Haideți să privim acum în Bibliile noastre. Suntem încântați în această seară să deschidem paginile măreței epistole a lui Pavel către Romani. Ne aflăm în mijlocul măreței secțiuni despre mântuire, analizând în mod special capitolul 4 din Romani, versetele de la 1 la 25, credința lui Avraam.

Doar pentru a introduce subiectul din această seară, aș vrea să ne întoarcem puțin, la capitolul 3 și doresc doar să citesc versetele de la 21 până la prima parte a versetului 25:

„Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege, despre ea mărturisesc Legea şi Prorocii, şi anume neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Cristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire. Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus. Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire.”

Această afirmație măreață, pe care am studiat-o în săptămânile trecute, ne spune că un bărbat sau o femeie sunt socotiți neprihăniți înaintea lui Dumnezeu prin credința în Domnul Isus Cristos, nu prin fapte. Cristos L-a satisfăcut pe Dumnezeu. El I-a oferit lui Dumnezeu răscumpărarea prin sângele Său, care a satisfăcut cerința dreptății lui Dumnezeu. Iar când Îl primim pe Domnul Isus Cristos prin credință, acceptându-I persoana și lucrarea, Dumnezeu ne atribuie neprihănirea Sa. Spune pur și simplu că atunci când o persoană își pune credința autentică în persoana și lucrarea Domnului Isus Cristos, neprihănirea îi este imputată sau pusă în contul său.

Acum, când ajungeți la capitolul 4, Pavel îl folosește pe Avraam ca o ilustrație a acestui lucru. El este un exemplu de îndreptățire prin credință. El ilustrează faptul că oamenii intră într-o relație corectă cu Dumnezeu crezând în persoana și lucrarea Domnului Isus Cristos. Și am învățat, așadar, că justificarea, adică faptul că Dumnezeu ne impută neprihănirea Sa, că Dumnezeu pune neprihănirea Sa în contul nostru este o declarație forensică, adică, o declarație a lui Dumnezeu cu privire la o realitate judiciară. Prin aceasta vreau să spun că Dumnezeu declară, de fapt, că suntem neprihăniți din punct de vedere legal. Plata legală a fost efectuată; plata pentru păcat este moartea; Cristos a murit acea moarte. Dacă, prin credință, ne este acordată însușirea acelei morți, atunci, din punct de vedere legal, suntem socotiți neprihăniți înaintea lui Dumnezeu. Plata a fost făcută. Asta înseamnă termenul forensic. Este o declarație legală. Astfel, suntem declarați drepți din punct de vedere legal. El ne atribuie propria Sa neprihănire.

Priviți în Bibliile dumneavoastră, la capitolul cincisprezece din Evanghelia după Luca. Vreau să folosesc acest pasaj ca ilustrație, o istorisire cunoscută, pe care a spus-o Domnul nostru despre fiul risipitor. Începând cu versetul 11 ​​din Luca 15: „El a mai zis: „Un om avea doi fii”. Apropo, este o istorisire nu despre un singur fiu, ci despre doi fii; primul primește cea mai mare parte a atenției. „Cel mai tânăr dintre ei a zis tatălui său: „Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine.’ Şi tatăl le-a împărţit averea. Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea , ducând o viaţă destrăbălată. După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Atunci, s-a dus şi s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii”. Era un lucru greu de imaginat pentru un tânăr evreu să facă așa ceva.

„Mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nu i le dădea nimeni. Şi-a venit în fire şi a zis: ‘Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.‘ Şi s-a sculat şi a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult. Fiul i-a zis: ‘ Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău .‘ Dar tatăl a zis robilor săi: ‘Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne veselim, căci acest fiu al meu era mort şi a înviat; era pierdut şi a fost găsit.‘ Şi au început să se veselească.

Fiul cel mai mare era la ogor. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit muzică şi jocuri. A chemat pe unul din robi şi a început să-l întrebe ce este. Robul acela i-a răspuns: ‘fratele tău a venit înapoi şi tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a găsit iarăşi sănătos şi bine.‘ El s-a întărâtat de mânie şi nu voia să intre în casă. Tatăl său a ieşit afară şi l-a rugat să intre. Dar el, drept răspuns, a zis tatălui său: ‘Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani şi niciodată nu ţi-am călcat porunca şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei, iar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat viţelul cel îngrăşat.‘ Tatăl i-a zis: ‘Fiule, tu întotdeauna eşti cu mine şi tot ce am eu este al tău. Dar trebuia să ne veselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit.‘”

Acesta este unul dintre pasajele mărețe, mărețe care ne învață despre semnificația mântuirii și pocăinței adevărate. Nu vreau să iau timpul pentru a dezvolta toate ideile din pasajul acesta, permiteți-mi însă, să scot în evidență una singură. Tatăl nu-l putea primi la masă pe fiul risipitor îmbrăcat în zdrențele cu care s-a întors din țara îndepărtată, chiar dacă îl iertase. Și există aici o imagine minunată. Când tatăl iese în întâmpinarea fiului, îl iartă pe fiu. Însă, înainte ca fiul să poată lua loc la masa tatălui, tatăl îl îmbracă în haine noi, îi dă o haină nouă, îi pune un inel în deget și încălțăminte în picioare. Aș vrea să vă sugerez că acest gest de a-i ieși în întâmpinare, de a-l ierta și de a-l îndreptăți echivalează cu acel element legal al răscumpărării pe care îl întâlnim în capitolele 3 și 4 din Epistola către Romani. Este ca și cum fiul nu s-ar putea bucura de toate binecuvântările mesei tatălui până când nu este îmbrăcat cu haina potrivită.

Acum, să ne întoarcem la Romani capitolul 4. Și asta a fost, de fapt pentru voi cei care ați fost aici. Pentru ceilalți dintre voi, voi probabil spuneți: „Lasă-mă să ies de aici, Alice, nu am habar ce se întâmplă”. Asta a fost doar o notă de subsol la ultimele câteva săptămâni.

Ne amintim că, în capitolul 4, versetul 5, se face o afirmație extraordinară: Dumnezeu îi îndreptățește pe cei neevlavioși. Dumnezeu îi salvează doar pe cei neevlavioși. El îi salvează doar pe oamenii care se întorc și strigă: „am păcătuit”, pe cei care își dau seama că sunt îmbrăcați în zdrențe și că nu au nicio resursă proprie. El îl mântuiește doar pe primul fiu din acea pildă, nu și pe al doilea, deoarece acesta din urmă nu și-a recunoscut niciodată starea de ne evlavie.

Pe măsură ce parcurgem capitolul 4, îl întâlnim pe Avraam, care reprezintă ilustrația clasică. El este o ilustrare minunată a faptului că Dumnezeu îi îndreptățește pe cei neevlavioși și că El răscumpără oamenii nu prin faptele lor, ci prin credința lor. Și aceasta este o lecție greu de învățat pentru oameni.

Nu voi uita niciodată ocazia în care fiind în Mexic, la altarul din Guadalupe i-am văzut pe acești oameni târându-se pe genunchii goi pe o distanță de un sfert de milă, până când ajungeau cam la o treime din drumul spre această catedrală înclinată, care se scufundă treptat, deoarece cea mai mare parte a regiunii centrale a Mexicului se scufundă odată cu ea și era deja vizibil cât de înclinată și strâmbă era, iar ei credeau că acesta era edificiul în care însăși Maria apăruse într-una dintre presupusele ei apariții și credeau că ar putea intra în Cerul lui Dumnezeu târându-se în genunchi un sfert de milă sau mai mult, până când sângerau peste măsură, femei cu copii și tot felul de oameni mergeau în acel pelerinaj. Intrau apoi într-un astfel de loc pentru a aprinde nenumărate lumânări pentru a încerca să-i ajute pe oamenii să iasă din purgatoriu, pe cei care nu se târâseră suficient de departe. Este foarte dificil pentru om să înțeleagă că nu se răscumpără pe sine prin propriile fapte.

