Ajungem la Romani capitolul 3 în studiul nostru din această seară. Și chiar doresc să continui cu ultima mică parte a mesajului pe care intenționam să-l prezint săptămâna trecută, dar și să reiau câteva lucruri care cred că sunt de mare importanță pentru noi pentru a înțelege semnificația acestui capitol. În acest capitol ne aflăm în centrul învățăturii Noului Testament. Pavel ne-a descris condiția umană. El ne-a prezentat în detaliu situația umană din punctul de vedere divin. Oamenii, fie ei religioși sau nereligioși, fie ei morali sau imorali, au ales să se slăvească pe ei înșiși în locul lui Dumnezeu. Am învățat acest lucru din capitolul 1. În consecință, ambele categorii de oameni, religioși și nereligioși, sau morali și imorali, se află sub mânia lui Dumnezeu, sub condamnarea judecății Lui.

Dar Dumnezeu de asemenea a făcut posibil ca omul să evite acea judecată și să fie îndreptățit înaintea Lui, să fie primit în prezența Sa. Și modul în care a făcut acest lucru a fost să-Și reverse furia și mânia asupra lui Cristos, iar Cristos a devenit înlocuitorul oamenilor. El a purtat mânia lui Dumnezeu. El a suferit durerea noastră. El a murit moartea noastră. Iar moartea Sa a satisfăcut cerința dreaptă a lui Dumnezeu și a eliberat iubirea, mila și harul lui Dumnezeu pentru a fi manifestate față de om, deoarece pedeapsa a fost plătită.

Așadar, veștile erau proaste în capitolele 1 și 2 și într-o parte din capitolul 3, dar veștile sunt foarte bune în textul pe care îl analizăm. Pavel a spus că Cristos a devenit o satisfacere pentru Dumnezeu prin moartea Sa. El a satisfăcut cerința dreaptă a naturii divine și sfinte a lui Dumnezeu. El a îndeplinit ceea ce Dumnezeu cerea împotriva păcatului, iar acum Dumnezeu a putut să ne dăruiască harul și mila Sa atunci când acceptăm lucrarea lui Isus Cristos. Așadar, în textul nostru, capitolul 3, versetele 21 la 31, constituie de fapt o unitate care ne vorbește despre semnificația morții lui Cristos, despre modul în care Cristos a murit ca jertfă de ispășire și despre faptul că noi, prin credința în Cristos și în lucrarea pe care El a săvârșit-o, primim harul, mila și iertarea lui Dumnezeu.

Acum am încercat să exprimăm acest lucru într-un mod simplu. Moartea lui Cristos permite omului să fie îndreptățit înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este, în esență, semnificația îndreptățirii prin credință sau a neprihănirii prin credință: suntem îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu prin credință, nu prin fapte, nu prin ceva ce am făcut noi, ci prin credința în ceea ce a făcut Isus. Așadar, vă amintiți că versetele 21 la 25 prezintă o descriere a modului în care o persoană este îndreptățită înaintea lui Dumnezeu. Și am văzut în versetul 21 că aceasta se întâmplă separat de legalism. Nu ești îndreptățit înaintea lui Dumnezeu prin legalism. Se bazează pe revelația divină, spune versetul 21, este revelată, manifestată de Dumnezeu. Se dobândește prin credință, spune versetul 22, prin credința în Isus Cristos. Este oferită tuturor, spune textul, tuturor și asupra tuturor celor care cred. Este dată gratuit, spune versetul 24: suntem îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Isus Cristos. Și este plătită prin jertfa Sa, versetul 25, prin sângele Său. Faptul că Și-a dat viața a devenit o jertfă de satisfacere înaintea lui Dumnezeu.

Așadar, Pavel ne-a spus cu adevărat niște realități extraordinare: că suntem îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu, nu prin fapte sau prin Lege, ci prin darul lui Dumnezeu însuși, care este primit prin credință, oferit tuturor celor care vor răspunde cu credință, dat în mod gratuit și plătit prin jertfa lui Cristos. Iată cum Dumnezeu îi îndreptățește pe oameni față de El. Și aceasta este ideea de bază a îndreptățirii prin credință: să-i îndreptățească pe oameni față de Dumnezeu, să-i facă acceptabili înaintea Lui, să ne permită să avem părtășie cu Dumnezeu acum și pentru totdeauna.

