Capitolul 3 din Romani este pasajul nostru pentru această seară, Romani capitolul 3, versetele 9-20, o porțiune foarte faimoasă din Scriptură. Vreau să v-o citesc la început, apoi vom discuta despre ea o vreme în această seară și duminica viitoare, în serviciul de seară, de asemenea.

Romani, capitolul 3, versetul 9: „Ce urmează atunci? Suntem noi mai buni decât ei? Nicidecum. Fiindcă am dovedit că toți, fie iudei, fie greci, sunt sub păcat, după cum este scris: ‘Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toți s-au abătut și au ajuns niște netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar. Gâtlejul lor este un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înșele; sub buze au venin de aspidă; gura le este plină de blestem și de amărăciune; au picioarele grabnice să verse sânge; prăpădul și pustiirea sunt pe drumul lor; nu cunosc calea păcii; frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor’. Știm însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată, și toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu”. Și ne vom opri acolo.

Omului îi place să creadă că este bun. De fapt, s-a convins destul de bine că este. Este în regulă. Ar trebui să poată să se felicite singur. Ar trebui, cu siguranță, să gândească pozitiv despre sine. Îi place foarte mult să creadă că este bun. Dar, în adâncul sufletului, omul are o adevărată problemă în a se convinge de bunătatea sa, iar problema este vinovăția, pentru că oamenii sunt inevitabil și invariabil vinovați, și se simt astfel.

Ann Landers a scris un paragraf interesant despre vinovăție. Și în acel paragraf ea spune: „Una dintre cele mai dureroase, autodistructive și consumatoare de timp și energie experiențe din viața omului este vinovăția. Îți poate distruge ziua, săptămâna sau viața, dacă îi permiți. Apare ca o monedă falsă atunci când faci ceva necinstit, răutăcios, egoist, mizerabil sau de prost gust. Nu contează că a fost rezultatul ignoranței, prostiei, lenei, nepăsării, slăbiciunii trupești sau al slăbiciunilor umane. Ai greșit, iar vinovăția te ucide. Păcat. Dar fii sigur că agonia pe care o simți este normală. Amintește-ți, vinovăția este un poluant și nu avem nevoie de mai multă în lume”. Sfârșitul paragrafului.

Acolo se sfârșește articolul. Iar ea trece la un alt subiect. Ea spune că vinovăția este dureroasă, că vinovăția este normală, că vinovăția este un poluant și că nu avem nevoie de mai multă. Dar care este întrebarea pe care ai vrea ca să i-o pună? Cum scăpăm de ea? Ea nu are un răspuns; a trecut deja la următorul subiect.

Indiferent de cât de des își spune omul că este bun, se confruntă inevitabil cu faptul că face rău și simte vinovăția. Vinovăția îi împinge pe oameni spre alcool, spre droguri, spre singurătate, nebunie, sinucidere. Iar când se joacă jocuri psihologice cu propria minte și încearcă să-și transfere vinovăția asupra altcuiva, aceasta nu face decât să le sporească vinovăția. Nu sunt vinovați doar pentru ceea ce au făcut, ci acum sunt vinovați și pentru că dau vina pe altcineva pentru asta. Păcatul și vinovăția care decurge din el reprezintă problema supremă și cea mai gravă pentru întreaga omenire. Iar oamenii ar dori să scape de vinovăție, chiar ar dori. Dar nu știu cu adevărat cum să scape de ea.

Am citit săptămâna aceasta despre un bărbat care a trimis un cec de 50 de dolari către IRS (Internal Revenue Service - Serviciul Fiscal Federal) și a spus: „Vă trimit acest cec pentru că nu pot dormi noaptea din cauza faptului că am fost necinstit cu impozitul pe venit. P.S. Dacă pot dormi după ce trimit asta, bine. Dacă nu pot, vă voi trimite restul”.

Seneca, filozoful și omul de stat roman, a spus: „Fiecare persoană vinovată este propriul său călău”.

Omul este vinovat pentru că are o vină reală. Și de aceea toate exercițiile psihologice și psihiatrice din lume nu îl eliberează în cele din urmă pe om de vinovăția sa. Ele îl ajută doar să o transfere asupra altcuiva, ceea ce intensifică vinovăția, deoarece acum dă vina pe cineva care nu este responsabil. Omul nu se poate elibera de vinovăție într-un mod legitim și eficient. Iar motivul este că el are un păcat real. Iar păcatul real are ca efect vinovăția, la fel cum o accidentare reală a trupului are ca efect durerea.

