Ajungem acum la studiul Cuvântului lui Dumnezeu și la unul dintre cele mai minunate și profunde pasaje din întreaga Sfântă Scriptură. Se găsește în Romani, capitolul 3, versetele 21-25, Romani, capitolul 3, versetele 21-25.

Permiteți-mi să vă citesc, dacă se poate, de la versetul 21 până la prima parte a versetului 25. Pavel scrie sub inspirația Duhului Sfânt: „Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea și Prorocii – și anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Cristos, pentru toți și peste toți cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire. Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu. Și sunt socotiți neprihăniți, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus. Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credința în sângele Lui, o jertfă de ispășire”.

Și ne vom opri aici. Se spun atât de multe lucruri în aceste câteva versete, încât toate predicile din toate timpurile s-ar putea să nu reușească să epuizeze tot adevărul și ramificațiile sale care se găsesc acolo. Dar mesajul principal care reiese din această porțiune ar putea fi intitulat: „Cum să fii îndreptățit în fața lui Dumnezeu”. „Cum să fii îndreptățit în fața lui Dumnezeu.”

Iov a pus această întrebare, cea mai importantă întrebare pe care o poate pune vreodată un om. În capitolul al nouălea din cartea lui Iov, la versetul al doilea, Iov a spus: „Și cum ar putea omul să-și scoată dreptatea înaintea lui Dumnezeu?” Și, după ce a pus această întrebare, el a scris apoi aceste cuvinte; ascultați cu atenție.

„Dacă ar voi să se certe cu El, din o mie de lucruri n-ar putea să răspundă la unul singur. A Lui este înțelepciunea și atotputernicia: cine I s-ar putea împotrivi fără să fie pedepsit? El mută deodată munții și-i răstoarnă în mânia Sa. Zguduie pământul din temelia lui, de i se clatină stâlpii. Poruncește soarelui, și soarele nu mai răsare; și ține stelele sub pecetea Lui. Numai El întinde cerurile și umblă pe înălțimile mării. El a făcut Ursul mare, luceafărul de seară și Ralițele și stelele din ținuturile de miazăzi. El face lucruri mari și nepătrunse, minuni fără număr. Iată, El trece pe lângă mine, și nu-L văd, Se duce și nu-L zăresc. Dacă apucă El, cine-L va opri? Cine-I va zice: ‘Ce faci?’ Dumnezeu nu-Și întoarce mânia; sub El se pleacă toți sprijinitorii mândriei. Și eu, cum să-I răspund? Ce cuvinte să aleg? Chiar dacă aș avea dreptate, nu I-aș răspunde. Nu pot decât să mă rog Judecătorului. Și chiar dacă m-ar asculta când Îl chem, tot n-aș putea crede că mi-a ascultat glasul; El, care mă izbește ca într-o furtună, care îmi înmulțește fără pricină rănile, care nu mă lasă să răsuflu, mă satură de amărăciune. Să alerg la putere? El este Atotputernic. La dreptate? Cine mă va apăra? Oricâtă dreptate aș avea, gura mea mă va osândi; și oricât de nevinovat aș fi, El mă va arăta ca vinovat”.

Afirmații uimitoare. Ceea ce spune Iov este că, deoarece Dumnezeu este genul de Dumnezeu care este, cum aș putea vreodată să mă apropii de El? Cum aș putea vreodată să fiu îndreptățit în fața Lui? Cum aș putea vreodată să obțin o audiență la El? Cum aș putea vreodată să am o relație cu un astfel de Dumnezeu atât de mare, atât de sfânt și atotputernic? Aceasta este întrebarea. Poate un om să fie în pace cu un Dumnezeu ca acesta? Poate un om să aibă o relație corectă cu acel Dumnezeu sfânt, infinit și atotputernic? Iată întrebarea la care răspunde textul nostru, iar răspunsul este da. Da.

De-a lungul întregii istorii a omenirii, oamenii și-au pus aceeași întrebare. De aceea există religia, pentru că omul caută să fie drept înaintea Dumnezeului pe care îl consideră a fi Dumnezeu. Cum altfel ar putea un om să scape de sentimentul de pierdere, de vinovăție, de singurătate cosmică, de goliciune, de lipsă de sens? Cum altfel ar putea să elimine frica de moarte, groaza de pedeapsa unui Dumnezeu sfânt? Vedeți voi, fiecare religie din lume oferă un răspuns la această întrebare. Fiecare religie din lume îi sugerează omului cum poate fi drept în fața lui Dumnezeu. Iar religiile lumii îi spun că poate fi drept în fața lui Dumnezeu dacă face anumite lucruri bazate pe efortul său uman. Este întotdeauna religia realizărilor umane. Este întotdeauna religia faptelor, religia eului, religia activității umane.

Dar Biblia demonstrează clar că un om poate fi îndreptățit în fața lui Dumnezeu, dar nu pe baza a ceva ce face omul. Și în acest sens, creștinismul se distinge de orice altă religie din lume. De fapt, există doar două religii în întreaga lume: religia realizărilor umane – care le cuprinde pe toate religiile umane, fiind toate la fel – și religia împlinirii divine, iar aceasta singură este creștinismul.

Acum, Biblia spune că un om poate fi îndreptățit în fața lui Dumnezeu, dar nu poate fi îndreptățit în fața lui Dumnezeu în termenii lui proprii. El nu se poate face singur îndreptățit în fața lui Dumnezeu prin puterea lui. Dacă oamenii vor să fie îndreptățit în fața lui Dumnezeu, acest lucru va trebui să se întâmple din partea lui Dumnezeu. Oamenii trebuie să găsească o cale; trebuie să existe o cale de a fi îndreptățit în fața lui Dumnezeu. Iar Pavel ne-o prezintă aici.

Acum, dacă ați fost alături de noi în studiile noastre anterioare din Epistola către Romani, știți că ne aflăm acum în capitolul al treilea, versetul al douăzeci și unu-lea, și s-ar putea să vă întrebați ce s-a întâmplat în cele trei capitole și douăzeci de versete. Și vă voi spune pe scurt. Practic, în prima parte a epistolei lui Pavel, el a arătat că nimeni nu poate fi îndreptățit în fața lui Dumnezeu pe baza propriului efort uman, nimeni. De fapt, dacă vă uitați înapoi la versetul 9 din capitolul 3, scrie: „Ce urmează atunci? Suntem noi mai buni decât ei?” Adică, sunt evreii mai buni decât grecii? „Nicidecum. Fiindcă am dovedit că toți, fie iudei, fie greci, sunt sub (ce?) sub păcat”. Așadar, toți sunt sub păcat. Dacă vă întoarceți la capitolul 1, versetul 18, veți descoperi consecința acestui lucru. „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu și împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor”. Așadar, Pavel arată că toți oamenii se află sub păcat și, prin urmare, Dumnezeu îi va judeca pe toți.