Justificarea este o declarație. Este o afirmație. Este o confirmare. Dumnezeu este Cel care spune: pe baza meritelor lui Isus Cristos, pe baza morții lui Cristos, pe baza neprihănirii lui Cristos și a credinței tale în Cristos, te declar îndreptățit înaintea Mea, te declar drept, neprihănit. În Romani, capitolul 4, versetul 11, se spune că neprihănirea, la sfârșitul versetului, le este atribuită. Adică… Adică, le este acordată. Pe baza lucrării lui Cristos, Dumnezeu ne declară neprihăniți.

Acum, într-un sens foarte real, noi nu suntem neprihăniți. Suntem lipsiți de neprihănire. Și nu ne facem neprihăniți prin credință, ci Dumnezeu declară că suntem neprihăniți și El ne atribuie acea neprihănire prin acea declarație, deoarece Isus Cristos a plătit pedeapsa pentru păcatul nostru.

2 Corinteni 5:21 spune: „Dumnezeu L-a făcut pe Cristos păcat pentru noi, pentru ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El”.

Acum aș vrea să întoarceți pentru un minut în Biblie la capitolul 3 din Galateni. Vom avea o introducere puțin mai lungă, deoarece mi-a rămas o scurtă predică de săptămâna trecută, așa că nu vă faceți griji. Dar în Galateni 3:24 se spune: „Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Cristos, ca să fim socotiți neprihăniți prin credință”. Acum este același lucru: îndreptățirea prin credință. Aceasta este terminologia reformatorilor, acesta este miezul doctrinei creștine: suntem îndreptățiți prin credință. Suntem neprihăniți înaintea lui Dumnezeu prin credință. Avem un Mântuitor măreț care ne-a dăruit o mântuire măreață.

Acum să ne întoarcem și să încheiem ultimele câteva gânduri din Romani 3. Am văzut ce face mântuirea pentru noi. Tocmai am trecut în revistă acest lucru. Dar în acest pasaj, începând cu versetul 25, prima jumătate se referă la ce face mântuirea pentru noi, versetele 21 la 25a; iar versetele 25b la 31 se referă la ce face mântuirea pentru Dumnezeu. Și mântuirea este importantă pentru noi. Este însă și mai importantă pentru Dumnezeu. Iar aici sunt menționate patru lucruri mărețe.

În primul rând, moartea lui Isus pe cruce a arătat neprihănirea lui Dumnezeu. Versetul 25 spune: „Pentru a arăta neprihănirea Lui”. De aceea a murit Cristos, pentru a arăta neprihănirea lui Dumnezeu în vederea iertării păcatelor din trecut, prin îndelunga răbdare a lui Dumnezeu. Și am explicat acest lucru de câteva săptămâni încoace. Cu alte cuvinte, Isus a trebuit să moară pe cruce pentru ca Dumnezeu să-Și manifeste ura dreaptă față de păcat. Dacă Dumnezeu ar fi trecut pur și simplu cu vederea păcatul, i-ar fi iertat pe oameni, i-ar fi mântuit, i-ar fi dus în Cer și nimeni nu ar fi plătit pedeapsa, atunci Dumnezeu ar putea fi acuzat că este un Dumnezeu nedrept, deoarece un Dumnezeu drept cere o pedeapsă pentru păcat. Așadar, când Isus a murit pe cruce, aceasta este o declarare a dreptății lui Dumnezeu.