Acum, recunoașterea păcatului omului și vinovăției omului este primul element important al Evangheliei lui Isus Cristos. Biserica se află în lume pentru a le spune oamenilor că sunt păcătoși, pentru a le spune că au o vinovăție reală, nu doar una psihologică, psihiatrică sau emoțională, ci una reală. De fapt, ei au păcătuit împotriva unui Dumnezeu sfânt și sunt responsabili. Și de aici începe întotdeauna Evanghelia. De aceea, în Epistola către Romani pe care o studiem, întrucât Pavel, pe tot parcursul acestei minunate epistole, se angajează să prezinte Evanghelia lui Cristos – așa cum spune în capitolul 1, versetul 16 – el trebuie să înceapă cu o declarație despre păcat. Înainte de a putea ajunge efectiv la remediu, el trebuie să prezinte boala. Așadar, în Romani, de la capitolul 1, versetul 18, până la capitolul 3, versetul 19 – unde am oprit lectura noastră în această seară – până la acel moment există o condamnare deschisă a fiecărei ființe umane care a trăit vreodată pe fața pământului, iar toți sunt considerați vinovați înaintea lui Dumnezeu. Și asta este, în esență, ceea ce se spune la sfârșitul versetului 19. Acesta este un fel de rezumat al tot ceea ce s-a spus până atunci, începând cu capitolul 1. Orice gură este redusă la tăcere. Cu alte cuvinte, nu există nicio apărare, nu poți spune nimic, nu ai cum să scapi, nu există cuvinte de auto-justificare; orice gură este redusă la tăcere și întreaga lume este vinovată înaintea lui Dumnezeu. Iată ce trebuie să spună Evanghelia în primul rând oamenilor. Nu suntem aici să le spunem tuturor că sunt în regulă, nu suntem aici să le spunem că sunt bine așa cum sunt, că trebuie doar să adauge puțină religie la înclinația lor deja îndreptată spre Dumnezeu, că totul va fi bine, că Dumnezeu nu i-ar privi niciodată ca pe niște păcătoși, pentru că sunt prea buni pentru asta. Nu suntem aici să spunem asta, suntem aici să spunem că oamenii sunt păcătoși, că au o vină reală înaintea lui Dumnezeu și se află sub condamnare.

Și am văzut acest lucru pe tot parcursul primelor trei capitole din Epistola către Romani. Omului îi este foarte greu să recunoască acest lucru. Dr. Barnhouse a scris: „Doar mândria încăpățânată îl împiedică pe om să facă mărturisirea înaintea lui Dumnezeu care i-ar aduce eliberarea. Dar el refuză să urmeze această cale. Omul stă astăzi înaintea lui Dumnezeu ca un băiețel care jură, plângând și cu lacrimi, că nu s-a apropiat deloc de borcanul cu gem și care, cu un aer de inocență indignată, pledează pentru justețea poziției sale, ignorând complet faptul că o lingură bună de gem i-a căzut pe cămașă, sub bărbie, și este clar vizibilă pentru toți, în afară de el însuși”. Am încheiat citatul.

Acum Pavel știe că oamenii au tendința de a nega realitatea păcătoșeniei lor. Așadar, în încheierea acestei părți, el dorește să facă o afirmație finală puternică cu privire la păcătoșenia absolută și totală a omului. Până în acest moment, ascultați bine, el a argumentat că omul este păcătos încă de la creație, pe baza mărturiei creației. A argumentat pe baza mărturiei istoriei. A argumentat pe baza mărturiei rațiunii. A argumentat pe baza logicii. A argumentat pe baza conștiinței. Iar acum vine lovitura de grație. El argumentează pe baza Scripturii. În capitolul 3, el argumentează chiar pe baza Cuvântului lui Dumnezeu.