Apoi, dacă te uiți la capitolul 2, versetele 2 și 3, ni se spune că, atunci când Dumnezeu va judeca, El va judeca în conformitate cu faptele. Ni se garantează că judecata lui Dumnezeu este potrivită cu adevărul, împotriva celor care săvârșesc astfel de lucruri. „Și crezi tu, omule, care judeci pe cei ce săvârșesc astfel de lucruri, și pe care le faci și tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu?” Cu alte cuvinte, el spune că Dumnezeu îi va judeca pe toți oamenii, pentru că toți oamenii sunt păcătoși, iar Dumnezeu va judeca pe baza faptelor și toată lumea va fi judecată, deoarece chiar și cel care condamnă pe altcineva ajunge să se condamne pe sine însuși, pentru că face aceleași lucruri. Așadar, fie că ești nereligios sau religios, ajungi în aceeași situație.

Totul se rezumă în capitolul 2, versetul 11: „Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere fața omului”. Adică, El nu îl preferă pe unul în detrimentul altuia. „Toți cei ce au păcătuit fără Lege vor pieri fără Lege; și toți cei ce au păcătuit având Lege vor fi judecați după Lege”. Așadar, evrei și neamuri, cei care cunosc și cei care nu cunosc, toți sunt păcătoși, toți vor fi judecați, toți vor fi judecați pe baza faptelor, indiferent dacă au avut Legea sau nu au avut-o.

Revenim la capitolul 3, versetul 10, și ce citim? „Nu este niciun om (cum?) neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toți s-au abătut și au ajuns niște netrebnici”. Înseamnă că s-au corupt. „Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar”. Apoi îi descrie: „Gâtlejul lor este un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înșele; sub buze au venin de aspidă; gura le este plină de blestem și de amărăciune; au picioarele grabnice să verse sânge; prăpădul și pustiirea sunt pe drumul lor; nu cunosc calea păcii”. Iar concluzia este: „frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor”. Aceasta este, așadar, o caracterizare a omului păcătos.

Se ajunge la punctul culminant în versetul 19, la sfârșitul versetului: „Orice gură să fie astupată”. Ce înseamnă asta? Nu există nicio apărare, nu este nimic de spus. Și întreaga lume este vinovată înaintea lui Dumnezeu. Veți spune: „Ei bine, dar cum rămâne cu oamenii care fac fapte bune?” Despre asta vorbește versetul 20: „Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii”. Vedeți voi, un om nu poate fi într-o relație bună cu Dumnezeu prin propriile sale eforturi. Toți oamenii sunt păcătoși. Toți oamenii se află sub condamnare. Fie că sunt religioși sau nereligioși, vor fi judecați în funcție de faptele nedreptății lor și nu pot fi îndreptățit în fața lui Dumnezeu prin propriile lor puteri. Așadar, Pavel a petrecut trei capitole condamnând omul. El i-a adus pe oameni în fața scaunului de judecată al lui Dumnezeu, iar aceștia și-au prezentat toate apărările; și când acestea s-au epuizat, orice gură a tăcut, a urmat o tăcere de mormânt, nimic mai mult de spus.

Acum, acesta este un adevăr deosebit de devastator pentru oamenii religioși cărora le place să creadă că pot ajunge într-o relație bună cu Dumnezeu în propriile lor condiții, prin vreun fel de activitate spirituală. Evreii erau așa. Ei credeau că pot fi în pace cu Dumnezeu prin respectarea meticuloasă a Legii. Dar au trebuit să înfrunte faptul că nu puteau respecta Legea. Și oamenii pun mereu întrebarea: „Atunci, la ce servește Legea lui Dumnezeu dacă nu o poți respecta?” Foarte simplu: este pentru a-ți arăta că nu o poți respecta. Pentru asta este. Vedeți voi, nu ai ști că ești păcătos dacă nu ai ști că nu poți respecta standardul, așa că trebuie să cunoști standardul. Pavel a spus: „Când a venit Legea, am știut că sunt păcătos”, Romani 7. Vedeți voi, când am văzut Legea, mi-am văzut păcatul ca fiind împotriva Legii. Iar Dumnezeu a dat Legea, adică Legea revelată în Cuvântul lui Dumnezeu, precum și legea conștiinței. Dumnezeu a dat Legea, nu pentru ca oamenii să poată trăi conform ei și să fie neprihăniți, ci pentru ca oamenii să știe că nu pot trăi conform ei și să caute o neprihănire pe care nu o pot genera singuri. Acesta este întregul rost.

Așadar, calea către Dumnezeu nu este prin efortul uman. Nu poți ajunge acolo în felul acesta. Este imposibil. Și acest lucru era valabil și în Vechiul Testament, de asemenea. Oamenii cred că bărbații și femeile din Vechiul Testament au fost îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu pentru că aduceau jertfe, pentru că făceau alte lucruri și pentru că îndeplineau ritualuri. Nu, nu era așa. Acestea erau doar manifestări ale credinței. Erau rezultatul faptului că erau deja îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu; altfel, ar fi fost pură ipocrizie și inacceptabil pentru Dumnezeu. Mica spune următoarele în capitolul 6: „Cu ce voi întâmpina pe Domnul și cu ce mă voi pleca înaintea Dumnezeului celui Preaînalt? Îl voi întâmpina oare cu arderi de tot, cu viței de un an? Dar primește Domnul oare mii de berbeci sau zeci de mii de râuri de untdelemn? Să dau eu pentru fărădelegile mele pe întâiul meu născut, rodul trupului meu, pentru păcatul sufletului meu?”

Cu alte cuvinte, profetul spune: Ce voi face pentru a fi îndreptățit în fața lui Dumnezeu? Să-I aduc ceea ce El spune în Vechiul Testament că este rețeta pentru jertfă? Sau să-I aduc zece mii de jertfe? Sau chiar să-mi dau fiul și să-l ofer pe altar și să-l ard? Ce voi face pentru a fi într-o relație bună cu Dumnezeu? Iar răspunsul implicit este: nimic; nu poți face nimic. Nu poți face nimic. Toți păcătoșii se află sub judecată. Și toți păcătoșii sunt în egală măsură incapabili să se îndreptățească înaintea lui Dumnezeu și să evite acea judecată. Orice gură este redusă la tăcere; nu este niciun om neprihănit, nici măcar unul. Iar asta înseamnă pur și simplu că nimeni nu este îndreptățit în fața lui Dumnezeu, nu... nimeni, nimeni. Așadar, situația omului este întunecată, sumbră și deznădăjduitoare. El este sortit iadului și nu există niciun remediu în lumea lui.

