Există un al treilea semn care nu dovedește și nici nu infirmă credința mântuitoare, și anume implicarea religioasă, implicarea religioasă. În Vechiul Testament, Dumnezeu pur și simplu condamnă în mod continuu poporul Israel pentru că era implicat religios, dar îi lipsea cu desăvârșire o relație vitală cu Dumnezeu. Aceasta a fost greșeala fariseilor, și voi sunteți familiarizați cu acest lucru. Există tot felul de oameni care sunt implicați în activități religioase. Dar permiteți-mi să vă dau o ilustrare în acest sens. Am putea alege multe, dar în Matei capitolul 25, și cred că vă amintiți această pildă. Zece fecioare și-au luat candelele și au ieșit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau înțelepte, și cinci nechibzuite. Cele nechibzuite, când și-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; dar cele înțelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele și untdelemn în vase. Vă amintiți istorisirea. Fiindcă mirele zăbovea, au ațipit toate și au adormit. La miezul nopții, s-a auzit o strigare: ‘Iată mirele, ieșiți-i în întâmpinare!’ Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat și și-au pregătit candelele. Cele nechibzuite au zis celor înțelepte: ‘Dați-ne din untdelemnul vostru, căci ni se sting candelele’. Cele înțelepte le-au răspuns: ‘Nu; ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă nici vouă’”. Și au ratat totul. Iar implicația este dată în versetul 13: „Vegheați, dar, căci nu știți ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului”.

Ceea ce m-a interesat la această pildă sunt asemănările. Până la punctul în care apare uleiul, toate celelalte sunt asemănări. Acestea sunt fecioare. De ce credeți că Domnul a folosit fecioare? Ce simbolizează o fecioară? Puritatea, castitatea, virtutea; acestea sunt persoane virtuoase, persoane religioase, și sunt implicate așa cum se cuvine. Ele fac ceea ce ar trebui să facă fecioarele religioase. Își pregătesc lămpile. Se ocupă de mediul și activitatea religioasă. Au totul sub control. Singurul lucru care le lipsește este ceea ce se află în interior și care face ca totul să fie real. Dar aceasta este singura diferență. Și nu ați fi putut să le deosebiți pe cele nechibzuite de cele înțelepte din acel grup de zece până când nu ați ajuns la momentul în care ele au spus: „Hei, nu avem ulei”. Implicarea religioasă nu dovedește nimic. Poți să fii într-o biserică toată viața și să fii pierdut.

În al patrulea rând, un alt semn care nu dovedește dacă ai o credință mântuitoare este slujirea activă. Unul dintre cei mai activi profeți din Vechiul Testament a fost Balaam, iar el nu L-a slujit pe Dumnezeu, ci pe cel care a oferit cel mai mult. Și apoi a fost Iuda, oh, Iuda, un predicator public al Evangheliei Împărăției, și niciodată nu a existat un fiu al iadului mai mult decât acel om.

Matei 7: „Doamne, Doamne, n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău? n-am alungat noi draci în Numele Tău?” Noi suntem aceia. El spune: „Depărtați-vă de la Mine (Ce?) Niciodată nu v-am cunoscut”. Acum vedeți, moralitatea vizibilă, cunoașterea intelectuală, implicarea religioasă, slujirea activă, toate acestea nu dovedesc nimic, nici într-un sens, nici în altul.

Acum, voi pătrunde puțin mai adânc. În al cincilea rând, nici convingerea de păcat nu dovedește nimic. Vreți să știți ceva? Spitalele de psihiatrie din toată țara sunt pline de oameni care sunt conștienți de păcatul lor. Pur și simplu nu au obținut niciodată eliberarea de el. Sunt literalmente împinși în nebunie de vinovăție. Felix, din cartea Faptele Apostolilor, a tremurat sub predicarea lui Pavel, dar nu și-a părăsit niciodată idolii. Duhul Sfânt convinge lumea de păcat, de dreptate și de judecată, Ioan 16, dar nu toți răspund. Știți ce s-a întâmplat când Isus i-a convins pe farisei de păcat? Ei nu și-au mărturisit păcatul. S-au înfuriat, nu-i așa? Și au căutat să-L omoare. Și același lucru se întâmplă în cartea Apocalipsa când Domnul începe să reverse judecata asupra păcatului și ei își dau seama că Dumnezeu îi judecă pentru păcatul lor. În loc să se pocăiască, în cartea Apocalipsa, ei Îl hulesc pe Dumnezeul Cerurilor.