Dacă priviți istoria, puteți vedea că omul este păcătos. Dacă priviți rațiunea, puteți vedea că omul este păcătos. Dacă observați cum funcționează conștiința lui, știți că omul este păcătos. Dar, mai presus de toate, dacă ascultați revelația Cuvântului lui Dumnezeu, care este mărturia supremă, veți fi în cele din urmă, cred eu, convinși de păcătoșenia omului. Așadar, începând cu versetul 10 și până la versetul 18, aveți o serie de citate din Vechiul Testament. Și astfel Pavel îl aduce pe Dumnezeu în fața tribunalului pentru a depune mărturie cu privire la păcătoșenia omului. Acesta este Pavel la apogeul argumentației sale. Acesta este Pavel la culmea discursului său, rezumând tot ceea ce a spus, exprimându-se doar în termenii Cuvântului lui Dumnezeu Însuși. Aceasta este viziunea lui Dumnezeu asupra omului. Nu mai avem de-a face cu Pavel, cu rațiunea umană, cu conștiința umană sau cu istoria, ci avem de-a face cu Dumnezeu. Este puternic și convingător. Și cred cu adevărat, preaiubiților, că acesta este mesajul pe care trebuie să-l predicăm: că există păcat, că omul este păcătos și vinovat și că trebuie să ajungă la recunoașterea acestui lucru, înainte de a fi condus să-L cunoască pe Cel care poate fi leacul.

Acum, textul începând cu versetul 9 este prezentat într-un fel de cadru de proces. Dă senzația unei săli de judecată. Procedura pare a fi judiciară. Limbajul este cel al unui proces. Având în vedere acest lucru, să începem de la început, cu punerea sub acuzare, punerea sub acuzare din versetul 9. Și aici Pavel aduce întreaga lume în fața tribunalului pentru a dovedi că este vinovată.

Acuzarea începe cu două întrebări, extrem de interesante și simple întrebări. Ce se întâmplă atunci, care este cazul? Cum trebuie să înțelegem situația? Care este concluzia tuturor acestor lucruri? Cu alte cuvinte, la ce vrei să ajungi, Pavel? Unde vrei să ajungi cu asta? Ce vrei să spui? Tocmai a condamnat pe păgânul imoral, tocmai a condamnat pe omul moral și religios, tocmai a condamnat pe iudeul care avea religia adevărată. Toată lumea a fost condamnată. Și acum întrebarea: ce urmează? Unde vrei să ajungi cu asta? Și apoi această a doua întrebare: suntem noi mai buni? Pavel pune această întrebare retoric. Suntem noi mai buni? Suntem oare mai buni decât omul imoral, omul moral sau iudeul menționați mai sus? Suntem oare mai buni?

Acum te confrunți imediat cu o întrebare. Care este aceasta? Cine sunt „noi”? Despre cine vorbește el? Mulți comentatori consideră că se referă la evrei. Eu tind să cred că nu, pentru că tocmai a încheiat secțiunea dedicată lor. Și tocmai a răspuns la întrebările pe care le-ar pune evreii în versetele 1-8. Le-a arătat deja evreilor că au un avantaj față de neamuri prin faptul că au Legea lui Dumnezeu. Deci, de ce ar pune din nou aceeași întrebare? De ce ar spune „suntem noi, evreii, cu ceva mai buni?”, când tocmai a răspuns în versetul 1 la întrebarea „Care este deci întâietatea iudeului?”. Și tocmai a arătat că evreul nu este cu adevărat într-o situație mai bună, chiar dacă are Legea lui Dumnezeu. El se află sub o condamnare mai mare dacă nu crede. Fie că ești un om imoral, un om moral sau un iudeu religios, te afli sub aceeași condamnare. Toți sunt păcătoși. Unul nu este mai bun decât celălalt. Unul poate avea Legea lui Dumnezeu scrisă, altul poate avea Legea lui Dumnezeu în conștiință, dar când vine vorba de vinovăția înaintea lui Dumnezeu, toți sunt la fel și toți au nevoie de mântuire.

Aș mai adăuga că, în restul epistolei către romani, Pavel nu se identifică niciodată cu evreii folosind un „noi” retoric. De ce ar face asta aici? Cred că „noi” de aici este acel „noi” care îi include pe singurii oameni rămași despre care nu a vorbit încă, și anume pe el însuși și pe romanii cărora le scrie, care ar fi reprezentativi pentru credincioși. Și el pune pur și simplu această întrebare: Suntem noi cu ceva mai buni decât acești oameni? Suntem noi cu ceva mai buni decât păgânul imoral, omul religios moral și iudeul religios, care sunt condamnați înaintea lui Dumnezeu? Suntem noi un fel de elită care este intrinsec mai bună decât toți ceilalți? Cred că acest lucru se potrivește cu versetul 8, unde apare un „noi”, în sensul că „pretind unii, care ne vorbesc de rău, că spunem noi?” Iar acolo, „noi” se referă cu siguranță la Pavel și la tovarășii săi în slujire. Așadar, întrebarea este foarte simplă. Suntem noi, credincioșii — acum rețineți acest lucru cu mare atenție — din fire? Noi, cei care suntem creștini, suntem oare, din fire, mai buni decât restul lumii condamnate? Care este răspunsul? Nu. Și asta spune el: Nu, în niciun fel.

