Să privim împreună Romani capitolul 5, Romani capitolul 5, și vom privi din nou primele unsprezece versete, acest pasaj monumental din Cuvântul lui Dumnezeu care tratează siguranța mântuirii. Acum, permiteți-mi să vă introduc gândirea din această seară în această privință.

Trăim într-o epocă a necredincioșiei. În principiu, nu te poți încrede în oameni. Am învățat — dacă am învățat ceva despre oameni — că nu te poți încrede în ei. Ei nu-și țin promisiunile. Nu-și respectă cuvântul dat. Fie că vorbim despre indivizi, fie că vorbim despre națiuni, este același lucru.

Nu te poți încrede în oameni. Din punct de vedere al integrității, ei nu sunt la înălțimea a ceea ce pretind că sunt. Soții sunt infideli față de soțiile lor, față de jurămintele pe care le-au făcut. Soțiile sunt infidele față de soții lor. Copiii sunt foarte des infideli în a trăi după principiile pe care părinții le-au învățat, iar părinții sunt foarte des infideli în a le oferi copiilor lor ceea ce ar trebui. Oamenii sunt necredincioși față de promisiunile pe care le fac angajatorilor și oamenilor cu care lucrează și așa mai departe. Angajatorii sunt adesea necredincioși în îndeplinirea obligațiilor și responsabilităților față de angajații lor. Și presupun că ar trebui să recunoaștem, de asemenea, faptul că creștinii sunt frecvent necredincioși față de Dumnezeu, deși Dumnezeu nu le este niciodată necredincios.

Nimeni dintre noi nu se poate pretinde imun la acest păcat teribil al necredincioșiei, păcatul de a fi nedemn de încredere, de a nu-ți respecta promisiunea, de a nu-ți ține cuvântul. Singurul din tot universul care este întotdeauna credincios și își îndeplinește întotdeauna fiecare promisiune în întregime este Dumnezeu. Iar acesta, prieteni, este un adevăr foarte important, deoarece tot ceea ce credem se bazează pe credincioșia lui Dumnezeu. Trebuie să putem avea încredere în Dumnezeu. Este în joc destinul nostru veșnic. Este în joc tot ceea ce facem. Și este într-adevăr reconfortant prin contrast. Este într-adevăr o binecuvântare să ne putem ridica privirea deasupra scenei necredincioșiei către Dumnezeul iubit, care este întotdeauna credincios.

Încă din Pentateuh, acea primă serie de cărți în care citim despre Dumnezeu și despre cum este El, citim următoarele: „Să știi, dar, că Domnul Dumnezeul tău este singurul Dumnezeu. El este un Dumnezeu credincios”. Iar apostolul Pavel a spus în 2 Timotei 2:18: „El rămâne credincios, El nu Se poate tăgădui pe Sine”. Și ceea ce a vrut să spună prin aceasta este că este în natura Sa să fie credincios cuvântului Său și așa va fi El.

Și îmi place foarte mult expresia lui Isaia. Isaia a spus: „credincioșia, brâul mijlocului Său”. Este ceea ce Îl înconjoară și ține totul împreună. Centura Lui ține toate celelalte... sau, mai degrabă, credincioșia Lui este centura care ține toate celelalte atribute ale Sale la locul lor.

Psalmistul, în Psalmul 36, versetul 5, spune: „Bunătatea Ta, Doamne, ajunge până la ceruri, și credincioșia Ta, până la nori”.

Iar Ieremia a repetat o idee similară când a spus: „Mare este credincioșia Ta”.

Și cred că nu avem altă soluție decât să acceptăm acest concept. Mare este credincioșia Ta, sau credincioșia Ta ajunge până la nori, pentru că, în limbajul uman, nu avem cu adevărat nicio modalitate de a descrie credincioșia infinită a lui Dumnezeu.

În Evrei 10:23, autorul spune: „Credincios este Cel ce a făcut făgăduința”. Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu face o promisiune, El este credincios să o împlinească.

Acestea sunt doar câteva exemple dintr-o... dintr-o Scriptură plină de mărturii despre credincioșia lui Dumnezeu. Și un domeniu în care credincioșia Lui iese în evidență este acela al păstrării poporului Său pentru slavă, al păstrării poporului Său pentru slavă. El se remarcă prin faptul că ne păzește, că ne asigură mântuirea. El este credincios în a face acest lucru. În 1 Corinteni 1:9, ni se spune că Dumnezeu este credincios: „Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtășia cu Fiul Său Isus Cristos, Domnul nostru”. Iar versetul anterior spune: „El vă va întări până la sfârșit, în așa fel ca să fiți fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Cristos”. Pavel spune că, dacă sunteți mântuiți, Dumnezeu vă va întări până la sfârșit, iar temeiul pe care vă puteți baza pentru a ști acest lucru este faptul că Dumnezeu este credincios, prin El fiind chemați. Dacă Dumnezeu vă promite viața veșnică, ce vă va da? Viața veșnică. Dumnezeu nu este ca oamenii; Dumnezeu este credincios.

Și de aceea 1 Petru 4:19 spune următoarele: Pentru ca credincioșii să poată avea încredere să facă acest lucru... ascultați ce spune versetul: „Să-și încredințeze sufletele credinciosului Ziditor”. Cu alte cuvinte, când ne încredințăm sufletul lui Dumnezeu prin credința în Isus Cristos, putem ști că Dumnezeu va fi credincios să-l păzească până la sfârșit și să-Și aducă copiii la slavă. Aceasta este promisiunea Lui. Dumnezeu este credincios, așadar, în a-Și păstra poporul până la slavă.

Acum, acest lucru apare în repetate rânduri în Noul Testament. Nu vedem credincioșia lui Dumnezeu doar în Vechiul Testament, ci și în Noul Testament. Iată doar câteva pasaje care, într-un fel, îmi întăresc această convingere: 1 Tesaloniceni 5:23 spune: „Dumnezeul păcii să vă sfințească El însuși pe deplin, și (ascultați aici) și duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Isus Cristos”. Acum, doar ascultați asta. Apostolul Pavel spune: „Mă rog ca întregul vostru duh, suflet și trup să fie păstrate fără prihană până la venirea Domnului Isus Cristos”. Acum, aceasta este o rugăciune pentru siguranță, nu-i așa? Să rămâneți fără prihană pe tot parcursul timpului, până când vă veți înfățișa înaintea lui Isus Cristos.

Versetul următor spune: „Cel ce v-a chemat este credincios și va face lucrul acesta”. Unul dintre cele mai mărețe pasaje din întreaga Biblie privind siguranța credinciosului, 1 Tesaloniceni 5:23 și 24. Aceasta este ceea ce sper pentru voi, ca Dumnezeu să vă păzească și El vă va păzi. Credincios este Cel ce v-a chemat, și El va și face aceasta. Mare declarație de încredere.