Vedeți voi, tocmai de aceea urâm atât de mult religiile care promovează realizările omenești. De aceea disprețuim atât de mult falsa doctrină conform căreia oamenii pot ajunge la Dumnezeu prin activități religioase, pentru că este o minciună atât de condamnabilă. Și le oferă oamenilor o falsă siguranță. Așadar, când ajungeți la versetul 21 din capitolul 3, vă aflați cu adevărat în întuneric. Adică, luminile sunt stinse. Nu există nicio scăpare. Omul este încolțit într-o cameră întunecată, într-o stare de frenezie, pentru că nu poate rezolva problemele vieții sale, cu atât mai puțin problemele morții și ale destinului său etern. Și de îndată ce ajunge împins într-un colț, unde tot ce poate învăța din Legea lui Dumnezeu este cât de corupt este, atunci lumina pătrunde, versetul 21. Aceasta, apropo, a pâlpâit în capitolul 1, versetele 16 și 17. A pâlpâit când Pavel a spus că nu-i era rușine de Evanghelia lui Cristos, căci aceasta era puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. El ne-a dat deja o mică privire asupra faptului că exista o cale, că exista o mântuire și că cel neprihănit va trăi prin (ce?) credință. Ne-a dat o mică licărire a acesteia, dar acum lumina strălucește cu adevărat, iar fraza-cheie de la începutul versetului 21 este o frază binevenită: „Dar acum”. Dar acum. „Dar” fiind o conjuncție adversativă, adică: În opoziție cu acea întunecime vine aceasta. Iar cuvântul „acum” ne poartă într-un timp prezent binevenit. Acum, spune Pavel, lumina a răsărit, iar întunericul s-a risipit. Și până ajungi la capitolul 3, versetul 21, sincer, ai avut parte de mai multă urâțenie decât poți suporta. Ai avut parte de mai multe discuții despre păcat decât crezi că vei mai avea vreodată. Și a sosit momentul răsăritului speranței, a sosit momentul ca lumina să strălucească, a sosit momentul să găsești o soluție, o ieșire, o scăpare.

Și expresia aceea „dar acum” înseamnă „în acest moment”. Pavel spune că în acest moment crucial al istoriei răscumpărării, în ceea ce el numește în Galateni „împlinirea vremii”, Dumnezeu a revelat o neprihănire. Priviți din nou versetul 21: „Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege”. Aceasta era ceea ce omul avea nevoie și ceea ce nu putea să producă singur. Oamenii pun adesea întrebarea: Ce înseamnă neprihănire? Înseamnă pur și simplu a fi îndreptățit în fața lui Dumnezeu, a fi drept, a avea lucrurile în ordine, a avea lucrurile așa cum ar trebui să fie. Și astfel, descoperim aici, în versetul 21, că există o neprihănire. Dar ați observat ceva? Nu este neprihănirea omului; este neprihănirea (a cui?) lui Dumnezeu cea care este atât de importantă. Este neprihănirea lui Dumnezeu manifestată, deoarece neprihănirea omului nu este suficientă. Căci Isaia a spus: „Toată neprihănirea omului este ca (ce?) o haină mânjită”. În ebraica originală înseamnă „haine de menstruație”, murdare. Asta este tot ce pot face oamenii. Neprihănirea oamenilor nu poate face asta. Așa că, ni se prezintă neprihănirea lui Dumnezeu.

Așadar, omul nu poate fi îndreptățit în fața lui Dumnezeu dacă abordează problema din perspectiva umană. Trebuie abordată din perspectiva lui Dumnezeu. Lumina vine de sus, nu de jos. Este ca în vechile filme cu cowboy: Dumnezeu vine în ajutor, găsind omul într-o situație imposibilă și aducându-i izbăvirea.

Biblia vorbește despre lumina Evangheliei glorioase care strălucește în întuneric. Când s-a născut Isus, s-a vorbit despre o lumină care a venit în lume pentru neamuri. În Ioan se spune că El era Lumina care luminează pe orice om venind în lume. În capitolul 8 din Ioan, El a spus: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții”. Și lumina a venit. Și Dumnezeu a fost Cel care a venit în ajutor în mijlocul întunericului omului.

Poetul roman Horațiu stabilea câteva îndrumări pentru cei care scriau tragedii în vremea sa. Scrierea tragediilor era foarte populară pe atunci, iar Horațiu îi critica pe cei care compuneau aceste intrigi extrem de complexe. Ei îi aduceau pe erou și pe eroină în situații atât de dificile încât trebuiau să introducă un zeu în scenă, deoarece nu exista nicio cale de ieșire omenească. Astfel, scriau aceste povești incredibile, tragedii, iar singura scăpare era un zeu care venea în ajutorul lor. Iar Horațiu a spus: „Nu aduce un zeu pe scenă decât dacă problema este una care merită să fie rezolvată de un zeu”.

Martin Luther a descoperit aceste cuvinte ale lui Horațiu, le-a preluat și le-a aplicat iertării păcatelor, spunând: „Aici trebuie să-L aduci pe Dumnezeu pe scenă, pentru că ai o problemă care necesită un Dumnezeu pentru a o rezolva”. Omul nu o poate rezolva.

Acum, veți observa termenul „neprihănire” și „neprihănirea lui Dumnezeu”. Aceasta diferă de orice alt fel de neprihănire. Acest fel de a fi drept — cuvântul „neprihănire” înseamnă „a fi drept”, a fi neprihănit, a fi bun în opoziție cu răul, a fi sfânt în opoziție cu ne sfânt, a fi curat în opoziție cu a fi murdar și impur — înseamnă a fi drept înaintea lui Dumnezeu, a fi într-o relație bună cu Dumnezeu. Și aceasta este o neprihănire care vine de la Dumnezeu, și care diferită de orice alt fel de neprihănire. Să vă spun în ce constă diferența. În primul rând, este diferită datorită autorului ei. În Isaia 45:8 se spune: „Să picure cerurile de sus și să plouă norii neprihănirea! Să se deschidă pământul, să dea din el mântuirea și să iasă totodată din el izbăvirea! Eu, Domnul, creez aceste lucruri”. Ce fel de lucruri a creat? A creat neprihănirea. De ce este această neprihănire diferită? Pentru că Dumnezeu a creat-o. Este foarte diferită de orice a fost creat vreodată de oameni.

Nu numai că autorul este diferit, ci și natura ei este diferită. Este o dreptate diferită prin natura sa. Și la ce mă refer prin asta? Ei bine, este un fel de dreptate cuprinzătoare. Acest fel de dreptate a împlinit atât porunca, cât și pedeapsa legii. Acum gândiți-vă împreună cu mine. Isus a venit ca împlinirea deplină a neprihănirii lui Dumnezeu. El era într-o relație dreaptă cu Dumnezeu, nu-i așa? Total, absolut perfect, a făcut întotdeauna voia Tatălui, a rostit întotdeauna Cuvântul Tatălui, nu a încălcat niciodată cuvântul Tatălui, nu s-a împotrivit niciodată voii Tatălui, nu a săvârșit niciun păcat, nu a avut niciun gând rău și nu a rostit niciun cuvânt rău de niciun fel, absolut fără păcat și, prin urmare, El avea o neprihănire care împlinea perfect Legea. De ce? Pentru că a respectat toate preceptele ei. El a păzit fiecare lege a lui Dumnezeu într-un mod perfect. Acum, acest lucru în sine face ca această neprihănire să fie mai presus de orice neprihănire generată de oameni, nu-i așa? Pentru că ei nu ar putea face niciodată asta. De aceea a spus Isus în Matei 5:20: „Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor și a fariseilor, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor”. Ei aveau o neprihănire. Există o neprihănire a oamenilor. Doar că aceasta nu-i duce nicăieri. Dar această neprihănire este de genul celei care s-a manifestat printr-o capacitate de a împlini întreaga Lege fără nicio greșeală.