Așadar, el ne include pur și simplu în acea condamnare, pentru ca unii dintre noi să nu stea deoparte spunând: „Da, sunt îngrozitor de răi, acei oameni din afară sunt îngrozitori”, și să ajungă la ideea că suntem un fel de elită și că suntem mântuiți pentru că eram mai buni decât toți ceilalți. Răspunsul este ou pantos, „toți împreună, nu”, „nu în niciun fel”, nu. Și astfel, el i-a cuprins cu adevărat pe toți. El a vorbit despre toată lumea, de la cea mai imorală, josnică, depravată, homosexuală și plină de vicii persoană, până la o persoană care se alătură comunității credincioșilor, inclusiv apostolul Pavel, și spune că niciunul dintre noi nu este mai bun decât celălalt; prin natura noastră umană, suntem cu toții în egală măsură vinovați de păcat înaintea lui Dumnezeu. Toți; aceasta îi cuprinde pe toți. Căci i-am dovedit deja vinovați, sau i-am acuzat, atât pe iudei, cât și pe greci. Toată lumea este inclusă în aceasta. Fie ești iudeu, fie ești ne-iudeu. Toți sunt sub păcat, noi toți.

Acum, întreaga rasă umană este adusă în fața judecății în versetul 9, toată lumea. Suntem condamnați pentru păcatul nostru. Acum observați expresia de la sfârșitul versetului 9: „Toți suntem sub păcat”. Cuvântul „sub” de aici este hupa, un termen grecesc foarte comun. Înseamnă a fi sub puterea, sub stăpânirea, sub autoritatea, sub controlul. Aceasta este ideea. Suntem sub puterea păcatului, sub controlul păcatului, sub autoritatea păcatului, sub stăpânirea păcatului. Cine? Toți. Și acel „toți”, dragii mei, este un „toți” care îi include pe toți. Toată lumea, toată lumea; nu există nimeni în afara acestui grup, nimeni. Oamenilor le este greu să recunoască acest lucru, așa cum am spus, în special celor religioși. Vedeți, dacă ne întoarcem la evrei și la modul în care au reacționat la acest lucru. Știți, pur și simplu nu voiau să accepte asta. Adică, când Domnul i-a confruntat, sau când apostolii i-au confruntat cu privire la faptul că erau păcătoși, ei nu voiau să accepte asta. În Galateni 2:15: „Noi, suntem iudei din fire iar nu păcătoși dintre Neamuri”. Ce spuneau ei? Spuneau: „Noi nu suntem ca ei”, „ei” însemnând neamurile, care sunt păcătoși. Noi suntem diferiți. Vă amintiți de omul născut orb din Ioan 9, care a fost apoi vindecat, iar poporul iudeu l-a confruntat și i-a spus: „Tu ești născut cu totul în păcat și vrei să ne înveți pe noi?” Vedeți? Adică, tu, păcătosule, ne spui ceva nou? Ei bine, ce presupune asta? Că ei sunt ceva superior, ceva mai bun. Vedeți voi, oamenii religioși se simt întotdeauna așa, dar nu este adevărat. Chiar și noi, cei care suntem creștini, înainte de a fi răscumpărați de Cristos, nu eram mai buni decât oricine altcineva. Nu am devenit creștini pentru că eram mai buni decât oricine altcineva. Într-o stare fără Cristos, omul se află complet sub porunca, controlul, stăpânirea și autoritatea păcatului și a lui Satan.

Cred că Ioan exprimă acest lucru atât de frumos când spune că întreaga lume zace în cel rău, fie că o recunosc sau nu. Și dacă nu o recunoști, atunci adâncimea autoamăgirii și a iluziei tale este și mai mare. Și îmi permiteți să adaug, ca o notă de subsol, că un păcătos cultivat nu este mai aproape de Dumnezeu decât un păcătos josnic? Toți oamenii se află sub păcat. Aceasta este punerea sub acuzare. Toți oamenii sunt târâți în fața tribunalului și puși sub acuzare pentru că se află sub stăpânirea, puterea și controlul păcatului.