În 2 Tesaloniceni, capitolul 3, versetul 3: „Credincios este Domnul: El vă va întări și vă va păzi de cel rău. Cu privire la voi, avem încredere în Domnul că faceți și veți face ce vă poruncim. Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu și spre răbdarea lui Cristos”. El spune că avem această încredere în voi, că veți umbla în ascultare și veți trăi așa cum se cuvine, pentru că Dumnezeu este credincios și El vă va păzi; și, așa cum am spus data trecută, Dumnezeu vă păzește din partea Sa, iar din partea noastră ne dă putere să umblăm în ascultare. Așadar, noi perseverăm. Din partea divină, Dumnezeu ne păzește.

Din partea omenească, rămânem credincioși. Dar este posibil să rămânem credincioși doar pentru că Dumnezeu, Cel care ne păzește, ne umple de puterea Sa. Și la asta se referă Pavel în 2 Tesaloniceni, capitolul 3.

Filipeni 1:6, vă reamintesc, l-am citat acum două săptămâni: „Sunt încredințat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Cristos”.

Acum, toate scripturile ne spun același lucru. Eu... Ori de câte ori aud dezbaterea despre siguranța veșnică sau despre perseverarea sfinților, și cineva spune – de fapt, propria mea fiică mi-a spus zilele trecute, ea discuta cu un alt tânăr despre conceptul dacă ești sigur de mântuirea ta, iar acea persoană nu credea că ești – „Tată, poți să-mi dai un singur verset care să dovedească că ești sigur de mântuirea ta? Doar unul”. Și am rămas oarecum fără cuvinte în acel moment, pentru că mi-au venit imediat în minte vreo cincizeci. Nu este un argument fragil, bazat pe vreo afirmație obscură de undeva, ci este prezent pretutindeni în Scriptură faptul că Dumnezeu este credincios față de cei pe care îi cheamă pentru a-i aduce la slavă. Și am analizat acest concept în ultimele două săptămâni.

Acum, haideți să ne întoarcem la Romani 5, și, cu asta în introducere, vrem să spunem următorul lucru: întreaga idee a siguranței credinciosului se bazează pe atributul lui Dumnezeu pe care îl numim credincioșie. Iar toate celelalte pasaje biblice pe care le-am citit, inclusiv Romani 5, pur și simplu ne descriu – ascultați cu atenție – ne descriu pur și simplu modul în care Dumnezeu își manifestă credincioșia. Suntem păziți de credincioșia Lui. Și aflăm din Romani 5 și din alte pasaje cum El pune în practică această credincioșie care ne păzește.

Acum, există șase verigi într-un lanț de nezdruncinat care ne leagă de Mântuitorul. Am analizat acest lucru în versetul 1 și până la versetul 11. Și am sugerat aceste șase verigi: în primul rând, pacea cu Dumnezeu; în al doilea rând, starea în har; în al treilea rând, nădejdea slavei; în al patrulea rând, posesia iubirii; în al cincilea rând, certitudinea... certitudinea izbăvirii; și în al șaselea rând, bucuria în Dumnezeu.

Acum, vom analiza acestea. Sperăm că vom reuși să le terminăm în această seară. Amintiți-vă că prima verigă care ne leagă veșnic de Mântuitorul este pacea cu Dumnezeu, versetul 1: „Deci fiindcă suntem socotiți neprihăniți, prin credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos”. Cu alte cuvinte, de acum înainte Dumnezeu este de partea noastră. Ne-am împăcat cu El. Și nu este atât faptul că noi eram ostili față de Dumnezeu, cât faptul că Dumnezeu era ostil față de noi. Vă amintiți? Dumnezeu era mânios din cauza păcatului nostru. Biblia spune că El este mânios pe cei răi în fiecare zi, Psalmul 7:11. Așadar, suntem în siguranță pentru că suntem în pace cu Dumnezeu. Furia Lui a fost potolită. Mânia Lui a fost potolită prin moartea lui Isus Cristos.

În al doilea rând, avem siguranță pentru că stăm în har, versetul 2: „Lui Îi datorăm faptul că, prin credință, am intrat în această stare de har în care suntem”. Acum, harul acționează acolo unde există păcat. Dacă nu ai niciun păcat, atunci nu ai nevoie de har, nu-i așa? Așadar, harul acționează acolo unde există păcat. Acum, dacă stăm în har, atunci când păcătuim, ce se întâmplă? Harul acționează. Și ce face harul? Ne iartă păcatul datorită lui Cristos; și astfel suntem în siguranță, nu doar pentru că ne-am împăcat cu Dumnezeu și mânia Lui s-a revărsat asupra lui Cristos, ci pentru că stăm în har. Iar harul este favoarea nemeritată a lui Dumnezeu față de păcătoși.

În al treilea rând, suntem legați veșnic de Domnul prin nădejdea slavei, așa cum se menționează la sfârșitul versetului 2: „Și ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu”. Și amintiți-vă că data trecută v-am spus – și cred că acesta este un punct extrem de important – că suntem în siguranță pentru că Dumnezeu ne-a mântuit ca să ne aducă la slavă. Există trei timpuri verbale ale mântuirii: trecut, prezent, viitor. Am fost mântuiți. Suntem mântuiți. Vom mai fi încă mântuiți. Așteptăm mântuirea deplină, răscumpărarea trupurilor noastre, glorificarea deplină și definitivă. Și ne-am uitat la Romani 8 și am spus: „Pe cine îl socotește neprihănit Domnul, pe acela (Ce?) îl și proslăvește”. Așadar, El ne-a mântuit pentru a ne aduce la glorie. Mântuirea nici măcar n-ar fi mântuire. Nici măcar n-ai putea s-o numești așa dacă ai putea s-o pierzi. Nici măcar nu o poți defini astfel, deoarece mântuirea poate fi definită doar în trei părți: trecutul, adică am fost mântuiți de păcatele din trecut; prezentul, suntem mântuiți; viitorul, vom mai fi încă mântuiți încă în toată slava. Și astfel, nădejdea slavei ne leagă de Cristos.

Apoi am observat versetul 3: ba mai mult, ne și bucurăm sau ne veselim în necazurile noastre, pentru că știm că necazul nu numai că nu ne răpește mântuirea, nu numai că nu ne slăbește, ci, dimpotrivă, produce răbdare, iar răbdarea produce un caracter dovedit, iar un caracter dovedit are o speranță mai mare. Așadar, Pavel spune că suntem ancorați de Mântuitorul prin promisiunea slavei supreme, și chiar și atunci când trecem prin încercări, acestea nu fac decât să ne sporească nădejdea slavei, deoarece încercările produc un caracter dovedit. Și cu cât ai un caracter mai spiritual, cu atât ești mai matur spiritual, cu atât ești mai încrezător în speranța mântuirii supreme. De aceea versetul 5 spune: „Nădejdea care nu înșală”. Nu este ceva de care să ne fie rușine, pentru că știm că Dumnezeu va împlini ceea ce a promis.

