Deschideți Biblia și haideți să ne uităm la capitolul 5 din Romani. Capitolul 5 din Romani, iar în această seară vrem să examinăm primele câteva versete din această secțiune importantă, de la versetul 12 până la 21. Vreau să vă citesc această secțiune, pentru ca voi să înțelegeți ce spune Pavel, iar apoi vom începe să o analizăm, cel puțin inițial în această seară, și vom continua la următoarea noastră întâlnire.

Începem cu Romani 5:12:

„De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit… (Căci înainte de Lege păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ținut în seamă câtă vreme nu este o lege. Totuși moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină. Dar cu darul fără plată nu este ca și cu greșeala; căci, dacă prin greșeala unuia singur, cei mulți au fost loviți cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu și darul pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur Om, adică în Isus Cristos, s-au dat din belșug celor mulți. Și darul fără plată nu vine ca prin acel unul care a păcătuit; căci judecata venită de la unul a adus osânda; dar darul fără plată, venit în urma multor greșeli, a adus o hotărâre de iertare. Dacă deci prin greșeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul și darul neprihănirii, vor domni în viață prin acel Unul singur, care este Isus Cristos! Astfel, dar, după cum printr-o singură greșeală a venit o osândă care a lovit pe toți oamenii, tot așa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toți oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viața. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulți au fost făcuți păcătoși, tot așa, prin ascultarea unui singur Om, cei mulți vor fi făcuți neprihăniți. Ba încă și Legea a venit pentru ca să se înmulțească greșeala; dar unde s-a înmulțit păcatul, acolo harul s-a înmulțit și mai mult; pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot așa și harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viața veșnică, prin Isus Cristos, Domnul nostru”.

Mulți oameni consideră că acesta este cel mai dificil pasaj din cartea Romani. Și, tocmai după ce vi l-am citit, s-ar putea să fiți de acord cu ei. La prima lectură, pare extrem de complex. Și, într-un anumit sens, chiar este. Dar, într-un alt sens, este minunat de simplu și minunat de clar. Și cred că, până la sfârșit, veți ajunge să înțelegeți acest lucru.

Dar în această seară, vom analiza primele trei versete, cel puțin parțial, și vom vedea cât de departe ajungem în acest text minunat. Și aș dori să vă atrag atenția, în primul rând, asupra faptului că în acest pasaj se repetă de două ori expresia „moartea a domnit”. Apare în versetul 14 și apare din nou în versetul 17: „moartea a domnit”. În versetul 12 ni se spune că moartea a trecut asupra tuturor oamenilor. În versetul 21 se spune că păcatul a stăpânit dând moartea.

Acum, toate acestea pot fi reunite pentru a spune pur și simplu că ceea ce ne învață Pavel prin aceste diverse expresii este că moartea este rege asupra rasei umane. Moartea domnește. Din cauza păcatului, moartea domnește asupra ființelor umane. Moartea este rege. De aceea Biblia numește moartea „regele groazei”. Întregul pământ este brăzdat de morminte, ceea ce confirmă faptul că moartea domnește. Toți oamenii devin, la un moment dat, supuși ai morții. Cel puțin șaizeci de milioane de oameni mor în fiecare an; doi dintre ei mor în fiecare secundă. Moartea ne revendică pe fiecare dintre noi, dacă nu suntem luați în slava cerului în timpul răpirii Bisericii.

De fapt, un antreprenor de pompe funebre din Washington D.C., din câte am înțeles, își semnează hârtia de scrisori cu „În cele din urmă, al dumneavoastră”. Foarte adevărat. Suntem expuși morții tot timpul. Realitatea ei dureroasă ne atinge viețile în mod continuu. Moartea este obscenitatea finală. Orientalii spun: „Cămila neagră, moartea, îngenunchează o dată la fiecare ușă, iar fiecare muritor trebuie să se urce pe ea pentru a nu se mai întoarce niciodată”. Thomas Gray a scris aceste versuri celebre: „Lăudăroșenia heraldică, fastul puterii și toată frumusețea aceea, toată bogăția pe care a oferit-o vreodată așteaptă în egală măsură ora inevitabilă; căile gloriei nu duc decât spre mormânt.”

Shakespeare a scris în „Richard al II-lea” aceste cuvinte: „În coroana goală care înconjoară tâmplele muritoare ale unui rege, moartea își ține curtea, iar acolo bufonul stă batjocorindu-i statutul și rânjind la fastul său, permițându-i o suflare, o mică scenă în care să domnească, să fie temut și ucis cu priviri, umplându-l de orgoliu și de vanitate, de parcă această carne care ne înconjoară viața ar fi o aramă de necucerit; și astfel, amuzată, vine în cele din urmă și, cu un ac mic, străpunge zidul castelului său și adio, rege”.

James Shirley a scris: „Gloriile nașterii și ale statutului nostru sunt umbre, nu lucruri substanțiale. Nu există armură împotriva sorții; moartea își așază mâna înghețată asupra regilor”. Moartea este regele suprem. Moartea este monarhul suprem. Pavel are dreptate când spune: „Moartea a domnit”.

Napoleon Bonaparte a spus: „Mor înainte de vreme, iar trupul meu va fi dat înapoi pământului și va deveni hrană pentru viermi. Așa este soarta care îl așteaptă atât de curând pe marele Napoleon, cuceritorul lumii cucerite de moarte”. Moartea domnește.

Acum, întrebarea care ne vine în minte este: de ce? Cum se face că moartea domnește în lume? De ce trebuie ca toată lumea să moară, fie la sfârșitul unei vieți lungi, fie la începutul ei? Fie că murim la 90 de ani, fie că murim în primele clipe după naștere, și în toate etapele dintre acestea? De ce se întâmplă asta? Cum a ajuns moartea să fie monarhul care domnește în lume?

Răspunsul se află în pasajul nostru. Și îl vom vedea, în special în versetele de la 12 la 14 din această seară. Vom obține răspunsul la această întrebare. Și vreau să vă avertizez încă de la început că va trebui să vă concentrați și să gândiți împreună cu mine, deoarece acesta este un raționament foarte, foarte detaliat al lui Pavel, care ne cufundă adânc în taine pe care nu le vom putea înțelege niciodată până când, într-o zi, vom ajunge în Cer. Dar vrem să facem tot ce ne stă în putință pentru a le înțelege.

Acum, permiteți-mi să vă mărturisesc încă de la început că intenția acestui pasaj nu este în primul rând aceea de a ne învăța de ce murim cu toții. Acest lucru vine pur și simplu odată cu restul lucrurilor pe care le învață. Lecția principală pe care vrea să o transmită aici este că — acum ascultați bine, acesta este mesajul din capitolul 5, versetele de la 12 la 21 — vrea să ne învețe că fapta unui singur om poate afecta pe mulți. Acesta este principiul primordial. Pentru că, vedeți voi, tocmai a descris în capitolele 1, 2 și în prima jumătate a capitolului 3 starea teribilă de pierzare și păcat a omului. Apoi, începând cu a doua jumătate a capitolului 3, în capitolul 4 și în prima jumătate a capitolului 5, ne-a spus cum Cristos a răsturnat starea de pierzare a omului. Cristos i-a îndreptățit prin moartea Sa pe cruce pe toți cei care vin la El cu credință.

Acum, întrebarea inevitabilă pe care o va pune un evreu sau oricine gândește ca Pavel este: spui că fiecare om este păcătos, fiecare om este pierdut, fiecare om este condamnat și blestemat și sortit judecății, iar apoi, dintr-odată, apare acest singur om, Isus, face acest lucru de a muri pe cruce, și învie, și prin singurul act al unui singur om spui că toți oamenii pot fi îndreptățiți? Întrebarea inevitabilă este cum poate ceea ce a făcut un singur om la un moment dat să-i afecteze pe atât de mulți?

