Nu mai ești în fire. Dar firea este în tine. Iar acesta este pur și simplu un termen pentru umanitatea noastră. Ar putea fi același termen ca în 6:12. „Deci păcatul să nu mai domnească în” - ce? – „trupul vostru muritor”. Păcatul nu mai domnește în mintea voastră. Pentru că este o minte reînnoită. Observați că el folosește cuvântul „minte” folosit în acest fel în Romani 7. Nu mai domnește în noua voastră creație, în noua voastră natură. El domnește în trupul vostru muritor. Și astfel, termenii lui sunt foarte consecvenți.

Păcatul este în umanitatea noastră. De aceea, v-am spus acest lucru, preaiubiților, acum câteva săptămâni, când muriți mergeți imediat în cer pentru că ați fost deja pregătiți pentru cer, tot ce trebuie să faceți este să scăpați de fire. Iar când părăsești trupul, aceasta este singura problemă cu care vei mai avea de-a face.

Acum, orice creștin ar putea face afirmația din versetul 14. Oamenii au probleme cu acest lucru. Dați-mi voie să văd dacă pot să simplific. Eu sunt pământesc. Ați putea spune asta? Eu aș putea spune asta. Adică, e adevărat. Poate spui: „Da, dar în mod sigur nu vorbiți în termeni teologici tehnici”. Nu, nu, nu. Spun doar că sunt - aș putea spune că în calitate de creștin sunt un păcătos mântuit prin har? Sunt încă un păcătos? Dumnezeu să mă ajute dacă nu spun asta. Dacă spun: „Păi, de când am fost mântuit nu mai păcătuiesc”, soția mea va fi aici imediat pentru a depune mărturie că nu e așa.

Vedeți, ideea este că pot să spun asta, pot să spun că sunt pământesc, sau firesc, sau carnal. Sunt lucruri în mine care reprezintă asta. Mă enervez. Mă irit. Nu-mi îndeplinesc datoria așa cum ar trebui să o fac tot timpul. Nu mențin sârguința pe care ar trebui să o am în căutarea lui Dumnezeu așa cum o doresc. Văd că umanitatea mea, firea mea trupească stau în calea realizării tuturor lucrurilor pe care ar trebui să le fac. Sunt insensibil față de oameni şi atunci când au nevoie de blândețea mea nu sunt blând, când au nevoie de bunătatea mea nu sunt bun, și așa mai departe. Mă văd pe mine însumi ca om. Mă văd ca fiind păcătos. Nu vorbesc întotdeauna cu evlavie cu toți cei care îmi vorbesc în modul în care ar trebui. Cu toții putem spune acest lucru. Este o afirmație generală.

După care vine următorul lucru, și asta pare să fie adevăratul Waterloo pentru cei care interpretează, „vândut rob păcatului”. Acum chiar că avem o afirmație puternică. Stați puțin. Dacă am fost izbăviți de păcat, cum am putea fi vânduți robi păcatului?

Ei bine, uitați-vă la versetul 23. „Văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea și mă ține rob legii păcatului”. Mă aduce în captivitatea legii păcatului. O afirmație foarte interesantă. Și când voi ajunge acolo, vă voi spune ce înseamnă. Cu greu mă pot abține să nu vă spun acum, dar o voi face.

Dar ceea ce spune el aici este același lucru. „Am fost adus în robia legii păcatului”, versetul 23. „Vândut rob păcatului”, versetul 14. Ce vrea să spună? Ei bine, greaca spune de fapt „vândut sub păcat” – principiul păcatului – realitatea păcatului, nu atât în ce privește faptele, dar eu mă văd totuși ca fiind vândut rob păcatului. Există un sens în care încă mai am o anumită sclavie. Acum, țineți minte, în capitolul 6 el vorbea despre noua voastră creație și despre acea nouă creație, o sămânță veșnic pură, incoruptibilă, eternă, natura divină, noua natură, tot ceea ce sunteți în Isus Cristos, sfinți, curați, neîntinați și neprihăniți prin neprihănirea imputată a lui Isus Cristos, însă, nu despre asta vorbește aici. El spune că eu - nu noua mea natură, ci eu în general - mă văd vândut rob păcatului.