În al doilea rând, această neprihănire a murit în perfecțiune, împlinind pedeapsa legii. Când Isus a mers la cruce, El a împlinit din nou neprihănirea. Vedeți voi, pentru că Dumnezeu era drept și pentru că, Dumnezeu era sfânt, El a trebuit să pedepsească păcatul. Și nu numai că a făcut-o, dar a ieșit dincolo de mormânt, după ce a biruit moartea, iadul, pe Satan și păcatul, și a înviat din morți. Așadar, această neprihănire este diferită datorită autorului ei și este diferită datorită însăși naturii ei. Este acel tip de neprihănire care poate păzi Legea în mod perfect și poate satisface Legea în mod perfect.

Și, în al treilea rând, se distinge de orice altă neprihănire datorită duratei sale; este o neprihănire veșnică. Daniel 9:24 vorbește despre neprihănirea veșnică a lui Dumnezeu. Psalmul 119:142 vorbește despre neprihănirea veșnică a lui Dumnezeu. Este o neprihănire pentru totdeauna. De fapt, în Evrei 9:12 se vorbește despre o răscumpărare veșnică asigurată pentru noi. În Evrei 10:14 se spune că El i-a desăvârșit pentru totdeauna pe cei sfințiți prin jertfa lui Cristos pe cruce.

Așadar, Dumnezeu spune: iată o neprihănire manifestată, dar nu este ca cea a omului. Autorul este Dumnezeu. El a creat-o. Isus Cristos a demonstrat că este un fel de neprihănire care poate împlini Legea lui Dumnezeu în desăvârșită perfecțiune, respectând toate legile și satisfăcând chiar și pedeapsa prevăzută de lege. Și, în al treilea rând, este o neprihănire care durează pentru totdeauna. Odată ce există, ea există pentru totdeauna. Pentru totdeauna.

Deci, ce învățăm? Dumnezeu manifestă, așadar, o neprihănire – minunat gând – pe care El o creează. Și aș vrea să vă sugerez că orice creează Dumnezeu este la fel de perfect ca Cel care l-a creat? Și aceasta oferă capacitatea unei ascultări depline și totale și durează (Cât timp?) pentru totdeauna. Așadar, dacă veți primi vreodată aceasta, sau dacă eu voi primi vreodată aceasta, înseamnă că voi avea capacitatea de a împlini întreaga Lege a lui Dumnezeu în perfecțiune absolută, și înseamnă că, odată ce am primit-o, o voi avea pentru totdeauna. Acesta este genul de neprihănire pe care aș dori să o obțin, nu-i așa? Aceasta este neprihănirea lui Dumnezeu.

Ceea ce mă uimește când privesc acest pasaj este dragostea lui Dumnezeu de a ne acorda acest lucru, pentru că Dumnezeu nu era obligat să facă asta, dar a făcut-o. Cuvântul-cheie din acest pasaj este „neprihănire”, sub o formă sau alta; rădăcina tradusă prin „neprihănire”, „drept”, „cel ce îndreptățește” sau „îndreptățit” – toate provin din aceeași rădăcină – este folosită de nouă ori în acest scurt pasaj. Și este folosit, apropo — sunteți pregătiți pentru asta? — de peste 60 de ori în Epistola către Romani. Așadar, dacă vreți să știți care este cuvântul-cheie din Epistola către Romani, acesta este „neprihănire”. Epistola către Romani se referă în întregime la modul în care ajungeți într-o stare de îndreptățiți în fața Dumnezeu. Despre asta este vorba în întregime, despre cum să fiți îndreptățiți în fața lui Dumnezeu. Înseamnă a îndrepta. Cred că cuvântul „îndreptățit” înseamnă, în esență, același lucru: a face dreptate, a-i face pe oameni să fie îndreptățit în fața lui Dumnezeu.

Acum, când Pavel spune „s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu”, el afirmă că cea mai profundă întrebare din inima omului are un răspuns. Poate un om să fie într-o relație bună cu Dumnezeu? Pavel spune că da. Cum poate un om să fie într-o relație bună cu Dumnezeu? Pavel spune, iată cum: Neprihănirea lui Dumnezeu se descoperă din cer. Astfel, Dumnezeu poate lua orice om — pentru că, în esență, toți oamenii sunt răi de la început, așa că nu există mari diferențe — și îl poate aduce într-o relație de pace cu Sine. Lui Pavel îi place să vorbească despre felul în care Dumnezeu îi îndreptățește pe cei neevlavioși, despre cum Dumnezeu, în mila Sa, îi face pe oameni drepți în fața Lui. Și exact despre asta vorbește el chiar aici.

Acum, să ne uităm în mod specific la text, iar voi să urmăriți în schița voastră, și vom începe cu acele puncte-cheie care ne explică neprihănirea lui Dumnezeu. În primul rând, neprihănirea lui Dumnezeu este separată de legalism. Veți vedea asta în versetul 21, că este independentă de Lege. Și aș dori să vă dau un mic avertisment pe măsură ce îl studiați pe apostolul Pavel? Ori de câte ori vedeți cuvântul grecesc nomos sau „lege”, trebuie să fiți foarte atenți la modul în care îl interpretați, deoarece Pavel îl folosește în multe moduri diferite. Uneori se referă la legalism, alteori la legea ceremonială a lui Dumnezeu, alteori la legea morală a lui Dumnezeu, alteori la Scriptura Vechiului Testament, alteori la un principiu, ca o lege generală, și îl folosește în moduri diferite. De fapt, el îl folosește în două sensuri diferite chiar în acest verset. Pentru că, în primul rând, el spune: „Această neprihănire este fără lege”, iar apoi spune: „despre ea mărturisesc Legea”. Și el folosește cuvântul „lege” în două sensuri diferite.

Să ne uităm la primul. El spune că această neprihănire este separată de Lege și cred că, foarte clar, folosește cuvântul acolo în sensul de legalism. Este în afara oricărui efort uman creat de om. Și, apropo, versetul sună în greacă astfel: „Dar acum, separat de Lege, se manifestă neprihănirea lui Dumnezeu”, ceea ce plasează „în afara Legii” într-o poziție de accent. Grecii puneau lucrurile importante la început. Așadar, această neprihănire este separată de Lege. Ce înseamnă asta? Este independentă de efortul omului de a respecta un sistem de reguli. Nu se realizează în felul acesta. Nu dobândim această neprihănire prin lucrurile pe care suntem capabili să le facem din propria noastră putere. Și sunt mulți oameni care nu înțeleg asta. Sunt oameni care aprind lumânări și se târăsc în genunchi, iar alții încearcă să se ridice la înălțimea anumitor reguli și standarde. Sunt oameni care vor să se asigure că își fac cărare în păr cum trebuie, că poartă hainele potrivite, că urcă treptele cum trebuie, că îndeplinesc ritualurile corespunzătoare, că își fac semnul crucii cum trebuie și că se comportă corect pe tot parcursul ritualului, al rutinei și al presupuselor reguli ale sistemului lor; și, în timp ce fac toate acestea, ei cred că își câștigă neprihănirea de care au nevoie pentru a fi drepți în fața lui Dumnezeu, dar nu este așa.