Acum, pentru a ne arăta răspunsul la această întrebare, în capitolul 5, versetele 12 la 21, avem o comparație între Adam și Cristos. Pentru că acel singur om, Adam, prin acel singur act de păcat, a afectat întreaga rasă umană. Și el devine un exemplu analog cu ceea ce a făcut Cristos printr-un singur act care i-a afectat pe mulți. Esența acestui lucru se regăsește în versetul 19: „Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulți au fost făcuți păcătoși, tot așa, prin ascultarea unui singur Om, cei mulți vor fi făcuți neprihăniți”. Și avem aici o analogie minunată, în care Adam devine ilustrația modului în care fapta unui singur om poate afecta pe mulți, pe mulți. Prin Isus Cristos, toți oamenii pot fi împăcați cu Dumnezeu, la fel cum, prin Adam, toți oamenii au fost înstrăinați de Dumnezeu. Acesta este toată ideea lui în text.

Acum, în această analogie există foarte multe detalii pe care Pavel le prezintă și pe care, în esență, le vom putea înțelege. Și există multe pe care nu le vom putea înțelege. Și sper că veți putea accepta ceea ce este clar și ceea ce este ușor de înțeles și să lăsați tainele infinite în seama Dumnezeului infinit, pentru momentul în care vom avea o capacitate mai mare de a înțelege aceste lucruri. Și permiteți-mi să spun asta: nu este vorba că ele nu sunt de înțeles, ci că noi nu le putem înțelege. Și există o diferență. Nu este vorba că ele nu pot fi explicate, ci că noi nu putem înțelege explicația. Nu este vorba că ele nu pot fi rezolvate, ci că noi nu suntem capabili să înțelegem rezolvarea. Așadar, problema nu e la Dumnezeu, ci la noi. Și într-o zi această problemă va fi rezolvată.

Versetul care deschide această secțiune, versetul 12, începe cu „De aceea”. Și asta pentru că se leagă de sfârșitul versetului 11. Versetul 10 spune că am fost împăcați cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său. Iar apoi, în versetul 11, se spune că, prin Domnul nostru Isus Cristos, am primit împăcarea. Așadar, printr-o singură persoană am fost împăcați cu Dumnezeu. Și se pune imediat întrebarea: cum poate o singură persoană să facă asta? Așa că el spune: „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume”, iar în restul secțiunii continuă spunând: „tot așa, printr-un singur om poate intra neprihănirea în lume”. Înțelegeți acum contextul? Dar, spunând asta, el răspunde la întrebarea noastră cu privire la originea morții și la câteva alte întrebări la care vom primi răspuns pe măsură ce vom avansa.

Acum permiteți-mi să mai spun ceva, ca o notă de subsol. Analogia este una antitetică. Este o analogie a contrariilor, nu o analogie a asemănărilor. Cu alte cuvinte, Adam este analog cu Cristos doar în sensul că un singur om a putut influența atât de mulți. Tot restul analogiei este în opoziție. În Adam găsim păcatul, condamnarea și moartea. În Cristos găsim ascultarea, neprihănirea și viața, astfel încât elementele analogiei sunt absolut antitetice sau opuse. Singurul punct de analogie constă în faptul că un singur om a influențat atât de mulți.

Acum, există un cuvânt folosit în această secțiune, și anume „unul”. Și este folosit de unsprezece ori. Așadar, accentul se pune pe impactul unui singur om, unul, unul, unul, unul, unul. Este folosit de unsprezece ori. Cuvântul „domnie”, este folosit de cinci ori. Așadar, acest singur individ are un întreg regat, el domnește peste un întreg domeniu. Adam domnește, ca să zicem așa, peste împărăția păcatului și a morții. Cristos domnește peste împărăția neprihănirii și a vieții.

Și mai există un cuvânt frecvent aici, și anume cuvântul, sau mai degrabă expresia, „cu mult mai mult”. Și este folosită de cinci ori. Și înseamnă că tot ce s-a pierdut în Adam se câștigă și cu mult mai mult în Cristos. Așa că asta vă oferă o perspectivă asupra analogiei. Ne uităm, așadar, la influența unui singur om, astfel încât el domine un întreg șuvoi de ființe omenești printr-o singură faptă a sa. Din cauza păcatului lui Adam, toți oamenii sunt condamnați. Datorită ascultării lui Cristos, tuturor oamenilor li se oferă iertarea.

Acum să începem prin a ne uita la Adam și la domnia morții. Apoi vom trece la Cristos și la domnia vieții. „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit. Căci înainte de Lege păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ținut în seamă câtă vreme nu este o lege. Totuși moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană preînchipuitoare (tupos) a Celui ce avea să vină”. Iată, așadar, ideea că Adam este analog cu Cristos. El este o imagine, o figură, un simbol.

Dar, pe măsură ce analizăm aceste trei versete, aș vrea să observați patru elemente, sau patru faze, patru etape în progresia logică a argumentului lui Pavel referitor la Adam și domnia morții. Să vă spun ceva, prieteni, chiar aici vom dezvălui rădăcina istoriei umane. Vreți să știți de ce lumea este așa cum este? Veți afla chiar acum. Răspunsul se află chiar aici. Iată cheia istoriei. Aceasta este cheia pentru a înțelege totul. Ne spune de ce omul este așa cum este. Ne spune de ce moartea este monarhul dominant. Ne spune de ce istoria umanității a luat această turnură. Este o înțelegere extrem de esențială.

Acum, primul punct: Păcatul a intrat în lume printr-un singur om. Așa scrie în versetul 12: „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume”. Vă rog să rețineți bine acest lucru. Nu spune că Adam a dat naștere păcatului. Păcatul exista deja înainte de Adam. Căci Biblia spune că diavolul păcătuiește de la început. Nu știu despre ce început este vorba, dar cu siguranță a fost începutul păcatului său. Dar acesta este anterior lui Adam. Așadar, Adam nu a fost la originea păcatului, ci l-a învățat de la cel care l-a creat, diavolul. El doar l-a introdus în tărâmul uman. De aceea se spune că, prin un singur om, păcatul nu a intrat în existență, ci în cosmos, în sistemul uman, în omenire. Iar Adam a acționat ca un punct de introducere. El a acționat ca agent al lui Satan. Satan a făcut produsul; Adam doar l-a introdus pe piață. 1 Ioan 3:8: „Cine păcătuiește este de la diavolul, căci diavolul păcătuiește de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului”. Așadar, Adam a fost doar un pion în atacul diavolului împotriva lui Dumnezeu.

Să ne întoarcem la Geneza 2 și să vedem cum s-a întâmplat. Geneza 2 versetul 15: uimitor, Domnul Dumnezeu l-a luat pe om, l-a pus în Grădina Edenului ca să o lucreze și să o păzească. Este grădina paradisului, un mediu perfect, fără cusur, fără păcat. „Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: ‘Poți să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit’”. O interdicție foarte simplă.

Apoi ajungi la capitolul 3. „Șarpele era mai șiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat (punând la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu): ‘Să nu mâncați din toți pomii din grădină?’ Femeia a răspuns șarpelui: ‘Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: ‘Să nu mâncați din el și nici să nu vă atingeți de el, ca să nu muriți’”. Acum, nu știm dacă ea a adăugat asta sau dacă Adam a adăugat-o atunci când i-a povestit ei despre asta, doar pentru a fi sigur. Știți, ca atunci când îi spuneți soției: „Trebuie să fim gata până la 7:30”, când de fapt vă referiți la 8:30, dar o cunoașteți foarte bine. Acum nu știm dacă Adam a vrut să se asigure când i-a spus asta sau dacă ea a adăugat pur și simplu asta. Dar ea știe că nu are voie să mănânce din acel fruct. De fapt, i s-a spus nici măcar să nu-l atingă, sau cel puțin ea adaugă asta din perspectiva ei.

