Așteptăm cu nerăbdare această seară, când ne întoarcem în cartea Romani și revenim la capitolul al patrulea. Așadar, luați-vă Biblia, să fie la îndemână și deschideți-o la Romani capitolul 4. Încercăm să parcurgem acest capitol remarcabil, format din 25 de versete, despre credința lui Avraam, un capitol clasic care prezintă o ilustrarație măreață a mântuirii prin har, prin credință.

În acest capitol patru din Romani, după cum știți, dacă ați fost alături de noi, apostolul Pavel îl prezintă pe Avraam, părintele națiunii lui Israel, drept modelul, prototipul și exemplul suprem al mântuirii prin credință. Biblia ne învață că omul este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu prin credință, adică nu este ceva ce facem noi, ci ceva ce credem. Iar prin credință, neprihănirea ne este dăruită și suntem astfel socotiți neprihăniți înaintea lui Dumnezeu. Avraam este ilustrația perfectă a acestui adevăr, iar Pavel începe cu acest exemplu chiar din primul verset al capitolului al patrulea. Să nu uităm, că Epistola către Romani prezintă, în esență, Evanghelia lui Dumnezeu. De altfel, această expresie minunată și plină de semnificație, „Evanghelia lui Dumnezeu”, apare chiar în primul verset al capitolului unu din Romani. Este vestea bună care vine de la Dumnezeu. Iar vestea bună este că oamenii pot fi mântuiți prin credință, nu prin propriile lor fapte. Iar Avraam este marea ilustrație.

Epistola către Romani, dacă ne aducem aminte începe cu o analiză pătrunzătoare, adâncă, dar și comprehensivă și vastă a stării de păcat a omului, descrisă de la capitolul 1, versetul 18, până la capitolul 3, versetul 20. Întreaga secțiune scoate în evidență păcătoșenia oamenilor. Aceasta este vestea rea. Apoi urmează soluția, prezentată de la capitolul 3, versetul 21, până la capitolul 5, versetul 21, unde ne este prezentată vestea bună, care ne spune că în ciuda păcatului omului, Dumnezeu ne-a asigurat mântuire, și neprihănire și răscumpărare prin Domnul Isus Cristos.

Ei bine, noi ne aflăm chiar în mijlocul acestei secțiuni. Ne-am uitat la capitolul 3, ne vom uita la capitolul 5, iar acum suntem în capitolul 4. Capitolul 3 versetele 21 la 31 prezintă învățătura despre mântuirea prin credință. Capitolul 4 o ilustrează, iar capitolul 5 o demonstrează, îi prezintă rezultatele. Așadar avem expunerea doctrinei în capitolul 3, ilustrarea în capitolul 4, rezultatul în capitolul 5.

Acum, marea ilustrație în acest sens este, desigur, Avraam și credința lui unică. Pentru a înțelege cu adevărat tot ceea ce spune Pavel în acest capitol patru, trebuie să cunoști istoria lui Avraam. Vreau doar să… și am parcurs deja acest capitol, oferindu-vă câte puțin, bucățică cu bucățică din această istorie, și sper că acum tabloul începe să se întregească, astfel încât să-i puteți înțelege semnificația deplină. Numele bărbatului era inițial Avram (A-v-r-a-m), fără acel „a” dublu la mijloc, simplu Avram. Numele lui însemna „tatăl celor mulți”, însă nimeni nu purta un nume mai nepotrivit decât el, pentru că nu era tatăl nimănui. Absolut al nimănui. Și totuși, se numea Avram, tatăl celor mulți.

Ei bine, la vârsta de 60 de ani, după atâta vreme, când Avram nu putea să aibă urmași, Dumnezeu a venit la el și l-a chemat să iasă din idolatria orașului Ur, spunându-i: „vreau să pleci din acest loc”. A fost o chemare suverană a lui Dumnezeu, foarte asemănătoare cu chemarea apostolului Pavel. Se pare că Avram nu a avut, la început, un rol prea mare în tot acest proces. Dumnezeu îl cheamă să iasă, el ascultă de Dumnezeu, pleacă, cel puțin în parte, târând după el o mulțime dintre rudele sale, ca pe un bagaj. A ajuns doar până la Haran și a rămas acolo timp de 15 ani, fără a duce la bun sfârșit mutarea pe care o intenționase Dumnezeu.

Însă, la sfârșitul celor 15 ani, când împlinise deja vârsta de 75 de ani, pleacă din Haran și pornește spre Țara Făgăduinței, pe care Dumnezeu i-o promisese inițial. Își lasă în urmă casa, neamul, pământul, idolii, totul, își ia soția și pornește spre o destinație necunoscută.

Acum, este esențial, pentru început, să remarcăm faptul că Avraam a fost ales în mod suveran de Dumnezeu și că el răspunde acestei alegeri suverane a lui Dumnezeu pur și simplu crezându-L pe Dumnezeu. Dumnezeu îi spune: „Du-te, iar Eu te voi binecuvânta”, iar el crede acest lucru. Crede, pornește la drum și, în esență, aceasta este povestea mântuirii. Dumnezeu lucrează în suveranitatea Sa, cheamă o persoană, iar această persoană răspunde și spune: „asta spui Tu, asta trebuie să fac, cred acest lucru, îl accept”. Și, prin acest act simplu, Avraam ne este prezentat drept părintele credinței pe care și noi o avem.

Ei bine, când Dumnezeu l-a chemat pe Avraam, i-a spus și că va avea o sămânță, că va avea urmași. De fapt, în cele din urmă, urmașii săi aveau să fie la fel de numeroși precum nisipul mării și stelele cerului. Nu ar trebui să fim atât de surprinși de această comparație. Acum câțiva ani, astronomul Dr. James Genes a afirmat că este foarte probabil ca numărul stelelor de pe cer să fie egal cu cel al nisipului tuturor mărilor. Așadar, El i-a spus că va avea un număr foarte mare de oameni care îi vor alcătui posteritatea.

Acum problema este următoarea: avem un om căruia i se spune că va da naștere unor mulțimi de oameni, dar care, în realitate, nu este tatăl nimănui. Nu a avut niciun urmaș. Nu are nicio sămânță. Tot ce are este o promisiune. Nu are niciun pământ. Tot ce are este o promisiune. El caută un fiu și un pământ și pornește la drum prin credință. De ce? Pentru că L-a crezut pe Dumnezeu.

Acum poate vei spune: „ei bine, de ce L-a crezut pe Dumnezeu?” Nu știu, pentru că Biblia nu ne dezvăluie acest aspect. Cum l-a convins Dumnezeu că merită să fie crezut, nu știu. Biblia nu ne spune. Dar, într-un fel, Dumnezeu l-a convins. Când Dumnezeu vrea să facă ceva, El poate face acel lucru, nu-i așa, dacă alege să o facă? Desigur. Și noi toți suntem răscumpărați nu doar pentru că Dumnezeu ne-a chemat, rețineți acest lucru, ci și pentru că Dumnezeu a produs în noi răspunsul. Astfel, când Dumnezeu l-a chemat pe Avraam, a produs în el și răspunsul. Chemarea, indiferent sub ce formă a venit, a fost suficient de convingătoare pentru a-l face pe Avraam să creadă, atunci când nu exista niciun motiv omenesc pentru a crede, iar toate șansele păreau să fie împotriva lui.

Așadar, îl întâlnim pe omul care nu era tatăl nimănui, pornind spre un loc necunoscut. Tot ce știe, în esență, este că Dumnezeu i-a spus să facă acest lucru. Dincolo de asta, nu știe nimic, în afară de faptul că Dumnezeu Își va împlini promisiunea. Și crede acest lucru. Dintr-un motiv oarecare, crede. Singura explicație pe care o putem găsi este că Dumnezeu a sădit acea încredere în inima sa.