Există unii oameni care chiar răspund la convingerea de păcat. Se simt vinovați pentru păcatul lor. Așa că își mărturisesc păcatul, renunță la el și își îndreaptă căile. Știți, oamenii se schimbă, nu-i așa? Există oameni care sunt alcoolici beți criță, dependenți de droguri și infractori care se reabilitează. Ei decid să o ia de la capăt, iar Dumnezeu nici măcar nu este implicat în asta. Pur și simplu se schimbă, înțelegeți. Așadar, o persoană ar putea fi convinsă de păcatul ei, ar putea simți că este păcătoasă și ar putea avea vinovăție, fără să exercite neapărat o credință mântuitoare. Ar putea spune: „Cred în Isus, cred în toate acestea și sunt convins de păcatul meu”. Dar asta nu înseamnă neapărat că a venit cu adevărat la Isus Cristos.

Să vă dau un alt exemplu. S-ar putea să vă surprindă. Un alt lucru care nu dovedește nimic cu privire la faptul că aveți sau nu o credință mântuitoare este siguranța. Veți spune: „Stați puțin, vreți să spuneți că o persoană ar putea fi sigură că este mântuită și totuși să fie pierdută?” Așa este. Exact așa este. Vreți să știți ceva? Lumea aceasta este plină de oameni de genul acesta, nu-i așa? Dacă nu ar crede asta, credeți că ar rămâne în religia falsă în care se află? Ei cred că sunt în regulă. Adică, e așa cum am spus mai devreme, sunt tot felul de oameni care spun: „Hei, hei, sunt un om bun, sunt în regulă, Dumnezeu nu mi-ar face nimic”. Adică, întreaga lume e plină de legaliști care cred asta. Gardner Spring a scris: „Dacă convingerea fermă că suntem creștini ne-ar face creștini, nu ar exista așa ceva ca a fi înșelați de speranțe false și de o încredere deșartă”. Vedeți, nu ar exista nicio posibilitate de a fi înșelați dacă oamenii nu ar putea crede că sunt mântuiți când de fapt nu sunt, nu-i așa? Și astfel oamenii umblă spunând: „Sunt bun, o să fiu bine. O să fiu bine. Nu-mi fac griji”. Și sunt pierduți. Ei pur și simplu cred că sunt mântuiți.

Să vă dau un al șaptelea exemplu care nu dovedește nimic. Și îmi vine în minte acest lucru pentru că de atâtea ori, în cadrul unei slujbe de botez, apare asta. Eu numesc asta momentul deciziei, momentul deciziei. Oamenii vin să se boteze și spun foarte des: „Păi, L-am primit pe Domnul când aveam, nu știu, 15 ani, sau L-am primit pe Domnul acum zece ani, dar nu s-a întâmplat nimic în viața mea în următorii zece ani”. Vreți să știți ceva? Probabil că nici acum zece ani nu s-a întâmplat nimic, pentru că nu poți fi transformat de Fiul lui Dumnezeu, mutat din împărăția întunericului în împărăția Fiului Său iubit, fără să se întâmple nimic. După roadele lor îi veți cunoaște. Ei trebuie să dea roade: unii de treizeci de ori, alții mai mult, alții de o sută de ori – treizeci, șaizeci, o sută, – dar trebuie să existe o manifestare. Doar pentru că îți amintești un moment în care ai mers pe culoar, ai intrat într-o cameră de rugăciune, ai semnat o fișă, ai ridicat mâna, asta nu înseamnă nimic în ceea ce privește validitatea sau nevaliditatea deciziei.

Așadar, tocmai v-am dat o listă de „non-dovezi”. Un test bun. Uitați-vă în viața voastră. Puneți-vă întrebarea: „Este credința mea o credință mântuitoare adevărată?” Vă uitați la voi înșivă și spuneți: „Păi, sunt o persoană destul de morală, cunosc Biblia, sunt implicat în biserică, am o slujire, mă simt vinovat pentru păcatul meu, simt că sunt în regulă cu Dumnezeu, îmi amintesc momentul”. Aceste lucruri nu dovedesc nimic în niciun sens, pentru că tot felul de oameni cred că aceste lucruri sunt adevărate despre ei înșiși și sunt înșelați, se înșală singuri. De aceea ajung în Matei 7 și spun: „Doamne, Doamne, noi suntem”. Și șocul tuturor șocurilor: „Nu vă cunosc”. Ce șoc. În regulă.