„Atunci șarpele a zis femeii: ‘Hotărât, că nu veți muri, dar Dumnezeu știe că, în ziua când veți mânca din el, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul’. Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut de privit și că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui și a mâncat; a dat și bărbatului ei, care era lângă ea, și bărbatul a mâncat și el”. Asta este neascultare, oameni buni. Aceasta este Căderea omului. Li s-au deschis ochii, au cunoscut că erau goi. Au cusut frunze de smochin una de alta și și-au făcut șorțuri. Se simțeau stânjeniți, le era rușine. Voiau să se ascundă de Dumnezeu. Au încercat să fugă și să se ascundă, dar El i-a găsit și i-a blestemat în versetele 14 și următoarele. I-a blestemat. Le-a blestemat căsătoria. I-a blestemat pe fiecare în parte. Și aceasta este Căderea.

Acum ascultați. Lăsați-mă să vă ofer o perspectivă. Dumnezeu i-a dat lui Adam o singură poruncă, doar una. Și acesta este singurul lucru care l-a ținut pe Adam într-o stare de supunere față de Dumnezeu. Adică, acesta este singurul lucru care făcea diferența între Adam și Dumnezeu. Adică, dacă nu ar fi existat porunci și interdicții, atunci Adam ar fi avut același drept de a domni ca și Dumnezeu. Dar, dându-i doar o singură interdicție, El l-a pus în acel punct sub El, nu-i așa? Și El a spus, Tu ești om, iar Eu sunt Dumnezeu. Și îți voi da doar un singur lucru mărunt pentru a-ți arăta că așa stau lucrurile.

Dar există ceva în om care nu suportă să fie condus, chiar și în privința acelui singur aspect minor. Și el vrea să fie ca Dumnezeu, iar aceasta a fost ispita, nu-i așa? Satan știa asta foarte bine, apropo, pentru că tocmai de aceea a căzut. El a spus: „Mă voi înălța, voi fi ca Dumnezeul Cel Preaînalt”. Omul se află mereu în această situație, concurând să fie ca Dumnezeu. Astfel, Satan, care voia să fie ca Dumnezeu, a venit și a ispitit-o pe Eva să-și dorească să fie ca Dumnezeu și pe Adam să-și dorească să fie ca Dumnezeu și să nu se supună deloc, nici măcar acelei singure interdicții care era singurul lucru care îl separa pe Adam, ca să zicem așa, de Dumnezeu, sau care îl făcea distinct de Dumnezeu în ceea ce privește autoritatea și stăpânirea. Astfel, la baza păcatului lui Adam se afla egoismul, eul. Eul se află întotdeauna la baza păcatului, așa cum a fost și în cazul lui Lucifer când a căzut.

Acum, când Adam a păcătuit, s-a întâmplat ceva teribil. Întoarceți-vă la capitolul 5 din Romani. Când acel om a păcătuit – și credeți-mă, Eva este întruchipată în păcatul lui Adam, deși Adam era capul rasei, primul creat, iar Eva luată din coasta lui – când acel singur om a păcătuit, păcatul a pătruns în neamul omenesc. Asta spune Pavel. Păcatul său a adus o schimbare fundamentală de necurăție în sufletul său. Ceea ce fusese pur, nepătat de păcat sau de neascultare, ceea ce fusese nevinovat de orice factor de vinovăție, a fost acum pătat și corupt instantaneu.

Acum, observați că în versetul 12 se spune că printr-un singur om a intrat păcatul în lume, nu păcatele. Nu este vorba despre fapte, ci despre natură, despre caracter, nu despre fapte. Când Adam a păcătuit, principiul păcatului, principiul corupt și putred al păcatului a pătruns în neamul omenesc. Și la fel cum Adam a transmis posterității sale un nas, ochi, urechi, brațe și picioare, el a transmis și principiul corupător al păcatului. Păcatul a pătruns în neamul omenesc.

Vedeți, asta pentru că Dumnezeu ne-a creat ca o rasă care se înmulțește, astfel încât ceea ce suntem noi să fie transmis celor pe care îi aducem pe lume. Și îi avem pe Adam și Eva, de asemenea, păcătoși cu un principiu corupător și pângăritor în ei. Iar când se înmulțesc, vor da naștere la păcătoși și la tot mai mulți păcătoși și la tot mai mulți păcătoși și la tot mai mulți păcătoși, și iată-ne aici. Și totul a început când Adam a păcătuit. Lumea omenirii a fost coruptă. John Donne avea dreptate când a scris: „Niciun om nu este o insulă de sine stătătoare, fiecare om este o bucată din continent, o parte din întreg. Dacă o brazdă de pământ este luată de ape, Europa este mai mică, la fel ca și cum ar fi un promontoriu sau o moșie a prietenilor tăi. Moartea oricărui om mă diminuează, pentru că sunt parte a omenirii; de aceea, nu trimite niciodată să afli pentru cine bat clopotele, ele bat pentru tine”. Iar ceea ce el exprimă în acel fragment de proză engleză este că omul este privit ca o solidaritate. Omul este privit ca o masă. Iar Adam a fost constituit în mod corespunzător ca omenire. Când Adam a păcătuit, el era întreaga rasă umană. El era omenirea care păcătuia. Și în coapsele lui se afla sămânța care urma să dea naștere fiecărei vieți umane, fiecărei vieți umane. Când a fost pângărit, aceasta a garantat că toți cei născuți din coapsele lui vor fi pângăriți. De fapt, stricăciunea se intensifică de-a lungul istoriei, iar Pavel spune în 2 Timotei că oamenii răi devin din ce în ce mai răi. În loc de evoluție, este vorba de involuție; lucrurile se înrăutățesc tot mai mult, se degenerează, se destramă. Întreaga omenire se afla în coapsele lui Adam. Și toată istoria umanității este cuprinsă în Geneza, capitolul 3.

Evreii au înțeles acest concept al ceea ce noi numim „personalitate colectivă”. Noi nu îl înțelegem la fel de bine ca ei. Așa că să văd dacă pot să vă ajut. Evreul nu s-a considerat niciodată un individ izolat. Nu se vedea în acest fel. Se considera parte a unei seminții, parte a unei familii, parte a unei națiuni. Iar în Vechiul Testament, Dumnezeu trata oamenii ca unități întregi. De multe ori, de exemplu, vedem cum Dumnezeu distruge o întreagă națiune din cauza unui anumit număr de oameni nelegiuiți din acea națiune. Sau pe Dumnezeu judecând un întreg grup de oameni, deși doar câțiva dintre ei erau inițial vinovați. De exemplu, îl avem pe Acan, care, atunci când copiii lui Israel intrau în țară, a făcut exact ceea ce Dumnezeu îi spusese să nu facă: când ajungeți la Ierihon, asigurați-vă că nu luați niciun fel de pradă. Și el a făcut-o. Și Dumnezeu l-a judecat pe Acan și nu numai că i-a luat viața lui Acan, ci a luat viața tuturor celor din familia lui. Și când Acan a păcătuit la Ierihon, tot Israelul a plătit la Ai, în bătălia următoare, pentru că Dumnezeu a tratat familia și națiunea ca pe un tot unitar.

În Geneza 18, Dumnezeu îi spune lui Avraam în rugăciunea sa: „Dacă vei găsi zece oameni neprihăniți în cetățile Sodoma și Gomora, nu le voi nimici”. Cu alte cuvinte, întregul oraș va supraviețui dacă există zece oameni neprihăniți. Așadar, uneori un număr minim de oameni devine, ca să zicem așa, neprihănirea unei întregi națiuni. Alteori, un număr minim de oameni răi devine condamnarea unei întregi națiuni. Dar Dumnezeu privește națiunile în solidaritate, în special în economia Vechiului Testament.