Așadar, siguranța mântuirii noastre se bazează pe pacea cu Dumnezeu, pe faptul că trăim în har și se bazează pe nădejdea slavei. Acum, să trecem la a patra verigă, una cu care suntem, de asemenea, foarte familiarizați, pe măsură ce privim versetul 5. „Însă nădejdea aceasta nu înșală”. Ea nu dezamăgește, „pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat”. Ne oprim aici pentru moment. Aici găsim a patra verigă, pe care o vom numi „posesia iubirii”. Dumnezeu a început o relație de iubire care se întinde pe toată veșnicia. Am devenit posesorii iubirii. Asta spune versetul. „Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat”. Când devii creștin, Dumnezeu depune în tine Duhul Sfânt. Iar apostolul Pavel Îl numește în Efeseni „garanția”, sau „arrabōn”. Înseamnă inel de logodnă, avans sau garanție. Cu alte cuvinte, când devii creștin, ți se dă o garanție, și aceasta este garanția slavei tale finale, garanția mântuirii tale finale, garanția raiului, garanția perseverenței tale, a siguranței tale. Iar această garanție nu este altceva decât Duhul Sfânt care locuiește în noi, dăruit fiecărui creștin. Iar Duhul Sfânt, prin urmare, produce în noi o conștientizare a iubirii lui Dumnezeu.

Autorul imnului a exprimat-o atât de frumos când a spus: „De când, prin credință, am văzut pârâul pe care rănile Tale curgătoare îl alimentează, iubirea mântuitoare a fost tema mea și va rămâne așa până voi muri”.

Cel mai copleșitor concept din întreaga creștinătate este că Dumnezeu ne iubește, nu-i așa? Că Dumnezeu ne iubește. Și, sincer, prieteni, acest pasaj depășește cuvintele care ar putea descrie măreția lui. Iar eu... mă încredințez pe mine și pe voi Duhului Sfânt, ca El să vi-l vorbească în cuvinte pe care eu nu le pot rosti. Dar ceea ce spune aici este... Vorbește despre o lucrare personală, interioară, intimă a lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, care scoate siguranța din sfera cognitivă. Scoate siguranța din minte și o cufundă în inimă. Nu este intelectuală. Este emoțională. Nu este atât de obiectivă, ci este acum subiectivă. Dumnezeu ne asigură inimile că Îi aparținem, revărsându-Și iubirea.

În capitolul al optulea din Romani, versetul 14 spune: „Toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu”. Puneți-vă o întrebare: Ați fost vreodată călăuziți de Duhul lui Dumnezeu? Dacă ați fost vreodată călăuziți să faceți ceva pentru slava lui Dumnezeu, a fost Duhul lui Dumnezeu cel care v-a călăuzit. Dacă ați fost vreodată călăuziți spre o purtare neprihănită, dacă ați fost vreodată călăuziți spre un studiu intens și credincios al Cuvântului lui Dumnezeu, dacă ați fost vreodată călăuziți spre rugăciune, dacă ați fost vreodată călăuziți să vă închinați Domnului Isus Cristos din toată inima, dacă ați fost vreodată călăuziți spre oricare dintre aceste lucruri, a fost Duhul Sfânt cel care v-a călăuzit, nu-i așa? Și dacă am simțit călăuzirea Duhului Sfânt, atunci știm că suntem fii ai lui Dumnezeu. Și dacă am simțit vreodată în inimile noastre ceea ce spune versetul 15 din Romani 8, să strigăm: „Ava, Tată” – adică „Tati” în greacă – dacă am simțit vreodată dorința de a-I spune lui Dumnezeu „Tati”, cu alte cuvinte, dacă am simțit o intimitate cu Dumnezeu, aceasta este o asigurare interioară subiectivă a mântuirii. Înțelegeți asta? Necredinciosul nu simte nimic din toate acestea. Persoana neregenerată nu simte nicio afinitate față de Dumnezeu, nu simte nicio intimitate cu Dumnezeu, nu simte nicio comuniune reală cu Dumnezeu. Dar pentru aceia dintre noi care Îl cunoaștem pe Isus Cristos, Dumnezeu a pus Duhul Său în noi, iar Duhul Său din noi ne atrage într-o relație de iubire intimă cu Dumnezeul cel viu Însuși. Așadar, ascultați cu atenție acum. Siguranța mântuirii noastre nu vine doar din revelația exterioară, ci și din cea interioară, nu doar din minte, din procesul cognitiv, ci și din inimă.

Acum permiteți-mi să vă ajut să pătrundeți puțin mai adânc în versetul 5. Acesta spune: „Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre”. Acum ascultați cu mare atenție. Aici nu este vorba despre dragostea noastră pentru Dumnezeu. Este vorba despre dragostea lui Dumnezeu pentru noi. De unde știți asta? Pentru că restul pasajului subliniază acest lucru, în versetul 8: „Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Cristos a murit pentru noi”. Se vorbește despre dragostea lui Dumnezeu pentru noi. Așadar, adevărul este că dragostea lui Dumnezeu pentru noi a fost așezată în inimile noastre prin prezența Duhului Sfânt. Ce spunem, practic? Că Duhul Sfânt îi dă credinciosului sentimentul că Dumnezeu îl iubește. Acesta este un... Acesta este un lucru subiectiv.

Dar, să recunoaștem, suntem ființe emoționale. Suntem ființe care simt și răspund la mișcarea Duhului lui Dumnezeu. Și adevărul, vedeți voi, care conferă soliditate tuturor celorlalte lucruri pe care le cunoaștem în mintea noastră – de exemplu, putem ști în mintea noastră că avem pace cu Dumnezeu, pentru că a avut loc o tranzacție divină pe cruce în care mânia lui Dumnezeu a fost revărsată și acum El poate face pace cu păcătoșii.

Putem ști în mintea noastră că ne aflăm în har și putem avea o înțelegere cognitivă a acestei stări. Cu alte cuvinte, putem spune: „Este logic, este rezonabil”. Și putem ști în mintea noastră că am fost răscumpărați pentru slava viitoare. Dar Dumnezeu merge dincolo de asta și spune: „Nu numai că vreau să știți acest lucru ca fapt și prin revelație, ci vreau să simțiți asta în inima voastră”. Și astfel El revarsă în inimile noastre iubirea Sa prin Duhul Sfânt.

Acum, în acest moment, vreau să spun ceva ce consider că este foarte important pentru înțelegerea acestui adevăr. Veți pierde sentimentul de siguranță care vine prin lucrarea Duhului Sfânt care vă mărturisește că Dumnezeu vă iubește. Veți pierde asta dacă trăiți în neascultare. Veți spune: „De unde știi asta?” Ascultați cu atenție, Galateni 5:22. „Roada Duhului este (ce?) dragostea”. O să o spun din nou. Roada Duhului este iubirea. Dacă în viața voastră, prin neascultare, stingeți Duhul, dacă în viața voastră, prin nedreptate, prin păcat nemărturisit, prin neascultare, întristați Duhul, veți face ca Duhul să nu mai aducă rod. Veți împiedica acea lucrare. Și ceea ce veți pierde este sentimentul iubirii. Acum, îmi dau seama că roada Duhului are legătură cu iubirea și așa mai departe, poate în cea mai deplină dimensiune, care include transmiterea ei către altcineva, dar sunt, de asemenea, convins că are legătură la fel de mult cu sentimentul că Dumnezeu te iubește, deoarece se vorbește atât de mult despre o realitate interioară foarte, foarte personală, care este a doua menționată, pacea, și despre o altă realitate interioară foarte personală, bucuria. Așadar, într-un anumit sens, trebuie să recunoaștem că, deși Dumnezeu Și-a revărsat iubirea în inimile noastre prin Duhul Sfânt, dacă nu umblăm în Duhul, nu vom experimenta acea siguranță.