Așadar, Pavel insistă asupra acestui punct în capitolul 4, folosind o ilustrație din viața lui Avraam. El este modelul clasic de mântuire prin har, prin credință. Și v-am sugerat că există trei moduri de accentuare în acest capitol. Se suprapun foarte mult și nu sunt clar definite. Dar în primele opt versete, el pare să sublinieze faptul că Avraam a fost mântuit prin credință, nu prin fapte, de la versetul 9 la 17, el a fost îndreptățit prin har, nu prin lege, și apoi de la versetul 18 la 25, prin putere divină, nu prin efort omenesc. Și astfel, el împletește aceste idei, spunând aceleași lucruri din unghiuri diferite și lărgindu-ne înțelegerea în același timp.

Acum, am analizat deja primele 8 versete și am subliniat în ultimele săptămâni că Avraam a fost îndreptățit prin credință, nu prin fapte. Cheia este că Dumnezeu îi îndreptățește pe cei neevlavioși și acesta este singurul fel de oameni pe care îi îndreptățește El, pentru că acesta este singurul fel de oameni care există. Dacă un om nu ajunge s[ se confrunte cu lipsa de evlavie din viața lui, nu va veni niciodată la un mântuitor. Deci, Dumnezeu se ocupă doar de îndreptățirea celor neevlavioși.

Acum când ajungem la versetul 9, ajungem la a doua secțiune a capitolului, în care Pavel ne spune că Avraam a fost îndreptățit prin har, nu prin Lege. După cum am mai spus, aceste idei se întrepătrund și se suprapun. Dar, versetul 16 constituie cheia pasajului, așa că uitați-vă la el, chiar dacă în seara aceasta nu vom ajunge la el. În versetul 16, el spune: „De aceea, este prin credință (adică mântuirea), pentru ca să fie prin har”, și ne putem opri chiar aici.

Această afirmație sintetizează raționamentul său din versetele 9 până la 16 și 17. Totul vine prin credință, pentru ca totul să fie prin har. Dumnezeu ne mântuiește pentru a-Și preamări harul, aceasta este ideea centrală a textului. Este exact ceea ce le-a spus și efesenilor: „căci prin har ați fost mântuiți, prin credință, și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu, nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”. Dumnezeu a mântuit întotdeauna oamenii prin har. Încă din Geneza 6:8 citim că Noe a găsit har înaintea lui Dumnezeu, iar în versetul 3 al capitolului 4, vedem că Avraam L-a crezut pe Dumnezeu, și neprihănirea i-a fost pusă în cont, chiar dacă era nevrednic, pe baza credinței sale. Dumnezeu a făcut asta atunci când el a răspuns prin credință. Așadar, Dumnezeu este un Dumnezeu al harului măreț și El mântuiește pe baza propriei Sale favori oferite gratuit unor păcătoși nevrednici. Asta este ceea ce este harul, favoare gratuită față de păcătoși nevrednici. Și astfel suntem mântuiți în modul acesta. Situația seamănă mult cu cea a lui Osea și a lui Gomera. Osea merge să o recâștige pe soția sa adulteră, ajungând să o răscumpere ca pe o bucată de carne în piața unde fusese scoasă la vânzare, goală ca o prostituată, iertând-o pentru tot și luând-o înapoi la sine. Este marele har al lui Dumnezeu. Este ceea ce l-a nemulțumit pe Iona. Când Dumnezeu l-a trimis pe Iona la Ninive și tot orașul s-a pocăit, el a spus: „de aceea nu am vrut să vin, Doamne. Pentru că știam că ești un Dumnezeu al harului și că îi vei ierta pe toți acei păgâni”. Dumnezeu este un Dumnezeu al harului.

Așadar, mântuirea este o chestiune a harului lui Dumnezeu, nu o chestiune de a respecta anumite rânduieli și legi, și de a dobândi neprihănirea prin propriile eforturi.

Acum, Avraam devine pentru noi o ilustrație excelentă a acestui lucru. Ați putea rezuma într-un fel spunând asta: dacă cel mai mare om din vechea dispensație (iar în mentalitatea iudaică ar fi Avraam), dacă cel mai mare om din vechea dispensație a trebuit să renunțe la faptele lui, să renunțe la păzirea Legii ca o cale de a fi îndreptățit înaintea lui Dumnezeu, și dacă cel mai mare om din vechea dispensație a trebuit să fie mântuit prin har, ca un păcătos lipsit de evlavie, atunci justificarea prin respectarea Legii trebuie să fie imposibilă pentru toți ceilalți oameni, care sunt mai prejos decât el. Și niciun evreu nu s-ar considera egalul sau superiorul lui Avraam. Dacă Avraam a trebuit să fie mântuit ca un păcătos lipsit de evlavie, prin bunăvoința gratuită a lui Dumnezeu, atunci acesta este modul în care trebuie să fie mântuit orice alt om.

Așadar, am văzut în primele opt versete că oamenii nu sunt mântuiți prin faptele lor, sub nicio formă. Ei sunt mântuiți prin credință, iar aici învățăm că acest lucru se întâmplă prin harul lui Dumnezeu care se extinde până la ei. Ei bine, ideea că Avraam nu a fost mântuit prin fapte ridică o întrebare foarte importantă în mintea evreilor. Priviți înapoi la capitolul 3, versetul 1, și veți vedea că această întrebare este introdusă prima dată acolo: „Care este, deci, întâietatea iudeului?” În capitolul 2, Pavel îi condamnă, de fapt, pe toți, fie evreu, fie cel dintre neamuri. În capitolul 1, el desființează întreaga lume păgână. În capitolul 2, se ocupă de evrei și spune că, indiferent dacă ai Legea sau nu o ai, te afli în aceeași situație. Astfel, în capitolul 3, versetul 1, el întreabă: „Care este, deci întâietatea iudeului?” Și apoi urmează întrebarea: „sau care este folosul tăierii împrejur?”

Ei au adus în discuție asta deoarece, credeți-mă, oameni buni, din punct de vedere istoric, aceasta era problema majoră cu acești oameni: tăierea împrejur. Acesta era semnul prin care se identificau. Și, de fapt, ei pun întrebarea, iat-o. Ce rol… o întrebare teologică foarte importantă. Ce rol joacă ritualurile și ceremoniile religioase în mântuire? O idee foarte importantă. Aceasta este, de fapt, întrebarea. Așadar, tăierea împrejur devine subiectul principal în versetele 9 și apoi în următoarele, deoarece Pavel trebuie să abordeze această problemă. Este întrebarea lor. Vor spune: „uite, dacă susții că nu ești mântuit prin fapte, atunci de ce ne-a cerut Dumnezeu să ne tăiem împrejur? Adică, dacă ești mântuit prin credință, de ce ne-a cerut Dumnezeu să ne tăiem împrejur? Care este semnificația tăierii împrejur?” Ce valabilitate are? Care este rostul ei dacă nu ne garantează intrarea în legământul lui Dumnezeu? Acum vedeți, ei credeau că atunci când un copil de parte bărbătească era tăiat împrejur acest lucru îl introducea în legământ. Ei credeau, chiar credeau cu tărie că oamenii erau îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu prin tăierea împrejur, prin apartenența lor la poporul evreu; considerau că acel act chirurgical făcut asupra unui băiețel de opt zile îi asigura acelui copil neprihănirea. De fapt, în Cartea Jubileelor ​​există un pasaj foarte interesant. Aceasta este o carte necanonică, sau nebiblică, dar ne oferă o perspectivă valoroasă asupra modului lor de gândire din punct de vedere istoric. Iată ce spune: „această lege este valabilă pentru toate generațiile, pentru totdeauna; nu există o altă vreme pentru tăierea împrejur și nu se poate depăși cu nicio zi peste cele opt zile, căci este o rânduială veșnică, stabilită și scrisă pe tablele cerești.” Cu alte cuvinte, nu o poți schimba: este vorba despre a opta zi și nu există nicio posibilitate de a înlocui ziua respectivă din vreun motiv, de a mai adăuga o zi sau orice altceva.