Și apoi, în versetele 23 și 25, o numește „legea păcatului care este în” - ce? – „în mădularele mele”. Și, din nou, termenii lui sunt consecvenți. Mădularele au de-a face cu membrele trupești, fizice, carnale și merge chiar dincolo de cele fizice, până la emoții, sentimente, minte, gândire. Dar întotdeauna este vorba de membre, de trup, de carne, pentru că asta este în umanitatea noastră.

Poate veni această lamentație din partea unui creștin? Eu sunt pământesc, vândut rob păcatului. Ce ziceți de asta, Psalmul 51:5? David a spus – doar ascultați-l. „Iată că sunt născut în nelegiuire și în păcat m-a zămislit mama mea”. Asta sună ca un om care nu a fost niciodată răscumpărat, nu-i așa? Dar oare David a fost? O, da. El pur și simplu se uită la o realitate cu privire la sine însuși. Preaiubiților, este o percepție. Și aici este vorba despre un creștin matur. Iată un om care se uită la viața lui și noi am fi primii care i-am spune: „Hei, știi, trebuie să-ți îmbunătățești imaginea de sine, prietene. Îţi spun că e groaznic”.

Este o reminiscență, sincer, a capitolului 6 din Isaia, unde el vine în fața lui Dumnezeu și este acolo închinându-se lui Dumnezeu, și are parte de această viziune măreață a lui Dumnezeu, și spune: „Vai de mine sunt pierdut” - ceea ce înseamnă pedepsește-mă, condamnă-mă, osândește-mă Dumnezeule”, - pentru că sunt un om cu buze necurate și locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate”. Și tot ceea ce profetul poate vedea ca fiind împotriva sfințeniei glorioase a lui Dumnezeu este propriul său păcat. Și iată maturitatea apostolului Pavel, care acum înțelege cât de duhovnicească este Legea, iar el credea că este ceva ce ține de exterior, nu-i așa? Și nu știa că de fapt are în vedere inima. De aceea legea despre pofta și dorința din inimă, versetul 7, l-a afectat cu adevărat și i-a pricinuit moartea. Iar acum vede că Legea este ceva profund, adânc și spiritual, vede că Legea este sfântă - versetul 12 – este ceva drept, ceva bun. Și pe măsură ce înțelege cu adevărat Legea lui Dumnezeu și se uită la el însuși, vede că este pământesc, firesc. Este o percepție care este legitimă.

Este același lucru pe care a vrut să-l spună în 1 Timotei 1 când a spus: „Dintre care cel dintâi” – cine este? – „sunt eu”. Este doar o chestiune de percepție. Numai un creștin poate spune că are o robie față de păcat, deși este răscumpărat, pentru că noi avem o robie față de păcat. Puteți rupe robia voastră față de păcat pe care o aveți? Nu în această viață. Nu în această viață. Și cu cât sunteți mai duhovnicești, cu cât sunteți mai maturi, cu atât este mai probabil să spuneți acest lucru.

Așadar, „vândut rob păcatului” nu înseamnă – aici nu trebuie să ne lăsăm duși de val cu acești termeni - nu înseamnă că s-a vândut în mod activ păcatului pentru a săvârși păcat, așa cum se spune despre Ahab în 1 Împărați 20 și despre israeliții idolatri în 2 Împărați 17. Nu înseamnă că a ieșit și s-a vândut pentru a păcătui. Ci se referă la faptul că el recunoaște că există o robie acolo.

Și știți, au fost momente în care ați fost robi ai păcatului. Vă voi spune care sunt acele momente. De fiecare dată când păcătuiți. De fiecare dată când păcătuiți, ați pierdut bătălia, păcatul v-a luat prizonieri, nu-i așa? Și astfel, Pavel pune în cuvinte toate sentimentele noastre, articulând baza conflictului din interiorul credinciosului. Și noi toți înțelegem această percepție. Cu toții putem vedea că există păcat în viața noastră. Nu ar trebui să fie acolo. Nu este cel mai adevărat lucru despre noi. Nu este noul nostru sine. Dar este acolo. Numai că, acesta este conflictul fiecărui creștin. Există un sens în care, deși liberi în noua natură, suntem încă legați de umanitatea în care locuim.