Așadar, întreaga rasă umană ajunge în fața tribunalului, în fața curții Dumnezeului sfânt, și este pusă sub acuzare. Acum, după punerea sub acuzare urmează rechizitoriul. Iar rechizitoriul este foarte specific, începând cu versetul 10, un rechizitoriu foarte, foarte specific. De fapt, există treisprezece capete de acuzare împotriva noastră, treisprezece, precise, clare și verificabile în experiența umană. Și aș dori să adaug că nu numai că, în versetul 9, avem cuvântul „toți” care se află sub păcat, ci în versetele 10-18, cuvântul „niciunul” este folosit de patru ori, iar cuvântul „toți” de trei ori. Așadar, termenii sunt termeni incluzivi: „niciunul” și „toți”, treisprezece capete de acuzare.

Enumerarea începe în versetul 10. Acuzarea: „După cum este (Ce?) scris”. Acum, de unde își va lua el acuzarea? Din Scriptură, așa cum este scris. Aceasta este, apropo, o expresie familiară folosită atunci când se citează din Vechiul Testament. Poate că ne este cel mai familiară din felul în care a fost folosită de propriul nostru Domn, care, în conflictul cu Satan din Matei 4 și Luca 4, când Satan L-a ispitit, a răspuns de trei ori cu aceeași afirmație: „Este scris”. Ce înseamnă asta? Se referă la faptul că indică o citare din Vechiul Testament și exact asta găsiți din versetul 10 până în 18, o serie de citate din Vechiul Testament care ne spun adevărul despre om, acuzația lui Dumnezeu. De fapt, expresia „așa cum este scris” este la timpul perfect. Timpul perfect indică ceva ce a fost scris în trecut, cu rezultate care continuă. Este o chestiune stabilită. Arată permanența mărturiei. A fost scrisă și are un adevăr care dăinuie. Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu, mereu adevărat, cu privire la păcatul omului.

Acum, pe măsură ce analizăm acuzația în treisprezece părți, vom observa că aceasta cuprinde trei aspecte. În primul rând, omul este acuzat pentru caracterul său; în al doilea rând, este acuzat pentru conversația sa; și, în al treilea rând, este acuzat pentru comportamentul său: caracterul său, conversația sa și comportamentul său. Începem cu ceea ce se află în interiorul său, cu ceea ce iese din gura sa, apoi cu ceea ce face.

Să ne îndreptăm atenția mai întâi asupra caracterului, versetul 10. Și acestea sunt foarte simple. Nu va fi nevoie să-mi petrec mult timp explicându-vi-le. Sunt atât de precise, de directe, de succinte și de ușor de înțeles, încât veți vedea foarte clar ce vrea să spună. Acum începem cu caracterul omului, deoarece aceasta este, în esență, problema. El este putred până în miez. „Inima omului este nespus de înșelătoare deznădăjduit de rea. Cine poate să o cunoască?”, spune Ieremia în capitolul 17. Iar Biblia ne arată că inima omului s-a stricat, că inima omului este coruptă, că acel izvor interior al ființei este josnic, mizerabil și murdar. Și astfel, din caracterul său izvorăsc ceea ce spune și ceea ce face.

Acum, pe măsură ce privim caracterul omului în versetele 10-12, există o serie de afirmații negative care descriu caracterul omului. Să ne uităm la prima dintre ele. Aceasta este prima dintre cele treisprezece acuzații. Unu: „Nu este niciun om (Iată acel cuvânt) neprihănit, nici unul măcar”. De ce adaugă el asta? Pentru că cineva ar spune întotdeauna „cu excepția mea”. Nu, nu tu, nu tu; nu este nimeni neprihănit. Aceasta este preluată direct din Psalmul 14, primele trei versete, o citare din Vechiul Testament. Nimeni nu este neprihănit.