Vă voi da un exemplu în acest sens. Uitați-vă la capitolul 7 din Epistola către Evrei. Și acesta este, de fapt, un curs de nivel avansat de seminar în soteriologie, hamartologie, doctrinele mântuirii și ale păcatului. Capitolul 7 din Epistola către Evrei ne prezintă acest principiu, cred, pentru ca noi să-l putem înțelege. Versetul 9 vorbește despre Melhisedec. Melhisedec era preot al Dumnezeului Celui Preaînalt în cetatea Salem, care este numele antic al Ierusalimului. El a trăit înaintea israeliților. A trăit în vremea lui Avraam, înainte ca Israel să devină o națiune. Avraam s-a dus acolo după o mare bătălie cu împărații. El câștigase victoria. A vrut să se închine lui Dumnezeu, așa că s-a dus în acest loc unde Melhisedec era preot și a adus jertfe lui Dumnezeu. Iar Melhisedec a acționat în numele lui Dumnezeu ca preot. Și este interesant de remarcat că, în ceea ce privește fapta lui Avraam, versetul 9 spune: „Mai mult, însuși Levi, care ia zeciuială” – adică preoția levitică – „a plătit zeciuiala, ca să zicem așa, prin Avraam; căci era încă în coapsele strămoșului său, când a întâmpinat Melhisedec pe Avraam”.

Acum, preoția levitică a provenit din coapsele lui Avraam. El era unul dintre fiii lui Iacov; Avraam, Isaac, Iacov, iar apoi vine Levi. Dar aici, în Epistola către Evrei, se spune că Levi plătea zeciuială lui Melhisedec încă din coapsele lui Avraam, astfel încât se vede că Levi, încă nenăscut, la trei… două generații mai târziu sau trei, da, trei, plătea zeciuială încă din coapsele lui Avraam. Acesta este un concept foarte evreiesc, acela de a vedea oamenii legați de coapsele strămoșilor lor.

Acum, aplicați același concept aici în Romani capitolul 5. Și când Adam a păcătuit; la fel cum atunci când Avraam a plătit zeciuiala lui Melhisedec, Levi a plătit-o în coapsele sale. Când Avraam… Când Adam a păcătuit, întreaga rasă umană era deja constituită în coapsele lui Adam, și noi am păcătuit în… mai degrabă prin Adam… și am păcătuit în Adam. Eram acolo.

Așadar, Pavel îl prezintă pe Adam ca reprezentând omenirea. Asta este, de altfel, semnificația numelui său: „omenire”. El este masa compactă a umanității. Apropo, cred că el reprezenta întreaga umanitate care exista atunci, el și soția sa, care este considerată una cu el, deoarece cei doi deveniseră (ce?) un singur trup. Și el introduce răzvrătirea și răul în cursul istoriei omenirii. Așadar, fapta lui este fapta umanității. El nu acționează ca un om, ci acționează ca omul. Și astfel, el este cauza pentru care toți oamenii devin păcătoși. Iată de ce 1 Corinteni 15:22 spune: „În Adam, toți mor”. În Adam, toți mor. Toți oamenii moștenesc stricăciunea de la Adam. Am fost acolo, ca să zicem așa. Din perspectiva lui Dumnezeu, am fost acolo și am fi putut la fel de bine să fim acolo, pentru că am moștenit, așa cum obișnuia să spună Augustin, transmiterea seminală a principiului păcatului.

Aș dori să adaug aici o notă de subsol care nu are nicio legătură cu ceea ce tocmai am spus, dar care este importantă. Pentru ca această analogie să funcționeze, pentru ca ea să aibă vreo validitate, având în vedere că Cristos este o figură istorică, ce trebuie să fie Adam? O figură istorică. Cred că acesta este un pasaj care lovește puternic ipoteza evoluționistă și pe toți acei oameni care spun că Adam reprezintă un fel de dramă mistică preistorică inventată de oameni și așa mai departe. Ascultați, dacă Adam nu este un om real a cărui singură faptă a corupt întreaga rasă, atunci nici Cristos nu este un om real a cărui singură faptă le dă neprihănire celor care cred. Astfel că, atunci când vă certați la nivel științific despre evoluție, ar fi bine să treceți la nivelul biblic. Dacă El este al doilea Adam, dacă El este, așa cum spune Biblia, ultimul Adam, atunci primul Adam trebuie să fie un Adam real.

Așadar, principiul numărul unu: păcatul a intrat în lume printr-un singur om. Principiul numărul doi — vă descurcați foarte bine, apropo, bine — principiul numărul doi: moartea a intrat în lume prin păcat. „În ziua în care vei mânca, vei muri (cum?) negreșit”. Așadar, odată cu venirea principiului corupător, a venit și consecința sa penală. Când principiul corupător a pătruns în cursul vieții umane, a venit și pedeapsa pentru acel principiu corupător. Romani 6:23 spune: „Plata păcatului este moartea”. Ezechiel 18:4 spune: „Sufletul care păcătuiește, acela va muri”. Plata păcatului este moartea, sufletul care păcătuiește, acela va muri. Geneza 2:17 spune: dacă mănânci, vei muri. Așadar, moartea nu este — acum ascultați-mă, moartea nu este — ceva natural pentru constituția omului, așa cum a fost creat după chipul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu a creat un om care să moară. Aceasta a venit ca un act de pedeapsă, o pedeapsă, o consecință a păcatului.

Nu am fost creați niciodată pentru moarte. Ascultați-mă acum. De aceea iadul nu a fost creat niciodată pentru noi. A fost creat pentru diavol și îngerii lui, nu pentru noi. Acela nu trebuia să fie locul nostru. Dar când am păcătuit în Adam și răul a fost transmis prin toate generațiile, odată cu acel rău a venit și consecința sa penală, moartea.

Dacă Adam nu ar fi păcătuit, spun oamenii, ce s-ar fi întâmplat? Ei bine, ar fi fost luat în Cer fără să moară vreodată. Iar norma ar fi fost Enoh și Ilie; pur și simplu să ieși la o plimbare într-o zi și să mergi în cer, pur și simplu să sari într-un car de foc și să decolezi. Aceasta ar fi fost norma. Moartea a venit ca pedeapsă pentru păcat. Moartea este, așadar, rodul inevitabil al otrăvii care a pătruns în inima lui Adam. Iar solidaritatea și vinovăția implică solidaritate și pedeapsă. Păcatul și moartea nu vor fi niciodată separate. De aceea Evrei 9:27 spune: „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată”. Adam a murit, așa că toți cei care provin din coapsele lui Adam vor muri. Principiul păcatului și consecința sa penală sunt acolo.

Acum observați din nou că se folosește în continuare cuvântul „păcat”. Se spune că printr-un singur om a intrat păcatul în lume, iar al doilea principiu este moartea prin păcat. Acum ascultați-mă. Moartea nu vine pentru că comiteți păcate, ci pentru că purtați în voi un principiu al păcatului, o natură coruptă. De unde știm asta? Ei bine, ce ziceți de cazul în care moare un bebeluș? Ce ziceți de un bebeluș care are două ore, trei ore, trei zile, patru săptămâni sau șase luni? Au comis ei fapte evidente de păcat? Sunt ei vinovați de necredință și de respingerea lui Isus Cristos? De minciună, înșelăciune, furt? Nu, nu, nu. Dar mor, nu-i așa? De ce mor? Pentru că, din punct de vedere constituțional, au păcătuit încă din coapsele lui Adam și au moștenit acel principiu al păcatului și, odată cu el, și pedeapsa. Și de aceea există moartea în lume, pentru că ne naștem ca să murim. Am moștenit un principiu, o înclinație, o stare de existență. În teologie, ne place să-i spunem depravare, depravare totală.