Legea lui Dumnezeu nu face decât să provoace mânia. Țineți minte bine acest lucru. Tot ce face Legea lui Dumnezeu este să-I dea lui Dumnezeu dreptul de a condamna oamenii. Asta este tot ce face. Legea lui Dumnezeu nu servește decât la condamnarea oamenilor, pentru că nimeni nu o poate împlini. Și astfel ea justifică mânia lui Dumnezeu. Așa scrie în Romani 4:15: „Legea aduce mânia”. Legea aduce mânia. Cu alte cuvinte, ea arată doar că Dumnezeu are dreptul să fie mânios, pentru că voi nu o puteți respecta. Așadar, dacă vreți să vă petreceți viața încercând să vă îndreptați față de Dumnezeu prin propriile voastre eforturi, tot ce veți reuși să faceți este să justificați mânia lui Dumnezeu, pentru că nu puteți respecta Legea, nu puteți trăi la nivelul Legii.

Priviți versetul 28 din capitolul 3; acesta este un principiu major al Noului Testament. „Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credință”. Și care este următoarea frază? „Fără (ce?) faptele Legii”. Este din nou aceeași idee. Oamenii nu ajung drepți înaintea lui Dumnezeu prin ceva, ce ar putea face ei. În capitolul 4, versetul 6, se spune că David descrie fericirea omului căruia Dumnezeu îi impută neprihănirea în afara faptelor. Este în afara a orice face omul.

Acum, Galateni. Și, apropo, dacă Epistola către Romani reprezintă gândirea lui Pavel cu privire la neprihănirea lui Dumnezeu, Epistola către Galateni reprezintă inima lui Pavel în această privință, o pledoarie mai pasionată. Dar în Galateni 2:16 se spune următoarele: „Totuși, fiindcă știm că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii”. Aceeași idee, nu prin faptele Legii. Asta nu este suficient. Versetul 21: „Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci, dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Cristos”. Nu este asta important? Dacă ai putea fi socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu fără ca Cristos să fi murit pe cruce, atunci Cristos și-a irosit timpul.

Capitolul al treilea din Galateni și versetul al zecelea: „Căci toți cei ce se bizuie pe faptele Legii sunt sub bluestem”. Toți acei oameni care încearcă să ajungă la Dumnezeu prin faptele lor, care încearcă să ajungă la Dumnezeu prin propria lor neprihănire, nu fac altceva decât să se țină sub blestem. De ce? Pentru că „blestemat este oricine nu stăruie în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă”. Așadar, dacă încerci să trăiești după Lege, nu vei face decât să fii blestemat, pentru că nu vei împlini întreaga Lege. Și astfel, versetul 11 spune: „Nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu prin Lege”, adică prin legalism, prin împlinirea anumitor fapte.

În Efeseni, capitolul 2, și vreau să vă arăt cum acesta este esența întregii învățături a Noului Testament. În Efeseni 2:8, se spune astfel: „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință”. Și care este următoarea frază? Și aceasta nu... ce? „nu vine de la voi”. Adică, nu ar putea fi mai clar de atât, nu-i așa? Nu este nimic ce faceți voi pentru a fi mântuiți. Nu este nimic ce faceți voi. Nu este din voi înșivă. „Ci este (ce?) darul lui Dumnezeu, nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni, căci noi suntem lucrarea Lui”.

Priviți la 2 Timotei, capitolul 1. Se spune că Dumnezeu, în versetul 9, ne-a mântuit și ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui și după harul care ne-a fost dat în Cristos Isus, înainte de veșnicii, dar care a fost descoperit acum”. Și cum și-a făcut Dumnezeu neprihănirea Sa cunoscută? Prin arătarea Mântuitorului nostru Cristos Isus. Vedeți voi, când a venit Cristos, neprihănirea a fost făcută cunoscută. Și asta înseamnă „dar acum”. Dar acum, în acest moment minunat din istoria mântuirii, când Cristos a venit, neprihănirea lui Dumnezeu este făcută cunoscută din plin.

În Tit, capitolul 3, versetul 5: dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, și dragostea Lui de oameni, „El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea nașterii din nou”.

Ultimul verset scurt pe care vreau să vi-l prezint, doar un verset scurt, din Filipeni 3:9, spune că Pavel dorește să-L câștige pe Cristos și apoi: „Și să fiu găsit în El” Acum ascultați această frază: „nu având o neprihănire a mea”. De ce? Pentru că asta nu-l va duce nicăieri. Pentru că este din Lege și nimeni nu poate împlini Legea; prin ea nu primești decât blestem. Dar acea neprihănire care este prin credința în Cristos. Neprihănirea care este de la Dumnezeu, prin credință. Vedeți asta? Mereu, mereu și mereu se repetă asta. Există o neprihănire care ne poate face drepți înaintea lui Dumnezeu, dar nu este neprihănirea oamenilor, ci neprihănirea lui Dumnezeu. Ea nu se ridică de jos, ci coboară de sus. Este creată de Dumnezeu. Însăși natura ei este perfecțiunea. Iar durata ei este veșnică.

Nu este ca neprihănirea omului. Neprihănirea omului vine din om, nu este perfectă, nu poate împlini întreaga Lege și nu durează prea mult, chiar și atunci când se străduiește din răsputeri. Și este infinit de departe de perfecțiune. Trebuie să fim drepți înaintea lui Dumnezeu, conform condițiilor Lui. Această neprihănire nu seamănă cu nicio altă neprihănire. Și vedeți voi, cea mai mare eroare a religiei din lume, singura și cea mai mare eroare a religiei, este că lasă loc efortului oamenilor de a se face drepți în fața lui Dumnezeu, iar pentru asta nu există loc, niciunul, nu este loc pentru asta.

Acum, după ce am afirmat că neprihănirea lui Dumnezeu este separată de legalism, să trecem la al doilea punct. Ea nu este doar separată de legalism, ci se bazează pe revelație. Cineva ar spune imediat – poți să-ți imaginezi cum ar suna asta într-o conversație, așa cum ar citi un evreu aceste rânduri – și ar zice: „Stai puțin, omul ăsta introduce ceva nou aici; cum poți spune că neprihănirea este departe de Lege? Noi suntem poporul care păzește Legea, noi suntem cei care iubim Legea (de fapt, ei practic se închinau Legii), noi suntem cei care ne străduim din toate puterile să păzim Legea, iar acum vine el și spune că este separată de Lege. Este ceva nou?” Uitați-vă ce spune el: „ „despre ea mărturisesc Legea și Prorocii”. Aceasta, apropo, este un eufemism pentru Vechiul Testament; înseamnă pur și simplu Vechiul Testament, Legea și profeții. Aceasta era o expresie evreiască folosită pentru a descrie Vechiul Testament.