Acum, pentru a vă ajuta să înțelegeți acest lucru și mai bine, priviți la Efeseni capitolul 3, iar acest lucru este foarte practic. Efeseni capitolul 3 versetul 13, iar aici Pavel se roagă, de fapt, pentru efeseni, versetul 14. El spune: „Îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Cristos”. Apoi cere următorul lucru, versetul 16: „și-L rog ca, potrivit cu bogăția slavei Sale, să vă facă să vă întăriți în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru”. Acum opriți-vă acolo. Pavel spune: „Mă rog pentru voi ca să cunoașteți întreaga putere a Duhului, ca să cunoașteți întreaga putere a lucrării Duhului Sfânt, ca să cunoașteți cu adevărat cum se mișcă Duhul în viața voastră”. De ce?

De ce? Versetul 17: Pentru ca... și aceste lucruri construiesc unul deasupra celuilalt: „Vreau ca voi să vă întăriți în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru”. Cu alte cuvinte, dacă vreți să vedeți cu adevărat Duhul lucrând cu toată puterea în viața voastră, atunci trebuie să scăpați de păcat, de neascultare, de firea pământească, de egoism și de toate acestea. Și când toate acestea vor dispărea, iar Duhul lui Dumnezeu va lucra cu toată puterea, „Cristos va locui în inimile voastre prin credință”. Acum, ce vrea să spună prin asta? Ei bine, cuvântul „a locui” înseamnă a se stabili și a se simți acasă. Când sunteți conduși de Duhul, atunci Cristos se simte acasă în inima voastră.

Rezultatul este acesta, versetul 17: Veți fi înrădăcinați și întemeiați în ce? În dragoste. A cui dragoste? Nu este vorba despre dragostea voastră pentru Dumnezeu, observați versetul 18: „să puteți pricepe împreună cu toți sfinții care este lărgimea, lungimea, adâncimea și înălțimea; și să cunoașteți dragostea lui Cristos”. Vă puteți opri aici. Ce vrea El să știm? Ce vrea El să experimentăm acolo? Iubirea lui Cristos? Nu este exact ceea ce spune în Romani 5, că El a turnat-o în inimile noastre? Ei bine, dacă este revărsată în inimile noastre, de ce se roagă El ca noi să o cunoaștem? Pentru că, dacă este revărsată în inimile noastre, este revărsată prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat; și aici învățăm că, dacă nu suntem întăriți cu putere prin Duhul Său, nu vom înțelege pe deplin dragostea Lui. De aceea, dragii mei, creștinii care umblă în neascultare, creștinii care umblă în moduri păcătoase, creștinii care sunt nedrepți, nu au sentimentul de siguranță în mântuirea lor, deoarece tot ce au pe care să se sprijine sunt acele lucruri cognitive.

Ei pot spune: „Oh, da, avem pace cu Dumnezeu. Oh, da, stăm în har. Oh, da, avem nădejdea slavei”. Dar ei nu cunosc acea lucrare interioară subiectivă a Duhului lui Dumnezeu care să le confirme sufletului, în adâncul său, că aparțin lui Dumnezeu. Înțelegeți? Și astfel trebuie să existe acea ascultare de a umbla în Duhul, astfel încât să putem — îmi place foarte mult acest lucru din versetul 18 — să înțelegem, iar verbul înseamnă a apuca, a înțelege pe deplin, a însuși. Așadar, Domnul ne-a dat o mărturie interioară. Trebuie să o apucăm și să o facem a noastră.

Așadar, când mă întrebați dacă știu că sunt mântuit și dacă știu că sunt în siguranță, vă voi spune că sunt în siguranță datorită tranzacției care a făcut ca pacea, harul și speranța să devină o realitate. Dar vă voi spune, de asemenea, că știu că îi aparțin lui Isus Cristos pentru că Duhul Sfânt mărturisește împreună cu duhul meu că sunt un copil al lui Dumnezeu. Vedeți? Asta este Romani 8. Și Duhul Sfânt mă face, în adâncul inimii mele, să strig către Dumnezeu: „Ava, Tată”, un termen de intimitate, „Tati”, și să simt în inima mea că am tot dreptul să-I spun asta.

Acum, haideți să ne întoarcem din nou la Romani 5. Căci dragostea lui Dumnezeu este turnată. Pot să vorbesc puțin despre expresia „turnată” pentru un moment? Cuvântul transmite ideea de revărsare abundentă, de revărsare generoasă, de revărsare copioasă. Nu este vorba că Dumnezeu stă acolo sus cu o pipetă, spunând: „Nu vreau să exagerez, așa că iată o mică picătură de dragoste”. Dumnezeu nu este ca noi; noi o picurăm pe a noastră. El nu face așa. El o revarsă din belșug, în mod copios.

Îmi vine în minte Ioan 7, unde se spune că, atunci când primiți Duhul Sfânt, din inima voastră vor curge râuri de apă vie. Dumnezeu nu face niciodată nimic în picături. El face întotdeauna totul în râuri. Iubirea lui Dumnezeu nu este picurată asupra noastră câte o picătură pe rând, ci este revărsată din belșug. Și astfel inimile noastre sunt umplute de sentimentul iubirii Sale, pe măsură ce Duhul lui Dumnezeu ne-o confirmă. Ce adevăr minunat!

Acum, înapoi din nou la versetul 5, unde se spune că aceasta ne este oferită prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat. Duhul Sfânt este mijlocul prin care Dumnezeu lucrează în viața credinciosului. El este darul iubirii lui Dumnezeu. Acum, permiteți-mi să spun doar atât, pentru că cred că acest lucru ar putea adăuga o perspectivă pe care poate nu ați avut-o niciodată. Faptul însuși că Duhul Sfânt locuiește într-un credincios este, în sine, o mărturie copleșitoare a iubirii lui Dumnezeu. Nu-i așa? V-ar da Dumnezeu Duhul Său dacă nu v-ar iubi? Ar așeza Dumnezeu Duhul Său, al treilea membru al Trinității, în viața unui credincios, dacă nu l-ar iubi pe acel credincios? Faptul însuși că Duhul lui Dumnezeu locuiește în inima voastră este marea mărturie a iubirii lui Dumnezeu. Și același Duh, 1... 2 Corinteni mai degrabă, 1:22, spune că El este garanția, este avansul, este inelul de logodnă care dovedește odată pentru totdeauna că mântuirea finală se va împlini cu adevărat. În Efeseni 1:13 se spune că suntem pecetluiți de Duhul, pecetluiți cu ștampila lui Dumnezeu, care nu va fi niciodată ruptă sau deschisă de nimeni altcineva.