„Și oricine se naște, dar nu are prepuțul tăiat în a opta zi, nu aparține copiilor legământului pe care Domnul l-a încheiat cu Avraam, ci aparține fiilor pieirii, nu poartă niciun semn că ar fi al Domnului, ci este sortit distrugerii și uciderii, urmând să fie stârpit de pe fața pământului, căci a încălcat legământul Domnului, Dumnezeului nostru. Și acum îți vestesc că fiii lui Israel nu vor rămâne credincioși acestei rânduieli și nu-și vor tăia împrejur fiii potrivit cu tot ceea ce este scris în lege. Căci vor neglija tăierea împrejur a fiilor lor, iar toți aceștia, fii ai lui Belial (sau ai lui Satan) își vor lăsa fiii netăiați împrejur, așa cum s-au născut; și va veni o mare mânie a Domnului asupra fiilor lui Israel pentru că au părăsit legământul Său, s-au abătut de la cuvântul Său, L-au stârnit și L-au hulit, neîmplinind rânduiala acestei legi; căci își tratează mădularele trupului asemenea neamurilor păgâne, astfel încât vor fi înlăturați și stârpiți din țară. Și nu va exista nicio iertare, nicio izbăvire pentru ei, astfel încât să beneficieze de iertare și de eliberare de tot păcatul acestei greșeli, pentru totdeauna.”

Cu alte cuvinte, dacă faci asta, ești înăuntru, dacă nu, rămâi pentru totdeauna în afara mântuirii. În esență, aceasta era învățătura lor. De fapt, se spunea că un israelit care practica idolatria în timpul vieții trebuia să scape de tăierea împrejur, oricum s-ar putea realiza acest lucru, înainte de a putea intra în Gheena. Astfel, unui israelit idolatru tăiat împrejur îi era „anulată tăierea împrejur” printr-un act divin înainte de a ajunge în iad. Ei credeau că circumcizia era calea de intrare în legământ. Mântuirea era conferită prin acel act de ascultare. Acest lucru este indicat, de altfel, în Geneza 17:9-14: Dumnezeu a spus: „să-i luați pe acești copii de parte bărbătească și să-i circumcideți în a opta zi”, iar ei credeau că tocmai prin acest act se dobândea mântuirea.

De exemplu, consultând diverse surse iudaice, am găsit următoarele afirmații:

„Rabinii noștri au spus că niciun bărbat circumcis nu va vedea vreodată iadul.”

Un alt rabin a învățat că „circumcizia salvează de iad”. În Midraș se spune: „Dumnezeu S-a jurat lui Avraam că niciun om circumcis nu va fi trimis vreodată în iad.”

În „Akedath Yitzhak”, o altă scriere care conține învățăturile lor, se spune că Avraam stă în fața porții iadului și nu permite niciunui israelit circumcis să intre acolo.

Cu alte cuvinte, dacă ești circumcis, totul e rezolvat. Ești salvat de iad, ai scăpat.

Ei bine, când ajungeți în Noul Testament, asta a fost o problemă majoră. Priviți la Fapte 15 pentru un moment, și Pavel s-a confruntat destul de des cu această chestiune a circumciziei. În Fapte 15 versetul 1, se întrunește conciliul de la Ierusalim, primul conciliu al bisericii, pentru a încerca să rezolve această problemă, întrucât era o chestiune de o importanță majoră. „câțiva oameni veniți din Iudeea îi învățau pe frați.” Cu alte cuvinte, ei veneau în aceste comunități creștine și le spuneau: „dacă nu sunteți tăiați împrejur după obiceiul lui Moise, nu puteți fi mântuiți”. Vă este clară situația? Ei credeau într-o mântuire prin intervenție chirurgicală, mântuire prin tăierea împrejur. Problema a devenit atât de serioasă, încât, în timp ce biserica primară propovăduia mântuirea prin har, prin credință, apăreau cei cunoscuți drept iudaizatori. Aceștia încercau să impună celor care Îl primiseră deja pe Cristos ideea că nu pot fi mântuiți dacă nu sunt tăiați împrejur. Vedeți voi, ei considerau că acesta era primul act de ascultare de Lege prin care omul era mântuit în cadrul sistemului bazat pe fapte.

Ei bine, apostolul Pavel provenea din acest mediu. A existat o vreme când se lăuda cu acest lucru. În Filipeni 3:4, el spune: „Dacă cineva crede că se poate încrede în firea pământească, eu am și mai mult”. „Am fost tăiat împrejur a opta zi”, și continuă să enumere și celelalte lucruri. Avea, așadar, toate „acreditările” necesare, avea tăierea împrejur. Ani la rând, a considerat că acest lucru îi oferea siguranța mântuirii. Însă, în același capitol, la versetul 2, el spune: „păziți-vă de câinii aceia”, adică feriți-vă de cei care umblă pretutindeni spunând că nu poți fi mântuit dacă nu ești tăiat împrejur. Iudaizatorii care pretindeau că sunt creștini îi hărțuiau constant pe Pavel și pe membrii bisericii primare, încercând să-i oblige pe creștinii dintre neamuri să se taie împrejur. Ei susțineau că simpla credință nu este suficientă pentru mântuire și că, fără tăierea împrejur, nu poți intra în Împărăția lui Dumnezeu.

Pavel avertizează cu privire la acest lucru în Galateni capitolul 5 așadar haideți să ne uităm la acest pasaj pentru o clipă. Vom construi totul pas cu pas, ne vom întoarce la epistola către Romani, iar toate aceste idei se vor așeza în fața voastră și veți înțelege încotro mă îndrept. Așadar, Galateni capitolul 5, în primul verset găsim una dintre marile afirmații ale Noului Testament. O cunoașteți deja, dar sper că acum veți înțelege mai bine originea și contextul ei. Spune astfel, și vă voi citi traducerea corectă, cred că versiunea NAS (New American Standard) o redă cel mai bine acest pasaj: „Pentru libertate ne-a eliberat Cristos. Așadar, rămâneți neclintiți și nu vă lăsați prinși din nou sub jugul robiei.” Cu alte cuvinte, ați fost eliberați în Cristos; nu vă întoarceți iarăși la sistemul legalist.

La ce te referi, Pavel? Versetul 2: „eu, Pavel, vă spun că, dacă vă veți (Ce?) tăia împrejur…” Vedeți voi, acesta era semnul distinctiv al sistemului legalist. Dacă faceți asta, știți ce se va întâmpla? În primul rând, „Cristos nu vă va fi (Ce?) de niciun folos.” ​​Ascultați vă rog, dacă puteți fi mântuiți prin circumcizie, atunci la ce mai folosește Cristos, nu-i așa? Dacă puteți fi mântuiți printr-o intervenție chirurgicală, nu mai aveți nevoie de El. Versetul 3: „Și mărturisesc iarăși încă odată oricărui om care primește tăierea împrejur, că este dator să împlinească toată Legea.” Ei bine, iată un al doilea rezultat.

Rezultatul numărul unu: dacă alegi să fii tăiat împrejur și crezi că ești mântuit prin această tăiere împrejur, prin acel sistem bazat pe fapte; ai anulat lucrarea lui Cristos. Numărul doi, iată ce altceva ai făcut. Te-ai pus sub autoritatea Legii, iar dacă vrei să fii îndreptățit prin Lege, cât de mult din ea trebuie să respecți? Toată legea. Așadar, ai ajuns dator să împlinești întreaga Lege.

Versetul 4: „voi, care voiți să fiți socotiți neprihăniți prin Lege, v-ați despărțit de Cristos, ați căzut din har.” Ce vrea el să spună prin asta? Te-ai îndepărtat de principiul mântuirii prin har. Ai acceptat un principiu bazat pe Lege, un standard de îndreptățire prin fapte, și ai abandonat principiul harului. Totodată, ai pierdut adevărata neprihănire.