Pavel spune: „Uitați-vă, aceasta este ceea ce a fost mărturisit în Vechiul Testament; nu este nimic revoluționar, nu este nimic nou, nu este ceva care tocmai a căzut din cer. Chiar și în Vechiul Testament, pe care tocmai vi l-am citit în Mica 6, dacă vreau să fiu într-o relație bună cu Dumnezeu, câte animale trebuie să aduc? Câți litri de ulei trebuie să aduc?” Și l-am auzit pe Iov strigând în capitolul 9: „Cum aș putea vreodată să fiu îndreptățit față acel Dumnezeu?” Și îl auzim pe Dumnezeu în Vechiul Testament, prin Amos, spunând: „Urăsc sărbătorile voastre și disprețuiesc jertfele voastre. Nu mai veniți la Mine, nu vă mai închinați și nu mai cântați cântările voastre”. Și îl auzim pe autorul Epistolei către Evrei spunându-ne că prin sângele taurilor și al țapilor nimeni nu a fost vreodată socotit neprihănit. Iar Legea a fost dată dintr-un singur motiv, spunea Pavel, și anume pentru a ne arăta păcatul nostru. Chiar și în Vechiul Testament, Legea nu-i făcea pe oameni neprihăniți, ci le arăta cât de păcătoși erau și îi arunca spre mila lui Dumnezeu. Esența pentru un iudeu era să privească Legea lui Dumnezeu, să-și dea seama că nu o putea împlini și să strige după milă și după har, crezând că Dumnezeu îi va oferi acestea. Iar oamenii din Vechiul Testament au fost mântuiți în același mod ca și cei din Noul Testament sau ca oamenii de astăzi: au crezut în Dumnezeu, știau că sunt păcătoși, știau că au nevoie de un Mântuitor și s-au îndreptat către Dumnezeu ca să fie Mântuitorul lor. Deși poate că nu L-au înțeles pe deplin pe Cristos, deoarece El încă nu venise, știau că au nevoie de un Mântuitor și știau că jertfele îl simbolizau pe acel Mântuitor care trebuia să moară pentru ei.

Și astfel, asta nu e ceva nou. Este ceea ce a promis Vechiul Testament. Nu există nicio contradicție aici. De fapt, în capitolul 4, versetul 3 – sau versetul 2 – el a folosit exemplul lui Avraam: „Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu”. El nu a fost îndreptățit prin fapte. Ce spune Scriptura? Ce spune Vechiul Testament? „Avraam a crezut pe Dumnezeu și aceasta i-a fost socotită ca (ce?) neprihănire”. Avraam a fost îndreptățit prin (ce?) credință. El a crezut în Dumnezeu. A fost întotdeauna la fel, astfel încât Vechiul Testament a mărturisit faptul că, pentru a fi împăcați cu Dumnezeu, acest lucru trebuia să vină din partea Lui. Nu este nimic nou, era separat de legalism. Tot ce a făcut Legea a fost să le arate păcatul lor. Iar David, el este un alt exemplu în versetele 7 și 8, și David spune: „Ferice de cel cu fărădelegea iertată și de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul căruia nu-i ține în seamă Domnul nelegiuirea”. Și el vede mila lui Dumnezeu, dragostea lui Dumnezeu și harul lui Dumnezeu.

Vedeți voi, ceremoniile Vechiului Testament și jertfele Vechiului Testament nu puteau da viață. Nu puteau ierta păcatul. Nu puteau face oamenii neprihăniți înaintea lui Dumnezeu. Oamenii din Vechiul Testament erau neprihăniți înaintea lui Dumnezeu atunci când credeau în Dumnezeu, când acționau cu credință în Cuvântul Său. Și poate veți întreba: „Cât trebuiau să creadă din Cuvântul Său?” Atât cât fusese revelat. Când credeau în Dumnezeu și acționau cu credință în Cuvântul Său, erau mântuiți prin harul lui Dumnezeu, prin mila lui Dumnezeu și prin iertarea lui Dumnezeu. Și apoi, în ascultare, îndeplineau ceremoniile și jertfele care simbolizau iertarea lor. Dar Vechiul Testament vedea nevoia unei jertfe și a unei neprihăniri care depășeau capacitatea omului.

Așadar, Evanghelia lui Isus Cristos, contrar a ceea ce ar putea crede un evreu, nu este o subminare a Vechiului Testament. Vechiul Testament a fost pur și simplu umbra, iar aceasta este substanța.

Acum, permiteți-mi să vă prezint al treilea element al acestei neprihăniri a lui Dumnezeu. Ea este separată de legalism, se bazează pe revelație și se dobândește prin credință. Și acesta ar fi un moment potrivit pentru a ne aduna gândurile. Versetul 22: „neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Cristos”. Ea vine prin credință, la fel ca în cazul lui Avraam, la fel ca în cazul lui David, la fel ca în cazul oricui altcuiva. El subliniază din nou, la începutul versetului 22, neprihănirea lui Dumnezeu. Nu este neprihănirea omului, repet. Ea nu a venit prin fapte. Este neprihănirea lui Dumnezeu și vine prin credință. Este pur și simplu o chestiune de a crede.

Versetul 5 din capitolul 4: „pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socotește pe păcătos neprihănit, credința pe care o are el îi este socotită ca neprihănire”. Nu este minunat? Nu avem nimic de făcut decât să credem. Capitolul 5, versetul 1: „Deci fiindcă suntem socotiți îndreptățiți, sau justificați prin credință, căci prin har ați fost mântuiți prin (ce?) credință”. Credința este singurul instrument. Credința este mâna care se întinde și ia neprihănirea lui Dumnezeu. Este pur și simplu prin a crede.

Mergeți la versetul 20 din capitolul 4, unde se vorbește despre această ilustrație cu Avraam. „El nu s-a îndoit de făgăduința lui Dumnezeu, prin necredință, ci, întărit prin credința lui, a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredințat că El ce făgăduiește, poate să și împlinească. De aceea credința aceasta ‘i-a fost socotită ca (ce?) ca neprihănire’”. Cum a ajuns Avraam să fie neprihănit înaintea lui Dumnezeu? El a crezut că ceea ce a spus Dumnezeu, Dumnezeu va face. Asta este... Asta este totul: prin credință, prin credință, prin credință. „Este un dar al lui Dumnezeu, nu prin fapte”. Ei bine, veți spune, ce trebuie să facă? Trebuie să creadă. Trebuie să aibă credință. Să aibă credință în ce? Credință în Dumnezeu. Credință în ce anume despre Dumnezeu? În tot ceea ce a spus Dumnezeu despre Sine. Și El spune acum, desigur, mai multe decât a spus atunci. Pe vremea lui Avraam, El nu revelase atât de multe cât ne-a revelat astăzi, dar totuși trebuie să credem că tot ce a spus Dumnezeu despre Sine este adevărat. Și când crezi prin credință, ești socotit neprihănit.

Acum, aș vrea să adaug doar o precizare aici. Există și așa ceva ca credința falsă. Unii oameni ar simplifica această credință la extrem și ar spune ceva de genul: „Ei bine, tot ce trebuie să faci este să crezi și gata” – dar vreau doar să rețineți că există o credință falsă și o credință adevărată. În Ioan capitolul 8, un text cunoscut la care trebuie să reveniți mereu, pentru că este atât de pătrunzător, ascultați ce spune. Versetul 30, Ioan 8: „Pe când vorbea Isus astfel, mulți au crezut în El”. Mulți au crezut în El. „Și a zis iudeilor care crezuseră în El: ‘Dacă rămâneți în Cuvântul Meu, sunteți în adevăr ucenicii Mei, veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face slobozi’”.