Așadar, odată ce părăsește, în cele din urmă, Haranul la vârsta de 75 de ani și pornește spre Canaan, locul în care îl trimisese Dumnezeu se confruntă imediat cu teste extrem de dure pentru credința sa. Mai întâi, o foamete, Geneza, capitolul 12. Apoi, un faraon, tot în Geneza capitolul 12. Apoi, o ceartă cu fratele său, Geneza 13, apoi frica, Geneza 15, apoi o decizie nesăbuită, Geneza 16. Așadar, a fost nevoit să treacă prin toate acestea: foamete, faraon, o ceartă, frică și nesăbuință, iar dacă crezi că a fost ușor, te înșeli. Și totuși el aștepta împlinirea promisiunii. În mijlocul tuturor acestor greutăți, el s-a agățat de promisiunea lui Dumnezeu, iar acesta este un lucru supranatural, fiindcă nu are nicio logică din perspectivă umană. Și cu siguranță nu a fost deloc ușor.

Dr. Barnhouse subliniază unele dintre dificultățile situației într-un paragraf foarte interesant din comentariul său asupra Epistolei către Romani; el scrie următoarele: „Avram își are originile în orient. Era obișnuit cu pălăvrăgeala specifică orientalilor. Mai mult, se afla într-o poziție strategică, chiar în drumul caravanelor de cămile care asigurau comerțul lumii antice între Egipt și regiunile din nord și est. El deținea fântânile de apă, iar turmele și cirezile sale de vite erau numeroase. Scriptura ne spune că Avram era foarte bogat în vite, argint și aur (Geneza 13:2). Când caravanele negustorilor bogați ajungeau în ținut, venind fie dinspre nord, fie dinspre sud, ele opreau la fântânile lui Avram. Slujitorii lui Abram se îngrijeau cu atenție de nevoile cămilelor și ale oamenilor care însoțeau negustorii. Călătorilor li se vindea hrană, iar seara, negustorii veneau la cortul lui Avram pentru a-și prezenta mulțumirile. Întrebările urmau, de regulă, un tipar prestabilit.”

„Avram, câți ani ai? Ei bine, cine ești? De cât timp ești aici? De unde vii? Cum te numești? Iar Avram era nevoit să-și rostească numele: Avram, tatăl celor mulți. Asta s-a întâmplat, probabil, de sute și mii de ori, iar fiecare ocazie era și mai stânjenitoare decât cea precedentă. „O, tatăl celor mulți, felicitări! Și câți copii ai?

Și răspunsul era însă atât de umilitor pentru Avram: niciunul. De multe ori, probabil că se auzea un râs înăbușit, provocat de nepotrivirea dintre un asemenea nume și faptul că nu existau copii care să-l justifice. Avram trebuie să se fi înarmat sufletește pentru întrebare și pentru răspuns și să fi detestând situația cu o amărăciune profundă.” Iar Barnhouse mai adaugă ceva. El spune: „era o lume a țesăturilor și a pieilor de capră, unde toți trăiau în corturi; nu exista intimitate vizuală și nici fonică. Cu siguranță au avut loc multe discuții pe această temă. Cine era cel care nu putea să aibă copii. Să fi fost Avram sau Sarai? Era el, oare, cu adevărat bărbat? El era, într-adevăr, patriarhul, cuvântul său era lege. Avea turme nenumărate și mulți slujitori, dar nu avea copii, deși numele său însemna, tatăl celor mulți. Așa spune Barnhouse.

Cred că acest lucru ne oferă o oarecare perspectivă asupra cum trebuie să fi fost pentru Abram în acea vreme. Ei bine, presiunea la care erau supuși a făcut ca Sarai să vină cu o idee grozavă. Ea a hotărât că Avram trebuia să se ridice la înălțimea numelui său, astfel, i-a oferit-o pe slujnica ei, Agar, și i-a zis: „du-te la Agar și fă-o să zămislească un fiu pentru tine și asta îți va salva reputația și va dovedi dacă ești într-adevăr un bărbat viguros capabil să aibă urmași”. Și, desigur, ideea s-a răspândit cu repeziciune printre corturile subțiri, și în disperarea sa, Avram a ajuns să caute să aibă un urmaș prin unirea cu o slujnică. Planul a funcționat, Agar a rămas însărcinată, iar toți cei care știau situația și-au dat seama că, de fapt, problema era la Sarai. Sarai s-a simțit disprețuită și, vai, cât de mult a ajuns să o urască pe Agar. Însă Avram își avea acum moștenitorul.

Iar când a trecut următoarea caravană și a fost întrebat: „Cum te numești?”, el a răspuns: „Avram”. Ei au răspuns: „Ooo, „tatăl celor mulți” câți anume?” Măcar acum putea spune: „unul”.

În cele din urmă, la vârsta de 86 de ani, avea un fiu. Și cred cu tărie că Avram își dorea ca acel fiu să fie împlinirea promisiunii, căci în Geneza 17:18, ascultați ce îi spune Avraam lui Dumnezeu. El zice: „să trăiască Ismael înaintea Ta!” „Oooo, fie ca Ismael să fie cel spre care să privești Tu, Dumnezeule, cel pe care să Îl primești Tu.” Vedeți voi, el a dat naștere unui fiu prin propriile puteri naturale. Dăduse naștere unui fiu prin propria virilitate umană.

Treisprezece ani mai târziu, acum are 99 de ani, fiul său are 13 ani. El are 99 de ani și Dumnezeu vine la el și îi spune: „Avram, nu acela era cel promis. Acela a fost fiul virilității tale naturale, nu fiul puterii Mele supranaturale”. Subliniați vă rog acest lucru: acela a fost fiul firii tale pământești, nu fiul puterii divine. „Dar îți voi da un alt fiu. Acesta este fiul făgăduinței, fiul pe care nu l-ai fi putut zămisli niciodată prin tine însuți.” Apoi Dumnezeu spune: „De acum înainte, numele tău va fi Avraam”. Știți ce înseamnă asta? „Tatăl multor neamuri.” Acum, perioada de un an dintre acea promisiune, momentul schimbării numelui și împlinirea ei a fost, cu siguranță, una dureroasă, căci acum trebuia să spună că este tată al multor neamuri. 0ooo, câte? Unul. Așadar, el se îndreaptă destul de lent spre a se ridica la înălțimea numelui său.

Apropo, țin să adaug că Avram a acceptat numele de Avraam și l-a folosit, iar acest lucru a fost un semn al credinței sale, nu-i așa? El a acceptat cu bucurie să se numească Avraam, pentru că L-a crezut pe Dumnezeu. Așadar, Ismael a fost fiul născut pe cale naturală, iar Isaac a fost fiul născut pe cale supranaturală. Un an mai târziu, când avea 100 de ani, i s-a născut un fiu, Isaac. Avram l-a născut pe Ismael prin puterea omenească, Avraam l-a născut pe Isaac, rețineți acest lucru, prin puterea lui Dumnezeu. Acest aspect devine foarte important.