Și aș vrea să spun din nou că nu cred că un om neregenerat poate face o astfel de afirmație, deoarece, pe de-o parte, nu cred că știe că Legea este duhovnicească, iar pe de altă parte, nu cred că știe că el este pământesc, firesc. Și, de asemenea, astfel de oameni nu cred că sunt vânduți robi păcatului. Ei trăiesc cu iluzia că totul este în regulă. Exact asta spune în versetul 11, că păcatul are o modalitate de a face - ce? – de a amăgi.

Dar atunci când Legea este văzută ca fiind cu adevărat duhovnicească, atunci omul se vede pe sine însuși atât de departe în a putea împlini Legea sfântă a lui Dumnezeu și se vede pe sine însuși ca fiind lipsit de spiritualitate. De fapt, așa ar putea fi citit de fapt versetul: Legea este duhovnicească, dar eu sunt nespiritual, experimentând o robie a păcatului.

Comentatorul exegetic experimentat Cranfield a scris: „Cu cât un creștin se străduiește mai serios să trăiască prin har și să se supună disciplinei Evangheliei, cu atât devine mai sensibil la faptul că până și cele mai bune acte și activități ale sale sunt desfigurate de egoismul care este încă puternic în el, și răul nu este mai puțin, pentru că este adesea mai subtil deghizat decât înainte”.

Acum, îngăduiți-mi să vă spun ceva care vă va șoca. Are dreptate. Nu sunteți mai puțin răi acum decât erați înainte, în mortalitatea și umanitatea voastră nerăscumpărată. Sunteți răi. Și nu există o mulțime de grade pentru asta. Este nevoie de un singur păcat pentru a fi rău. Există în tine o natură nouă care este sfântă, dar acea prezență păcătoasă a firii este încă acolo.

Binecuvântatul comentator care a trăit cu mult timp în urmă, Thomas Scott, scria: „Când credinciosul compară realizările sale actuale cu spiritualitatea Legii și cu propria sa dorință și scop de a se supune acesteia, vede că este încă într-o mare măsură firesc și sub puterea unor înclinații rele de care, asemenea unui om vândut ca rob, nu se poate elibera în întregime, este firesc în proporție exactă cu gradul în care nu este în stare să se conformeze perfect Legii lui Dumnezeu”. Este o afirmație puternică. „El este firesc“ - în măsura exactă sau – „în proporție exactă cu gradul în care nu se poate conforma perfect Legii lui Dumnezeu”.

Și nu vedeți, dragilor, că asta este ceea ce spunea versetul 13? Păcatul este atât de păcătos, păcatul este atât de mizerabil, este atât de josnic încât, chiar și atunci când o persoană a fost răscumpărată, păcatul se agață încă de el cu mizeria lui. Aceasta este condiția, starea lui, și a ta și a mea în calitate de creștini.

Dovada ei, versetul 15. Iată dovada. „Căci nu știu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc”. Omul moral care se vede pe sine neprihănit, se poate înșela pe sine, dar un creștin adevărat cârmuit de Duhul nu o va face. El vede în el dovada păcatului lăuntric. Observați cu atenție acest verset. „Căci nu știu ce fac”. Iar mai târziu spune: “Fac ce urăsc”.

Cuvântul „știu” se referă la o intimitate a iubirii. S-a spus despre Iosif că nu a cunoscut-o pe Maria. Și cred că folosirea lui aici, în contrast cu cuvântul „urăsc”, ne dă libertatea de a-l înțelege astfel. Așa că ceea ce spune este că, nu iubesc ceea ce fac. Și urăsc ceea ce fac. Ceea ce este un alt mod de a spune același lucru.

Aceasta este o adevărată tulburare psihologică personală interioară, un conflict de cea mai mare profunzime. El spune: „Voința mea este frustrată”. Nu este atât de mult problema că atunci când vrea să facă un lucru bun, nu îl poate face. Ci, mai mult este problema, că atunci când vede Legea lui Dumnezeu și vrea să le facă pe toate, nu poate. Înțelegeți? Nu este un caz de incapacitate care spune: „Păi, iată-mă aici în calitate de creștin, și aș vrea să spun un lucru frumos despre această chestiune, sau aș vrea să fac ceva bun, aș vrea să fac ceva onorabil și sfânt, dar nu știu cum să fac asta”. Nu aceasta este ideea, că vorbește despre un anumit lucru pe care nu-l poate face. Ceea ce spune el este că există o întreagă Lege a lui Dumnezeu căreia vrea să i se supună însă este total frustrat în încercarea de a o împlini.