Un om poate fi… poate fi… cu adevărat complet dedicat unei conduite morale, poate bine instruit în doctrinele Bibliei, cu o formă de religiozitate evidentă. Poate avea o slujire și să o desfășoare cu daruri minunate. Poate chiar să fi avut o convingere în inima sa. Poate chiar să creadă despre sine că este convertit și regenerat, și totuși să fie pierdut. Trebuie să mergem un pas mai departe.

Iată criteriile pozitive, și vi le voi prezenta destul de repede. Numărul unu: dragostea pentru Dumnezeu, dragostea pentru Dumnezeu. Acesta este primul.

Știți ceva? Vă voi da… Vreți să aflați definiția de bază a unei persoane nemântuite? Din Romani, capitolul 8, versetul 7, cred că acolo se găsește? Doar ascultați asta. Mintea carnală (am să vi-o dau din traducerea MacArthur), mintea carnală, mintea firească – așa cum spune versiunea King James – este în dușmănie cu Dumnezeu. De fapt, spune că mintea carnală Îl urăște pe Dumnezeu. Aceasta este într-adevăr o definiție clasică a unei persoane neregenerate. Ei se împotrivesc lui Dumnezeu, Îl urăsc pe Dumnezeu. Mintea regenerată (Ce?) Îl iubește pe Dumnezeu. Dumnezeu spune: iată cum să împlinești Legea Mea: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta”.

Cred că atunci când o persoană exercită cu adevărat o credință mântuitoare, în inima ei există o mare iubire pentru Dumnezeu. Și acum ne îndreptăm spre interior. Bucuria lui este în Legea lui Dumnezeu și asupra Legii Lui meditează zi și noapte. Așa cum cerbul tânjește după pârâul de apă, tot așa inima lui tânjește după Dumnezeu. Bucuria lui este în măreția lui Dumnezeu. Prima și cea mai înaltă afecțiune a lui, primul lucru care izvorăște din sufletul său înnoit, este ca Dumnezeu să fie cinstit și glorificat. Dumnezeu este fericirea sa supremă. Și aici se află un element de deosebire foarte, foarte important. Majoritatea oamenilor trăiesc în această lume consumați de propria lor fericire. Și sunt mulți oameni care spun că sunt creștini, dar sunt totuși consumați de propria lor fericire. Ei nu trec de prima încercare.

Isus a spus-o foarte simplu în Matei 10:37: „Cine iubește pe tatăl sau pe mama mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”. Dacă Dumnezeu nu este cea mai mare dragoste a ta, cercetează-te. Este aceasta cea mai mare iubire a ta? Este aceasta bucuria ta supremă? Tânjești din adâncul inimii tale să-L iubești pe Dumnezeu, să te bucuri de căldura relației cu El? Să te apropii de El? Acesta este semnul credinței mântuitoare, al unei inimi regenerate.

În Psalmul 73:25, cred că este exprimat de Asaf în acel psalm. Ascultați ce spune, îmi place foarte mult: „Pe cine altul am eu în cer în afară de Tine?” Și ascultați asta: „Și pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine”. Asta este minunat. Nu este nimeni pe pământ pe care să-l doresc în afară de Tine. Și apoi Psalmul 42, l-am citat mai devreme. „Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule”. Apoi ascultați versetul 2: „Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel Viu; când mă voi duce și mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?” Și aceasta este o dorință atât de profundă. El spune că lacrimile mele au fost hrana mea. Inima tânjește după Dumnezeu. Inima Îl adoră pe Dumnezeu. Asta… asta este ceea ce caracterizează adevărata credință mântuitoare. Dacă ai fost cu adevărat mântuit, îl iubești pe Dumnezeu. El este cea mai mare dorință a ta. Dorința ta cea mai profundă este să fii în prezența Lui, să-I aduci slavă.

Acum, dați-mi voie să spun următorul lucru. Vor fi momente în care eșuăm să facem asta, nu-i așa? Și folosesc o expresie pe care o folosesc foarte des. Cu toate acestea, aceasta va rămâne totuși direcția vieții noastre, chiar dacă nu și perfecțiunea ei. Va fi direcția, chiar dacă nu perfecțiunea. Și când eșuez să-L iubesc pe Dumnezeu așa cum ar trebui, să-L caut ca pe binele meu suprem, să-mi revărs afecțiunea, să fiu gelos pentru Numele Său sfânt și să trăiesc pentru slava Lui; asta, în sine, îmi frânge inima.