În al doilea rând, crucea înalță harul lui Dumnezeu. Crucea înalță harul lui Dumnezeu. După versetul 26, în care el reafirmă ceea ce a spus în versetul 25, el spune apoi: „Unde este, dar, pricina de laudă? S-a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu, pentru că faptele ar…”. Dacă am fi mântuiți prin faptele noastre, ne-am lăuda; dar este prin principiul credinței. „Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credință, fără faptele Legii”. Acum, dacă nu ești mântuit prin ceea ce faci, ești mântuit prin ceea ce a făcut Dumnezeu, iar aceasta înalță harul lui Dumnezeu, nu-i așa? Pentru că nu ai putea face nimic pentru a-l câștiga. G.S. Bishop a spus cu ani în urmă: „Harul este o provizie pentru oamenii care sunt atât de căzuți încât nu pot ridica securea dreptății, atât de corupți încât nu-și pot schimba propriile naturi, atât de ostili față de Dumnezeu încât nu se pot întoarce la El, atât de orbi încât nu-L pot vedea, atât de surzi încât nu-L pot auzi și atât de morți încât El Însuși trebuie să le deschidă mormintele” Am încheiat citatul.

Dumnezeu se extinde în har pentru a mântui, astfel încât crucea să-I înalțe dreptatea, deoarece ne arată cum a cerut o pedeapsă chiar dacă a trebuit să o plătească El Însuși, precum și harul Său, deoarece El oferă mântuirea celor care nu ar putea niciodată să o câștige și nu o merită niciodată.

Acum, ultimele trei versete. Crucea revelează, de asemenea, consecvența lui Dumnezeu. Aș fi putut folosi mai multe cuvinte, iar acesta s-ar putea să nu fie chiar cel mai potrivit, dar cred că veți înțelege. Versetul 29: „Sau, poate, Dumnezeu este numai Dumnezeul iudeilor? Nu este și al neamurilor? Da, este și al neamurilor; deoarece Dumnezeu este Unul singur”. Ne vom opri aici.

Acum, Pavel a predicat îndreptățirea prin credință. Evreii credeau că ești îndreptățit prin ce? Prin fapte sau prin Lege. Acest verset însă combate această idee într-un mod foarte interesant. Cunoașteți adevărul fundamental, adevărul de bază al întregului iudaism? Știți ce cunoaște în primul rând fiecare evreu ca definiție a religiei sale? Este Deuteronomul 6:4: „Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Dumnezeu”. Aceasta este esența întregii credințe iudaice. Acesta este primul articol al manifestului iudaismului. „Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Dumnezeu”. Și acest lucru se repetă de-a lungul Scripturilor Vechiului Testament. Dumnezeu este un singur Dumnezeu. Nu există alți dumnezei. Dumnezeu nu va tolera nicio altă închinare. Toți ceilalți idoli sunt din lemn și piatră și așa mai departe, care nu pot răspunde. Nu există alți dumnezei, ci doar un singur Dumnezeu, adevăratul Dumnezeu. Isaia 45:5: „Eu sunt Domnul, și nu mai este altul, afară de Mine nu este Dumnezeu”. Iar apoi, în versetul 6: „Ca să se știe, de la răsăritul soarelui până la apusul soarelui, că afară de Mine nu este Dumnezeu: Eu sunt Domnul, și nu este altul”. „Priviți spre Mine și veți fi mântuiți, până la marginile pământului”. Și acum, ascultați: „Căci Eu sunt Domnul și nu este altul”.

Acum, dacă oamenii trebuie să se uite la El și să fie mântuiți, El este singurul Dumnezeu, atunci El este singura cale spre mântuire, nu-i așa? Iată ce spune el aici. El le spune iudeilor: „Uitați-vă, este Dumnezeu doar Dumnezeul iudeilor?” Și ei vor trebui să răspundă că nu. Pentru că există un singur Dumnezeu și El este singurul Dumnezeu, iar ei știu asta din articolele credinței lor. El este Dumnezeul tuturor. Și acesta este un principiu fundamental. Nu este El Dumnezeul neamurilor? Iar el răspunde de parcă ar răspunde în numele iudeilor: „Da, este și al Neamurilor; deoarece Dumnezeu este Unul singur”. El este Dumnezeul tuturor. Este un singur Dumnezeu și El este Dumnezeul tuturor. Nu există alți dumnezei. Acesta era un principiu fundamental pentru înțelegerea lor.

1 Corinteni 8:5 spune: „Căci chiar dacă ar fi așa numiți ‘dumnezei’ fie în cer, fie pe pământ (cum și sunt în adevăr mulți ‘dumnezei’ și mulți ‘domni’), totuși pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile”. Poate că există unii numiți dumnezei, dar există doar unul.