Vedeți voi, corupția a invadat tărâmul uman și niciunul dintre noi nu poate scăpa, niciunul. Așadar, începând cu Adam, toată lumea are principiul păcatului. Și ce rezultă din principiul păcatului? Păcate. Și aș vrea doar să vă reamintesc că nu sunteți păcătoși pentru că păcătuiți. Nu. Păcătuiți pentru că sunteți ce? Sunteți păcătoși. Nu ești un mincinos pentru că ai spus o minciună. Ai spus acea minciună pentru că, în inima ta, ce ești? Ești un mincinos. Ai premeditat-o înainte chiar să o spui. Și nu ești un ucigaș pentru că ai ucis pe cineva. Îl omori pentru că, în inima ta, ești un ucigaș. Vedeți, asta a spus Isus în Matei. Am învățat asta acolo. Se găsește și în Marcu. Nu ceea ce intră în om îl pângărește. Ci ceea ce? Iese din el. „Căci din inimă ies răutățile, uciderile”, și așa mai departe.

Căci după cum — priviți versetul 19 — prin neascultarea unui singur om, cei mulți au fost făcuți păcătoși. Nu am avut de ales, pur și simplu am venit pe lume și așa eram. Și astfel moartea domnește peste păcat. Unde domnește păcatul, acolo domnește moartea.

Acum, ce fel de moarte este aceasta? Și vă voi oferi aici o mică lecție de tanatologie. În primul rând, moartea spirituală. Când Adam a păcătuit, a murit fizic pe loc? A murit veșnic? Nu. A murit doar spiritual. Ce înseamnă asta? Separare. Moartea este separare. Moartea fizică este separarea de cei vii. Moartea spirituală este separarea de Dumnezeul cel viu. Moartea veșnică este separarea veșnică de Dumnezeul cel viu și de cei vii care trăiesc în prezența Dumnezeului cel viu.

Așadar, există trei feluri de moarte. În primul rând, o moarte spirituală, care înseamnă separarea de Dumnezeu. Pavel vorbește despre aceasta în Efeseni 2, unde spune că sunteți morți în fărădelegi și păcate, că umblați după cursul acestei lumi, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Cu alte cuvinte, sunteți morți spiritual. În Efeseni 4, versetul-cheie pentru înțelegerea morții spirituale ar putea fi versetul 18: „având mintea întunecată, fiind străini de viața lui Dumnezeu”. Nu aveți nicio viață spirituală. Sunteți vii pentru lume, sunteți vii pentru dimensiunea fizică, sunteți vii pentru lucrurile omului, sunteți vii pentru lucrurile diavolului, dar sunteți morți față de Dumnezeu, morți spiritual.

Al doilea tip de moarte este moartea fizică. Aceasta înseamnă separarea de cei vii. Și aceasta este, de asemenea, inevitabilă. Moartea este acel mare dușman din capitolul 2 din Epistola către Evrei, care ține pe fiecare om în frică. Mă uimește întotdeauna faptul că oamenii se tem mai ales de moartea fizică, când ar trebui să se teamă mai ales de moartea spirituală, pentru că Isus a spus: „Nu vă temeți de cei care distrug trupul, ci temeți-vă de Cel care poate distruge atât sufletul, cât și trupul (unde?) în iad”. Dacă vreți să vă temeți de ceva, nu vă temeți de moartea fizică. Eu nu mă tem de moartea fizică. Cei care Îl cunosc pe Isus Cristos nu se tem de moartea fizică. S-ar putea să ne temem de durerea și de despărțirea pe care anticipăm că ar putea fi acolo, dar nu ne temem de moarte. Dacă există ceva de care să ne temem, aceea nu este moartea fizică, ci moartea spirituală. Dar odată ce ne-am ocupat de dimensiunea spirituală și trăim o viață spirituală, atunci moartea fizică devine o promovare. Atunci Pavel poate spune: „Pentru mine, a trăi este Cristos, iar a muri este (ce?) un câștig”. Așadar, există moartea spirituală și există moartea fizică.

Și mai există moartea veșnică, iar moartea veșnică înseamnă pur și simplu starea veșnică a celor două tipuri de moarte pe care tocmai le-am menționat, în care ești separat de Dumnezeul cel viu și ești separat de oamenii care trăiesc cu adevărat, iar tu te afli alături de cei care mor veșnic, departe de Dumnezeu, pentru totdeauna, în iad. Te afli sub mânia Lui, iar aceasta este numită în Apocalipsa 28… 21:8, moartea a doua. Astfel, când Adam a păcătuit, o contaminare, o corupție de natură josnică a pătruns în neamul omenesc și și-a transmis influența asupra fiecărui om care s-a născut vreodată, iar noi venim pe lume morți spiritual. Venim pe lume îndreptându-ne spre moartea fizică și, dacă nu se întâmplă ceva care să ne facă vii spiritual, spre moartea veșnică. Așa stau lucrurile.

Și poate veți zice: „Păi, cum s-a întâmplat asta?” S-a întâmplat din cauza unui singur om. Un singur om a făcut asta întregii rase umane. Și poate veți zice: „Păi, dacă aș fi fost acolo, nu aș fi făcut-o”. Retrospectivă. Dacă s-ar fi uitat înapoi la cinci minute după ce a făcut-o și ar fi trebuit să o facă din nou, nu ar fi făcut-o.

Așadar, păcatul a venit printr-un singur om, iar moartea a venit prin păcat. Un al treilea principiu — și acestea se suprapun, dar rămâneți cu atenția aici — moartea s-a răspândit asupra tuturor oamenilor pentru că — iată — toți au păcătuit. Acum, iată… Iată partea dificilă. Și aici revenim la conceptul de solidaritate. Se spune acolo, în versetul 12: „Moartea a trecut asupra tuturor oamenilor”. Acum înțelegem asta. Tocmai am vorbit despre asta. Moartea a trecut asupra tuturor oamenilor. Moartea a venit asupra tuturor oamenilor. Nimeni nu scapă. Un adevăr teologic foarte important: toată lumea moare pentru că toată lumea păcătuiește, pentru că toată lumea are un principiu al păcatului, deoarece Adam a păcătuit și a introdus tot acest lucru și l-a transmis mai departe. Și la fel cum am dobândit ochi, urechi, nas, brațe și picioare, la vel am dobândit și păcatul de la el. Dar atunci am fi putut pur și simplu să lăsăm lucrurile acolo și am fi fost mulțumiți atât de ușor, însă el adaugă acea frază la sfârșitul versetului 12: „din pricină că toți au păcătuit”.

Acum, ce vrei să spui? Când am făcut asta? Este un aorist, un aorist simplu: „toți au păcătuit”. La un moment dat, în trecut, toți au păcătuit. Și poate veți întreba: „Când am făcut cu toții asta?” În coapsele lui Adam; acolo am fost formați în mod real, în coapsele lui Adam. Eram legați în coapsele lui Adam. Am păcătuit în Adam, pentru că el era reprezentatul neamului omenesc. Și de aceea mor bebelușii, nu pentru că săvârșesc fapte de păcat, ci pentru că au păcătuit deja în Adam și pot fi pedepsiți pe drept.

Acum, vă este greu să înțelegeți asta? Este o mângâiere, pentru că mie îmi este imposibil să înțeleg. Pur și simplu accept acest lucru prin credință. Ne-am născut morți în fărădelegi și păcat. Și chiar dacă n-am fi trăi suficient de mult încât să săvârșim o faptă păcătoasă, am fi vrednici de moarte pentru că am păcătuit în Adam. Asta spune Pavel. Și poate veți zice: „Păi, nu sunt sigur că am făcut asta”. Ba da, ai făcut-o. Și acordă suficient de mult timp și vei dovedi asta. Vei dovedi că principiul păcatului operează pe deplin.