Priviți împreună cu mine, pentru o clipă, la capitolul 4 din Galateni… Galateni capitolul 4, versetul 21. Este unul dintre cele mai dificile pasaje din Noul Testament și nu vom intra în foarte multe detalii. Puteți asculta învățătura noastră despre acest subiect cu o altă ocazie, dar, vreau să subliniez o legătură de bază. Galateni 4:21 spune: „Spuneți-mi, voi, care vreți să fiți sub Lege, n-ascultați voi Legea?” Dacă doriți să trăiți prin Lege (cu alte cuvinte, doriți să împliniți planurile lui Dumnezeu prin firea pământească, dacă doriți să trăiți astfel), atunci amintiți-vă că Legea spune că Avraam a avut doi fii: unul din roabă și celălalt din femeia liberă. Adică unul din Agar, roaba, și unul din Sara, femeia slobodă. „Dar cel din roabă”, adică Ismael „s-a născut în chip firesc”. Vedeți, acel copil s-a născut prin puterea naturală a lui Avraam. „Dar cel din femeia slobodă s-a născut prin făgăduință”. Și aici găsim legătura divină. Ismael ilustrează, așadar, notați asta, Ismael și Isaac sunt ilustrări în capitolul 4 din Galateni, Ismael ilustrează principiul trăirii prin firea pământească, iar Isaac ilustrează principiul trăirii prin făgăduința lui Dumnezeu. Și aceasta devine o alegorie, singura alegorie, de altfel, prezentată ca atare în întreaga Scriptură, în acest capitolul 4 al Epistolei către Galateni.

Așadar, Ismael este un fiu născut în modul obișnuit și este reprezentantul viu al tuturor celor care cred că pot împlini voia lui Dumnezeu prin propriile eforturi omenești. Ați înțeles acest lucru? Iar Isaac este un fiu născut prin credință, printr-o minune supranaturală și reprezintă o ilustrație pentru toți cei care primesc nașterea spirituală, astfel, Isaac și Ismael devin modele și ilustrații vii. Contrastul - revenind acum la Romani 4, contrastul - este cel dintre efortul omenesc și puterea divină. Dumnezeu nu L-ar fi acceptat niciodată pe Ismael ca fiu al făgăduinței Sale, deoarece acesta era copilul rezultat din inițiativa lui Avraam. El L-a acceptat pe Isaac drept fiu al făgăduinței Sale doar pentru că acesta fusese conceput în mod supranatural.

Acum, Avraam a crezut acest lucru, Avraam a acceptat asta și a așteptat nașterea fiului său, Isaac. Îl întâlnim, așadar, în descrierea lui Pavel, după ce a primit făgăduința și așteaptă nașterea lui Isaac. Reluăm relatarea de la versetul 18. Pavel spune despre Avraam: „Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, El a crezut și astfel a ajuns tatăl multor neamuri, după cum i se spusese: „așa va fi sămânța ta. Și, fiindcă n-a fost slab în credință, el nu s-a uitat la trupul său - sau mai degrabă, a acceptat că trupul său acum mort (ambele variante apar în manuscrise și voi explica acest lucru imediat) - care era îmbătrânit, avea aproape 100 de ani, nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii, el nu s-a îndoit de făgăduința lui Dumnezeu prin necredință, ci întărit în credința lui, a dat slavă lui Dumnezeu deplin încredințat că El ce făgăduiește poate să și împlinească. De aceea, credința aceasta i-a fost socotită ca neprihănire.

Dar nu numai pentru el a fost scris că i-a fost socotită ca neprihănire, ci este scris și pentru noi, cărora, de asemenea, ne va fi socotită, nouă celor ce credem în Cel ce a înviat din morți pe Isus Cristos, Domnul nostru, care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre și a înviat din pricină că am fost socotiți neprihăniți”.

Pavel încheie capitolul despre Avraam cu această secțiune remarcabilă. Este foarte clar, pe măsură ce parcurgem ceea ce spune el, și vreau să urmăriți cu atenție, că primele opt versete ale capitolului arată că mântuirea vine prin credință, nu prin fapte. Apoi, versetele de la 9 la 17 arată că mântuirea vine prin har, nu prin lege. Acum aceste versete arată că mântuirea vine prin puterea divină, nu prin efortul uman. Acest lucru este demonstrat în viața lui Avraam, la fel cum au fost demonstrate și celelalte aspecte.

Acum, pe măsură ce privim la credința lui Avraam în ultima secțiune, versetele 18 până la 25, vreau să observați trei realități, trei realități: analiza credinței, răspunsul și aplicarea credinței. Analiza credinței, răspunsul credinței și aplicarea credinței.

Mai întâi, analiza, acum dorim să facem acest lucru deoarece asta face și Pavel. Observați că, începând cu versetul 18 și continuând până la versetul 21, există un șir de expresii care descriu credința lui Avraam, una după alta, înșiruite ca niște perle. Sunt o serie de expresii care, de altfel, se suprapun și se întrepătrund. Fiecare este unică în felul ei și, totuși, reflectă și surprinde întreaga semnificație a celorlalte, descriind astfel credința lui Avraam. Să formulăm câteva puncte pe măsură ce privim la expresii.

În primul rând, si analizând credința lui Avraam ați putea întreba: „de ce este important acest lucru?” Pentru că și noi suntem mântuiți prin credință și vrem să vedem ce fel de credință l-a mântuit pe Avraam, pentru a o putea aplica și în cazul nostru, nu-i așa? Și să vedem ce fel de credință ne mântuiește și să ne punem întrebarea: ce este credința mântuitoare?

Mai întâi, el a nădăjduit împotriva oricărei nădejdi, ne spune versetul 18. Această figură de stil, nu știu dacă sunt profesori de engleză printre noi, dar, dacă îmi amintesc bine gramatica, se numește oximoron. Și în esență, este o figură de stil care folosește idei opuse pentru a transmite un gând. Ai auzit vreodată expresia „liniștea era asurzitoare”? Sau poate ai auzit de „liniște tunătoare”. Acesta este un oximoron, două realități opuse, iar despre asta este vorba și aici. El a nădăjduit atunci când nu mai exista nicio nădejde; asta înseamnă că, împotriva oricărei posibilități sau capacități omenești, el L-a crezut pe Dumnezeu.

Ei bine, speranța și credința sunt diferite. Și știu că, dacă te-ai gândi suficient la asta, ai înțelege diferența. Este foarte simplu. Speranța este dorința ca un lucru să se întâmple, credința este convingerea că acel lucru se va întâmpla. Vezi tu, speranța este doar dorința ca ceva să se poată întâmpla, în timp ce credința este certitudinea că se va întâmpla. Or, el a nădăjduit atunci când nu mai exista nicio nădejde, adică, nu avea niciun sens să nădăjduiască în momentul în care a făcut-o. Dumnezeu îi spusese că va fi tatăl multor neamuri, iar Avraam a crezut acest lucru. Versetul 18 spune: „El a crezut și a nădăjduit împotriva oricărei nădejdi, crezând că va ajunge tatăl multor neamuri, potrivit cu ceea ce i se spusese: ‘așa va fi sămânța ta‘”. Aceasta a fost afirmația lui Dumnezeu, făcută cu referire la nisipul mării și la stelele cerului: „O mulțime nenumărată se va naște din tine, Avraam”. Și chiar și atunci când totul părea imposibil, avea deja 99 de ani, iar ideea părea ridicolă, însă Dumnezeu a spus că așa avea să fie. De fapt, în Geneza 15:5, Dumnezeu l-a scos afară și i-a zis: „privește spre cer și numără stelele, dacă poți să le numeri”, și i-a spus: „așa va fi sămânța ta”, cuvinte pe care le citează și Pavel.