Acum, un lucru pe care îl învățăm aici despre credința falsă este că aceasta tinde să fie de scurtă durată, în timp ce credința adevărată tinde să continue în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu. Există cu siguranță credință falsă, fără îndoială.

Iacov o descrie astfel în capitolul 2, spunând: „Credința fără fapte este (Cum?) moartă”. Aceasta este o credință falsă. Credința care nu dă roade este ca pământul pietros, unde nu există rădăcini, sau ca pământul plin de spini, unde sămânța este sufocată de sistemul lumii. Există acest tip de credință, fără îndoială, o credință falsă. Poate chiar să pară bună la început. Poate exista bucuria aceea, bucuria imediată pe care o vedem în pilda din Matei 13. Poate exista acea germinare aparentă pe care o vedem tot în pilda despre pământul plin de buruieni sau spini. Dar este o credință falsă, pentru că nu dă roade și nu rămâne în Cuvânt. Așadar, știm că există credință adevărată și credință falsă. Suntem mântuiți numai prin credință, dar prin credința adevărată. Iar credința adevărată are anumite elemente.

Tozer – și l-am ascultat pe Tozer în ultimele două săptămâni. Cineva mi-a trimis vreo 16 predici ale lui Tozer care au fost folosite pentru cartea „Cunoașterea Celui Sfânt”, așa că le-am ascultat – o experiență minunată. Tozer a spus următoarele: „S-a întâmplat ceva cu doctrina justificării. Credința lui Pavel și a lui Luther a fost ceva revoluționar. A răsturnat întreaga viață a individului și l-a transformat într-o cu totul altă persoană. A pus stăpânire pe viața și a adus-o la ascultare față de Cristos. Și-a luat crucea și L-a urmat pe Isus fără nicio intenție de a se întoarce. Și-a luat rămas-bun de la vechii săi prieteni la fel de hotărât cum a făcut Ilie când a urcat în carul de foc și a plecat într-un vârtej de vânt. Avea un caracter definitiv. S-a închis brusc asupra inimii omului ca o capcană. L-a capturat pe om și l-a transformat, din acel moment încolo, într-un slujitor fericit și plin de iubire al Domnului său”. Am încheiat citatul. Credință adevărată.

Și, sincer, pentru mulți oameni, credința a fost oarecum redefinită pentru a însemna pur și simplu o acceptare pasivă a realităților despre Isus. Dar credința mântuitoare nu este o acceptare pasivă a realităților despre Isus. Este o supunere totală a sinelui față de Domnul Isus Cristos.

Permiteți-mi să vă arăt un verset biblic care ar putea ajuta la explicare, și nu sunt sigur că îl pot explica pe deplin, deoarece este misterios. Dar în Romani, capitolul 6, există un verset, versetul 17, care este de ajutor. Și, de obicei, nu este interpretat în această perspectivă, dar poate veți vedea ceea ce am văzut eu aici. „Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce ați fost robi ai păcatului”. Bine, deci ați fost odată robi ai păcatului; implicația este că acum sunteți creștini, acum sunteți robi ai Domnului Isus. Cum s-a întâmplat asta? Trei elemente: ați ascultat acum din inimă de dreptarul învățăturii pe care ați primit-o. Aici apare un cuvânt legat de mântuire. Este cuvântul „ascultare” – din inimă, de doctrina care v-a fost transmisă.

Acum, permiteți-mi să văd dacă pot analiza separat aceste elemente. În primul rând, văd voința. Adevărata credință este o exercitare a voinței. „Ați ascultat”. Există o ascultare a credinței. Știți, Biblia folosește această expresie, nu-i așa? Romani 1, ascultarea credinței. Voința răspunde prin ascultare la stăpânirea lui Cristos. Și apoi văd nu doar voința, ci și emoția. Ați ascultat (din ce?) din inimă. Și văd asta nu doar ca pe o chestiune a minții, ci ca pe o manifestare a emoțiilor, a simțurilor, trezite la conștientizarea păcatului, mișcate de Duhul lui Dumnezeu. Ea izvorăște din adâncul omului. Și văd, de asemenea, intelectul, pentru că ați ascultat din inimă forma de doctrină care v-a fost transmisă, adică faptele.

Acum, putem lucra în sens invers. Mai întâi ați auzit realitățile. În al doilea rând, ele v-au mișcat mintea și inima. Și ați răspuns prin (ce?) ascultare în supunere față de Cristos. Aceasta este esența credinței adevărate. Este acel angajament profund. Ați auzit adevărata doctrină, adevărata înțelegere a Evangheliei, forma de învățătură care Îl proclamă corect pe Isus Cristos. Ați interiorizat-o în mintea și inima voastră, iar simțurile și emoțiile voastre au fost trezite și v-au declanșat voința, iar voi ați acționat în ascultare, fiecare element clădindu-se pe celălalt.

Astfel, neprihănirea lui Dumnezeu este pusă la dispoziție prin credință, credința adevărată. Ați observat în versetul 22 că este vorba de credința în Isus Cristos? Nu doar credința în Dumnezeu, nu este vorba aici de o atitudine vagă. Este credința îndreptată spre Domnul Isus Cristos. Adevărata credință mântuitoare îndreptată spre Domnul Isus Cristos. El este întruchiparea neprihănirii. El este Cel care, prin moartea Sa pe cruce, ne-a revelat neprihănirea lui Dumnezeu. Pe de o parte, El ne-a arătat neprihănirea lui Dumnezeu prin demonstrarea, unei vieți desăvârșite. Pe de altă parte, El ne-a arătat dreptatea lui Dumnezeu prin moartea Sa pe cruce. Dumnezeu este atât de drept încât trebuie să pedepsească păcatul. Iar când Cristos a murit, am văzut cu adevărat cât de drept era Dumnezeu. Am văzut, de asemenea, cât de iubitor era Dumnezeu.

Deci, ce învățăm atunci despre neprihănirea lui Dumnezeu? Asta: ea este separată de orice facem noi; nu se bazează pe faptele noastre sau pe legalism; este ceea ce Vechiul Testament a învățat dintotdeauna; și este a noastră prin (ce?) credință, nu o credință falsă, ci o credință adevărată. În cine? Domnul Isus Cristos.