Concluzia este prezentată în versetul 6: „căci în Isus Cristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preț, ci (Ce?) credința…”. Înțelegeți ideea? Nu contează dacă ești tăiat împrejur sau dacă nu ești tăiat împrejur esențială este credința care lucrează prin dragoste. Adică o lucrare care izvorăște din inimă. Și le spune în versetul 7: „voi alergați bine; cine v-a dat peste cap? Cine v-a zăpăcit cu asta?” Și, desigur, era vorba despre iudaizatori.

De altfel, are un cuvânt pentru ei, apropo, în versetul 12: „și schilodească-se odată cei ce vă tulbură!” Este o afirmație destul de tranșantă, nu-i așa? Cei care vor să scoată cuțitul și să vă taie împrejur, tare mult aș vrea ca ei să fie tăiați. Vă întrebați ce vrea să spună? Este foarte interesant. Galatia se afla lângă Frigia sau mai exact în zona Frigiei. Galatia era o regiune, iar Frigia, o altă regiune. Iar cultul dominant acolo era cel al zeiței Cybele, C-y-b-e-l-e. Preoții lui Cybele aveau obiceiul de a se castra, erau cu toții eunuci din cauza acestui act de automutilare, actul castrării. Așadar, Pavel spune: dacă tot vreți să fiți păgâni, de ce să nu fiți păgâni până la capăt? Nu vă limitați la circumcizie; mergeți mai departe și castrați-vă. Adică, dacă tot vreți să fiți păgâni, măcar mergeți până la capăt. Dacă mântuirea este prin fapte, aceasta este o perspectivă păgână; mergeți până la capăt.

Uitați-vă la sfârșitul capitolului 6, versetul 12: „toţi cei ce umblă după plăcerea oamenilor vă silesc să primiţi tăierea împrejur numai ca să nu sufere ei prigonire pentru crucea lui Cristos.” Este vorba despre cei care vor să-și etaleze propria neprihănire, să epateze din punct de vedere spiritual. De altfel, ei vor și să evite persecuția. La sfârșitul versetului 12 se spune că acești pretinși creștini nu vor să fie persecutați de prietenii lor evrei, de aceea recurg la acest gest, pentru a evita suferința prigonirii din pricina crucii lui Cristos.

Și versetul 13: „căci nici ei, care au primit tăierea împrejur, nu păzesc Legea, ci voiesc doar ca voi să primiţi tăierea împrejur, pentru ca să se laude ei cu trupul vostru. Nici chiar cei ce se taie împrejur nu păzesc Legea, ci vor să vă tăiați împrejur ca să se laude cu trupul vostru.” Acest lucru le maschează, într-un fel, adevărata stare de păcat.

Așadar, puteți vedea din ceea ce a spus Pavel în epistola către Filipeni, din ce a spus Pavel în Galateni, precum și revenind acum la Romani capitolul 4, că această circumcizie era o problemă majoră, de importanță majoră. Pavel este nevoit să abordeze această chestiune. El îl folosește pe Avraam ca armă a lui, întrucât, în acel moment le dă o lovitură decisivă celor care susțineau mântuirea prin respectarea unor ritualuri. De fapt, știți ce susțineau iudeii? Ei afirmau că, atunci când Avraam a fost tăiat împrejur, Însuși Dumnezeu a săvârșit acest act. Și tăierea împrejur a lui Avraam a devenit modelul pentru toți ceilalți evrei. Ei se raportau la Avraam ca la sursa ideii de mântuire prin tăierea împrejur. Datorită capitolului 17 din Geneza, acest act trebuie împlinit, iar Avraam fusese tăiat împrejur.

Însă Pavel întoarce acest argument împotriva lor și îl folosește pentru a demonstra exact contrariul.

Poate vă întrebați: „John, ce relevanță au toate acestea pentru noi? Adică, circumcizia este astăzi o chestiune pur medicală. Tu pur și simplu… Este un lucru destul de normal să faci asta astăzi. Dar vreau să spun, asta nu mai are… Noi nu mai facem asta, nu suntem Israel. Care este, așadar, relevanța acestui lucru?”

Ascultați cu mare atenție. Mulți oameni astăzi își bazează salvarea de focul veșnic al iadului pe un botez primit în pruncie, pe o confirmare, pe un botez la vârsta adultă, sau pe participarea la Cina Domnului sau pe vreun ritual sau ceremonie religioasă. Există mulți oameni în societatea noastră care se numesc creștini, unii chiar se declară evanghelici, și care cred cu tărie că copiii lor sunt asigurați pentru veșnicie în cadrul legământului, prin botezul administrat în pruncie. Mulți își pun nădejdea în astfel de ritualuri religioase, deși nu este vorba despre circumcizie, perspectiva de fond rămâne aceeași. Există o paralelă între ele. Permiteți-mi să vă ofer o ilustrație clasică.

Cel mai rău exemplu în acest sens este Biserica Romano-Catolică. Ea constituie sursa tuturor acestor concepte în teologia noastră contemporană. În cadrul Bisericii Romano-Catolice, și eu… Toate informațiile pe care vi le voi prezenta provin din cartea lui Ludwig Ott dogma catolică. Nu dintr-un manual creștin oarecare despre romano-catolicism, ci din propria lor teologie, pe care am citit-o de-a lungul anilor cu mare interes, Fundamentals of Catholic Dogma (Bazele dogmei catolice) de Ludwig Ott. Și el practic sintetizează și clasifică ideile lui Toma de Aquino, care este teologul fundamental din spatele catolicismului.

Ei au în cadrul Bisercii Catolice lucruri care sunt numite „sacramente”. Ați auzit de sacramente? Ei bine, un sacrament poate fi definit astfel: este un lucru perceptibil pentru simțuri. Adică este ceva tangibil, ceva vizibil, ceva ce poți atinge și simți, ceva real, nu ceva efemer sau eteric, ci ceva perceptibil pentru simțuri, care, pe baza instituirii divine, deoarece Dumnezeu a stabilit astfel, deține puterea de a produce și de a arăta sfințenia și neprihănirea.

Înțelegeți ce înseamnă acest lucru? Sacramentele sunt elemente perceptibile care conferă neprihănire, ele transmit neprihănire. Ele transmit har. Ele îi fac sfinți pe oameni. Așadar, ori de câte ori auzi despre sacramentele catolice, despre asta vorbesc, vorbesc despre un fel de chestie perceptibilă prin simțuri care conferă neprihănire și sfințenie unei persoane.

Spre exemplu, permiteți-mi să vă citesc câteva citate: „sacramentele conferă harul în mod nemijlocit unei persoane, fără medierea credinței”. Cu alte cuvinte, dacă ți se administrează un sacrament, primești imediat har și neprihănire, indiferent dacă ai credință sau nu.

De asemenea, se spune: „Toate sacramentele Noului Legământ conferă har sfințitor celor care le primesc. Ritualurile sacramentale conferă regenerare, iertare, Duh Sfânt și viață veșnică”. Acum știți de ce participă catolicii la mesă? Știți de ce doresc ei ungerea bolnavilor? Știți de ce practică penitența și spovedania? Știți de ce doresc botezul copiilor? Pentru că acestea conferă regenerare, iertare, Duh Sfânt și viață veșnică, indiferent dacă există sau nu o mediere prin credință.

„Pentru administrarea acestor haruri”, citând în continuare din Ott, „este necesar ca cel care administrează sacramentul să îndeplinească semnul sacramental în modul cuvenit.” Cu alte cuvinte, problema nu ține de inima individului, ci de modul în care se săvârșește sacramentul. Mai mult, „nici credința ortodoxă, nici vrednicia morală nu sunt necesare pentru validitatea sacramentului din partea celui care îl primește.” Altfel spus, devii neprihănit indiferent dacă îți pasă sau nu.