Acum, fiți atenți la acest raționament. Dacă există un singur Dumnezeu – și tot Israelul ar trebui să recunoască acest lucru –, dacă există un singur Dumnezeu, atunci El trebuie să fie Dumnezeul atât al iudeilor, cât și al neamurilor. Acest lucru era foarte greu de acceptat pentru iudei, deoarece nu le plăcea să se gândească că neamurile aveau acces la Dumnezeul lor. Aceasta, vedeți voi, era problema lui Iona. Când Dumnezeu i-a spus să meargă la Ninive și să predice, nu era vorba că Iona se temea să predice; asta nu-l deranja. Nu era vorba că Iona era leneș. Nu era vorba că Iona voia să rămână acasă cu soția și copiii lui. Nu era vorba că Iona credea că nu va primi un dar de dragoste suficient de mare. Vedeți voi, motivul pentru care Iona nu voia să meargă să predice în Ninive era că nu voia ca neamurile să se convertească și să aibă pretenții asupra Dumnezeului său. Atât de îngustă devenise perspectiva lor. A fugit pentru că, de fapt, nu voia să vadă mântuirea neamurilor. Credeți că nu este adevărat? Ascultați Iona 4:2: „S-a rugat Domnului și a zis: ‘Ah! Doamne, tocmai lucrul acesta voiam să-l înlătur fugind la Tars. Căci știam că ești un Dumnezeu milos și plin de îndurare, îndelung răbdător și bogat în bunătate, și că Te căiești de rău’”. Știam că, dacă m-aș fi dus acolo, Tu i-ai fi mântuit pe acei păgâni mizerabili. Asta a spus el. Și eu chiar nu puteam suporta asta. Era foarte greu pentru ei. Dar ei știau că Dumnezeu era Dumnezeul păgânilor. El era Dumnezeul tuturor.

Iar Vechiul Testament, oh, este atât de plin de astfel de exemple. Iar Rut a spus: „Nu sta de mine să te las și să mă întorc de la tine! Încotro vei merge tu, voi merge și eu, unde vei locui tu, voi locui și eu; poporul tău va fi poporul meu, și Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu”. Și ea făcea parte dintre neamuri. Dumnezeu fusese întotdeauna Dumnezeul neamurilor. El era Dumnezeul tuturor. Uitați-vă la Naaman sirianul. Dr. Barnhouse obișnuia să spună că Naaman era Hitlerul epocii sale, iar Naaman sirianul, care suferea de lepră, a venit să se închine adevăratului Dumnezeu. El este Dumnezeul tuturor.

Acum ascultați: dacă Dumnezeu este Dumnezeul iudeilor și al neamurilor, atunci Dumnezeu are o cale de mântuire care este aceeași pentru ambele tabere. Urmăriți raționamentul. Și aceasta nu poate fi respectarea Legii, pentru că neamurile ce? Ele nu au Legea, nu o au. Așadar, dacă Dumnezeu va îndreptăți pe cei tăiați împrejur, iar asta se va face prin credință, la fel și pentru cei netăiați împrejur. Va fi prin credință, deoarece un singur Dumnezeu are o singură cale de mântuire. Este un raționament interesant. Dacă ar exista mulți zei, ar putea exista multe religii. Dar există un singur Dumnezeu, așa că nu poate exista decât o singură cale de a ne apropia de El. „Duceți-vă în toată lumea”, a spus Isus, „și propovăduiți Evanghelia (cui?) la orice făptură”. Aceeași Evanghelie pentru fiecare făptură. „Nici nu este dat alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți”. Niciun alt nume. „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”, a spus Isus. O singură cale, un singur Dumnezeu, o singură modalitate, o singură abordare, atâta tot. Dumnezeu este Dumnezeul tuturor și Dumnezeu nu are un sistem bazat pe fapte pentru evrei și un sistem bazat pe credință pentru neamuri. Și poate că la asta ajungeau ei într-un fel. „Ei bine, poate că El îi mântuiește pe unii dintre acei oameni prin credința lor, pe cei care nu au auzit, care nu știu cu adevărat, care pot doar să se încreadă, într-un fel, în percepțiile lor limitate, dar pentru noi este Legea”. Iar el spune că nu, nu există două căi. Există un singur Dumnezeu și asta este esențial pentru credința voastră, iar îndreptățirea prin credință vine la cei care se apropie de acel singur Dumnezeu, fie că sunt evrei sau neamuri. Așadar, mântuirea trebuie să fie separată de păzirea Legii, trebuie să fie separată de fapte, pentru ca Dumnezeu să fie consecvent. Atât păgânii, cât și cei religioși sunt mântuiți prin credința în Cristos, este foarte simplu, foarte simplu.