Și astfel, Romani 8, vreți să vă uitați la el pentru un moment? Versetul 35 spune asta: „Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Cristos?” Aceasta este într-adevăr o întrebare cheie, nu-i așa? Ce ne va despărți de dragostea lui Cristos? Acum ne întoarcem din nou la problema siguranței. Ce ne poate despărți? Necazul, strâmtorarea, prigoana, foametea, lipsa de îmbrăcăminte, primejdia, sabia; oare acestea ne pot despărți? Versetul 37: nu, nu, în toate aceste lucruri suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit. „Căci sunt bine încredințat”, spune Pavel, „că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, (acestea sunt denumiri ale ființelor demonice, ranguri ale îngerilor căzuți), nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncimea, nicio altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Cristos, Domnul nostru”. Deci, care este răspunsul la întrebarea din versetul 35? Ce ne va despărți de dragostea lui Cristos? Ce? Nimic! Dacă încă te întrebi dacă ești în siguranță în Domnul, ar trebui să citești din nou acest verset. Nimic! Dar înțelegerea acestui lucru, asigurarea lui în inimile noastre vine prin lucrarea darului binecuvântat al lui Dumnezeu, Duhul Sfânt Însuși, care ne-a fost dat pentru a ne confirma această realitate. Cred cu adevărat, pe baza acestui verset, că nicio inimă omenească nu poate cunoaște cu adevărat iubirea lui Dumnezeu dacă nu are în ea Duhul Sfânt. Și cine sunt singurii oameni care au Duhul Sfânt? Creștinii; numai noi știm că Dumnezeu ne iubește, iar Duhul ne arată acest lucru. Acum, repet, dacă un creștin trece printr-o perioadă în care își pierde acest sentiment că Dumnezeu îl iubește, este pentru că a stins lucrarea Duhului lui Dumnezeu.

Haideți să privim la versetul 6; Pavel dorește să vorbească puțin mai mult despre această iubire și vrea să-i definească natura. Și, oh, cât de important este acest lucru! Nu vreți să pierdeți firul gândirii aici. Spune-ne despre această iubire. Spune-ne cum putem ști ce fel de iubire este. „Căci, pe când eram noi încă fără putere, Cristos, la vremea cuvenită, a murit pentru cei nelegiuiți. Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva; dar pentru binefăcătorul lui, poate că s-ar găsi cineva să moară. Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Cristos a murit pentru noi”. Ei bine, ce fel de iubire este iubirea lui Dumnezeu? Aceasta este definiția, prieteni. Acesta este felul de iubire.

Acum, haideți să privim la versetul 6. „Căci pe când eram încă fără putere” înseamnă neputincioși, impotenți, fără puterea de a face ce? Fără puterea de a face orice lucru care să-I fie plăcut lui Dumnezeu. Fără puterea de a birui păcatul. Fără puterea de a birui pe Satan. Fără puterea de a birui lumea. Fără puterea de a birui moartea. Fără puterea de a birui iadul. Fără putere, pur și simplu, să trăim o viață neprihănită. Fără putere să ne mântuim singuri când eram literalmente paralizați de păcatul nostru și incapabili să facem ceva în privința lui. Nu aveam absolut nicio capacitate morală, niciuna. Eram dușmani ai Dumnezeului sfânt.

În Romani 8:7 se spune că eram în dușmănie față de Dumnezeu. Și în firea noastră pământească nu putem să-I fim pe plac lui Dumnezeu. Așadar, eram neputincioși să biruim păcatul nostru, neputincioși să biruim pe Satan, neputincioși să biruim moartea, neputincioși să biruim iadul, neputincioși să-I fim pe plac lui Dumnezeu, neputincioși. Și când Dumnezeu s-a uitat la noi, tot ce a putut vedea în noi a fost ceva care L-a dezgustat, care L-a umplut de mânie și de furie. De ce? Care este cuvântul de la sfârșitul versetului 6? Nelegiuții, eram exact opusul lui Dumnezeu. Eram nelegiuiți.

Așadar, avem de-a face aici cu oameni nelegiuiți și neputincioși. Și este uimitor că Dumnezeu, care este absolut pur, absolut sfânt, S-a uitat la oameni care erau respingători pentru natura Sa sfântă, care erau exact opusul a tot ceea ce este El, și i-a iubit. Și cât de mult? Versetul 5... mai degrabă versetul 6, atât de mult încât, la timpul potrivit, în plinătatea timpului, în sezonul potrivit, în momentul stabilit de Dumnezeu, Cristos (Ce?) a murit pentru cei nelegiuiți.

Presupun că am putea înțelege dacă Dumnezeu i-ar iubi pe cei buni, dacă i-ar iubi pe cei evlavioși și dacă i-ar iubi pe cei puri. Dar taina iubirii divine constă în faptul că El i-a iubit pe cei care erau exact opusul tuturor acestor lucruri. Marele teolog și comentator Hodge a spus următoarele: „Dacă Dumnezeu ne-ar iubi pentru că noi Îl iubim, El ne-ar iubi doar atâta timp cât noi Îl iubim și doar cu această condiție, pentru că mântuirea noastră ar depinde de statornicia inimilor noastre nestatornice; dar, întrucât Dumnezeu ne-a iubit ca pe niște păcătoși, întrucât Cristos a murit pentru noi, pentru niște necredincioși, mântuirea noastră nu depinde de cât de iubitori suntem, ci de statornicia iubirii lui Dumnezeu”. Oh. Îmi place asta. Vedeți voi, Dumnezeu nu nu vă iubește pentru că sunteți atât de minunați, nici eu nu sunt.

Dumnezeu nu S-a uitat la noi și a spus: „Oh, sunt irezistibili”. Noi... noi iubim... Iubirea noastră este orientată spre obiect, nu-i așa? Cu alte cuvinte, iubirea noastră este atrasă de natura obiectului. Adică, practic iubim pe baza obiectului care ne atrage. Treci prin viață înainte de a te căsători și... te uiți în jur și spui: „Oh, da, iată un obiect, oopsie”. Și ceva legat de acel obiect îți trezește iubirea. Sau spui: „Cutare e atât de adorabil”. Sau spunem: „Uite, știi, e un chip pe care doar o mamă l-ar putea iubi”. Vedeți voi, în esență, iubirea umană... iubirea umană se bazează pe obiect, este orientată spre obiect. Dar vedeți, iubirea lui Dumnezeu este încorporată în natura Sa, astfel încât, dacă se întâmplă să exiști, ești iubit. Și nu era nimic în noi care să-L atragă.

Acum ascultați cu atenție: dacă nu era nimic în noi care să-L atragă să ne iubească de la bun început, ce ar putea fi în noi care să-L facă să înceteze să ne iubească? Nu ar putea fi nimic. Înțelegeți ce vrea să spună? Adică, dacă Cristos a murit pentru noi când eram păcătoși neevlavioși, neputincioși și urâți, iar Dumnezeu a putut să ne iubească atunci, oare va fi vreo problemă pentru El să ne iubească acum? Cristos a murit... Îmi place foarte mult sfârșitul versetului 6, subliniați-l: „Cristos a murit pentru cei nelegiuiți”. Oh, este minunat.