Și versetul 6 este minunat: „Avram a crezut pe Domnul”. A crezut. A crezut că va avea cu adevărat o sămânță numeroasă precum stelele cerului, deși până în acel moment îl avea doar pe Ismael. Astfel, a nădăjduit împotriva oricărei nădejdi. A dorit ca un lucru să se întâmple, a crezut că se va întâmpla și a rămas statornic. Știți, au trecut 25 de ani, 25 de ani din momentul în care a primit, inițial, promisiunea unui fiu și până când acel fiu a venit pe lume, 25 de ani de speranță și așteptare.

A doua expresie care ne ajută să-i analizăm credința este aceea că „el nu a fost slab în credință”, versetul 19. Textul spune: „și fiindcă nu a fost slab în credință”. Pe de altă parte, dacă privim spre sfârșitul versetului 20, observăm că se spune: „ci întărit în credința lui”. Desigur, ambele afirmații transmit același lucru: una din perspectivă negativă, iar cealaltă din perspectivă pozitivă. El nu a fost slab în credință. Cuvântul „slab” înseamnă, evident, „lipsit de putere”. Poate sugera îndoială sau ezitare. Însă el nu a fost așa, el a fost tare în credință. Și nu este ușor să fii tare în credință atunci când nu ai avut niciodată un copil, când ai o vârstă înaintată și când Dumnezeu lasă să treacă 25 de ani de la momentul promisiunii până la împlinirea ei.

Poate spuneți, „Cum a reușit oare să-și păstreze credința?” Adică, există oameni, de pildă, care se roagă pentru un anumit lucru timp de două sau trei luni și apoi își pierd entuziasmul. Unii se roagă ani la rând și ajung să-și piardă speranța că lucrul respectiv se va mai întâmpla vreodată. Totuși, acest om a rămas tare în credință timp de 25 de ani. E greu de înțeles cum a fost posibil, dacă nu privim versetul 17. Iată cheia: „el a crezut într-un Dumnezeu care înviază morții și care cheamă lucrurile care nu sunt ca și cum ar fi. Ascultați, vedeți voi, motivul pentru care nu și-a pierdut niciodată speranța a fost credința sa în două adevăruri despre Dumnezeu. În primul rând, că Dumnezeu poate crea ceva ce nu exista, și în al doilea rând, că El poate readuce la viață ceva ce a existat, dar a încetat să mai existe. El poate învia morții și poate crea din nimic. Iar când crezi într-un astfel de Dumnezeu, poți avea certitudinea că El va face ceea ce a spus că va face. Așadar, el a avut această încredere. A crezut în Dumnezeul creației. A crezut în Dumnezeul învierii. Iar acestea sunt cele mai mari obstacole. De fapt, sunt singurele obstacole care îți pot veni în minte. Adică, cel mai dificil scenariu imaginabil ar fi fie ca lucrul promis de Dumnezeu să nu existe deloc, fie ca acel lucru pe care Dumnezeu ți l-a promis să fi încetat să mai existe. Iar dacă ai crezut că Dumnezeu poate aduce în existență ceea ce nu există și poate readuce la viață ceea ce a existat cândva, nu mai ai nicio problemă.

De exemplu, în Geneza 17, versetul 4: „cât despre Mine, iată legământul Meu pe care îl fac cu tine: vei fi tatăl multor neamuri; nu te vei mai numi Avram, ci numele tău va fi Avraam, căci te fac tatăl multor neamuri. Te voi înmulți nespus de mult, voi face din tine neamuri întregi și din tine vor ieși împărați. Voi pune legământul Meu între Mine și tine, și sămânța ta după tine din neam în neam. Acesta va fi un legământ veșnic. Ție și seminței Tale după tine îți voi da țara în care locuiești acum ca străin, îți voi da toată țara Canaanului, ca o stăpânire veșnică, și Eu voi fi Dumnezeul lor.” Și Dumnezeu îi face această promisiune minunată, iar el crede. El se încrede în Dumnezeu. Și nu are limite, pentru că El crede în puterea lui Dumnezeu de a crea din nimic. Așadar, dacă nu are un fiu, aceasta nu este o problemă pentru Dumnezeul său, căci Dumnezeul său poate crea unul, nu-i așa? Și mai târziu, nu-i așa că e interesant, când s-a născut Isaac, ce i-a cerut Dumnezeu să facă cu el? Să-l ucidă, să-l ducă pe muntele Moria, să-l pună pe un altar, să-l străpungă cu cuțitul, să-i ia viața, să-l ardă ca jertfă. Și știți ceva? Avraam a făcut asta. L-a dus pe munte, ba chiar Isaac a cărat în spate lemnele care urmau să aprindă focul pentru propria sa jertfă. A ajuns în vârful muntelui, l-a așezat, a ridicat cuțitul și era gata să-l înfigă în inima lui.

V-ați putea întreba: „Ei bine, cum poate un om să facă așa ceva?” Ei bine, e simplu, pentru că vedeți voi el nu credea doar în Dumnezeul care putea crea lucruri din nimic, care îi dăruise fiul atunci când nu mai exista nicio posibilitate de a avea unul, ci credea și în Dumnezeul care poate să-l învie din morți. Și vedeți, el era fără îndoială convins că, dacă Isaac ar fi murit, atunci Isaac ar fi fost înviat din morți. În Evrei 11 ni se spune: „prin credință, Avraam, când a fost pus la încercare, l-a adus jertfă pe Isaac”. De ce? „Socotind că Dumnezeu putea să-l învie chiar și din morți”. Așadar, vedeți, credința omului se întemeia pe caracterul lui Dumnezeu, care putea scoate ceva din nimic și putea readuce la existență ceea ce încetase să mai existe. Prin urmare, el nu a fost slab în credință.

În al treilea rând, și acest lucru este minunat, ni se spune în versetul 19 că nu s-a lăsat descurajat de propria sa slăbiciune firească. Adică, știa că nu poate aduce nicio contribuție. Versetul 19 spune: „și a considerat” – cred că aceasta este interpretarea corectă bazată pe manuscrise, și există variante divergente, unele includ cuvântul „nu”, altele au cuvântul „nu” scos, dar sensul rămâne practic același. „ El și-a considerat propriul trup acum mort”. S-a uitat la propriul său trup și a spus: „Nu voi putea contribui cu nimic la acest lucru. Am 99 de ani. Am murit în ceea ce privește puterea procreatoare. Iar Sara, care este menționată în continuarea versetului „nu a fost niciodată de ajutor în acest sens. Așadar, noi doi, împreună, nu putem face asta.

Observați, el nu s-a lăsat descurajat de propria slăbiciune omenească, a luat în considerare, „katanoeō” înseamnă a-ți fixa mintea asupra unui lucru, a reflecta profund și el s-a gândit la faptul că trupul său era acum mort. În greacă este folosit un participiu la timpul perfect, ceea ce înseamnă că se afla într-o stare de „moarte” biologică, incapabil să mai funcționeze din nou. Astfel, și-a concentrat atenția asupra faptului că nu ar fi putut niciodată să dea naștere singur acestui fiu. Avram este impotent.

Ei bine, ar fi putut foarte ușor să gândească așa cum ar fi făcut-o mulți alții și să spună: „asta este”, adică, Dumnezeu a dat greș. Am avut și eu momentele mele. A fost o vreme dar acum sunt bătrân și impotent, promisiunea nu mai poate fi împlinită”. Dar pentru Avraam acest lucru nu a fost o problemă, deoarece știa că are un Dumnezeu care poate crea din nimic, și nu e nevoie de un Avraam pentru a crea ceva din nimic.