Și același principiu îl poți regăsi în tot Noul Testament. Nu există altă cale de mântuire decât prin credința în Isus Cristos, nicio altă cale. Fie că ești un evreu religios sau un păgân băștinaș din Africa, există un singur Dumnezeu, 1 Timotei 2:5, și „un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Isus Cristos, care S-a dat pe Sine însuși ca preț de răscumpărare pentru toți”.

Dacă într-adevăr (priviți versetul 30) Dumnezeu este unul, și El este, atunci El îi va socoti neprihăniți — iar timpul viitor indică un scop permanent. De acum înainte, El va continua să-i îndreptățească, să-i facă drepți înaintea Lui — pe cei care sunt tăiați împrejur (adică evreii) și pe cei care nu sunt tăiați împrejur, în același mod, prin credință. John Murray numește aceasta „universalismul etnic al Evangheliei”. Întreaga rasă umană, ascultați-mă, este redusă la același nivel. În versetul 19, vedeți acolo? Întreaga lume este vinovată de păcat, așa că este redusă la același nivel în doctrina păcatului. Iar aici, în versetele 29 și 30, este redusă la același nivel în doctrina mântuirii. Este exact ceea ce s-a spus în Romani 1:16: „Căci mie nu mi-e rușine de Evanghelia lui Cristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului”. Este la fel. Este la fel. Dumnezeu este absolut consecvent. El este glorificat prin revelarea consecvenței Sale absolute și neclintite.

Așadar, Dumnezeu este arătat la cruce. Adică, când vedem multitudinea de religii din întreaga lume și complexitatea tuturor acestor religii, iar apoi ne uităm la creștinism — un singur Dumnezeu, un singur Mijlocitor — mă gândesc la ceea ce spune Epistola către Efeseni: „Un singur Domn, o singură credință, un singur botez, un singur Dumnezeu și Tată al tuturor”. O singură cale către El, care este atât de directă și de clară și care Îl slăvește pe Dumnezeu, vedem așadar consecvență, o singură cale prin credință. Și El nu Se schimbă niciodată.

Oamenii spun: „Ei bine, ai fost mântuit prin credință în Vechiul Testament?” Poți să fii sigur de asta. Aceasta este singura cale prin care cineva a fost vreodată mântuit. Dumnezeu nu Și-a schimbat niciodată metoda nici măcar un pic. Și poate veți zice: „Păi, nu erau mântuiți prin fapte în Vechiul Testament?” Nu, nimeni nu putea fi mântuit vreodată prin fapte. Ei erau responsabili să ducă o viață de neprihănire, la fel ca noi, dar au fost înzestrați cu capacitatea de a face asta prin credința în Dumnezeu. Noe, Geneza 6:8. Oamenii spun: „Oh, suntem în dispensația harului, harul nu a început decât în Noul Testament”. Vreți să pariați? Eu nu pariez, dar totuși pariez cu voi pe asta. Geneza 6, sunteți pregătiți pentru Geneza 6? „Noe a căpătat har înaintea Domnului”. Și dacă nu ar fi găsit har acolo, s-ar fi înecat ca toți ceilalți.

Moise, în Exodul 33, a găsit har în ochii Domnului. Romani 4:3, Avraam a fost mântuit prin credință. Romani 4 ne va învăța, de asemenea, că David a fost mântuit prin credință. Și asta înainte de Israel. Asta e înainte de Israel. Asta e cu mult timp în urmă: Noe, Moise, Avraam.