Și voi cunoașteți această frustrare. De îndată ce ați făcut ceva bine, și ați fost apreciați pentru ceea ce ați făcut, și imediat ați făcut ceva greșit, v-ați mândrit. Și ați ajuns într-o stare de frustrare și ați spus exact ceea ce a spus și el: „O, nenorocitul de mine, când voi scăpa de acest conflict?”.

Voința lui este frustrată. Nu este vorba că răul câștigă tot timpul. Ci se referă la faptul că are un standard atât de înalt, pentru că Legea este atât de sfântă, atât de dreaptă, atât de bună, atât de spirituală, încât atunci când vede standardul înalt al Legii, vrea să câștige tot timpul lupta pentru Dumnezeu și orice biruință a răului i se pare o înfrângere cumplită. De aceea spun, și o spun atât de des, că drumul spre spiritualitate este pavat cu sentimentul propriei tale mizerii, întotdeauna. Și nu de propria ta glorie de sine. Iată un om cu adevărat spiritual. Vedem aici o inimă frântă care se căiește. Vedem un om care strigă: „O, Doamne, nu pot fi tot ceea ce vrei tu să fiu. Nu pot împlini toată Legea Ta sfântă, dreaptă și bună”.

Și, știți, sunt o mulțime de creștini care nu sunt în acest punct, și nu pentru că sunt atât de sfinți, ci pentru că sunt atât de superficiali în înțelegerea Legii sfinte a lui Dumnezeu. Ei bine, El ne-a dat condiția, ne-a dat dovada, iar acum ne dă sursa. Și după aceasta ne vom opri.

Versetul 16. „Acum dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună”. Adică, nu este vina Legii, pentru că eu vreau să împlinesc Legea. Acuma, voi puteți spune: „Ce te face să vrei să împlinești Legea?” Vă spun eu ce mă face să-mi doresc să împlinesc Legea. Acea făptură nouă, acea natură divină din mine, acea sămânță veșnică nestricăcioasă din mine, acea parte din mine despre care a vorbit Ioan când a spus: „dacă ești cu adevărat născut din nou, nu vei mai păcătui”. Acea parte nouă din mine, tânjește cu adevărat să împlinească Legea, vrea într-adevăr să împlinească Legea, și în felul acesta afirm că Legea este bună pentru că partea bună din mine vrea să o împlinească. Vedeți? Legea este bună.

Acum, versetul 17. Dacă legea nu este rea, dacă nu Legea este problema mea, „atunci nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci...” - ce? – “păcatul care locuiește în mine”. Acum ascultați cu atenție. Veți pierde totul dacă nu observați acest lucru. Creștinul are în inima sa sentimentul excelenței morale a Legii lui Dumnezeu. Cu cât este mai matur acel creștin, cu cât este mai profund angajat în direcția Duhului lui Dumnezeu în viața lui, cu atât mai profundă este dragostea lui pentru Domnul Isus Cristos, cu atât mai profund este simțul sfințeniei lui Dumnezeu, cu atât mai mare este dorința de a împlini Legea. Și din moment ce partea cea mai bună din el este cea care vrea să împlinească Legea lui Dumnezeu, atunci voia lui Dumnezeu - Legea lui Dumnezeu - trebuie să fie cea mai bună. Și astfel, nu Legea lui Dumnezeu este o problemă. Problema este păcatul care locuiește în mine. Este din nou umanitatea noastră.

Dar aici, în versetul 17, se află declarația-cheie pentru interpretarea întregului pasaj. În versetul 14, el a vorbit doar generalități. Și ne-a oferit un fel de perspectivă a umanității sale neîmpăcate ca fiind un fel de dominare a lui însuși, iar tu și cu mine cunoaștem această experiență. Avem uneori sentimentul că păcatul pur și simplu domină. Pur și simplu nu putem fi tot ceea ce vrem să fim pentru Dumnezeu. Nu v-ați simțit niciodată așa? Pur și simplu nu putem fi cât vrem de puternici. Pur și simplu nu putem fi cât vrem de curați. Pur și simplu nu putem fi atât de sfinți pe cât știm că Legea Lui vrea să fim. Și astfel putem spune în versetul 14: Sunt pământesc și mă văd vândut rob păcatului.