Acum, să ne uităm la al doilea punct și vom continua să ne completăm lista. Al doilea criteriu pozitiv al credinței mântuitoare este pocăința de păcat, pocăința de păcat. Cred că, de fapt, acesta este un aspect foarte fundamental, aproape reversul primului principiu. Dacă îl iubești pe Dumnezeu, ce urăști? Păcatul, iar cele două sunt în mod evident legate. Dacă îl iubești pe Dumnezeu, urăști păcatul. Și cred că acest lucru este fundamental. Ceea ce trezește în noi iubirea pentru Dumnezeu trezește în noi și ura față de păcat. În Proverbe 28:13 se spune: „Cine își ascunde fărădelegile nu propășește, dar cine le mărturisește și se lasă de ele capătă îndurare”. Îndurarea vine asupra celor care își mărturisesc și își părăsesc păcatele.

David avea această atitudine, nu-i așa? El a strigat în Psalmul 51, după păcatul teribil pe care îl săvârșise: „Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, șterge fărădelegile mele! Spală-mă cu desăvârșire de nelegiuirea mea și curăță-mă de păcatul meu! Căci îmi cunosc bine fărădelegile, și păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit și am făcut ce este rău înaintea Ta”. Cu alte cuvinte, el a realizat, în marea sa iubire pentru Dumnezeu, cât de îngrozitor era păcatul său împotriva Lui.

Acum poți recunoaște un creștin, poți recunoaște o persoană cu credință mântuitoare; ei urăsc păcatul. Chiar și în timp ce îl comit, îl urăsc. Ca în Romani 7, unde Pavel spune: „nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc”. Chiar dacă natura noastră umană ne atrage spre păcat, noi urâm acel lucru. Și poate că trebuie să recunoști că nu-l urăști în timp ce te angajezi în el, dar cu siguranță îl urăști foarte mult după ce ai terminat. Așadar, un credincios se caracterizează prin iubirea față de Dumnezeu și ura față de păcat. Cred că aceasta este definiția de bază a vieții creștine.

Acum, în 2 Corinteni 7, doar pentru a sublinia puțin acest aspect, Pavel spune în versetul 9: „totuși acum mă bucur, nu pentru că ați fost întristați, ci pentru că întristarea voastră v-a adus la pocăință”. Cu alte cuvinte, v-ați întors de la păcat. „Căci ați fost întristați după voia lui Dumnezeu”. Acum, mulți oameni regretă păcatul lor. Sunteți de acord? Le pare rău pentru asta, îi face să se simtă rău, culeg roade rele, aduce consecințe negative. Mulți oameni care nu-L cunosc pe Dumnezeu regretă păcatul lor. Dar nu se întristează până la pocăință. Adică, nu le pare atât de rău încât să înceteze să-l mai facă, să se întoarcă de la el. Dar întristarea după voia lui Dumnezeu duce la pocăință spre mântuire, înțelegeți? Așadar, mântuirea vine la cei a căror întristare este o întristare care duce la pocăință. Adică, nu doar că îmi pare rău pentru asta, ci îmi pare atât de rău încât vreau să mă îndepărtez de ea, vreau să fiu eliberat de ea. Acesta este genul de întristare care este legat de mântuire.

O iubire adecvată pentru Dumnezeu duce, așadar, la ură față de păcat, la întristare din cauza păcatului. Cei cu adevărat pocăiți sunt născuți din Dumnezeu. În 1 Ioan, Ioan ne dă un test. El o spune astfel: „Dacă suntem credincioși”, capitolul 1, „vom fi cei care ne vom mărturisi păcatele, dar un necredincios își neagă păcatul”. Și puteți vedea acest lucru atât de clar în 1 Ioan 1. Permiteți-mi să vă citesc versetele 8-10: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înșelăm singuri, și adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele”. Cu alte cuvinte, iertarea aparține celor care își mărturisesc păcatele. Înțelegeți asta? Iertarea nu aparține celor care neagă păcatul. „Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, și Cuvântul Lui nu este în noi”. O persoană cu adevărat iertată, o persoană mântuită, una care exercită o credință mântuitoare, este cea care se întoarce de la păcat. Așadar, puneți-vă întrebarea: urăsc păcatul? Este păcatul un lucru amar și rău? Sunt convins în adâncul inimii mele când îl văd în viața mea? Îl urăsc nu doar pentru că este distrugător pentru sufletul meu, ci și pentru că este atât de ofensator pentru Dumnezeul meu? Ce îți provoacă cea mai mare neliniște? Păcatele tale sau nenorocirile din viață? Acesta este un test bun. Cel născut din Dumnezeu este copleșit de propriul său păcat.