Apoi trecem la Israel… la perioada teocrației naționale, și același lucru este valabil. Profetul Habacuc spune că cel neprihănit va trăi prin ce? Prin credință. Și să citiți cândva Evrei 11. Citiți-l. Începe cu mult timp în urmă, cu Enoh: „prin credință, Enoh”. Și prin credință toți acești eroi, până la capitolul al unsprezecelea. Apoi ajungeți la capitolul 12, unde se spune: „Și noi care suntem înconjurați de un nor așa de mare de martori”, iar aici nu este vorba despre oameni care stau undeva într-o arenă. Acești oameni mărturisesc frumusețea credinței, realitatea credinței, viața prin credință. Și dacă avem atâția oameni care mărturisesc realitatea credinței ca singura cale către Dumnezeu, atunci așa ar trebui să trăim, prin credință. Niciodată nu a fost altfel. Oamenii sunt mântuiți întotdeauna – în trecut, în prezent și în viitor – prin credința în Dumnezeu. Și în acea vreme trebuiau să creadă tot ce le-a revelat Dumnezeu, iar acum noi credem tot ce ne-a revelat Dumnezeu, adică tot ce a revelat atunci și tot ce a revelat în Fiul Său. Dar noi încă credem tot ce a revelat El.

Și în vremea în care trăim, la fel ca înainte de Israel, în timpul lui Israel, și acum, când Israelul a fost pus deoparte, suntem mântuiți prin credință, prin actul credinței. Dar, așa cum spune Iacov: „Credința mântuitoare se va arăta prin fapte”. Nu există nicio îndoială în privința asta.

Și poate veți întreba: „Dacă nu ești mântuit prin fapte și nu ești mântuit prin respectarea Legii, nu înseamnă asta că Legea este inutilă?” Și acesta este ultimul argument pe care îl tratează în capitolul 3. Priviți versetul 31. „Deci prin credință desființăm noi Legea?” Mē genoito, nu, nu, nu, nu, nu. „Dimpotrivă, noi întărim Legea”. Nu o anulăm. Vedeți, asta ne duce la al patrulea punct. Crucea lui Isus Cristos declară neprihănirea lui Dumnezeu, înalță harul lui Dumnezeu, revelează consecvența lui Dumnezeu și, în final, confirmă Legea lui Dumnezeu.

Și poate veți zice: „Stați puțin! Asta e o întrebare legitimă. Adică, dacă nu poți fi mântuit prin respectarea Legii, atunci la ce mai este bună Legea?” Și știți, evreul, în acest moment, s-ar fi putut întoarce la unele dintre rădăcinile sale din Vechiul Testament. Psalmul 119:126 spune: „Ei calcă Legea Ta”. În Ieremia 8 se spune: „Cum puteți voi să ziceți: ‘Suntem înțelepți, și Legea Domnului este cu noi?’ Iată că degeaba a făcut-o El; pana mincinoasă a cărturarilor a făcut-o degeaba.”. Au mai fost și alții care au spus, într-un fel: „Legea Ta este fără valoare, este inutilă. Dacă Legea nu ne poate mântui, atunci este inutilă. Toate eforturile ei sunt în zadar”.

Nu, nu, nu, nu, nu. Nu, nu, spune el. Ea este întemeiată. Cum se poate asta? Ascultați cu mare atenție. Pentru că Legea nu a fost dată niciodată ca să facă ce? Să vă mântuiască. Și poate veți întreba: „Pentru ce a fost dată?” A fost dată pentru a vă arăta că aveți nevoie să fiți mântuiți. E o mare diferență. A fost dată pentru a vă demonstra păcătoșenia, nu pentru a vă mântui de ea. A fost dată pentru a vă conduce la Dumnezeu prin credință, pentru a vă conduce până în punctul în care să spuneți: „Nu pot… Nu pot să mă ridic la standardele Tale, Doamne, nu pot să mă ridic la standardul Tău. Ce voi face?” Și în acel moment, Dumnezeu intervine în mila și harul Său și spune: „Cred că îți vezi păcatul, cred că ești zdrobit de păcatul tău și că te pocăiești pentru el, iar Eu îți ofer, prin credință, har, iertare și vindecare”.