Aici vedem o afirmație non-tehnică. Este pur și simplu, o declarație generală. Iar el spune „sunt pământesc“, și nu se împarte în două. El nu spune: „Ei bine, nu sunt eu. Este păcatul în acel punct”. El pur și simplu spune că el este - eu sunt responsabil.

Cred că versetul 14 este foarte important, pentru că îi spune creștinului că, dacă păcătuiești, cine este responsabil? Tu ești responsabil. Și ne protejează de un fel de dualism filozofic, iar această perspectivă este promovată în multe cercuri astăzi, că atunci când păcătuiești este doar vechea ta natură, așa că las-o să păcătuiască. Oricum, nu poți corecta o natură veche, las-o să-și facă treaba. Și că Dumnezeu nu te consideră responsabil, este doar vechea ta natură. El zice: eu - eu - și își asumă responsabilitatea, la fel trebuie să faci și tu. E vorba de mine. El nu este două persoane. El vorbește în termeni netehnici. Când văd Legea pură și sfântă a lui Dumnezeu, îmi văd păcătoșenia. Și spun: „O, cât de păcătos sunt, și cu cât înțeleg mai mult Legea lui Dumnezeu, cu atât mai mult văd că sunt vândut rob păcatului”.

Dar nu vreau să vă încurcați, spune el în versetul 17. Și dați-mi voie să clarific acest lucru. Nu mai sunt eu cel care face lucrul acesta, ci cine? Nu este asta important? Vedeți, acum el vă dă o distincție tehnică. Acum - urmăriți asta - nu mai sunt eu. Vreți să știți ceva? Nu există „nu mai sunt” în viața unui necredincios. Indiferent ce a fost, el este în continuare. Nu mai există „nu mai sunt eu” în viața unei persoane neregenerate. El nu a avut niciun „nu mai există”. El nu are nici acel „acum”. El nu poate spune: „Acum sunt diferit. Nu mai sunt așa”. Nu există nici „acum” și nici „nu mai există”. Când spune de ouketi, folosește un adverb negativ de timp, ceea ce înseamnă că din acest moment ceva s-a schimbat. Acum, de când Cristos a intrat în viața mea și am fost răscumpărat, nu mai este acel adânc interior, în sens tehnic. Nu mai sunt eu cel care face asta, ci este păcatul care se agață de mine.

Înțelegeți, începeți să înțelegeți distincția pe care o face? Trebuie să înțelegeți acest lucru pentru a putea înțelege caracterul regenerării. El desparte firul în patru în versetul 17, nu în 14. În 14 el face doar o afirmație generală, în 17 el clarifică spunând: „acum înțelegeți”. Acum nu mai este cu adevărat vorba de mine, înainte era vorba de mine. Când puteam să spun „eu sunt pământesc, vândut rob păcatului”, și asta era cu adevărat tot mi se aplica mie. Dar acum nu mai este adevărat pentru noul eu, este ceea ce explică în Galateni 2:20 din nou, oameni buni. „Pentru că eu” - acesta este vechiul eu – am fost răstignit împreună cu Cristos; și trăiesc, dar nu mai trăiesc eu” - nu vechiul eu – „Ci Cristos trăiește în mine; și viața pe care o trăiesc acum, o trăiesc... prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine”. Vedeți, el spune: „Sunt eu, dar nu sunt eu. Este un nou eu”. Și asta este ceea ce spune în versetul 17.

Așadar, după mântuire, partea din om în care se află păcatul nu mai locuiește în adâncul său. Nu mai locuiește în ego. Nu mai este acolo, în însăși substanța a ceea ce este acel om. Acesta este recreat pentru a fi asemenea lui Cristos. Iar păcatul își găsește locuința în continuare în firea lui, în umanitatea lui. El spune asta în versetul 18: „Știu în adevăr că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească”.

Care este sursa problemei lui Pavel? Condiția, conflictul. Dovada, nu fac ceea ce vreau să fac, fac ceea ce nu vreau să fac. Sursa - sfârșitul versetului 17 - păcatul care - ce? - locuiește în mine, păcatul care locuiește în mine.