Cineva a scris: „Când Dumnezeu atinge o viață, El frânge inima. Acolo unde El revarsă duhul harului, nu sunt doar câteva suspine trecătoare care agită pieptul, ci sunt dureri sfâșietoare de tristețe”. Am încheiat citatul. Așadar, adevăratul credincios este caracterizat prin ură față de păcat și pocăință.

Al treilea test – și am putea dezvolta cu adevărat toate acestea, dar, într-un fel, le rezumăm. Al treilea este smerenia autentică, smerenia autentică. Și aceasta este legată de ultimul, nu-i așa? Acolo unde există o conștiență a iubirii lui Dumnezeu, va exista și o conștiență a urii față de păcat. Iar acolo unde păcatul este urât, va exista smerenie, pentru că, atunci când îți privești viața și îți vezi păcatul, ești smerit. Și astfel vedem în Fericiri, nu-i așa, că cel care vine să intre în Împărăție vine plângând, vine cerșetor în duh, vine flămând și însetat, vine căutând îndurare. Vă amintiți de fiul risipitor? Ilustrația mântuirii: fiul fuge să ducă o viață destrăbălată, își cheltuiește tot ce are și apoi se întoarce, iar tatăl său îl primește. Aceasta este o imagine a mântuirii. Știți ce a spus fiul? Și cred că acest lucru face parte în mare măsură din adevărata credință mântuitoare. Fiul a spus următoarele, în Luca 15:21: „Tată, nu sunt vrednic să mă numesc (Cum?) fiul tău”. Aceasta este smerenia, aceasta este smerenia. Și acesta este semnul credinței mântuitoare. Ea nu se oferă lui Dumnezeu ca și cum ar fi ceva foarte valoros. Nu se oferă lui Dumnezeu cu gândul: „Ei bine, iată-mă, Dumnezeule, nu vei fi binecuvântat să mă ai?” Este un duh zdrobit. Este o inimă pocăită pe care o caută Domnul.

Și astfel, există smerenie. Biblia spune că Domnul dă har cui? Celor smeriți. Iar Domnul îi respinge pe cei mândri. Există smerenie în credința mântuitoare. „Dacă voiește cineva să vină după Mine”, Matei 16:24, „să se lepede de sine”. Asta înseamnă smerenie. Privește-ți viața. Vezi iubire pentru Dumnezeu? Chiar dacă greșești, simți acea mare iubire, acea bucurie în El? Vezi ură față de păcat? Și o dorință de a te întoarce de la el? Și nu găsești în inima ta nimic bun și ești smerit din cauza păcatului tău în prezența Dumnezeului pe care Îl iubești?

Îngăduiți-mi să vă prezint un al patrulea test care, cred eu, caracterizează credința mântuitoare: devotamentul față de slava lui Dumnezeu, devotamentul față de slava lui Dumnezeu. Cred că adevărata credință mântuitoare este caracterizată de dorința de a-L slăvi pe Dumnezeu mai presus de orice altceva. Și, într-un anumit sens, centrul vieții tale constă în a pune deoparte propria ta glorie, propriile tale realizări, propriile tale planuri, propria ta voință, propriul tău confort și propriile tale inițiative, pentru a căuta ceea ce aduce cinste lui Dumnezeu. Persoana care experimentează cu adevărat mântuirea este cea care este dedicată în totalitate slavei lui Dumnezeu. Ascultați mărturia lui Pavel. El spune: „Mă aștept și nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de rușine cu nimic; ci că acum, ca totdeauna, Cristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viața mea, fie prin moartea mea”. Asta este. Cred că cel care exercită cu adevărat credința mântuitoare va avea viața marcată de o dorință pentru slava lui Dumnezeu.

Acum știu asta. Știu că acest lucru nu va fi întotdeauna adevărat în viața noastră. Dar, așa cum am spus de atâtea ori înainte, dacă aceasta nu este desăvârșirea vieții noastre, este cel puțin direcția ei. Noi, la fel ca Pavel, putem spune: „Nu am ajuns încă la desăvârșire, dar alerg pe această cale căutând slava lui Dumnezeu”. Priviți lucrurile din altă perspectivă. O persoană care caută doar propria sa glorie, propria voință, propria înălțare, propria reputație, nu ar putea fi una care practică credința mântuitoare și care a fost răscumpărată, deoarece eul său nu a murit încă. Cel care a fost mântuit și transformat va avea ca direcție slava lui Dumnezeu.

Acum, acestea sunt modele generale, asemănătoare celor pe care ni le prezintă Ioan în 1 Ioan. Și știm că există excepții. De aceea avem nevoie de un mare preot care să mijlocească, nu-i așa?