Așadar, moartea lui Cristos pe cruce nu desființează Legea, ci o confirmă. Acum, să rezumăm totul în trei gânduri simple. În primul rând, ea confirmă Legea prin pedeapsă. Vreți să știți cât de… cât de valabilă era Legea? Trebuia aplicată. Isus a trebuit să moară. Legea a fost confirmată pe crucea lui Cristos. Legea spunea: „Dacă păcătuiești, mori”, și cineva trebuia să moară. Asta a confirmat legea. Legea spunea că păcatul aduce moartea, și așa trebuia să fie. Legea nu este inutilă, legea nu este nulă. Când Isus a murit, El spunea: „Această lege este în vigoare, cerințele ei trebuie îndeplinite”. În Matei 5:17, când Isus a spus: „Nu am venit să desființez Legea și Proorocii, ci să o împlinesc”, cred că El se gândea în mod special la cruce și spunea: „Vin să confirm Legea, arătându-vă că ea trebuie să-și primească ceea ce i se cuvine”.

Așadar, prin moartea lui Isus Cristos pentru mântuire, pedeapsa prevăzută de Lege a fost plătită, iar acest lucru a stabilit validitatea Legii. În al doilea rând, nu doar pedeapsa, ci și scopul. Vedeți voi, Legea avea un singur scop, și anume acela de a ne aduce la Cristos. Uitați-vă la versetul 20 din capitolul 3; aș putea să vă indic o grămadă de versete, dar nu o voi face. Dar acesta spune: „…Prin Lege vine cunoștința deplină (a ce?) a păcatului”. În Romani 7, Pavel spune: „când a venit porunca, păcatul a înviat, și eu am murit”. Adică, dacă nu aș cunoaște regulile, atunci nu aș ști că le încalc, nu-i așa? Așadar, Legea este învățătorul vostru, spune Galateni 3, pentru a vă conduce la Cristos. Ea este cel care te disciplinează. Îți dă lovituri pentru a-ți arăta neajunsul tău, incapacitatea ta. Legea a lucrat în Pavel și tot ce a făcut a fost să stârnească păcatul. Când legea își face efectul, ea doar stârnește păcat, păcat, păcat, păcat. Nu-l poate vindeca, ci doar îl face evident. Dar trebuie să înceapă procesul mântuirii în acel moment.

Și poate veți zice: „Ei bine, de ce nu te poate mântui Legea?” Pentru că Iacov 2:10 spune: „Dacă împlinești întreaga Lege și greșești într-un singur punct mic, ești pierdut.” Așadar, nimeni nu poate fi mântuit prin Lege; tot ce face ea este să stârnească păcatul, să stârnească păcatul.

Așadar, Legea are o utilitate bună. Și când Isus, în Predica de pe Munte – care este atât de magistrală – a stabilit Legea Sa, El a spus: „Eu spun asta… și spun asta… și spun asta… și spun asta… și iată ce trebuie să faceți… și iată ce trebuie să faceți… și iată ce trebuie să faceți”, iar voi nu faceți nimic din toate acestea. Și El a spus: „Voi fiți dar desăvârșiți, după cum Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit”, și „Neprihănirea voastră trebuie să întreacă pe cea a cărturarilor și a fariseilor, altfel sunteți pierduți”, ar fi bine să păziți toată Legea lui Dumnezeu. Și de ce le spunea El asta? Unii oameni spun: „Ei bine, așa va fi, vom face asta în viitor și așa mai departe”. Nu, nu, El le spunea asta ca să poată vedea imposibilitatea întregii chestiuni.

Vă amintiți când le-a dat Legea pentru prima dată? Ei au spus: „O, vom face toate astea”. Vă amintiți asta din Vechiul Testament? „Vom respecta toate poruncile acelea”. Și știți ce a făcut Domnul? A tot adăugat porunci până când ei nici măcar nu le mai puteau înțelege, darămite să le respecte. Oamenii îmi spun: „Păi, de ce sunt toate legile acelea în Vechiul Testament? Atâtea legi mărunte și tot restul?” Cred că unele dintre ele sunt acolo doar pentru a le arăta imposibilitatea absolută de a le împlini. Și scopul era tocmai acela de a-i conduce la nevoia unui Mântuitor. Dar nu este fără valoare, credeți-mă, este valabilă.