Pot să vă sugerez că există o mare diferență între păcatul care supraviețuiește și păcatul care stăpânește? Păcatul nu mai stăpânește, dar el supraviețuiește în noi. Voi încheia cu asta. Suntem ca un artist nepriceput care are un tablou de pictat, o scenă anume. Poate că este afară și vede munții, copacii și râurile. Și are șevaletul lui, are toate tuburile cu vopsele. Și este gata să picteze acest peisaj extraordinar. Problema este că este foarte neîndemânatic și nu poate picta figuri, darămite peisaje. El are de pictat acea scenă în toată măreția ei extraordinară. Are vopselele pentru a o picta. Dar nu are îndemânarea necesară. Este afectat de incapacitatea sa fizică. Nu e vorba că nu o poate percepe. Nu e vorba că nu are instrumentele disponibile. Doar că neîndemânarea lui îi stă în cale. Nu scena este de vină, nu-i așa? Nu e nimic în neregulă cu scena. Vina nu e nici măcar a vopselei. Vina este a neputinței artistului. Și aici este locul unde își găsește creștinul frustrarea.

Cred că aici ajungem în punctul în care îi cerem maestrului artist să își pună mâna pe mâna noastră, să ne țină mâna în timp ce noi ținem pensula și să picteze scenele pe care noi, independent de el, nu le-am putea picta niciodată. Iată de ce trebuie să ne dăm seama că biruința pe care o experimentăm vine doar atunci când ne predăm celui care poate birui firea.

În Galateni - închei cu acest verset - 5:17. „Căci firea pământească poftește împotriva Duhului, și Duhul împotriva firii pământești; sunt lucruri potrivnice unele altora, așa că nu puteți face ce voiți”. Vă sună cunoscut? La fel ca în Romani 7.

Veți zice: „Ei bine, cunosc această luptă. Cum o câștigi?” Înapoi cu un verset. „Zic dar: ‘Umblați cârmuiți de Duhul și nu împliniți” - ce? – „poftele firii pământești”. Cred că Duhul Sfânt ne poate da biruința. Dar dați-mi voie să vă avertizez, cu cât aveți mai multă biruință și cu cât vă maturizați mai mult în Cristos și cu cât vedeți mai mult neprihănirea câștigând împotriva păcatului, cu atât mai mult veți recunoaște că păcatul este din cale afară de păcătos și cu atât mai mult vă veți regăsi în Romani 7. Este un loc pentru oameni total dedicați, devotați din toată inima, a căror dorință, cea mai profundă, este să împlinească întreaga Lege a lui Dumnezeu, iar ei sunt în mare suferință pentru că nu pot face acest lucru. Astfel că, ei strigă: „O, nenorocitul de mine” - versetul 24 – „cine mă va izbăvi de” - ce? – de acest trup?” Termenii sunt întotdeauna consecvenți. „Când voi descărca acest bagaj și voi ajunge la slavă și voi împlini veșnic Legea lui Dumnezeu?”.

Aceasta a fost prima lamentație. Mai sunt două, care vor urma. Să ne rugăm.

Tatăl nostru, Îți mulțumim în seara aceasta pentru acest pasaj foarte, foarte pătrunzător, care ne deschide inimile și ne ajută să vedem lupta. Îți mulțumim, Doamne, că suntem [făpturi] noi în Cristos. Ne gândim la cuvintele apostolului Pavel adresate bisericii din Corint, când a scris: „Căci dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi”. Și știm, Tată, că în noua natură toate lucrurile sunt noi, că în acel nou eu pe care îl avem în Cristos, totul este nou și acolo este neprihănire.

Dar, Tată, firea, trupul acesta supus morții, mădularele noastre, acest trup muritor cu caracterul său pământesc, se ține încă de noi și provoacă o luptă. Ajută-ne să știm că nu este vina Legii. Legea este sfântă, dreaptă și bună. Este vina păcatului.

Doamne, dă-ne dorința inimii de a împlini toată Legea Ta cea bună, pentru a putea vedea păcatul învins. Și știm că asta vine atunci când umblăm în puterea Duhului, și supuși Lui, gustăm dulceața biruinței până în ziua în care Isus vine și ne eliberează din trupul acesta supus morții, iar noi devenim tot ceea ce ar trebui să fim în prezența Ta glorioasă.

Păstrează-ne inimile deschise în timp ce continuăm să studiem acest capitol pentru a Te auzi vorbind. Îți mulțumim în Numele lui Cristos. Amin.

SFÂRȘIT