Acum haideți să vorbim despre sacramente. Primul dintre ele ar fi botezul. „Botezul conferă harul îndreptățirii.” Cum ești îndreptățit în Biserica Romano-Catolică? Prin a fi botezat. Când ești botezat? Ca bebeluș. Așadar, ești îndreptățit încă din pruncie. Conciliul de la Trent a emis un decret cu privire la păcatul strămoșesc, care spune următoarele: „Dacă cineva neagă faptul că, prin harul Domnului nostru Isus Cristos conferit la botez, vina păcatului strămoșesc este iertată, sau susține că nu este înlăturat tot ceea ce are natura adevărată și proprie a păcatului, să fie anatema.” Am încheiat citatul. Cu alte cuvinte, dacă negi faptul că botezul pruncilor înlătură vina păcatului strămoșesc, ești blestemat.

Mai mult, în „Epistola lui Barnaba” care reflectă, de asemenea, teologia catolică se spune: „coborâm în apă plini de păcate și de necurăție și ieșim din ea purtând roade, având în inimă frica de Dumnezeu, iar în duh, nădejdea în Domnul Isus.”

O altă afirmație: „Conform Sfintelor Scripturi, botezul are puterea atât de a eradica păcatul, cât și de a realiza sfințirea lăuntrică.” Iar când spun „botez”, se referă la H₂O. Există o secțiune întreagă în această teologie dedicată faptului că materia folosită pentru botez trebuie să fie apă adevărată și naturală. Ei o sfințesc, dar este H₂O.

Mai mult, spune: „Botezul aduce iertarea întregii pedepse pentru păcat, atât a celei veșnice, cât și a celei temporale. Botezul este necesar pentru mântuirea tuturor oamenilor, fără excepție.”

Acum ei au și o altă taină, numită confirmare. Botezul copiilor mici are loc la o vârstă fragedă. Apoi, la vârsta de 12 ani sau în jurul acestei vârste, are loc confirmarea. Și ei cred că confirmarea este timpul care prin acel sacrament Duhul Sfânt este revărsat în plinătatea lui asupra persoanei. Confirmarea sporește harul sfințitor. „O persoană botezată poate dobândi mântuirea veșnică”. Rețineți cuvântul „dobândi” „chiar și fără confirmare.” Așadar, ei cred că poți fi mântuit fără a fi avut vreodată confirmarea și fără să fi primit revărsarea plinătății Duhului.

Mai există încă una: Euharistia, sau mesa, sacramentul împărtășirii cu pâinea și paharul Domnului. În carte se spune: „Principalul beneficiu al Euharistiei este unirea intrinsecă a celui care o primește cu Cristos.” De aceea, când mergi într-o țară catolică din altă parte a lumii, nu îi întrebi pe oameni: „L-ați primit pe Cristos?” Orice catolic căruia îi pui această întrebare va răspunde: „Da”. Pentru că, de fiecare dată când merg și iau mesa, ei Îl primesc pe Cristos. Nu le poți pune acea întrebare. Trebuie să-i întrebi: „Dacă mori și ajungi în Cer…” Dacă cineva te-ar întreba: „Ce drept ai să intri în Cerul Meu veșnic? Care este răspunsul tău?” Nu-i poți întreba dacă L-au primit pe Cristos, deoarece ei cred că, prin Mesă și primirea Euharistiei, intră într-o unire intrinsecă cu Cristos. Spune: „Ca hrană pentru suflet, ea păstrează și sporește viața supranaturală a sufletului, curăță de păcatele veniale și de pedepsele temporale datorate păcatului, sporește viața harului și este necesară pentru mântuire.”

Apoi poți studia penitența, care este un alt sacrament. Puteți studia ordinele sfinte. Puteți studia căsătoria. Puteți studia ungerea bolnavilor. Toate transmit, în esență, același lucru. Ele spun că, prin ceremonii, ritualuri și anumite rânduieli prescrise și săvârșite exact așa cum cere tradiția, îi asiguri cuiva răscumpărarea, mântuirea, neprihănirea, harul și sfințenia. Iar acest lucru nu diferă cu nimic de ceea ce auzim și vedem atunci când studiem perspectiva iudaică asupra tăierii împrejur. Și aici este punctul în care această perspectivă se leagă de ceea ce învățăm noi aici.

Așadar, Pavel abordează o perspectivă mult mai amplă decât am putea înțelege la prima vedere. El tratează problema conform căreia ritualurile și ceremoniile religioase nu îndreptățesc și când spune acest lucru, el vorbește și pentru vremea noastră. El arată că aceasta este religia realizărilor umane și neagă harul. Neagă harul cu desăvârșire.

Acum haideți să vedem cum anume. Să analizăm versetul 9: „fericirea aceasta este numai pentru cei tăiați împrejur sau și și pentru cei netăiați împrejur? Căci zicem că lui Avraam credința i-a fost socotită ca neprihănire.” Vă amintiți despre ce fericire este vorba? Despre fericirea descrisă în versetele 6 la 8: „ferice de omul pe care Dumnezeu îl socotește neprihănit. Ferice de cei ale căror fărădelegi sunt iertate și ale căror păcate sunt acoperite. Ferice de omul căruia Domnul nu-i ține în seamă nelegiuirea.”

Cui îi este destinată această fericire? Dacă Dumnezeu urmează să ierte și să atribuie neprihănirea, dacă El urmează să dea neprihănirea oamenilor fără a-i pune să plătească pentru păcatele lor, cine sunt cei care vor primi această neprihănire? „Oare fericirea aceasta este numai pentru cei tăiați împrejur?” Și care ar fi răspunsul iudeilor? Care ar fi acela? „Da, da.” Iudeul trebuie să spună da. Nicio persoană netăiată împrejur nu ar putea pretinde vreodată că are parte de legământul lui Dumnezeu. Știți că până și prozeliții care se tăiau împrejur atunci când se alipeau de Israel, chiar și după circumcizie nu puteau spune niciodată „Tatăl nostru”? Ei trebuiau să spună întotdeauna: „Tatăl vostru, Avraam”. Așadar, dacă admitem pe baza sfârșitului versetului 9 că credința i-a fost socotită lui Avraam ca neprihănire și că Dumnezeu îi binecuvântează pe cei care cred asemenea lui Avraam, se aplică acest lucru tuturor sau doar celor tăiați împrejur?

Cu alte cuvinte, el spune - și este un argument remarcabil: „Dacă recunoașteți că Avraam a fost îndreptățit prin credință.” Și nu puteți recunoaște altceva, având în vedere primele opt versete. Dar dacă recunoașteți asta, să zicem că spuneți: „Bine, a fost îndreptățit, în regulă, a fost îndreptățit prin credință,” atunci „această îndreptățire este acordată și celor tăiați împrejur și celor netăiați împrejur? Iar iudeul va spune în continuare: „Ei bine, chiar dacă admit că Avraam a fost mântuit prin credință, acest lucru a fost posibil doar pentru că era tăiat împrejur. Niciun om netăiat împrejur nu ar fi putut vreodată, sub nicio formă, să intre în legământ cu Dumnezeu”.

Acum, aceasta este tipic Bisericii Romano-Catolice de astăzi. De fapt, este tipic chiar și pentru multe biserici protestante. Unii dintre voi, venind dintr-un mediu luteran, sau dintr-o biserică creștină oarecare, ori chiar dintr-un mediu baptist, s-ar putea să fi simțit că mântuirea era identificată cu botezul, sau confirmarea sau cu altceva de acest gen.

Așadar, Pavel se confruntă cu un hibrid neevlavios și nebiblic, iar abordarea sa este magistrală. Este cu adevărat magistrală. El pune întrebarea cheie în versetul 9. Acum priviți cum răspunde la aceasta în versetul 10; devine fascinant. Vorbim despre Avraam, așa că el spune: „Bine, dacă afirmăm că credința i-a fost socotită lui Avraam ca neprihănire, cum anume i-a fost socotită? Când i-a fost socotită credința ca neprihănire, conform cu Geneza 15:6, „el L-a crezut pe Dumnezeu și acest lucru i-a fost socotit ca neprihănire”. Când s-a întâmplat acest lucru era el tăiat împrejur sau era netăiat împrejur? Ei bine, aceasta este întrebarea, nu-i așa? Pentru că, dacă Avraam era netăiat împrejur atunci când Dumnezeu i-a atribuit neprihănirea, atunci ghiciți ce? Nu trebuie să fii tăiat împrejur pentru a primi neprihănirea oferită de Dumnezeu, nu-i așa? Nu trebuie să fii tăiat împrejur pentru a fi iertat. Așadar, el pune o întrebare foarte simplă. Era el tăiat împrejur atunci când i s-a acordat neprihănirea? Sau era netăiat împrejur? Și răspunde la întrebarea aceasta în versetul 10: „Nu în starea de tăiat împrejur, ci în cea de netăiat împrejur”.