Un al cincilea test: Și acesta este esențial, rugăciunea neîncetată, rugăciunea neîncetată. Unul dintre semnele unui creștin este aceasta. Galateni, un cuvânt foarte important, capitolul 4, versetul 6, și ascultați-l, este foarte simplu: „Și pentru că sunteți fii”, bine, acum știm despre cine vorbim, despre creștini, „Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său care striga (Ce?) Ava, adică Tată”. Ce anume caracterizează un creștin? O inimă care strigă către cine? Către Dumnezeu. O inimă care caută comuniunea. Acum aș vrea să vă mărturisesc încă de la început că nu mă rog atât cât ar trebui. Dar probabil că niciunul dintre noi nu are sentimentul că a ajuns la desăvârșire în viața de rugăciune. Dar pot să vă spun, de asemenea, că inima mea tânjește după comuniune cu Dumnezeu. Când apare ceva în viața mea care reprezintă o problemă, primul meu răspuns este să mă adresez lui Dumnezeu. Când mă confrunt cu orice povară despre care știu că este importantă, primul meu răspuns este să mă bazez pe El. Și cred că un creștin adevărat, unul caracterizat de credința mântuitoare, va fi cel care își exprimă inima în comuniune cu Dumnezeu. Iov, în capitolul 27, versetul 10, cere ca un fățarnic să fie evaluat. Iată ce spune el: „Este Cel Atotputernic desfătarea lui? Înalță el în tot timpul rugăciuni lui Dumnezeu?” Acesta a fost testul lui Iov pentru credința mântuitoare. Dacă vrei să afli dacă cineva este fățarnic, află dacă se roagă lui Dumnezeu tot timpul. Dacă nu o face, atunci este un fățarnic.

Jonathan Edwards, acel mare predicator, a ținut o predică al cărei titlu era: „Fățarnicii sunt deficitari în datoria rugăciunii”. Este exact ceea ce spunea Iov. Adevărații credincioși au comuniune cu Dumnezeu. Cercetează-te pe tine însuși. Îl iubești pe Dumnezeu? Urăști păcatul? Simți că inima ți se frânge în smerenie? Ești dedicat slavei lui Dumnezeu? Și te simți atras în mod continuu în comuniune cu El? Acestea sunt testele.

Numărul șase, și am nouă, ca să știți încotro ne îndreptăm. Numărul șase: iubirea dezinteresată, iubirea dezinteresată. Cred, de asemenea, că credința mântuitoare, aceea care răscumpără, adică adevăratul creștinism, este caracterizat prin iubirea reciprocă. Prima Epistolă a lui Ioan spune astfel: „Cine zice că este în lumină și își urăște fratele său, este în întuneric. Cine iubește pe fratele său rămâne în lumină”. Cu alte cuvinte, lumina este cea a răscumpărării. Cei cu adevărat răscumpărați își iubesc frații. Ascultați, puneți-vă întrebarea: Iubiți părtășia credincioșilor? Acum, nu mă refer la faptul că sunteți absolut înnebuniți emoțional după fiecare alt creștin, ci sunteți îmbogățiți, încântați, fascinați, vă bucurați și vă pasă de părtășia celor care împărtășesc aceeași credință scumpă? 1 Ioan 3:14 spune: „Știm că am trecut din moarte la viață pentru că iubim pe frați”. Nu-i așa că e simplu? Știți, este un test pe care îl pot trece. Dacă aș avea de ales între a fi cu oamenii lumii și a fi cu poporul Domnului, nu ar fi o alegere prea grea. Nu ar fi o alegere prea grea. Nu am nicio dorință să fiu cu ei, absolut niciuna. Îmi place să fiu alături de poporul lui Dumnezeu. Îmi place să am părtășie. Și apoi, în capitolul al patrulea din 1 Ioan, versetul șapte, se spune: „Să ne iubim unii pe alții; căci dragostea este de la Dumnezeu. Și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu. Cine nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste”. Dacă ai avut o credință mântuitoare adevărată și ai fost răscumpărat cu adevărat, îi vei iubi pe frați.