Literalmente spune că El a murit în locul celor nelegiuiți, sau în numele celor nelegiuiți, sau pentru binele celor nelegiuți, oricum ați dori să traduceți cuvântul „huper”. Poate fi tradus în toate aceste moduri. Traduceți-l pur și simplu astfel: El a murit în locul celor neevlavioși, în numele lor. Un adevăr minunat, un adevăr minunat. În Ioan 11, ei s-au ridicat și au spus: „Este cuvenit ca un om să moară huper oameni, sau să moară în numele oamenilor, pentru binele oamenilor.

În Galateni 3:13, Cristos a devenit blestem în locul nostru, în numele nostru. Ce minune că, la momentul potrivit, la plinirea vremii, El S-a arătat o singură dată la sfârșitul veacului pentru a înlătura păcatul prin jertfa Sa, ceea ce reprezintă desăvârșirea istoriei umane. Iar minunea constă în faptul că El a murit cu atâta iubire încât i-a iubit chiar și pe oamenii neplăcuți, pe oamenii de neiubit și pe oamenii fără de Dumnezeu.

Este atât de diferit, spune versetul 7, atât de diferit: „Pentru un om neprihănit cu greu, sau rar ar muri cineva”. Adică, oamenii rareori vor muri pentru un om neprihănit, „dar pentru binefăcătorul lui, poate că s-ar găsi cineva să moară”. Și cred că „neprihănit” și „bun” sunt pur și simplu sinonime, referindu-se la același tip de persoană. Uneori, în societatea umană, cineva ar putea muri pentru o persoană bună. Cu alte cuvinte, cineva și-ar putea sacrifica viața pentru binele altei persoane bune. Dar ideea versetului 7 este că nimeni, și mă refer la absolut nimeni, nu va muri pentru o persoană rea, nimeni în afară de Dumnezeu. Și asta spune versetul 8.

„Dar Dumnezeu Își arată” și acesta este contrastul, și motivul pentru care iubirea divină este atât de nemăsurată. „Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi”. Acum, preaiubiților, dacă acest pasaj nu vă zguduie până în adâncul ființei voastre, este pentru că nu știți cât de mult urăște Dumnezeu păcatul, sau nu știți cât de păcătoși suntem. Dumnezeul infinit de sfânt, ai cărui ochi sunt prea curați ca să privească răul, nu poate privi nelegiuirea. Dumnezeul care urăște fiecare păcat, fiecare faptă rea, fiecare gând rău, fiecare cuvânt rău, le disprețuiește cu toată furia cerului, încât a putut să se aplece și să-i iubească pe păcătoșii neevlavioși și neputincioși. Aceasta este natura nemăsurată a iubirii divine.

Cuvântul „arată” din versetul 8 înseamnă că El a dovedit, a dovedit natura iubirii Sale, nivelul iubirii Sale, apogeul iubirii Sale, pentru că, pe când eram încă păcătoși, Cristos a murit pentru noi. Iată, aceasta este siguranța mântuirii noastre. Voi rezuma acest lucru. Ascultați cu atenție. Dacă Dumnezeu ne poate iubi când suntem păcătoși neevlavioși, răi și neputincioși, dacă El ne poate iubi suficient încât să-L lase pe Fiul Său să moară pentru noi ca să ne mântuiască atunci când suntem fără Dumnezeu, oare nu ne va iubi El suficient încât să ne păstreze după ce am devenit copiii Săi? Înțelegeți ideea?

Veți spune: „Oh, dar dacă păcătuiești, ești exclus”. Ascultați, când am intrat, eram păcătoși mizerabili; nu vom mai fi niciodată atât de răi. Și dacă El a fost dispus să ne iubească până la răscumpărare când eram păcătoși mizerabili, nu ne va păstra oare răscumpărați când suntem mai puțin mizerabili prin harul Său? Acesta este argumentul lui Pavel.

Și astfel, ceea ce umple inima credinciosului este iubirea lui Dumnezeu.

Și ce fel de iubire este aceasta? Este genul de iubire care... care se întinde și mântuiește un păcătos neputincios și fără Dumnezeu. Și dacă poate face asta, va rămâne alături de un sfânt care păcătuiește uneori. Nu există niciun argument împotriva acestui lucru, absolut niciunul. Iar încrederea în acea iubire, acea iubire iertătoare, este revărsată în inimile noastre de către Duhul Sfânt, astfel încât, atunci când păcătuiesc, nu mă ascund și nu mă aștept ca Dumnezeu să mă lovească și să mă trimită în iad. Ci strig: „O, Tată, prin iubirea Ta iartă-mă”, pentru că simt iubirea Lui.

Ascultați, priviți lucrurile din altă perspectivă. Dacă Dumnezeu ne-a dăruit cel mai mare dar pe care iubirea Sa îl putea oferi, și anume pe Fiul Său, pentru a ne mântui, și apoi ne-a dăruit cel mai mare dar pe care îl putea oferi, Duhul Său, pentru a ne umple inimile de iubire, oare nu va face El și mai puțin pentru a ne păstra? Iubirea Sa nu s-a schimbat. El ne-a iubit când eram mizerabili. El încă ne iubește.

Asta mă duce la a cincea verigă a lanțului, și acum ajungem la concluzie. Eu o numesc certitudinea izbăvirii, și aceasta se bazează, într-un fel, pe ideea păcii cu Dumnezeu. Dar priviți aici, asta are o însemnătate deosebită, versetul 9. „Deci cu atât mai mult acum, când suntem socotiți neprihăniți, prin sângele Lui” – adică îndreptățiți – „suntem socotiți neprihăniți, prin sângele Lui, vom fi mântuiți prin El de mânia lui Dumnezeu”.

Ce vrei să spui aici, Pavel? Ei bine, am fost îndreptățiți prin sângele Lui, asta este trecutul. Și vom fi mântuiți de mânia lui Dumnezeu în viitor prin El. Aceasta este pur și simplu o constatare a faptelor. Am fost îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu prin sângele Lui, și ascultați-mă cu atenție acum. Mântuirea, prin definiție, este trecut, prezent și ce? Viitor. Așadar, dacă am fost îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu, pentru cât timp sau în ce măsură am fost îndreptățiți? Pentru totdeauna, așa că vom fi mântuiți de mânia lui Dumnezeu, deoarece nu există așa ceva ca o mântuire „cu jumătate de normă”, așa cum o definește Biblia. Mântuirea poate fi înțeleasă doar în întregime. Și astfel, pentru că am fost îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu prin sângele lui Isus Cristos, vom fi mântuiți de mânia viitoare prin Cristos. Această acțiune acoperă trecutul, prezentul și viitorul. Iar mânia viitoare este iazul de foc. Puteți citi în Apocalipsa, capitolul 20, iazul care arde cu foc și pucioasă, unde cei fără de Dumnezeu sunt trimiși pentru totdeauna.