Și, în cele din urmă, este ideea de potențial. Pedeapsă, scop și potențial. Când îți pui credința în Isus Cristos, atunci poți împlini Legea, nu-i așa? Atunci poți. Romani 8:3: „Căci – lucru cu neputință Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere”. Cu alte cuvinte, Legea în firea ta nu putea face nimic. „Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimițând, din pricina păcatului, pe însuși Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi”. Dar noi nu am putut face asta în firea noastră omenească, însă o putem face prin Cristos, chemați să: „trăim nu după îndemnurile firii pământești, ci după (ce?) îndemnurile Duhului”. Nu este minunat?

Îndreptățirea prin credință nu anulează Legea; ea face ca respectarea Legii să devină posibilă. Legea nu este inutilă. Ea trebuia să-și primească răsplata cuvenită, iar Cristos trebuia să moară. Ea a existat pentru a ne conduce la Cristos și există acum pentru a fi împlinită în energia și puterea Duhului Sfânt binecuvântat. Așadar, Legea este confirmată. Și când te uiți la cruce și-L vezi pe Cristos murind, vezi acolo înălțarea legii lui Dumnezeu; mânia Lui dreaptă se revarsă asupra lui Cristos pentru că legea Lui o cere. Și vezi acolo, de asemenea, pedeapsa pentru păcat, astfel încât să înțelegi că legea te va conduce să-ți vezi păcătoșenia. Și apoi vezi în suficiența lui Isus Cristos, în dăruirea Duhului Său Sfânt, o nouă capacitate de a păzi legea.

Crucea îl înalță pe Dumnezeu în patru moduri: neprihănirea Sa, harul Său, consecvența Sa și Legea Sa. Mă gândesc la imnul: „O, ce Mântuitor am eu; În El se îmbină îndurările lui Dumnezeu; Iubirea Lui nu va scădea niciodată; Și, mai presus de toate, El mă iubește”. Ce comoară neprețuită.

Probabil ați auzit spunându-se că, dacă lucrezi într-o curte la fermă, miroși ca un porc. Vreți să știți ceva? Dumnezeu și-a săvârșit mântuirea în noroiul acestei curți de fermă numită pământ și S-a întrupat în trup omenesc, S-a amestecat printre porci și a plecat fără niciun miros urât, ci doar cu o glorie fără pată pentru Sine. Asta spune Pavel. Priviți ce face mântuirea pentru noi. Priviți ce a făcut pentru a-L slăvi pe Dumnezeul nostru binecuvântat. Și astfel, reformatorii au spus: „Mântuirea este sola gratia, numai prin har; sola fide, numai prin credință; soli Deo gloria, numai pentru slava lui Dumnezeu”. Să ne rugăm.

A fost o mare bucurie să împărtășesc aceste adevăruri în acest capitol. Presupun că fiecare predicator al Cuvântului lui Dumnezeu tânjește să predice această secțiune datorită bogăției sale profunde; și totuși, în același timp, se simte oarecum copleșit de măreția acestei lucrări. Dar ce bucurie a fost să prezint doctrina mântuirii, care Îl slăvește pe Dumnezeu. Și marea noastră rugăciune, desigur, este ca Dumnezeu să fie slăvit în viețile noastre pe măsură ce mărturisim această mântuire, pe măsură ce credem în Isus Cristos, pe măsură ce Îl primim. Iar rugăciunea mea în această seară este ca, dacă există cineva care nu a făcut încă acest lucru, să-L accepte pe Cel care a murit pentru el, să-și vadă păcatul ca fiind în contradicție cu Legea lui Dumnezeu și să vină la Cel care, singur, îl poate mântui de acea judecată inevitabilă. În inima ta, tot ce trebuie să faci este să crezi și să-ți deschizi credința către Cristos, în ciuda tuturor îndoielilor și al tuturor lucrurilor pe care poate nu le înțelegi, El îți va accepta angajamentul în acel moment, va umple toate golurile, dacă Îi vei oferi viața ta.

Tată, ne rugăm în acest scop, de dragul lui Cristos. Amin.

SFÂRȘIT