Numărul șapte: cred că un alt test al credinței mântuitoare este separarea de lume, separarea de lume. Când am fost mântuiți, am fost eliberați din lume într-un sens foarte real. 1 Ioan 5:5, versetul 4 începe astfel: „oricine este născut din Dumnezeu biruie lumea; și ceea ce câștigă biruința asupra lumii este credința noastră. Cine este cel ce a biruit lumea, dacă nu cel ce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?” Credința adevărată, credința în Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, duce la biruirea lumii. Pe de altă parte, „Dacă”, spune 1 Ioan 2, versetele 15 la 17, „Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este (Unde?) în el”. Ce iubești? Ce iubești? Iubești lumea? Sau te separi de lume? Iacov a spus-o în capitolul 4, versetul 4: „Nu știți că prietenia lumii este vrăjmășie cu Dumnezeu? Așa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaș cu Dumnezeu”. Adevăratul test este separarea de lume. Și din nou spun, sunt momente când ne abatem din nou, dar scopul vieții noastre este să ne îndepărtăm de lume. Vedeți, 1 Corinteni 2:12 o exprimă astfel: Când am fost mântuiți noi n-am primit duhul lumii, ci am primit Duhul care vine de la Dumnezeu, și astfel inimile noastre sunt atrase către El.

Numărul opt, creșterea spirituală. Cred că credința mântuitoare care a regenerat cu adevărat se va manifesta prin creștere. Dacă am învățat ceva din pildele Domnului nostru, în special din pilda semănătorului, dacă am învățat ceva din pilda semănătorului, am învățat că adevărata credință se recunoaște după ce anume? După rod, după rodul ei, după rezultatul ei. Ea crește, se dezvoltă. Acesta este semnul vieții. Vedeți voi, viața reproduce viață, iar viața spirituală reproduce viață spirituală. În pilda semănătorului pe care Domnul o prezintă în Marcu 4, El a spus: „Cu Împărăția lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânța în pământ; fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua, sămânța încolțește și crește fără să știe el cum. Pământul rodește singur: întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic; și când este copt rodul, pune îndată secera în el, pentru că a venit secerișul”.

Tu plantezi sămânța și ea crește. Iar Petru spune că există o sămânță nestricăcioasă plantată în inimă și că aceasta va crește. Mărețul mesaj al lui Pavel către biserici era, literalmente, în toate dimensiunile sale, plin de conceptul vieții lui Dumnezeu care produce roade, rezultate și creștere. Cu toții creștem, spunea el în Epistola către Efeseni, până la plinătatea staturii lui Cristos. 1 Ioan 2 spune că începeți ca niște prunci și deveniți tineri spirituali, iar apoi ajungeți la maturitate, devenind părinți spirituali. Filipeni 1 spune că Cel care a început o lucrare bună în voi va ce? O va desăvârși până în ziua lui Isus Cristos. Trebuie să creșteți. Și, desigur, creșterea este semnul vieții spirituale adevărate.

Și, în cele din urmă, punctul nouă, cred că credința mântuitoare este caracterizată printr-o trăire ascultătoare, o trăire ascultătoare, o trăire ascultătoare. Și din nou ne întoarcem la preaiubitul Ioan, 1 Ioan 2:3: „Și prin aceasta știm că Îl cunoaștem, dacă păzim (Ce?) poruncile Lui. Cine zice: ‘Îl cunosc’ și nu păzește poruncile Lui, este un mincinos, și adevărul nu este în el. Dar cine păzește Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârșită; prin aceasta știm că suntem în El”. Știi că ești mântuit când trăiești o viață de ascultare. În Efeseni 2:10 se spune că am fost creați pentru faptele bune, pe care Dumnezeu le-a rânduit mai dinainte ca să umblăm în ele. Așadar, obiceiul predominant al vieții noastre nu este neascultarea, ci ascultarea. Vor exista momente de neascultare pe parcurs, dar pe măsură ce creștem, acea neascultare va deveni un factor din ce în ce mai puțin prezent. Cred din toată inima că, dacă o persoană a exercitat o credință mântuitoare adevărată, are o mare dorință de a trăi o viață de ascultare. Arată-mi pe cineva care nu are această dorință și am tot dreptul să pun întrebarea dacă este aceea o credință mântuitoare, indiferent de ce pretinde acea persoană.

Acum ascultați: data viitoare când veți întâlni pe cineva și veți dori să aflați dacă este creștin, sau data viitoare când veți dori să vă cercetați propria inimă, iată ce trebuie să căutați:

Îl iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice?

Urăsc păcatul și doresc să mă îndepărtez de el?

Sunt cu adevărat conștient de nimicnicia și slăbiciunea mea și, cu adevărată smerenie, vin la Dumnezeul milostiv, nevrednic să fiu numit fiul Său?

Sunt dedicat mai presus de toate manifestării slavei lui Dumnezeu?

Sunt atras continuu într-o dulce comuniune cu El?