Știți, mă gândesc mereu la Noe când mă gândesc la credință, mă gândesc la Avraam și la Noe. Adică, mi-l pot imagina pe Noe construind… A construit o corabie în mijlocul deșertului și i-a luat 120 de ani să o facă. Și le spunea mereu oamenilor că motivul pentru care făcea asta era faptul că avea să plouă. Și, desigur, nu mai plouase niciodată în istoria lumii. Nu plouase niciodată. Nu existase niciodată ploaie. Pământul era udat într-un mod special de bolta care îl acoperea înainte de Potop, până când acele lucruri s-au rupt și norii au revărsat ploaia. Dar nu plouase niciodată. Nu existase așa ceva precum ploaia. Și iată un om care L-a crezut pe Dumnezeu că va ploua, că va cădea apă din cer – lucru care nu se mai întâmplase niciodată. Și că va fi suficientă apă pentru a susține o corabie de mărimea navei Queen Mary, care avea să fie umplută cu toate animalele, câte două din fiecare specie, care aveau să coopereze într-un mod minunat, apărând, și mărșăluind două câte două.

Ei bine, eu îmi pot imagina pe cineva comandând lemnul pentru arcă, dar nu mi-o pot imagina continuând să bată cuie în acea construcție și după 120 de ani. Adică, poate că în euforia anunțului inițial te-ai fi putut simți entuziasmat, dar acea perioadă lungă de 120 de ani ar fi putut să-ți consume energia și entuziasmul, mai ales din cauza hărțuirii constante venită din partea oamenilor care râdeau și își băteau joc de întreaga idee. Iată-l pe Noe construind o corabie pentru ceva ce el însuși nu putea produce, ploaia, fiind complet dependent de Dumnezeu.

Avraam se află în aceeași situație. Nu are nicio capacitate personală de a împlini promisiunea. Este complet impotent, dar nu este slab în credință și nu se lasă descurajat de propria incapacitate.

Există o a patra expresie care ne ajută să înțelegem credința lui Avraam. Ea ne spune că de asemenea, nu s-a lăsat descurajat de „faptul că Sara nu mai putea să aibă copii”. Geneza 18:11 spune că pântecele Sarei era mort și că ea nu putea să rămână însărcinată. El nu putea oferi sămânța, iar ea nu putea purta o sarcină, nu se mai putea nici inseminare artificială, nicio mamă surogat, nimic, nicio speranță. Însă acest lucru nu l-a tulburat pe Avraam într-atât încât să-și piardă încrederea. Credința lui era neclintită.

Există un al cincilea element al credinței sale. Priviți versetul 20: „El nu s-a îndoit de făgăduința lui Dumnezeu prin necredință, ci întărit în credința lui”. Al cincilea principiu este că el nu a șovăit din cauza îndoielii, nu a oscilat. Fără nicio ezitare. Cuvântul folosit înseamnă „a se clătina”, „a șovăi” sau „a oscila”. Este vorba despre cuvântul „krino”, iar unii dintre dumneavoastră care cunoașteți greaca îl veți recunoaște, „krinō”, care înseamnă „a judeca”, având prefixul „dia”, care face trimitere la doi - a judeca între două lucruri. El nu a oscilat între opinii, incapabil să-și formeze o părere sau să ia o decizie fermă. A fost puternic în credință. Asemenea psalmistului în Psalmul 57:7, el putea spune: „inima mea este tare, Dumnezeule, inima mea este tare”. Privirea îi era ațintită către Dumnezeu, Cel care poate scoate ceva din nimic și care poate învia morții. Starea de sterilitate a pântecelui Sarei nu constituia o problemă, iar propria sa impotență nu era nici ea o problemă. El L-a crezut pe Dumnezeu, tare în credință.

În acest punct, s-ar putea să vă întrebați: „Oare omul acesta este ființă umană? Adică, nu e ca noi, nu-i așa? Nu pare să fie ca noi”. Vedeți, noi luăm mereu în calcul toți acești factori umani și s-ar putea să spunem… și eu mi-am spus asta cu sinceritate în timp ce studiam acest pasaj: „dacă acesta este genul de credință care mântuiește, cine din lumea aceasta se poate ridica la un asemenea nivel? Adică, cine poate spune că nu șovăie niciodată în credință, în ciuda tuturor limitărilor umane?” Ei bine, eu cu siguranță nu pot spune asta, și nici dumneavoastră. Și nu cred că acesta este mesajul transmis aici. Lăsați-mă să vă explic de ce. Reveniți la Geneza 17, vreau să observați un detaliu foarte încurajator, în versetul 15: „Dumnezeu a zis lui Avraam: „să nu mai chemi Sarai pe nevasta ta Sarai, ci numele ei să fie Sara”, nume care înseamnă „prințesă”. „Eu o voi binecuvânta și-ți voi da un fiu prin ea”. Iată că vine Dumnezeu și îi face această promisiune la vârsta de 99 de ani: „da, o voi binecuvânta și ea va fi mama unor neamuri întregi”. Situația devine, într-adevăr, de-a dreptul ridicolă. „Chiar împărați și popoare vor ieși din ea”.

„Avraam s-a aruncat cu fața la pământ și a râs”, un gest care, vă asigur, nu a fost deloc pe placul soției sale. „Căci a zis în inima lui: „să i se mai nască oare un fiu unui bărbat de o sută de ani și să mai nască oare Sara, la nouăzeci de ani?” E de-a dreptul comic. Adică, femeia n-a dat naștere niciunui copil până acum; ce anume s-ar putea schimba în această privință, în acest punct?

Apoi spune: „Să trăiască Ismael înaintea Ta.” Este singura opțiune. Între noi fie vorba, eu aș zice că aici credința lui se clătina puțin, nu-i așa? Adică, nu trebuie să fii geniu ca să-ți dai seama de asta. Nu e atât de puternică pe cât ne-ar plăcea să credem.

Veți spune însă, „ei bine, atunci cum poate apostolul Pavel să afirme că el nu s-a îndoit în privința promisiunii lui Dumnezeu?” Cred că lucrul acesta este destul de clar. Versetul 19 spune: „Dumnezeu a zis: „Cu adevărat, nevasta ta Sarai îţi va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isaac. Eu voi încheia legământul Meu cu el, ca un legământ veșnic pentru sămânţa lui după el”.

Poate spuneți, „Dumnezeu a reiterat promisiunea.” Așa este. „Dar oare nu a avut Avram un moment de ezitare?” Ba da, și aici este esențialul. Orice credință trece prin luptă, dar credința care mântuiește este cea care ajunge în cele din urmă la certitudine. Vezi tu, rezultatul final al luptei lui Avraam a fost că a ajuns să aibă certitudine. Sigur, a existat un moment în care a trebuit să cântărească opțiunile și părerile, să ia o hotărâre, iar când a luat-o, a făcut-o cu fermitate. De fapt, cred că tocmai această luptă a fost cea care i-a întărit credința.

Jean Calvin a spus asta: „nu suntem niciodată atât de luminați încât să nu mai rămână nicio urmă de ignoranță, și nici inima nu ne este atât de statornică încât să nu existe nicio îndoială. Împotriva acestor slăbiciuni ale firii noastre, credința duce o luptă neîncetată. În această luptă, ea este adesea zdruncinată puternic și pusă la grea încercare, dar în cele din urmă iese întotdeauna victorioasă.” Vedeți voi, aceasta este ideea. Credința a fost supusă multor lovituri, dar, în cele din urmă, nu s-a clătinat. Iacov exprimă acest lucru în capitolul 1. El spune că „încercarea credinței voastre duce, în cele din urmă, la desăvârșire”. Și, în cele din urmă, încetezi să mai oscilezi sau să fii cu inima împărțită. Astfel, el a trecut prin lupte, a trecut prin greutăți, a trecut prin foamete, prin confruntarea cu Faraon, prin frică și prin toate celelalte împrejurări. A trecut chiar și peste absurditatea gândului că ar putea aduce un copil pe lume. Și când toate acestea au lucrat împreună și toată frământarea a luat sfârșit el a rămas neclintit, tare în credință.