Vreți o veste bună, oameni buni? Avraam era necircumcis când a fost socotit neprihănit. Asta echivalează cu a spune că era nebotezat. Era neceremonizat. Era nesanforizat. Era ne-orice-izat. Și ați putea întreba: „Ei bine, de unde știi asta?” Cronologia o dovedește. Ascultați cu mare atenție. Știți ce vârstă avea Avraam când a fost tăiat împrejur? Nouăzeci și nouă de ani. Cam dureros când te gândești, nu-i așa? Văd că unii dintre voi vă scărpinați în cap la auzul acestui lucru. În aceeași zi în care Avraam a fost tăiat împrejur, potrivit cu Geneza 17:25, a fost tăiat împrejur și Ismael. Iar textul ne spune că Ismael avea atunci 13 ani. Când Dumnezeu a încheiat legământul Său cu Avraam, iar Avraam a crezut, eveniment relatat în Geneza 15, Ismael nici nu se născuse încă. Așadar, în cel mai bun caz, Avraam a rămas netăiat împrejur timp de 14 ani după ce fusese declarat neprihănit. Acesta este un aspect important.

Între momentul în care Dumnezeu a spus despre acel om: „El crede în Mine, el este neprihănit”, și momentul în care a fost tăiat împrejur, au trecut cel puțin 14 ani. Așadar, vă pot spune că binecuvântarea iertării și binecuvântarea neprihănirii i-au fost acordate unuia dintre neamuri netăiat împrejur, provenit dintr-un mediu idolatru. Și a rămas netăiat împrejur timp de 14 ani. Voi întrebați: „De ce a îngăduit Dumnezeu să aștepte atât de mult?” Personal cred că pentru ca Pavel să poată spune exact acest lucru și să pună capăt haosului și confuziei. Tăierea împrejur nu avea nicio legătură cu asta. Avraam a fost socotit neprihănit în cadrul legământului înainte de a fi tăiat împrejur. Ismael a fost tăiat împrejur, dar nu a făcut niciodată parte din legământ. Prin urmare, tăierea împrejur nici măcar nu este o problemă în ceea ce privește relația de legământ sau în ceea ce privește neprihănirea. Și pot să extrapolez de aici și să spun că niciun ritual religios și nicio ceremonie religioasă nu conferă vreodată vreo neprihănire cuiva. Este numai harul lui Dumnezeu, prin intermediul credinței care primește.

Poate spui: „Ei bine, asta e grozav, e clar”, sper eu. Dar, dacă ești ca mine, îți apare imediat o întrebare: De ce, atunci, să ai (Ce?) tăiere împrejur? Care este rolul ei? Aceeași întrebare mi-am pus-o și eu. Iar citind versetul 11, văd că Pavel răspunde exact la această întrebare. De ce să o ai? „El, a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri pe care o căpătase prin credință când era netăiat împrejur”. Acum opriți-vă acolo pentru un minut.

Pavel chiar răspunde la această întrebare. Dacă tăierea împrejur nu conferă neprihănire, de ce a făcut Dumnezeu atâta caz cu ea? De ce a spus, în Geneza 17, că trebuie să se facă acest lucru și că este o lege obligatorie? De ce? Pentru că este un semn și o pecete a neprihănirii primite prin credință pe care el o avea încă înainte de a fi tăiat împrejur. Gândiți-vă puțin împreună cu mine acum. Cei care ați ațipit, e timpul să vă treziți, pentru că trebuie să gândim limpede asupra acestui lucru. Sunt atât de multe aspecte. Îmi trec prin minte diverse moduri de a vă transmite acest lucru. Haideți să urmărim cu mare atenție. Tăierea împrejur nu este realitatea în sine. Este un semn, nu-i așa? Și există o diferență între un semn și realitatea pe care o reprezintă. Dacă mergi cu mașina spre Los Angeles și vezi un indicator pe care scrie „Los Angeles” și o săgeată, nu te urci pe indicator și spui: „Am ajuns!” Indicatorul reflectă o altă realitate, îți arată o direcție. Simbolizează ceva. Te îndreaptă spre ceva. Nu trebuie confundat cu lucrul spre care indică. Un semn este simbolul a altceva, el indică spre altceva. Circumcizia era un semn pentru ceva anume.

Așadar, despre ce era vorba? În primul rând, era semnul poporului fizic al lui Dumnezeu. Era un semn de identificare rasială. Nu există nicio îndoială în această privință; Era, într-adevăr, o identificare rasială. Era o modalitate prin care o persoană putea fi recunoscută, în acele vremuri, drept urmaș al lui Avraam, drept iudeu. Și era o identificare minunată, pe care nimeni nu i-ar fi contestat-o unui iudeu. De altfel, în capitolul 16 din Faptele Apostolilor, când Pavel l-a întâlnit pe Timotei care, la acea vreme, trecuse fără îndoială de vârsta copilăriei, fiind deja adolescent, ce a făcut Pavel? L-a tăiat împrejur, deoarece acest lucru îi oferea acces în misiunea sa în rândul iudeilor. De ce? Pentru că aceștia îl acceptau ca fiind unul de-al lor din punct de vedere rasial. Așadar, purta acel… acel semn al poporului fizic al lui Dumnezeu.

În al doilea rând, este un semn al legământului lui Dumnezeu. Nu există nicio îndoială că este un semn al legământului lui Dumnezeu. În Vechiul Testament, poporul evreu era tăiat împrejur nu doar pentru a marca faptul că Dumnezeu îi separa ca popor de toate celelalte popoare, ci și pentru a sublinia că Dumnezeu era Dumnezeul lor. Nu voi insista asupra acestui aspect, dar dacă citești capitolul 5 din cartea lui Iosua, vei vedea că Domnul spune: „fă-ți cuțite de piatră și taie-i împrejur pe copiii lui Israel a doua oară”. Și Iosua a făcut cuțite de piatră și i-a tăiat împrejur pe copiii lui Israel. Locul a fost numit „Dealul Prepuțurilor”, iar motivul este următorul: toți bărbații care ieșiseră din Egipt, toți cei apți de luptă muriseră în pustie, și așa mai departe. Toți cei care ieșiseră fuseseră tăiați împrejur pentru ca Dumnezeu să-i marcheze, într-un anumit sens, ca fiind poporul Său, față de care urma să-și împlinească promisiunea. Așadar, există o semnificație pur naționalistă, dar există și semnul care arată că ei sunt poporul legământului.

Însă este vorba despre mai mult decât atât. Este vorba despre un semn spiritual, tocmai asta ne transmite acest verset. Tăierea împrejur este un semn spiritual. Un sigiliu a ce? Este un sigiliu al neprihănirii pe care Avraam a căpătat-o ​​prin credință, pe când era încă netăiat împrejur. De fiecare dată când vezi tăierea împrejur, ar trebui să-ți amintești că Dumnezeu l-a socotit neprihănit pe Avraam prin credință. Te întrebi: „Cum anume îți amintește acest lucru?” Foarte simplu. De fiecare dată când vezi având loc tăierea împrejur, fie ca aceasta să-ți fie un simbol al faptului că ceea ce vezi că se întâmplă în exterior este exact ceea ce Dumnezeu vrea să facă (Unde?) în interior. El vrea să îndepărteze învelișul păcătos. El vrea să curețe totul. Care este de fapt scopul tăierii împrejur? Da, ea are o identificare rasială. Da, are o identificare de legământ. Dar, este mult mai mult decât atât, și Pavel afirmă că scopul ei este acela de a fi o pecete. De altfel, există o nuanță prin care se face diferența între un semn și o pecete. Tăiere împrejur nu este doar un semn, este o pecete. Un semn indică spre ceva, o pecete garantează acel lucru. Când puneau o pecete și o ștampilau constituia o garanție, era autentificarea și promisiunea că Dumnezeu va îndeplini ceea ce a spus.