Acum ascultați. Depravarea noastră, natura noastră păcătoasă, starea noastră decăzută nu sunt rezultatul păcătuirii noastre, ci cauza păcătuirii noastre. Înțelegeți asta? Când un bebeluș vine pe lume, nu-l înveți cum să nu asculte. Nu-l înveți pe un copil cum să nu asculte. Iei un băț și îl înveți să asculte. Chestia asta cu păcatul e pe bune. Lasă-l în pace și vezi ce se întâmplă cu el. Va trebui să-l bagi la închisoare până la vârsta de opt ani.

Psalmul 51:5, ascultați: „Iată, am fost născut în nelegiuire, și în păcat m-a zămislit mama mea”. Fătul este vinovat pentru că poartă, vedeți voi, poartă natura adamică. În Psalmul 58:3: „Cei răi sunt stricați încă din pântecele mamei lor”. Ieremia 17:9: „Inima omului este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea”. Iov 14:4 o spune pur și simplu astfel: „Cum ar putea să iasă dintr-o ființă necurată un om curat?”

Ascultați, vreți să știți de ce a trebuit ca Isus să se nască dintr-o fecioară? Vreți să știți de ce a trebuit ca Isus să ocolească un tată uman? Pentru că a trebuit să fie creat în trupul Mariei, ocolind rasa umană, altfel s-ar fi născut cum? Un păcătos. Oamenii spun: „Este importantă nașterea din fecioară?” Da, este importantă.

În Iov 15 se spune: „Ce este omul, ca să fie curat? Și poate cel născut din femeie să fie fără prihană? Cu cât mai puțin ființa urâcioasă și stricată – omul, care bea nelegiuirea ca apa”. În Ioan 8:44, Isus a spus: „Voi aveți ca tată pe, diavolul”.

Așadar, Adam a păcătuit și nici măcar nu a fost păcălit. 1 Timotei 2:14 spune că nici măcar nu a fost înșelat. Pur și simplu a păcătuit, din proprie voință, în mod deliberat, fiind pe deplin conștient de ceea ce făcea. Conștientizând pe deplin consecințele grave, el a ales în mod deliberat să păcătuiască. Și când a făcut-o, a adus moartea asupra sa și a transmis-o tuturor celorlalți, deoarece noi toți am păcătuit în sângele lui, întrucât el reprezenta întreaga istorie a omenirii.

Știu că este greu de înțeles și o să vă dau doar un verset care va explica totul, un singur verset. Deuteronomul 29:29: „Lucrurile ascunse sunt ale Domnului”. Dar, nu vă bucurați că nu puteți înțelege întreaga Biblie? Pentru că, dacă ați putea, ați fi Dumnezeu. Și dacă ați fi Dumnezeu, lucrurile ar fi mult mai rele.

Acum gândiți-vă împreună cu mine. Este dificil, așa că acceptăm asta prin credință. Dar în privința unor întrebări pe care nu le putem înțelege, trebuie să pricepem că nu le putem înțelege. Bine? Ascultați. Iată întrebarea pe care o pun oamenii: „Păi, cum pot păcătui în Adam când nici măcar nu eram acolo?” Adică, nu am păcătuit literalmente în Adam, nici măcar nu eram acolo. Adică, cum pot fi tras la răspundere pentru ceva făcut de altcineva când nici măcar nu eram acolo?

Dați-mi voie să vă pun următoarea întrebare. Ai murit în Cristos în calitate de creștin? Ești dispus să accepți acest fapt minunat? Ai înviat din nou în Cristos pentru a trăi o nouă viață? Ei bine, cum ai făcut asta când nici măcar nu erai acolo? Nu ai murit literalmente pe cruce. Și nu ai intrat literalmente în mormânt. Și nu ai ieșit literalmente din mormânt. Dar ai primit cu bucurie înțelegerea că, într-un sens spiritual, cumva în mintea minunată și miraculoasă a lui Dumnezeu, El te-a pus în Cristos pe cruce și în mormânt împreună cu Cristos și te-a rânduit pentru a umbla într-o viață nouă, iar tu ești dornic să accepți asta și entuziasmat să o accepți. Nu e cu nimic diferit, nu-i așa? Dacă putem înțelege că, din punct de vedere spiritual, am fost acolo, incluși în Cristos când El a murit și a înviat, și că umblăm într-o viață nouă pentru că am murit împreună cu Cristos, am fost răstigniți împreună cu Cristos, atunci de ce nu putem înțelege că am fost acolo, în Adam, când el a căzut la început? Este același concept de bază.

Nu îți oferă un răspuns, ci îți pune o altă întrebare care este oarecum mângâietoare. Moartea lui Cristos a fost, din punct de vedere legal și efectiv, moartea noastră. Iar păcatul lui Adam a fost, din punct de vedere legal și efectiv, păcatul nostru. De aceea se spune în 1 Corinteni 15:22: „Și, după cum toți mor în Adam, tot așa, toți vor învia în Cristos”. Am fost în Adam, suntem în Cristos. Într-un fel, am fost în Adam când el a făcut ceea ce a făcut. Într-un fel, am fost în Cristos când El a făcut ceea ce a făcut. Și dacă nu înțelegem acest lucru, înseamnă că Dumnezeu are o minte care depășește mintea noastră. Nu că nu poate fi înțeles sau că ar fi o eroare, ci pur și simplu că suntem prea slabi pentru a putea cuprinde totul.

Permiteți-mi să pun o altă întrebare. Aceasta este una care se pune adesea. Este drept? Este corect? Nu am cerut să mă nasc și, când m-am născut, am avut doi păcătoși ca părinți. Nu a fost vina lor, ei au avut patru păcătoși ca părinți. Și dacă continui să te întorci înapoi, vei găsi o mulțime de păcătoși până ajungi la Adam. Este asta drept? Nu am cerut eu să mă nasc. Nu poți da vina pe mine, eu doar… Într-o zi am ajuns la spital și iată-mă acolo, un păcătos, condamnat la iad. Este asta corect? Este asta drept?

Dați-mi voie să vă pun o altă întrebare. Este drept ca milioane de păcătoși să fie mântuiți prin harul lui Dumnezeu? Este asta drept? Este corect ca tu să poți ajunge în Cer când nu ai plătit niciodată pedeapsa pentru păcatul tău, ci a făcut-o altcineva? Nu vrei să fii un păcătos când altcineva a păcătuit, dar cu siguranță nu te deranjează să fii mântuit când altcineva a plătit pedeapsa pentru păcatul tău. Vedeți, este aceeași întrebare. De aceea această analogie este atât de magistrală. Mă îndoiesc că o minte omenească, pe cont propriu, s-ar fi gândit vreodată la asta. Natura infinită a acestei analogii, îmi depășește înțelegerea. Cu cât mă gândesc mai mult la ea, cu atât devine mai frustrant, vă asigur. Vorbim despre adevărate bătăi de cap. E ca și cum omul ar fi spus: „Încerci să deslușești ceea ce este de neînțeles”. E… e profund.

Tot ce putem spune este că răspunsul se află undeva în caracterul lui Dumnezeu. Și trebuie să ne întoarcem la Habacuc. Și acel minunat mic… Nu e nevoie să căutați pasajul. Durează prea mult să-l găsiți. Dar Habacuc… Ori de câte ori mă gândesc la asta, îmi vine în minte că, în portugheză, se spune Habacuque. Îmi amintesc că am auzit niște oameni citind din cartea aceea când eram în Brazilia și mi s-a părut destul de ciudat, „Habacuque”. Dar, oricum, dacă v-ați întoarce la Habacuc… Știți, când divagați așa, se spune că vă pierdeți mințile. E adevărat? Nu știu. Oricum, întoarceți-vă la Habacuc, iar Habacuc analizează o situație. El nu o poate înțelege, nu-i așa? Nu o poate înțelege, nu are sens. În capitolul 1, el nu poate înțelege de ce Dumnezeu nu aduce o trezire spirituală în Israel. Nu poate înțelege de ce Dumnezeu nu-Și purifică poporul. Nu poate înțelege de ce Dumnezeu nu vine să-i binecuvânteze și așa mai departe. Iar Dumnezeu spune: „Voi face ceva. O să-i distrug”. Și acum, în primul rând, el nu putea înțelege de ce Dumnezeu nu făcea bine, iar acum, în al doilea rând, nu poate înțelege de ce Dumnezeu va face rău. Apoi El spune: „O să-i folosesc pe caldeeni”. Asta e al treilea lucru: „Nu înțeleg cum ai putea folosi un popor și mai rău ca să-i judece”.