Înapoi la Romani. Neclintit. Acum, există un al șaselea element în analiza credinței sale: „el I-a dat slavă lui Dumnezeu”, sfârșitul versetului 20. Ce lucru minunat este acesta! Credința Îl glorifică pe Dumnezeu. Poate te întrebi: „Ce vrei să spui prin asta, John?” Ei bine, gândește-te astfel: Dumnezeu spune: „Avraame, îți voi da un fiu”. Dacă crezi asta…, dacă Avraam crede asta, ce transmite el? El afirmă prin asta: „Dumnezeule, ești demn de încredere”, nu-i așa? Se poate conta pe Tine. Dacă Tu spui asta, eu cred. Iar acest lucru Îl glorifică pe Dumnezeu. Îl onorezi pe Dumnezeu atunci când Îl crezi. De exemplu, dacă inversăm situația, când Dumnezeu spune „Îți voi da un fiu”, iar tu răspunzi „Nu Te cred, Dumnezeule, nu cred că Îți ții întotdeauna cuvântul” oare Îl onorează asta pe Dumnezeu? Desigur că nu. Vezi tu, aceasta este exact semnificația afirmației din 1 Ioan 5:10. Ascultă: „Cine nu crede pe Dumnezeu Îl face mincinos”. Iar când Îl faci pe Dumnezeu mincinos necrezând în El, Îi aduce asta slavă? Desigur că nu, pentru că El este Dumnezeul adevărului, care nu poate să mintă. Așadar, Îl glorificăm pe Dumnezeu atunci când Îl credem.

Mă gândesc mereu la tinerii evrei care erau alături de Daniel, Mișael, Hanania și Azaria – cunoscuți mai bine sub numele lor babiloniene: Meșac, Șadrac și Abed-Nego. Ei apar în fața împăratului, iar acesta le spune: „Dacă nu încetați să vă asociați cu Dumnezeul vostru, vă voi arunca în cuptorul aprins”. Iar ei răspund: „E în regulă, e în regulă”, și îmi place mult ce spun ei: „Dumnezeul nostru poate să ne scape din mâna ta”. Nu-i așa că e minunat? Și toți veți spune: „Amin! Da, sunt de acord cu asta”. Dar stați puțin voi sunteți aici, nu stați chiar lângă flăcări, nu-i așa? Înțelegeți? Situația e puțin diferită. Nu credeți? Adică, chestia aia era atât de fierbinte, încât toți cei care i-au aruncat înăuntru au ars de vii. Simpla apropiere de cuptorul acela era fatală. Iar ei stăteau acolo și spuneau: „Dumnezeul nostru poate să ne izbăvească.” Și ce glorie I-au adus ei lui Dumnezeu, nu-i așa? L-au glorificat pe Dumnezeu ca fiind Dumnezeul izbăvirii, Dumnezeul puterii.

Îmi place tare mult și relatarea din Faptele Apostolilor 27 când Pavel se află pe acea corabie la început e doar un prizonier, știți voi. Apoi corabia intră într-o furtună încep să arunce încărcătura peste bord, apoi echipamentul și parâmele, în timp ce furtuna mâna corabia pe mare, iar ei nu mai văzuseră stelele de 14 zile. Nu se pot orienta, nu mai au niciun fel de echipamente de salvare. Știu că se îndreaptă spre Golful Sidra, acele nisipuri ale distrugerii de pe coasta de nord a Africii. Sunt convinși că vor pieri. Și atunci, Pavel apare pe punte. Cine era el? Doar un prizonier, nu-i așa? Nu era căpitanul, nu era nimeni important. Dar el spune: „Fiți cu voie bună, Dumnezeu și-a trimis îngerul să mi Se arate, iar noi toți vom fi în siguranță.” Și este pe deplin încrezător. El mai spune și „de fapt, ar fi bine să mâncăm puțin, să ne hrănim pentru ceea ce avem de făcut.” Și apoi afirmă: „căci eu am încredere în Dumnezeu”. Nu-i așa că e minunat? E ușor să crezi în Dumnezeu acolo unde te afli, dar e puțin mai greu „acolo afară”, pe acea corabie. Asta Îi aduce slavă lui Dumnezeu. Iar Avraam a crezut în Dumnezeu până într-acolo încât era gata să înfigă cuțitul în inima lui Isaac, dacă aceasta ar fi fost cerința. Ce credință!

Un al șaptelea element în analiza credinței sale este acela că Avraam era pe deplin convins de puterea și de promisiunea lui Dumnezeu. Versetul 21: „fiind pe deplin încredințat că El ce făgăduiește poate să și împlinească”. Acest lucru ne vorbește despre certitudinea din inima sa. Avea cu adevărat convingerea, era sigur, era pe deplin convins. Nu-și punea speranța în resursele omenești, ci întreagă nădejde era în Dumnezeu.

Iată analiza credinței sale. Ascultați cu atenție: a nădăjduit împotriva oricărei nădejdi, nu a fost slab, nu s-a lăsat descurajat nici de neputința sa lăuntrică, nici de a celor din jur. Nu s-a clătinat. L-a proslăvit pe Dumnezeu. A trăit cu totală încredere. Aceasta este credința lui.

Acum haideți să privim la răspunsul la credința sa, în versetul 22. Ce se întâmplă cu o astfel de credință? „De aceea credința aceasta i-a fost socotită ca neprihănire”. El nu avea acea neprihănire doar Dumnezeu o avea. Dar, datorită credinței sale, Dumnezeu i-a dat neprihănirea, așa funcționează această tranzacție. Noi Îl credem pe Dumnezeu și aceasta nu este pe baza meritului credinței noastre, ci pe faptul că credința noastră primește darul pe care El îl oferă. Dumnezeu i-a dat această neprihănire. Iar cuvântul „de aceea” indică o consecință. Temelia îndreptățirii sale a fost credința. El l-a crezut pe Dumnezeu, prin urmare, a fost socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu. Cum ajunge un om să fie socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu? Făcând multe fapte de felul acesta sau activități spirituale? Nu. Ajungi neprihănit înaintea lui Dumnezeu crezând ceea ce spune El, crezând că El este Dumnezeul care Se descoperă ca Cel care este, crezând suficient de mult încât să faci ceea ce spune El, printr-un act de credință. El îți transferă neprihănirea Lui. Așadar, el, un păcătos, a fost acceptat de Dumnezeu și a primit neprihănirea divină, pe care a dobândit-o prin credință. O, ce adevăr măreț! Și, preaiubiților, versetul 22 este inima întregului pasaj. Cum ajungi îndreptățit înaintea lui Dumnezeu? Asta înseamnă neprihănirea. Cum ajungi să fii îndreptățit înaintea lui Dumnezeu? Prin credință, acel tip de credință pe care a avut-o Avraam.

În al treilea rând, priviți la aplicarea practică a credinței lui Avraam. Am văzut analiza, am văzut răspunsul sau rezultatul acesteia. Iată acum aplicarea, în versetul 23. Este atât de directă. Pavel o aplică astfel: „dar nu numai pentru el este scris că i-a fost socotită ca neprihănire”. Adică, întreaga istorisire despre el nu a fost scrisă doar de dragul lui, „ci este scris și pentru noi, cărora, de asemenea, ne va fi socotită, nouă, celor ce credem în Cel ce a înviat din morți pe Isus Cristos, Domnul nostru”. Nu-i așa că e minunat?