Așadar, tăierea împrejur spune că Dumnezeu dorește să taie împrejur interiorul, la fel cum vezi la exterior. De fiecare dată când un copil de parte bărbătească este tăiat împrejur, acest act amintește că exact asta vrea Dumnezeu să facă în interior, să îndepărteze prepuțul inimilor. Fiecare tăiere împrejur reprezintă un sigiliu și o garanție că Dumnezeu va împlini acest lucru pentru inima pregătită. Prin urmare, tăierea împrejur a fost instituită de Dumnezeu ca semn purtat de fiecare bărbat evreu, pentru a le reaminti lor și tuturor generațiilor următoare că Dumnezeu dorea și era gata să le taie împrejur inimile.

Vreau să vă prezint pe scurt câteva pasaje, și apoi vom încheia. Deuteronomul, capitolul 30. Aceste pasaje sunt esențiale pentru a ne forma o înțelegere completă cu privire la subiectul nostru. Vedem că ei cunoșteau deja aceste lucruri. Poate vă întrebați: „Stai puțin, John! Toate aceste aspecte legate de simbolistica tăierii împrejur, faptul că ea nu mântuie în mod real, ci era doar un semn al lucrării pe care Dumnezeu voia să o facă în inimă, cum aveau ei să-și dea seama de asta? De unde să știe, dacă a fost nevoie ca Pavel să le explice?”

Ei știau asta din Vechiul Testament. Deuteronomul 30:6 spune: „Domnul, Dumnezeul tău”, ascultați cu atenție, „îți va tăia împrejur inima ta, și inima seminței tale și vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău, ca să trăiești.”

Cu alte cuvinte, Dumnezeu a dorit dintotdeauna să facă acest lucru. Dumnezeu a dorit dintotdeauna să taie împrejur inima. Dumnezeu a dorit dintotdeauna să îndepărteze învelișul care împovăra inima cu păcat. Dumnezeu a dorit dintotdeauna să curețe inima. Ei ar fi putut citi acest lucru chiar în Pentateuhul lor, căci acesta a fost dintotdeauna planul lui Dumnezeu, iar fiecare copil tăiat împrejur trebuia să fie o reamintire a acestui fapt. Este exact ceea ce a spus psalmistul David: „Iată, Tu ceri adevărul să pătrundă în lăuntrul meu, Psalmul 51:6, „înlăuntru”, în străfundurile ființei, în partea ascunsă. Cred că același lucru se regăsește și în mesajul lui Ieremia. Capitolul 4, versetul 3 „căci așa vorbește Domnul către oamenii din Iuda și din Ierusalim: „desțeleniți-vă un ogor nou și nu semănați între spini.” Apoi spune: „tăiați-vă împrejur pentru Domnul, tăiați-vă împrejur inimile oamenii lui Iuda și locuitori ai Ierusalimului.” Asta este Ieremia 4:4. Iar în Ieremia 9:24, „Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere și că Mă cunoaște, că știe că Eu sunt Domnul care fac milă, judecată și dreptate pe pământ! Căci în acestea găsesc plăcere Eu zice Domnul. Iată, vin zilele, zice Domnul când voi pedepsi pe toți cei tăiați împrejur, cu cei care nu sunt tăiați împrejur”.

O, o. Nu vă puteți imagina ce reacție ar avea oamenii la cuvintele profetului. Să te gândești că, deși ești un iudeu tăiat împrejur, vei fi pedepsit împreună cu neamurile netăiate împrejur. Dar El spune: „o voi face, îi voi pedepsi împreună cu Egiptul, cu Iuda, cu Edomul, cu Amonul și cu Moab-ul, toți laolaltă în aceeași pedeapsă, și pe toți cei din colțurile cele mai îndepărtate, cei care locuiesc în pustie, căci toate aceste neamuri sunt netăiate împrejur.” Ascultați bine „și toată casa lui Israel care are inima netăiată împrejur. Este suficient de clar, nu-i așa? Îți pui întrebarea: „oare ar fi trebuit să știe lucrul acesta?” Desigur, desigur, fiecare copil era o mărturie vie că inima trebuia tăiată împrejur.

Vedem acest lucru și astăzi. Când ne împărtășim, când venim la Masa Domnului, oare acest lucru ne mântuiește? Ei bine, știți ce face acest act? El vestește ce? Moartea Domnului Isus. Ce anume arată? Nu ne mântuiește, dar arată că Dumnezeu dorește și este gata să ne mântuiască, nu-i așa? Și arată și demonstrează că noi trebuie să fim mântuiți. Când luăm pâinea și paharul, simbolizăm actul răscumpărător al Domnului Isus Cristos și proclamăm faptul că oamenii au nevoie să fie mântuiți. Și dacă crezi că luând paharul și pâinea ești mântuit, atunci ai făcut exact ceea ce au făcut iudeii cu tăierea împrejur. Și la fel stau lucrurile și în cazul botezului, dacă îl privești în același mod. Ce proclamă botezul? Când scufunzi o persoană în apă și ea iese din apă, ce anume demonstrează asta? Unirea cu moartea lui Cristos și învierea Lui. Acest act nu mântuiește acea persoană. El demonstrează realitatea că acea persoană trebuie să fie mântuită și constituie o dovadă exterioară a unei realități interioare. Tot astfel, Comuniunea este o dovadă exterioară a unei mântuiri interioare. Așa cum botezul nostru proclamă unirea cu Cristos și cu moartea și învierea Sa, iar Comuniunea proclamă participarea noastră la moartea Sa în locul nostru, tot astfel ele devin semne ale unei realități. Tot așa tăierea împrejur era un semn că Dumnezeu dorea să curețe inima prin credință și să atribuie păcătoșilor neprihănirea Sa prin har. Din păcate, însă, iudeii abandonaseră realitatea și rămăseseră doar cu un simbol izolat și deconectat, un simbol care nu însemna nimic.

Acum să revenim rapid la Romani 2:25 și să observăm, dacă vă amintiți cum a rezumat Pavel acest lucru. „Căci tăierea împrejur este de folos dacă împlinești Legea”. Adică, dacă alegi această cale, trebuie să împlinești toată Legea. Dacă începi prin a te tăia împrejur și încerci să obții mântuirea prin fapte, atunci trebuie să respecți Legea în întregime. Sau, dacă încalci Legea, tăierea ta împrejur devine netăiere împrejur instantaneu; nu înseamnă nimic, absolut nimic.

Versetul 28: „Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este iudeu, și tăiere împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne. Ci iudeu este acela care este iudeu înăuntru, și tăiere împrejur este aceea a inimii.” Nimic nou, ăsta este Ieremia. Ăsta este Moise. Este inima pe care o vrea Dumnezeu. Israel a făcut o greșeală pe care oamenii o repetă și astăzi, alegându-l pe Isaac drept model pentru mântuire, în loc să-l aleagă pe Avraam. Și cred că mulți dintre cei pe care i-am putea numi astăzi adepți ai „regenerării prin botez” sau chiar susținători ai pedobaptismului, botezul copiilor mici, se întorc la modelul lui Isaac și repetă greșeala pe care au făcut-o evreii, în loc să urmeze modelul lui Avraam, care a primit neprihănirea separat de botez.