Așa că nu înțelege nimic. Nu înțelege întreaga situație. Se confruntă cu problema de a încerca să-și dea seama de ce lucrurile stau așa cum stau. Și, în cele din urmă, se retrage din această chestiune și spune pur și simplu: „Doamne, ochii Tăi sunt prea curați ca să privească răul, nu poți privi nelegiuirea, Tu ești din veșnicie în veșnicie, Tu nu faci greșeli, Tu ești un Dumnezeu sfânt, Tu ești un Dumnezeu atotputernic, și în aceasta îmi voi găsi odihna”. Iar la sfârșitul capitolului 3, el spune: „Chiar dacă smochinul nu va înflori și câmpiile nu-și vor da rodul” și nimic nu v-a merge bine, „eu tot mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele”.

Cu alte cuvinte, ceea ce spune el este că, atunci când nu poți înțelege lucrurile cu propria ta minte omenească, te retragi de pe nisipurile mișcătoare ale propriilor tale neînțelegeri și te sprijini pe stânca caracterului lui Dumnezeu. Și este Dumnezeu drept? Da. Și este Dumnezeu înțelept? Da. Și este Dumnezeu iubitor, plin de har și milostiv? Da. Și oare Dumnezeu, care este iubitor, plin de har, milostiv și înțelept, va crea în mod inutil suflete pentru iad? Răspunsul este nu. Așadar, suntem mângâiați de caracterul lui Dumnezeu, știind că nu vom putea niciodată să deslușim toate tainele minții Sale infinite în această viață.

Dumnezeu avea câteva opțiuni. Când Adam a păcătuit, El ar fi putut pur și simplu să-l omoare. Atât. Poc, ești mort. Și noi nu am mai fi aici. Asta ar fi fost tot. Fără oameni; am încercat cu doi dintre ei, dar erau deja doi prea mulți. S-a terminat totul; istoria omenirii s-a încheiat odată cu primii doi. Și poate veți întreba: „Păi, de ce n-a făcut-o?” Ei bine, e amuzant când încerci să speculezi cum ar fi putut fi lucrurile. Permiteți-mi să vă împărtășesc înțelegerea mea slabă și neputincioasă.

Dumnezeu a creat îngerii, nu-i așa? Și ce a creat El îngerii să facă? Ce ar trebui să facă ei? Ce să-I dea? Să-I dea slavă. Ei doar zboară pe acolo și Îi dau slavă și Îi aduc laudă și fac ce le cere El și Îi dau slavă. Dar ei nu-L înțeleg pe deplin pe Dumnezeu. Nu-L înțeleg. Știți ce nu înțeleg ei despre Dumnezeu? Există o întreagă latură a lui Dumnezeu pe care ei nu o înțeleg. Iată ce nu înțeleg ei: harul, mila, iertarea, compasiunea, tandrețea – nu înțeleg nimic din toate acestea. Și totuși, acestea fac parte din natura lui Dumnezeu. Fac parte din caracterul lui Dumnezeu. Aceasta este o parte din atributele lui Dumnezeu raportate la trăire. Cu alte cuvinte, acesta este un element întreg al naturii lui Dumnezeu, aceasta este o parte întreagă a caracterului lui Dumnezeu, pe care ei nu o înțeleg. Acum, de ce nu o înțeleg?

Ascultați cu atenție. Îngerii au fost creați. Au fost făcuți cum? Îngeri sfinți, nu-i așa? Toți sunt sfinți. Are un înger sfânt nevoie de iertare? Nu. Are un înger sfânt nevoie de milă, compasiune, tandrețe, blândețe, har, îndelungă răbdare, îndurare? Nu, pentru că un înger sfânt este o ființă perfectă. Erau ființe demne. Ei puteau să spună „laudă”, „aleluia” și „slavă lui Dumnezeu” și să-I aducă cinste, dar doar dintr-o perspectivă limitată, pentru că erau ființe vrednice încă de la început. Și astfel, exista un întreg element al naturii lui Dumnezeu care trebuia glorificat, lăudat și înălțat, pe care îngerii nu-l puteau înălța. Și poate veți zice: „Dar îngerii au păcătuit”. Așa este, îngerii au păcătuit și au căzut, iar Apocalipsa 12 spune că o treime dintre îngeri s-au alăturat lui Lucifer și au căzut. Și știți ceva? Au fost condamnați la iad pentru totdeauna și au devenit instantaneu imposibil de răscumpărat. Niciun înger nu a fost vreodată răscumpărat. Niciun înger nu a fost vreodată mântuit. Niciun înger nu a fost vreodată iertat pentru acea cădere. Au căzut individual. Nu au avut capacitate de procreare când au căzut. Îngerii nu s-au recreat; toți au fost creați instantaneu, într-un singur moment, ca indivizi, iar fiecare dintre ei acționează independent, ca individ. Cei care au căzut au căzut ca indivizi. Au fost declarați condamnați pentru totdeauna; nu există mântuire pentru îngeri. Și de aceea 1 Petru 1:12 spune că îngerii doresc să cerceteze învățăturile mântuirii, pentru că nu le înțeleg.

Așadar, exista această întreagă dimensiune a lui Dumnezeu care nu putea fi niciodată lăudată și niciodată glorificată pe deplin, decât dacă Dumnezeu ar fi creat niște oameni care, după ce ar fi căzut, ar putea fi răscumpărați, înțelegeți. Și apoi, din răscumpărarea lor ar fi rezultat o înțelegere. Înțelegeți harul? Înțelegeți mila? Înțelegeți compasiunea, iertarea, tandrețea, răbdarea? Noi le înțelegem bine, foarte bine. Avem dificultăți cu lucrurile pe care îngerii le înțeleg, cu vrednicia și perfecțiunile. Avem dificultăți în a înțelege perfecțiunile lui Dumnezeu, mintea infinită a lui Dumnezeu. Dar înțelegem mila. Și cred că acesta este motivul – cel mai bun pe care mintea mea slabă îl poate înțelege – pentru care, atunci când Adam a păcătuit, Dumnezeu a spus: „Nu-l voi lăsa. Voi spune… O să le dau un mesaj de mântuire. Așa că Dumnezeu nu a creat oamenii și apoi a spus: „Bine, prin Adam sunteți cu toții condamnați la iad”. Dumnezeu a spus: „Pentru că ați păcătuit, veți cădea pradă morții, care este spirituală, fizică și veșnică”. Și apoi Dumnezeu s-a apucat să-i ferească pe oameni de iad, înțelegeți? Iar Isus stă deasupra orașului Ierusalim, în Matei 22, și lacrimile Îi curg pe față, iar El spune: „Ierusalime, Ierusalime, de câte ori am vrut să strâng (pe fii tăi), cum își adună găina puii sub aripi, și n-ați vrut”. El spune: „Nu vreți să veniți la Mine ca să aveți viață”. Și El a plâns când ei I-au întors spatele, pentru că, vedeți voi, asta este… Și Dumnezeu a făcut la fel încă din vremea prorocului Ieremia, vă amintiți, când le-a spus: „Sunteți mândri și nu-Mi dați slavă”. Și apoi El spune: „Îmi varsă lacrimi ochii zi și noapte și nu se opresc”. Aceasta este inima frântă a lui Dumnezeu.