Sunt altruist și dornic să-i iubesc pe ceilalți?

Simt o dorință arzătoare de a mă separa complet de lume?

Pot să privesc la viața mea și să văd o creștere spirituală?

Și este oare foamea profundă a inimii mele aceea de a asculta, chiar și în acele momente de neascultare?

Așa se recunoaște un creștin, o credință mântuitoare adevărată.

Acum, ascultați cu mare atenție. După ce ai făcut asta, te poți întoarce la prima listă. Și aceste lucruri pot fi adevărate în cazul unui creștin adevărat. După ce ai făcut toate acestea, cred că vei avea o moralitate vizibilă și autentică. Cred că vei avea o cunoaștere adecvată a Cuvântului lui Dumnezeu. Vei fi implicat în activitățile bisericii. Vei avea o slujire. Vei simți vinovăție față de păcat. Vei avea siguranță, iar acel moment al deciziei va avea un sens pentru tine. Dar aceste lucruri nu pot sta singure. Așadar, trebuie să ne cercetăm pe noi înșine pentru a vedea dacă suntem în credință. Aceasta este problema: Suntem în credință? Avem semnele credinței mântuitoare? Haideți să ne plecăm în rugăciune.

Îți mulțumim, Tată, că ne-ai mântuit, că ne-ai mântuit de iad, că ne-ai mântuit de moartea veșnică, că ne-ai mântuit de păcatele noastre. Îți mulțumim că ne-ai mântuit prin harul Tău. Îți mulțumim că ne-ai mântuit nu datorită nouă, ci în ciuda noastră, când nu era nimic în noi demn de mântuire, niciun lucru bun în firea noastră. Prin harul și mila Ta ne-ai răscumpărat. Mă gândesc, Tată, la poetul care a spus:

Când voi sta în fața tronului Tău,

Îmbrăcat într-o frumusețe care nu este a mea;

Când Te voi vedea așa cum ești,

Te voi iubi cu o inimă fără păcat;

Atunci, Doamne, voi ști pe deplin,

Abia atunci, cât de mult Îți datorez.

Îți mulțumim că ne-ai mântuit și ne-ai spălat în sângele lui Isus Cristos și că ne-ai dat cuvântul clar că, în mântuire, Dumnezeu trebuie să fie slăvit. Și cât de logic este faptul că, dacă crucea lui Isus Cristos a fost menită să reveleze neprihănirea lui Dumnezeu și să înalțe harul lui Dumnezeu, atunci persoana cu adevărat răscumpărată va trăi cu siguranță spre slava lui Dumnezeu și își va găsi cea mai înaltă dorință, aceea de a-L iubi pe Dumnezeu. Ne rugăm ca fiecare persoană de aici să-și cerceteze propria inimă și, dacă cineva se agață de acele semne care nu dovedesc nimic, să se îndrepte spre o cercetare profundă pentru a vedea dacă Te iubește cu adevărat sau nu. Îți mulțumim că Tu ne-ai iubit întâi. Iar noi care Te cunoaștem, Tată, Te iubim cu adevărat. Dar ne simțim ca Petru, pentru că greșim și avem nevoie uneori ca Domnul să ne întrebe: „Mă iubești mai mult decât acestea?” Și noi, la fel ca Petru, trebuie să apelăm la atotștiința Ta și să spunem: „Doamne, Tu toate le știi, Tu știi că Te iubim”. Și uneori singurul nostru apel, Doamne, este la atotștiința Ta, pentru că, din faptele noastre, Tu nu ai putea spune că Te iubim. Ajută-ne în acele momente. Îți mulțumim că Tu vezi totul. Tu vezi dincolo de eșecurile noastre. Tu vezi până în adâncul inimii iubirii care este cu adevărat acolo, chiar dacă firea ne stă în cale. Îți mulțumesc că, după ce Petru a afirmat de trei ori că Tu știi totul și că știi că el Te iubește, i-ai spus: „Paște oile Mele, paște oile Mele, paste mielușeii Mei”. Și l-ai folosit în ciuda eșecului, pentru că orientarea inimii lui, chiar dacă nu era perfectă, era să Te iubească. Fie ca noi să fim dintre aceia care Te iubesc, căci iubind astfel am împlinit întreaga lege, pe care, fără harul Tău mântuitor, nu am fi putut-o împlini niciodată. Pregătește-ne inimile, Doamne, pentru tot ceea ce mai vrei să ne înveți din acest măreț pasaj. Și ne rugăm în Numele lui Cristos. Amin.

SFÂRȘIT