Acum, unii astăzi - și aceasta este o idee foarte răspândită – unii astăzi au echivalat botezul copiilor cu tăierea împrejur. Aceasta este o echivalare destul de ridicolă deoarece perpetuează sacramentalismul, pentru că nu se poate aplica deloc în cazul fetelor, deoarece botezul nu a înlocuit niciodată tăierea împrejur în biserica primară întrucât iudeii le practicau pe amândouă. Iar aceasta este o idee preluată, cred eu, în primul rând, din romano-catolicism, care reprezintă sacramentalismul dus la extrema sa ultimă.

Așadar, tăierea împrejur a lui Avraam nu era altceva decât un simbol exterior al neprihănirii pe care o primise prin credință. Iar acel simbol a fost dus mai departe în generațiile următoare. Prin urmare, a încerca să derivi botezul pruncilor din această practică și să-i atribui o valoare mântuitoare sau de legământ înseamnă să preiei și să perpetuezi aceeași eroare. Nu asta ne învață Scriptura. Nu poți face un act mântuitor dintr-un simbol. Nu poți face un act mântuitor din botez. Nu poți face un act mântuitor din Comuniune. Nu poți face un act mântuitor din tăierea împrejur. Este doar un simbol.

Uitați-vă în Vechiul Testament. Permiteți-mi să vă prezint o mică paralelă interesantă. Tocmai mi-a venit în minte. Paștele, când au ținut masa de Paște i-a mântuit asta? Nu. Ce le transmitea acest lucru? Le spunea că aveau un Dumnezeu care va mântui, nu-i așa? Care era un Dumnezeu care izbăvea. Faptul că țineau Paștele nu îi mântuia, ci le spunea că Dumnezeu era un Dumnezeu care va mântui. Nici tăierea împrejur nu îi mântuia. Ci le amintea că Dumnezeu era un Dumnezeu care va mântui.

Paștele era un act colectiv. Îl sărbătoreau toți împreună. Tăierea împrejur era foarte individuală. Acum văd o paralelă minunată acolo. În biserică, și noi avem două mari rânduieli de aducere aminte. Ei aveau Paștele și tăierea împrejur. Noi avem Comuniunea. Aceasta este colectivă. Botezul, acesta este individual. Astfel, avem o mărturie colectivă că Dumnezeu va mântui. Avem o mărturie individuală că Dumnezeu va mântui, întocmai cum aveau și ei. Paștele are în vedere actul mântuitor, la fel cum Cina Domnului are în vedere actul mântuitor, tăierea împrejur avea în vedere curățirea individului, așa cum botezul are în vedere curățirea individului. Paralele uimitoare.

Acum, încheiem discuția noastră privind destul de rapid la sfârșitul versetului 11. Acum, urmăriți cu atenție. Când toate acestea sunt spuse și făcute, lucrul acesta se întâmplă (uitați-vă la versetul 11, la mijlocul versetului) „pentru ca Avraam să fie tatăl tuturor celor care (Ce?) cred, măcar că nu sunt tăiați împrejur, ca, adică, să li se socotească și lor neprihănirea aceasta.”

Așadar, Avraam nu este doar tatăl evreilor. El este tatăl tuturor celor neevrei care au devenit… sau mai degrabă, care au fost socotiți neprihăniți prin credință. Avraam este tatăl tuturor celor ce cred. Chiar și al celor care, după cum se spune, nu sunt tăiați împrejur. Conceptul de tată are de-a face aici cu conducătorul unei anumite categorii de oameni. De vreme ce credincioșii netăiați împrejur sunt îndreptățiți în același fel în care a fost Avraam, el este tatăl lor. Cu toții avem parte de aceeași mântuire de care a avut parte Avraam. Nu-i așa că e minunat? Așadar, cu toții ne raportăm la Avraam ca la modelul nostru.

Ei bine, în acest punct, s-ar putea ca iudeii să se simtă puțin rău, așa că el adaugă versetul 12: „şi pentru ca să fie şi tatăl celor tăiaţi împrejur, adică al acelora care nu numai că sunt tăiaţi împrejur, dar şi calcă pe urmele credinţei aceleia pe care o avea tatăl nostru Avraam când nu era tăiat împrejur”. Acum înțelegeți ideea? Avraam este tatăl tuturor celor care cred. Versetul 11 ​​spune, la final, că el este tatăl celor care cred netăiați împrejur. Apoi, în versetul 12, el spune, practic, „nu vreau să credeți că sunt părtinitor, e în regulă să fii tăiat împrejur, e un lucru minunat, un simbol extraordinar, o reamintire importantă, însă el nu este doar tatăl celor netăiați împrejur care cred, ci este și părintele tăierii împrejur pentru cei care nu sunt doar tăiați împrejur.

Vreți să vă spun ceva? Un iudeu tăiat împrejur, care nu crede în Dumnezeu și nu primește neprihănirea în felul în care a primit-o Avraam nu-l poate pretinde pe Avraam drept tată al său. De aceea, când iudeii au spus că Avraam este tatăl lor, Isus le-a zis: „Voi îl aveți ca tată pe (Pe cine?) pe diavolul”. Așadar, el nu este părtinitor față de iudei. El spune: „nu, el este și tatăl vostru, cu condiția - îmi place mult asta - să călcați pe urmele credinței lui Avraam”. Oh acesta este un concept frumos. Este termenul grecesc care desemnează mersul în șir indian. Dacă pășești pe urmele lui, dacă mergi pe calea pe care a mers el… cred că înțelegeți.

Suntem mântuiți prin har, prin ce ? Credință. Aceste simboluri sunt doar simboluri și semne. Poate spuneți: „ei bine, pot ajunge în cer dacă nu am fost botezat?” Da. „Atunci nu trebuie să mă botez!” Nu. „De ce?” Pentru că botezul este un act de… spuneți voi: ascultare. Iar dacă L-ai mărturisit pe Domnul Isus ca Domn, ce vei face? Îl vei asculta, iar botezul devine momentul mărturiei tale. Însă, dacă dintr-un anumit motiv acest lucru nu s-a întâmplat, nu așa ești mântuit. Acesta este doar un semn că ești mântuit. Și tocmai asta ne învață apostolul Pavel.

Așadar, Avraam este tatăl tuturor celor ce cred. Îmi vine în minte pasajul din Filipeni 3:3 și voi încheia cu el. Trebuie să vă citesc asta. Am analizat acest verset în studiul nostru despre închinare, dar vi-l reamintesc acum: „căci cei tăiați împrejur suntem noi”. Noi suntem cei tăiați împrejur. Ce înseamnă că cei tăiați împrejur suntem noi? Și noi avem semnul nostru, iar semnul nostru nu este unul exterior. „Feriți-vă de lucrătorii aceia”, spune el în versetul 2. Semnul nostru este acesta: noi slujim lui Dumnezeu prin Duhul, ne lăudăm în Cristos Isus și Ce nu facem? Nu ne punem încrederea în ce? În lucrurile pământești. Vedeți, noi nu suntem interesați de lucrurile care țin de firea pământească. Încrederea noastră este în Duhul, în Cristos, înlăuntrul nostru. Am încredere că aceasta este și nădejdea voastră în această seară.

Tată, Îți mulțumim pentru părtășia noastră. Oh, ce seară minunată am avut, ce zi minunată! Inimile noastre au fost pline de bucurie, și binecuvântate, și încălzite, și provocate și încântate. Și chiar și faptul că am alocat puțin mai mult timp în această seară pentru a deschide acest mare adevăr înaintea inimilor noastre a fost o experiență atât de bogată. Fă ca noi să avem mereu acea foame și sete nesfârșită, aproape de nestăvilit după Cuvântul Tău prețios. Îți mulțumim pentru claritatea cu care Duhul Sfânt ne este Învățător. Și, Doamne, dacă sunt unii aici care își pun speranța în firea pământească, în ceremonii și ritualuri, ne rugăm ca acele speranțe să fie spulberate în totalitate. Și fă ca ei să accepte prin credință harul oferit în Cristos Isus și să primească o neprihănire care nu le aparține, pe care n-ar fi putut-o câștiga niciodată, ci care este dată în dar celor ce cred, de dragul lui Cristos. Amin.

SFÂRȘIT