Nu este vorba că Dumnezeu a spus: „Bine, Adam, dă-i drumul și naște-ți neamul ăsta blestemat și lasă-i pe toți să se ducă în iadul pe care l-am pregătit pentru îngerii căzuți”. Nu, ci este vorba de faptul că: „Vreau slava de care sunt vrednic”. Și dacă credeți că Dumnezeu depășește limitele dorindu-și asta, atunci asta arată cât de puțin înțelegeți despre vrednicia lui Dumnezeu. El merita lauda din partea celor care ar înțelege harul Său. Și, vedeți, de aceea, după ce ne-a răscumpărat, Efeseni 3:10 spune că El ia întreaga Biserică și o folosește pentru a-i învăța pe îngeri despre înțelepciunea Sa multiformă. Pentru că noi putem completa, pentru înțelegerea lor, ceea ce ei, fără noi, nu ar înțelege niciodată.

Și dacă scopul creației, scopul Cerului și scopul eternității este lauda veșnică a lui Dumnezeu, atunci este potrivit ca noi să fim acolo, nu-i așa? Cred din toată inima că cei care ajung în iad fără Isus Cristos ajung acolo pentru că resping răscumpărarea oferită. Și se spune în 2 Petru 3: „Dumnezeu (Ce?) dorește ca niciunul să nu piară, ci toți să vină la pocăință”. Și de aceea moartea lui Isus Cristos a fost aplicabilă universal fiecărui suflet.

Așadar, poate că asta ajută. Păcatul a intrat în lume printr-un singur om, moartea prin acel om. Și moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, pentru că toți au păcătuit. Cu toții am păcătuit în Adam. Dar, cu toate acestea, El ne-a permis să ne naștem pentru a ne chema la mântuire, astfel încât să fim (rânduiți) spre lauda slavei Sale pentru totdeauna și să cunoaștem fericirea veșnică care vine asupra celor care își iau acest angajament.

Ei bine, mai este un al patrulea punct. Și acesta rezumă totul. Istoria dovedește că acest lucru este adevărat. Istoria dovedește că este adevărat. Păcatul a venit prin un singur om, moartea a venit prin păcat, moartea s-a răspândit asupra tuturor oamenilor și istoria dovedește că este adevărat. Versetul 13: „Căci înainte de Lege păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ținut în seamă câtă vreme nu este o lege. Totuși moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam”. Și ne vom opri aici.

Acum fiți atenți, este foarte interesant, doar foarte pe scurt. Ideea principală este aceasta: moartea a domnit, versetul 14, de la Adam până la Moise. Acum ascultați. Când a venit Legea? Când a dat Dumnezeu Legea? Prin Moise. Dacă moartea a domnit, au murit oare toți oamenii dinaintea lui Moise? Bineînțeles că da. Dacă moartea a domnit de la Adam până la Moise, atunci moartea nu este o consecință a păcatelor, nu este o consecință a încălcării unei porunci directe, nu este o consecință a încălcării unei declarații directe a lui Dumnezeu, deoarece înainte de Moise Legea nu exista. Iar versetul 13 spune că păcatul nu poate fi pus în contul cuiva atunci când nu există Lege. Cu alte cuvinte, cum poți fi vinovat pentru încălcarea unei reguli dacă nu există nicio regulă? Nu-i așa? Deci, dacă avem o perioadă de timp de la Adam până la Moise în care nu există lege și moartea domnește, iar oamenii nu mor pentru că au încălcat o lege, atunci ce anume din ei îi face să moară? Nu este un act de păcat pe care îl comit, ci ce anume? Natura păcătoasă.

Așadar, această perioadă istorică de la Adam până la Moise confirmă faptul că oamenii mor nu pentru că săvârșesc fapte păcătoase, ci pentru că poartă în ei un principiu al păcatului care îi corupe. Și se nasc în această lume pe drumul spre iad. Dumnezeu, în mila Sa minunată, îi cheamă la Sine. Și astfel, chiar dacă noi nu păcătuim, versetul 14 spune, printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam. Iar Adam a păcătuit încălcând o poruncă directă, nu-i așa? Dumnezeu a spus: „Să nu mănânci din pomul cunoștinței binelui și răului”, iar el a făcut-o. Vedem că această asemănare constă în încălcarea unei porunci. Când Moise a dat Legea, a existat aceeași idee: încălcarea poruncilor. Așadar, într-un anumit sens, păcatul lui Adam a fost un păcat împotriva Legii. Dar, de la Adam până la Moise, nu a existat o mare revelație a legilor. Așadar, nu toată lumea a păcătuit după asemănarea cu păcatul lui Adam, încălcând o lege cunoscută și revelată, dar toată lumea a murit. Iar concluzia este că murim nu din cauza faptelor păcătoase, ci pentru că purtăm în noi principiul păcatului, care, în cele din urmă, ne ucide.

E ca și cum ai avea cancer, oameni buni. Pur și simplu e acolo, mâncându-te încet până când survine moartea definitivă. Iar Dumnezeu nu face altceva în această lume decât să încerce să-i cheme pe oameni înapoi de la moarte la viață. Aceasta este dorința Lui.

Acum, toate acestea sunt doar o ilustrație. Nici măcar nu acesta este subiectul capitolului. Nu este. Este doar o ilustrație. Versetul 14: „A Celui”. Este un chip, un tip, un simbol al Celui ce avea să vină. Deci, Adam este un tip al cui? Al lui Cristos; așa cum fapta unui singur om a afectat pe toți, tot așa va veni un alt om, al doilea Adam, ultimul Adam, iar fapta Lui îi va afecta pe toți.

Să ne plecăm în rugăciune. Tată, am învățat în această seară că moartea este încorporată ca un fitil. Arde din ce în ce mai jos și mai jos. Este ca o numărătoare inversă, ticăie până la zero. Și este rânduit ca oamenii să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata. Adam și domnia morții – cu toții ne aflăm acolo. Și în acea scenă tragică, urâtă și înfricoșătoare vine Cristos și domnia vieții. O, Îți mulțumim, Tată, Îți mulțumim că i-ai răscumpărat pe cei care răspund, ca să putem pentru totdeauna da slavă harului și milostivirii Tale, să-Ți lăudăm pentru totdeauna Numele și să ne alăturăm îngerilor. Ei Te slăvesc pentru ceea ce înțeleg cel mai bine, noi Te slăvim pentru ceea ce înțelegem cel mai bine, și împreună, de-a lungul întregii eternități, universul va răsuna de lauda noastră. Ne rugăm, Tată, ca dacă există un suflet aici în această seară care nu Te cunoaște, care se află încă în împărăția lui Adam și a morții, acesta să fie mutat în împărăția lui Cristos și să trăiască.

În acest moment al despărțirii, în timp ce aveți capetele plecate. Acesta este un mesaj extrem de important. Moartea este inevitabilă. Ne așteaptă pe toți. Vă puteți teme de ea sau o puteți aștepta cu încredere. Poate fi începutul unei morți și mai cumplite, pentru totdeauna, fără Dumnezeu și fără cei care sunt vii pentru totdeauna. Sau poate fi începutul fericirii veșnice în prezența Dumnezeului cel viu și a celor care trăiesc în prezența Lui. Alegerea vă aparține. Da, ați fost acolo, în Adam, ați păcătuit și veți muri. Dar puteți fi și acolo, în Cristos, cu păcatele voastre ispășite prin moartea Lui, și puteți învia, odată cu învierea Lui, la o viață nouă. Ce veți alege?

Tată, adu în camera de rugăciune pe cei pe care Tu îi dorești să vină. Fă lucrarea Ta în fiecare inimă și Îți vom mulțumi în Numele lui Cristos. Amin.