Ce ne spun nouă toate acestea? Adică, ce semnificație are pentru noi întreaga istorie a lui Avraam? Ei bine, rețineți acest lucru: Biblia nu consemnează aceste relatări sau oricare altele doar pentru cei despre care sunt consemnate, ci pentru noi toți. Și acest lucru… și nu am timp să dezvolt ideea, dar notați-o în Biblie, căci este una dintre marile afirmații cu privire la scopul Scripturii. Scriptura este scrisă pentru noi, pentru noi.

Îmi vin în minte și alte pasaje care ne spun, în mod similar, că Scriptura nu a fost destinată doar oamenilor din perioada în care a fost scrisă, ci oamenilor din toate timpurile. De fapt, în Psalmul 78, versetul 5, citim: „El a pus o mărturie în Iacov, a dat o Lege în Israel şi a poruncit părinților noștri să-şi învețe în ea copiii, ca să fie cunoscută de cei ce vor veni după ei, de copiii care se vor naște şi care, când se vor face mari, să vorbească despre ea copiilor lor, pentru ca aceștia să-şi pună încrederea în Dumnezeu, să nu uite lucrările lui Dumnezeu şi să păzească poruncile Lui.” Nu este doar pentru ei. Este pentru toți cei care au trăit după ei.

Pavel reiterează acest adevăr în capitolul 15 din Epistola către Romani. Cred că este vorba despre versetul 4: „și tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru învățătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.” Pavel le spune corintenilor că toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să fie exemple pentru noi. Așadar, trebuie să acordăm o importanță vitală istoriei lui Avraam, căci ea nu a fost scrisă doar pentru a afla despre el. A fost scrisă cu aplicații și pentru noi. Cum anume? Priviți. Versetul 24: „și pentru noi, cărora ni se va socoti”. Ce anume „ni se va socoti”? Neprihănirea. Neprihănirea ne va fi imputată și nouă, dacă credem. Dacă credem ce? Dacă credem în același Dumnezeu în care a crezut Avraam, în același Dumnezeu care are puterea să învie morții. Numai că noi nu ne aflăm de partea lui Avraam, fără să fi văzut vreodată acea putere în acțiune. Noi suntem de partea cealaltă, ca unii care am văzut-o în acțiune. Căci noi credem în Dumnezeul care L-a înviat pe Isus, Domnul nostru, din morți. Așadar, vedeți cât de mult seamănă credința noastră cu cea a lui Avraam? Și noi trebuie să credem într-un Dumnezeu care poate face ceva din nimic și într-un Dumnezeu care poate învia morții. Astfel, Avraam este dovada vie pentru întreaga istorie că cei neprihăniți trăiesc prin credință, că trăiesc prin credința în Dumnezeu, că trăiesc prin credința în Dumnezeul care învie morții, că trăiesc prin credința în Dumnezeul care L-a înviat pe Isus Cristos din morți. Și cred că Avraam, primind o scurtă privire asupra viitorului, a văzut într-un fel chiar și învierea Domnului Isus Cristos, pentru că în Ioan 8:56 Domnul Isus a spus despre Avraam: „a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea, a văzut-o și s-a bucurat”. Dumnezeu trebuie să-i fi oferit lui Avraam o viziune a Domnului Isus Cristos, care avea să vină și chiar a învierii Sale. El a văzut acest lucru din acea parte a istoriei, iar noi îl vedem din partea cealaltă. Iar mântuirea vine prin credința în Dumnezeul care L-a înviat pe Domnul Isus Cristos din morți. Așa se primește neprihănirea. Ce adevăr măreț, cu adevărat măreț!

Și apoi, vă rog să observați versetul 24, la mijloc: „celor ce credem în El”. Aceasta este condiția, nu-i așa? Ar trebui să o subliniați în Biblia voastră. Aceasta este condiția. Aceasta este condiția pentru mântuire, dacă credem. Sunt șaizeci de referințe doar în epistola către Romani cu privire la credință sau necredință. Șaizeci. Esența primirii Evangheliei. Suntem mântuiți pentru că Îl credem pe Dumnezeul învierii și credem că El a demonstrat că este Dumnezeul învierii înviindu-L pe Isus Domnul nostru din morți - și El nu este altul decât Domnul nostru. Și apoi versetul 25, acea afirmație fulminantă a Evangheliei: „care a fost dat”. Acesta este un termen juridic care înseamnă a preda pe cineva închisorii, a-l încredința judecății și pedepsei. El a fost dat din pricina greșelilor noastre, a păcatelor noastre, a „paraptōma”-ului nostru, a încălcărilor noastre de lege, nu pentru ale lui proprii. Și El a fost înviat din morți pentru că noi am fost socotiți neprihăniți. Dacă Domnul Isus nu ar fi înviat niciodată din morți, noi nu am fi fost niciodată îndreptățiți, nu-i așa? Pentru că Dumnezeu nu I-ar fi putut accepta jertfa. Motivul pentru care Dumnezeu L-a înviat pe Isus din morți a fost, desigur, acela de a demonstra victoria asupra păcatului. De asemenea, acest lucru arată că Dumnezeu a fost mulțumit de ceea ce a făcut Domnul Isus Cristos, L-a înviat din morți, L-a așezat la dreapta Sa, L-a înălțat și a declarat: „Ai înfăptuit mântuirea”. Așadar, El a fost înălțat chiar în prezența lui Dumnezeu, ca o confirmare a faptului că moartea Sa ispășitoare își făcuse lucrarea.

Charles Hodge, acel mare teolog din trecut, spune: „cu un Mântuitor mort, un Mântuitor asupra căruia moartea triumfase și pe care îl ținea captiv îndreptățirea noastră ar fi fost pentru totdeauna imposibilă. Așa cum era necesar ca marele preot, sub vechea rânduială, nu doar să junghie victima la altar, ci să ducă sângele în Sfânta Sfintelor și să-l stropească pe capacul ispășirii, tot astfel era necesar ca marele nostru Preot nu doar să sufere în curtea exterioară, ci să intre în cer pentru a-Și prezenta neprihănirea înaintea lui Dumnezeu pentru îndreptățirea noastră, aceasta servind atât drept dovadă a acceptării ispășirii Sale în numele nostru, cât și ca pas necesar pentru a asigura aplicarea meritelor jertfei Sale. Astfel, învierea lui Cristos a fost absolut esențială pentru îndreptățirea noastră.”

Domnul Isus Cristos a mers la cruce, a murit pentru păcatele noastre și a înviat. Așadar, noi credem în Cel care a murit pentru noi și a înviat din morți pentru îndreptățirea noastră. Acesta este înțelesul acestui capitol, iar totul ajunge, în cele din urmă, la tine.

Permiteți-mi să încerc să vă ofer următoarea perspectivă. Milioane de oameni din țara noastră se grăbesc frenetic spre cinematografe pentru a vedea un film numit „E.T.”(un film Extraterestrul - 1982). Ei bine, nu știu nimic despre „E:T:”, în afară de subiectul filmului și de faptul că este vorba despre o creatură mică și haioasă. Totuși, oamenii plâng și sunt profund emoționați. Zilele trecute am văzut un autocolant pe o mașină: „claxonează dacă îl iubești pe E.T.” Am mai văzut și altele, precum „E.T. trăiește”. Ei bine, nu trebuie să fii foarte inteligent ca să începi să faci niște comparații. Această creatură mică vine din afara lumii noastre, aterizează aici, este respinsă și privită cu ostilitate de cei mai mulți, totuși, pentru cei care se apropie de ea în special pentru acel băiețel, ea se dovedește blândă, iubitoare, bună și plină de grijă. Atinge flori ofilite, iar acestea prind viață, atinge oameni suferinzi, iar aceștia se vindecă. În film, moare și învie din morți. Iar pelicula se încheie chiar cu înălțarea sa înapoi la locul de unde a venit, lăsând în urmă o dâră în formă de curcubeu pe cer. Oamenilor le place. „Claxonează dacă îl iubești pe E.t..” Ei îl iubesc pe E.T.