Acum, Dumnezeu este un Dumnezeu al mâniei, dar acea mânie care urma să fie revărsată asupra oamenilor a fost preluată de Isus. Și când ne punem credința în El, acea mânie este pusă deoparte și nu mai suntem, așa cum îi numește Pavel pe oameni în Efeseni 2:3, copii ai mâniei, adică ținta perfectă pentru armele judecății lui Dumnezeu. Am fost mântuiți de mânia lui Dumnezeu. Aceasta este, cred eu, minunata promisiune pe care Pavel le-a făcut-o tesalonicenilor. El spune în versetul 10: „și să așteptați din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat din morți, pe Isus, care ne izbăvește” – la timpul trecut – „de mânia viitoare”. Niciun creștin nu va sta vreodată la judecată. Niciun creștin nu va cunoaște vreodată mânia lui Dumnezeu. Întreaga furie a mâniei pentru păcatul tău, ca creștin, a fost revărsată asupra lui Isus Cristos. Așadar, vom fi izbăviți în viitor.

Acum, de ce este adevărat acest lucru? Fiți atenți la versetul 10, atât de puternic: „Căci, dacă atunci când eram vrăjmași, am fost împăcați cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum”, iată din nou aceeași expresie, „când suntem împăcați cu El, vom fi mântuiți prin viața Lui”. Acest verset mă emoționează și vreau să-l înțelegeți. Acum fiți atenți, urmați raționamentul lui Pavel, este pur și simplu profund. „Dacă, pe când eram vrăjmași, am fost împăcați cu Dumnezeu”, opriți-vă chiar aici. Ați înțeles ideea? Dacă Dumnezeu ne-a adus la Sine când eram dușmani, cu atât mai mult vom fi fiind mântuiți, și ne vom opri aici.

Și voi adăuga asta: acum că suntem prietenii Lui. Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu ne-a împăcat cu Sine când eram dușmanii Lui, nu credeți că ne va păstra acum că suntem prietenii Lui? Veți zice: „Oh, dar păcatul ne stă în cale”. Nu, nu, nu, nu înțelegeți. Vedeți voi, când El ne-a împăcat la început, eram păcătoși mizerabili, corupți, josnici, fără Dumnezeu și neputincioși. Nu vom fi niciodată mai răi decât atât. Și dacă asta nu a constituit o barieră în calea împăcării Sale atunci, nu reprezintă o barieră pentru a ne păstra împăcați acum. Înțelegeți asta? Așadar, fiind acum îndreptățiți, împăcați, când eram dușmani, nu credeți că cu atât mai mult vom fi păstrați acum că suntem prietenii Lui? Dacă El ne-a răscumpărat când Îl uram, credeți că nu ne va păstra când Îl iubim?

Acum, permiteți-mi să abordez acest lucru dintr-o altă perspectivă. Și în ceea ce privește acest verset, încă nu ați ajuns la esența lui. Iată-l: „Dacă, pe când eram dușmani, am fost împăcați cu Dumnezeu prin” ce?, prin ce? „moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcați cu El, vom fi mântuiți(continuu împăcați)”, cred că aceasta este ideea de aici, „prin viața Lui”.

Acum, ce înseamnă asta? Iată: dacă Isus ne-a mântuit prin moartea Sa, nu credeți că El ne-ar putea păzi prin viața Sa? Cu alte cuvinte, dacă un Mântuitor mort pe cruce ne poate răscumpăra, nu poate un Mântuitor viu să ne păzească? Un adevăr măreț, nu-i așa? Dacă Isus, prin moartea Sa, ne-a asigurat mântuirea, ce poate face El acum în viața Sa glorificată de înviere? Vedeți, asta este esența. Dacă El a putut să ne mântuiască prin moartea Sa, El ne poate păstra prin viața Sa. Mare adevăr.

Apropo, „sânge” în versetul 9 și „moarte” în versetul 10 sunt sinonime.

Sunt sinonime. Mult mai mult decât... Aceasta este ceea ce oamenii numesc, în teologie, un argument a fortiori. Se argumentează de la ceea ce este mai mare la ceea ce este mai mic. Dacă Dumnezeu a făcut deja ceea ce este mai mare, adică ne-a mântuit când eram păcătoși mizerabili, nu va face oare ceea ce este mai mic, adică să ne păzească? Dacă Cristos a făcut ceea ce este mai mare când era mort, nu poate oare să facă ceea ce este mai mic acum că este viu? Un mare adevăr.

Trapp a spus: „Este o lucrare mai mare a lui Dumnezeu să-i aducă pe oameni la har decât, din starea de har, să-i aducă la glorie, deoarece păcatul este mult mai îndepărtat de har decât este harul de glorie”.

Și ați observat acest lucru? Totul se realizează prin Isus Hristos. Versetul 1: „Avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos”. Versetul 2: „Prin El am intrat”. Versetul 6: „La vremea cuvenită, Cristos a murit pentru cei nelegiuiți”. Versetul 8: „Cristos a murit pentru noi.” Versetul 9: „Suntem socotiți neprihăniți prin sângele Lui, suntem mântuiți de mânia lui Dumnezeu prin El”. „Împăcați cu Dumnezeu”, versetul 10, „prin moartea Fiului Său, vom fi mântuiți prin viața Lui. Și nu numai atât, dar ne și bucurăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos”.

Vedeți? Totul se face întotdeauna prin Cristos. Nu, Dumnezeu nu ne-a iubit niciodată pentru că eram demni de iubire. Nu eram demni de iubire. El ne-a mântuit în mijlocul păcatului nostru și a făcut-o pentru propria Sa glorie, ca să arate ce Dumnezeu glorios, plin de har, milostiv și iubitor era El, ca să Se arate pe Sine în toată veșnicia, și ce fel de Dumnezeu ar fi El dacă ne-ar întoarce spatele? Nu ar fi nicio glorie în asta. Cu siguranță, dacă a făcut ceea ce este mai mare, va face și ceea ce este mai mic. Dacă ne-a mântuit, ne va păzi. Eram dușmani, dar El ne-a făcut prietenii Săi. El ne-a împăcat cu Dumnezeu. Pavel vorbește despre asta în 2 Corinteni 5:20 și 21, că am fost împăcați cu Dumnezeu, un text minunat, minunat.

Acum, doar atât pentru a vă completa înțelegerea pasajului; nu vreau să mai consum timp. Uitați-vă împreună cu mine la Evrei 7:25, iar apoi vom analiza doar acel punct final, este foarte scurt. În Evrei 7:25, acesta este un text monumental în ceea ce privește subiectul nostru. Versetul 25, ascultați: „De aceea și poate să mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El”. Opriți-vă aici. Vă apropiați de Dumnezeu prin Isus Cristos și El vă va mântui până la ce? Până la capăt. Ce înseamnă asta? În întregime, până la limita extremă a mântuirii. Cum va face El asta? Dar când păcătuiești și așa mai departe? Restul versetului: „Pentru că”, iată cum, „El trăiește pururi ca să (ce?) mijlocească pentru ei”. Știți de ce Cristos ne mântuiește prin viața Sa, Romani 5:10? Pentru că, în timp ce El trăiește acum la dreapta Tatălui, ce face El? Mijlocește pentru noi, luând apărarea noastră și spunând: „Tată, acesta este copilul Tău, Eu am purtat păcatul lui, am purtat judecata lui, am purtat mânia Ta, el trebuie iertat”. Și El mijlocește, El trăiește veșnic, veșnic, veșnic ca să mijlocească pentru noi și astfel duce mântuirea noastră până la extrem, până la capăt, iar aceasta este glorificarea supremă. Și când Isus a spus: „Pentru că Eu trăiesc”, Ioan 14:19, „și voi veți trăi”, El nu se referea doar la înviere. El spunea: „Pentru că Eu trăiesc, și voi veți trăi; pentru că Eu trăiesc acum, voi mijloci pentru voi ca să mă asigur că viața voastră veșnică este veșnică”. Mare adevăr.