În secolul al XVII-lea a trăit un om pe nume Joseph Alleine, care a scris o carte intitulată „O alarmă pentru păcătoșii neconvertiți”. Permiteți-mi să închei această discuție cu ceea ce a spus el:

„Tot ce ține de Cristos este acceptat de cel convertit sincer. El iubește nu doar răsplata, ci și lucrarea lui Cristos, nu doar beneficiile, ci și povara lui Cristos. El este dispus nu doar să calce grâul, ci și să se supună sub jug. El îmbrățișează porunca lui Cristos, da, chiar și crucea lui Cristos. Omul nesincer se împacă pe jumătate cu Cristos. El este de acord cu mântuirea lui Cristos, dar nu este de acord cu sfințirea. El este de acord cu privilegiile, dar nu îl acceptă pe Cristos ca persoană. El separă slujbele și beneficiile lui Cristos. Aceasta este o eroare fundamentală. Cine iubește viața să se ferească de aceasta. Este o greșeală fatală despre care ați fost avertizați de multe ori și totuși niciuna nu este mai frecventă. Isus este un nume dulce, dar oamenii nu-L iubesc pe Domnul Isus cu sinceritate. Ei separă ceea ce Dumnezeu a unit: Regele și Preotul. Da, ei nu vor să accepte mântuirea lui Cristos așa cum El o intenționează. Ei o separă. Fiecare om dorește mântuirea de suferință, dar nu dorește să fie mântuit de păcat. Ei vor să-și salveze viețile, dar, în același timp, vor să-și păstreze poftele. Da, mulți fac din nou o separare aici. S-ar mulțumi să le fie distruse unele dintre păcatele lor, dar nu pot părăsi poala Dalilei sau să divorțeze de iubita Irodiada. Nu pot fi cruzi față de ochiul drept sau de mâna dreaptă. Domnul trebuie să-i ierte în această privință. O, fiți atenți aici, sufletul vostru depinde de asta. Cel convertit cu adevărat îl acceptă pe Cristos în întregime, îl acceptă în toate sensurile, fără excepții, fără limitări, fără rezerve. El este dispus să-L aibă pe Cristos în orice condiții. El este dispus să accepte atât stăpânirea lui Cristos, cât și eliberarea prin Cristos și spune împreună cu Pavel: „Doamne, ce vrei să fac?” Am încheiat citatul.

Și cam asta este tot. Adevărata credință este o abandonare totală, o încredere deplină în Isus Cristos. Și numai El ne poate da neprihănirea lui Dumnezeu, de care avem nevoie dacă vrem să fim vreodată drepți înaintea Lui.

Marele slujitor al lui Dumnezeu, John Wesley, s-a dus în ceruri pe 2 martie 1791. Avea 88 de ani. A predicat Evanghelia timp de 65 de ani. Cu puțin timp înainte de moartea sa, a spus: „Mă voi ridica”. Și când a spus asta, oamenii s-au întrebat ce voia să spună, dar, evident, se referea la înălțarea sa în slavă. Unul dintre biografii săi scrie următoarele: „În timp ce îi aranjau hainele, a izbucnit în cântec și iată ce a cântat: «Îl voi lăuda pe Creatorul meu cât timp voi mai respira, iar când vocea mi se va stinge în moarte, lauda îmi va ocupa puterile cele mai nobile. Zilele mele de laudă nu se vor sfârși niciodată, cât timp va dăinui viața, gândul și ființa sau cât timp va dăinui nemurirea. Fericit este omul ale cărui speranțe se bazează pe Dumnezeul lui Israel. El a creat cerul, pământul și mările cu tot ce le însoțește. Adevărul Său rămâne veșnic neclintit. El îi mântuiește pe cei asupriți. El îi hrănește pe cei săraci. Și nimeni nu va găsi promisiunea Lui deșartă”. Apoi a spus: „Rămas bun”, și acesta a fost ultimul cuvânt pe care l-a rostit vreodată, iar prietenii lui s-au ridicat în tăcere, s-au așezat în jurul patului său și au cântat: „Așteptând să primească duhul tău, iată, Mântuitorul stă deasupra, arată scopul meritelor Sale, întinde coroana iubirii”.

Aceasta este pacea și aceasta este siguranța în fața morții unui om care este drept înaintea lui Dumnezeu. Să ne plecăm capetele în rugăciune.

Cât de minunat este, o, Doamne, să vorbim despre aceste mari adevăruri, atât de profunde încât geniile pământului nu pot sonda tot misterul adâncurilor lor, atât de simple încât un copil mic poate înțelege că avem nevoie disperată să fim drepți înaintea Ta. Și cum putem fi drepți înaintea Ta? Nu prin noi înșine, nu prin respectarea legii; tot ce face legea este să ne arate cât de răi suntem și să ne blesteme și mai mult. Trebuie să ni se reveleze din cer o neprihănire care să ne poată fi dăruită, iar aceasta se întâmplă atunci când ne punem credința în Isus Cristos. Îți mulțumim pentru acea iubire care abundă peste măsură, acea iubire care nu cunoaște înălțime, adâncime sau lățime, acea iubire pe care mintea noastră nu o poate cuprinde, prin care Tu ne-ai răscumpărat. Dăruiește-ne propria Ta neprihănire divină, infinită și veșnică, astfel încât să fim făcuți potriviți de prezența Ta pentru totdeauna. Fie, dragul nostru Domn, ca cei dintre noi care au primit neprihănirea lui Dumnezeu să plece în această seară de aici cu inimi recunoscătoare, pentru a medita îndelung, cu venerație, recunoștință și laudă la un astfel de dar pe care nu-l merităm. Iar ceilalți, Doamne, care încă încearcă să se descurce singuri, jucând în continuare jocul cu balanța, încercând să compenseze răul cu binele și sperând că va fi de ajuns, fie ca ei să fie împinși în acel colț întunecat al disperării și să li se arate clar că prin faptele lor nu vor fi îndreptățiți, nu vor fi drepți înaintea lui Dumnezeu, căci aceasta se poate întâmpla numai prin credința în Isus Cristos. În acest scop, ne rugăm ca toți cei de aici să fie îndreptățiți înaintea Ta și, în fața morții, să cânte așa cum a cântat Wesley, cu încredere în Cel care l-a răscumpărat.

În timp ce capetele voastre sunt plecate în acest moment de încheiere, așa cum sugera micul fragment pe care l-am citit din Joseph Alleine, oamenii trebuie avertizați, deoarece atât de mulți oameni din lume caută neprihănirea prin propriile lor puteri. Renunțați la această căutare. Dacă vă gândiți măcar o clipă că Îl mulțumiți pe Dumnezeu și că Îi câștigați favoarea prin ceea ce faceți singuri, cu puterea voastră proprie, sunteți niște oameni fără minte. Și vom vedea cât de neînțelepți sunteți data viitoare, pe măsură ce vom continua cu pasajul. Iar acum este momentul să încetați efortul și să acceptați cu credință o neprihănire care vine ca dar prin credința în Cristos. Dacă doriți să primiți acel dar, cereți-I lui Isus Cristos chiar acum. Spuneți: „Încetez efortul meu. Îmi pun credința în Cristos. Este o credință adevărată. Am auzit adevărurile. Le-am înțeles în mintea mea, iar emoțiile și simțurile mele sunt vii și îmi doresc asta sincer și cu toată inima. Și dacă voința ta este mișcată ca răspuns, angajează-te să te supui domniei Sale. Aceasta este credința care mântuiește.

Și pot să recunosc acest lucru în acest moment, și vom vedea mai mult despre asta săptămâna viitoare, chiar această credință pe care nu o poți genera singur. Este un dar de la Dumnezeu. Dar așteaptă să o primești prin harul Său.

Tată, lucrează în fiecare inimă și Te lăudăm în numele lui Cristos. Amin.

SFÂRȘIT