Vedeți voi, pe oameni nu îi deranjează prezența vizitatorilor cerești care sunt plini de iubire, blândețe și bunătate, care fac florile să crească, care au putere supranaturală asupra materiei, care vindecă oameni, care dau dovadă de iubire și care chiar mor și învie. Și acesta este un lucru minunat. Însă motivul pentru care în seara aceasta sunt mai mulți oameni în cinematograf urmărind E.T. decât în ​​biserică ascultând despre Domnul Isus Cristos este acela că E.T. nu spune nimic despre păcat. Asta e ideea. Lumii îi place asta e foarte comod, foarte comod. Dar Domnul Isus a spus adevărul, iar adevărul este că El a trebuit să vină în această lume așa cum spune versetul 25 pentru a fi dat pe mâna călăilor din cauza fărădelegilor voastre. Acesta este adevărul. Și El a trecut prin mormânt și a înviat pentru îndreptățirea voastră, pentru a vă socoti neprihăniți înaintea lui Dumnezeu. Îndreptățirea este un alt termen pentru neprihănire, iar aceasta vă este atribuită vouă. Scrie în versetul 24: „celor ce (ce anume?) credem în El”. Culmea prostiei este să crezi în E.T. El nu există. Dar Isus Cristos există.

Ce fel de credință și-L însușește pe Isus Cristos? Ce fel de credință aduce neprihănire? Gândește-te la asta. O credință plină de nădejde, nădăjduind împotriva oricărei nădejdi. Credința care mântuiește este cea care spune: „nu mai am nicio altă soluție”, nu-i așa? Nu am nimic în mine însumi, trupul meu este mort, nu mă pot răscumpăra singur și nici cei din jur nu mă pot răscumpăra. Sunt neputincios, cei din jurul meu sunt neputincioși. Este acea credință plină de speranță, acea credință smerită, acel sentiment de nevrednicie și de lipsă a oricărei speranțe omenești. Este acel tip de credință care spune: „nu am nimic de oferit”. Exact în această stare se afla Avraam. Aceasta este credința pe care a avut-o Avraam atunci când i-a fost socotită ca neprihănire.

Și apoi, vedeți voi, este credința îndreptată spre obiectul potrivit: Dumnezeul Creatorul, care poate învia morții, care L-a înviat pe Domnul Isus Cristos din morți. Este credința în Dumnezeu, obiectul potrivit, Cel care a săvârșit lucrarea potrivită înviindu-L pe Domnul Isus Cristos. Este o credință neclintită. Este credința care luptă în mijlocul încercărilor și spune: „cred, sunt convins, nu mă clatin”. Nu este genul de credință care spune „o, cred, cred”, dar care dispare imediat ce Domnul Isus spune ceva ce nu-ți place. Este o credință puternică.

Și aș mai vrea să subliniez că este o credință dovedită prin supunere, care dă dovadă de răbdare. Ea Îi permite lui Dumnezeu să fie Dumnezeu. Este o credință plină de dăruire și ascultare. Avraam a lăsat totul în urmă și a nădăjduit împotriva oricărei nădejdi, pentru că L-a crezut pe Dumnezeu. Credința mântuitoare este plină de speranță, smerită, puternică, plină de încredere, supusă și ascultătoare. Și avem toate motivele să ne punem această credință în Dumnezeul nostru, nu-i așa? Pentru că El L-a înviat pe Domnul Isus Cristos din morți.

Poate că vă întrebați: „Ce înseamnă asta?” Înseamnă că jertfa pentru păcatul nostru a fost adusă și a satisfăcut pe deplin cerințele dreptății, iar noi suntem socotiți neprihăniți în Cristos, dacă credem.

Să ne plecăm în rugăciune. O, Tată, cât de mult tânjim să înțelegem deplinătatea binecuvântării mântuirii noastre. Și cât de mult par mințile noastre slabe să alerge mereu doar pe margine, incapabile să cuprindă pe deplin tot ceea ce înseamnă să fim făcuți neprihăniți, să-L avem în noi pe Dumnezeul cel Viu în persoana Duhului Sfânt, să fim părtași și posesori ai naturii divine, să fim făpturi noi, să fim un „eu” cu totul nou, care iubește legea lui Dumnezeu și tânjește să o împlinească. Tată, cât de greu ne este uneori să înțelegem acest lucru, căci, așa cum spune Pavel în Romani 7, „păcatul care este în noi” ne întunecă privirea. Noi, cei care suntem creștini, Doamne, Te rugăm în această seară să ne dai o perspectivă clară asupra mântuirii noastre, să ne umpli inimile de laudă, mulțumire și recunoștință. Îți mulțumim nu doar pentru că ne-ai chemat în mod suveran, ci și pentru că susții în noi credința ca să putem răspunde.

Și, Doamne, ne rugăm pentru cei din mijlocul nostru în această seară, care nu Îl cunosc pe Isus Cristos, care poate încă nu cred că Tu ești Dumnezeul care creează ceva din nimic și care învie morții, și că L-ai înviat pe Isus Cristos, care a murit chiar pentru fărădelegea celui ce încă nu crede și a înviat pentru îndreptățirea lui. Prin Duhul Tău, convinge inima cu privire la cine ești Tu, așa cum L-ai convins pe Avraam în vechime, așa cum m-ai convins pe mine și pe atâția dintre noi. Fă-Ți lucrarea în acea inimă. Și fie ca răspunsul să fie acea credință umilă, plină de speranță, puternică, încrezătoare, neclintită, supusă și ascultătoare, care avansează înspre recunoașterea domniei lui Cristos.

În timp ce vă țineți capetele plecate la încheiere, și o facem cu un sentiment amestecat de bucurie și tristețe că ajungem la sfârșitul capitolului al patrulea, datorită măreției sale, simt în inima mea un fel de îndemn de a spune că sunt sigur că există unii în mijlocul nostru care nu au venit niciodată la Cristos. Voi nu credeți și, prin urmare, nu sunteți neprihăniți înaintea lui Dumnezeu. Păcatele voastre nu sunt înlăturate, nici uitate, ele sunt trecute în contul vostru. Singura cale prin care veți putea fi vreodată eliberați de ele este să credeți, atât. Tu ești neputincios, la fel ca toți cei din jurul tău. Înțelege, doar Dumnezeu, prin puterea Sa divină, poate înfăptui transformarea necesară în tine, să-ți ierte păcatul, să te facă drept, să te pregătească pentru cer și să-ți umple viața de binecuvântare. Iar tu trebuie să crezi. Dacă ești în dubii, de ce nu te rogi spunând: „O, Dumnezeule, dă-mi credință, dă-mi putere”, asemenea celui care a spus: „Doamne, cred, ajută necredinței mele”. Luptă în această bătălie. Apoi, întinde mâna prin credință spre Domnul Isus Cristos, iar El îți va răspunde. Crede în Dumnezeul care creează și în Dumnezeul care L-a înviat pe Domnul Isus Cristos din morți, confirmând astfel împlinirea lucrării Sale pentru tine.

SFÂRȘIT