Așadar, suntem în siguranță, păziți de Dumnezeu pentru că El este credincios. Și mijloacele prin care El ne păzește? Pacea cu Dumnezeu, starea în har, nădejdea slavei, stăpânirea iubirii, certitudinea izbăvirii și, ultima, în versetul 11, o vom numi pur și simplu bucuria în Dumnezeu. „Și nu numai atât”, și aceasta este, știți, mai mult decât puteți suporta, dacă asta nu ar fi de ajuns. „Nu numai atât”, spune Pavel, „dar ne și bucurăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos, prin care am căpătat împăcarea”. Iată încă o realitate subiectivă, un alt motiv pentru care știm că aparținem lui Dumnezeu: El ne umple inima de bucurie. Care este roada Duhului? Dragostea, bucuria, pacea, bucuria. Și repet: mântuirea nu este doar un bine viitor, dar sigur, ci este o bucurie prezentă și abundentă. Iar unul dintre modurile prin care știi că aparții lui Dumnezeu și una dintre marile certitudini este această bucurie interioară.

S-a vorbit deja despre aceasta. Versetul 2: „Ne bucurăm.” Versetul 3: ne veselim, sau ne bucurăm nespus. Este a treia oară când se menționează acest lucru. Avem bucurie în Dumnezeu. Conceptul de aici este acela de a ne bucura din nou, de a ne veseli cu entuziasm, de a... de a fi încântați. Și astfel, sentimentul nostru actual de bucurie este o garanție suplimentară a mântuirii viitoare. Acel sentiment de bucurie interioară produs de Duhul Sfânt. Bucuria credinciosului se află în întregime în Dumnezeu, știți. Nu te bucuri de propria ta neprihănire, nu te bucuri de propria ta abilitate, de propria ta vrednicie. Te bucuri în Dumnezeu și de aceea psalmistul spune: „Lăudați pe Domnul împreună cu mine și să ne bucurăm împreună de Numele Lui”. De aceea, când Clayton se ridică și flutură brațele, nu citim doar cuvinte de pe o pagină, ci transmitem mesaje dintr-o inimă plină de bucurie. De aceea, în mijlocul morții sau al dezastrului, nu ne pierdem perspectiva, pentru că ne bucurăm de Dumnezeu, care Îi păzește pe ai Săi. Psalmistul a spus: „Mă voi bucura în Domnul, mă voi veseli în Dumnezeul mântuirii mele. Mă voi duce la altarul Dumnezeului meu, Dumnezeu este bucuria mea nemărginită”.

Așadar, nu ne lăudăm cu noi înșine. Nu ne bucurăm de noi înșine. Nu spunem: „O, ce minunați suntem!”. Nu suntem genul de oameni religioși care se laudă cu cât de buni sunt. Ne bucurăm în Dumnezeu.

Cred că autorul imnului a spus-o:

O, de-aș avea o mie de limbi să cânt

Lauda marelui meu Mântuitor,

Gloriile Dumnezeului și Împăratului meu,

Triumfurile harului Său.

Stăpânul meu milostiv și Dumnezeul meu,

Ajută-mă să vestesc,

Să răspândesc pe tot pământul,

Onorurile Numelui Tău.

Isus, numele care ne alungă temerile,

Care ne face durerile să înceteze.

Este muzică pentru urechile păcătosului,

Este viață, sănătate și pace.

El vorbește, iar ascultând de glasul Său,

Cei morți primesc viață nouă,

Inimile îndurerate și zdrobite se bucură,

Cei smeriți, săraci cred.

El înfrânge puterea păcatului curățat.

El eliberează prizonierul.

Sângele Lui poate curăța chiar și pe cei mai murdari.

Sângele Lui a avut putere pentru mine.

Vezi cum toate păcatele tale au fost puse asupra lui Isus.

Mielul lui Dumnezeu a fost jertfit.

Sufletul Lui a fost odată o jertfă

Adusă pentru fiecare suflet al omului.

Și apoi această strofă mai presus de toate:

Ascultați-L, voi, cei surzi, lăudați-L, voi, cei muți.

Folosiți-vă limbile dezlegate.

Voi, orbilor, priviți-L pe Mântuitorul vostru care vine,

Și săriți de bucurie, voi, cei șchiopi.

Veriga finală care ne ancorează de Mântuitorul binecuvântat, Domnul Isus Cristos, este aceea că ne bucurăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos, prin care am primit împăcarea cu Dumnezeu. Așadar, suntem în siguranță. Ce mare, mare speranță este a noastră.

Să ne plecăm în rugăciune. Cred că trebuie să punem o întrebare, în acest moment, în ultimul minut al timpului nostru din această seară. Aveți siguranța despre care am vorbit? Știți fără nici o umbră de îndoială că aparțineți lui Isus Cristos acum și pentru totdeauna? Dacă nu, unul dintre cele două motive a provocat asta. În primul rând, nu-L cunoașteți pe Cristos, nu sunteți creștini.

Nu aveți Duhul Sfânt. Nu sunteți în siguranță pentru că nu aveți mântuire. Atunci mi-aș deschide brațele, după chipul lui Cristos, dacă El ar fi aici, și aș spune: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă”. Cristos vrea ca voi să intrați în mântuirea Lui, acum și pentru totdeauna. Puneți-vă credința în sângele lui Isus, care a murit pentru voi și a purtat mânia lui Dumnezeu. Îmbrățișați-L ca Domn și Mântuitor. Numai un nebun spune „nu”. Numai un nebun de-a binelea se agață de egoismul său, de păcătoșenia sa, de viața sa josnică și aruncă zarurile pentru a paria împotriva veșniciei. Un astfel de om este fără minte. Înțelepciunea vine la Cristos. Și asta nu numai că vă asigură viitorul, ci, o, Doamne, vă umple prezentul cu iubire și bucurie. Există bucurie, spune Noul Testament, în a crede.

Dar sunt unii dintre voi care poate nu simt siguranță, poate nu vă simțiți siguri de mântuirea voastră și se poate ca voi să fi pierdut acea mărturie interioară a Duhului, care vă confirmă dragostea lui Dumnezeu față de voi. Și v-ați pierdut bucuria în împăcarea oferită pentru că umblați în păcat, trăiți în neascultare. Și poate fi un lucru mărunt, știți. Poate că nu reușiți să vedeți vreun rău flagrant, care este foarte evident pentru întreaga lume. Poate fi un păcat mic care vă sufocă sentimentul de siguranță. Mărturisiți-l, rugați-L pe Duhul lui Dumnezeu să vă cerceteze inima, și să vă dea acel sentiment deplin al iubirii lui Dumnezeu și al bucuriei în Duhul.