Acum, conceptul de „neprihănit” și de „neprihănire” este, într-adevăr, tema, în multe privințe, a întregii epistole. Sub o formă sau alta, acest termen apare, cred, de peste 30 de ori doar în aceste 16 capitole. Este o parte extrem de importantă. Acum, cuvântul „neprihănit”, nu trebuie să vă împotmoliți prea mult în el; înseamnă bun, înseamnă corect, înseamnă drept. Nimeni nu este bun, nimeni, nu, absolut nimeni, nu, nici tu, nimeni. Nimeni nu este bun. Veți spune: „Păi, cât de bun înseamnă bun? Adică, eu sunt destul de bun. Cât de bun trebuie să fii?” Ei bine, expresia folosită aici, „Nu este nimeni neprihănit”, se referă la Dumnezeu. Așa este, se referă la Dumnezeu în Noul Testament. Este folosită și în legătură cu Cristos. Deci, cât de bun înseamnă „bun”? La fel de bun ca Dumnezeu, la fel de bun ca Cristos; și acesta este singurul standard, iar orice este sub acest nivel este rău. Nu există niveluri intermediare. Vedeți, există doar două categorii. Sunteți pregătiți pentru asta? Perfect și rău; asta e tot.

„Oh”, veți zice, „stați puțin”. Nu, asta e tot, doar perfect și rău. Absolut neprihănit ca Dumnezeu, ca Cristos, care este cu totul sfânt și fără păcat. Și dacă aveți un singur păcat, vă încadrați pur și simplu printre cei răi. Vedeți, în Matei 5:48 Domnul a spus: „Voi fiți dar desăvârșiți”. Și ai putea spune: „Păi, asta e... Mă străduiesc, cât de desăvârșit?” „După cum Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit”. Vedeți voi, acesta este întotdeauna standardul - Dumnezeu... Și poate veți zice: „Păi, cum se așteaptă Dumnezeu să ajungem acolo?” Nu se așteaptă. Acesta este întregul sens al Evangheliei. El se așteaptă doar să recunoașteți că nu puteți ajunge acolo. Și atunci El vă va duce acolo prin neprihănirea lui Isus Cristos. Dar asta înseamnă să ne avântăm în capitolul 3. Ideea de aici este că omul fie este desăvârșit, fie este rău. Și întrucât niciunul dintre noi nu este desăvârșit, cu toții suntem răi.

Obișnuiam să ilustrez asta astfel. Știi, s-ar putea să crezi că, în esență, ești în regulă. Dar e ca și cum... e cam ca și cum, într-o zi, te-ai duce la Oceanul Pacific și ai spune: „O să sar până în Hawaii”, și te-ai antrena luni întregi. Adică, ți-ai întărit picioarele. Poate chiar ți-ai dezvoltat niște aripioare cu care să te poți flutura, ca să te ții la suprafață. Și am putea să ne aliniem cu toții, poate câteva mii dintre noi, și am putea alerga cu toții spre apă, să ne aruncăm în ea și să vedem dacă putem sări până în Hawaii. Vrei să știi ceva? Nimeni n-ar ajunge acolo. Nu poți să sari până în Hawaii. Desigur, unii ar ajunge la 7 metri, alții la 5, alții la 3, iar unii ar cădea pe nas și ar ateriza în nisip înainte chiar să ajungă la apă. Dar ideea e că nu poți să sari atât de departe. Și așa stau lucrurile și cu standardul lui Dumnezeu. Vedeți voi, unii oameni vor fi mai buni decât alții. Unii oameni vor ajunge mai departe decât alții. Există un anumit grad de bunătate și moralitate umană relativă, dar, în cele din urmă, țelul este cu mult peste puterea oricui. Care este țelul? „Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de (ce?) slava lui Dumnezeu”. Slava lui Dumnezeu este perfecțiunea. Slava lui Dumnezeu este emanarea naturii Sale. Slava lui Dumnezeu este neprihănirea. Și nimeni nu este neprihănit în felul acela. Dacă ai fi, ai fi Dumnezeu.

Așadar, nu există nimeni care să fie cu adevărat bun, nimeni nu manifestă adevărata bunătate a lui Dumnezeu. Acum, de aici începe totul. Nimeni nu este bun, toată lumea este rea.

Să trecem la al doilea punct din lista acuzațiilor. Iar acesta ne spune că omul nu este doar rău, ci și ignorant, ceea ce îi agravează problema. Versetul 11: „Nu este niciunul care să aibă pricepere”. Și te poți opri aici. Acesta este un citat din două pasaje, Psalmul 14:2 și, de asemenea, din Psalmul 53:3. Vedeți, omul nu numai că este rău, dar nici măcar nu înțelege ce este binele. Acum începe să ți se contureze o imagine destul de sumbră, nu-i așa? Tocmai asta este ideea.

Omul nu are niciun... niciun organ de percepție, astfel încât nu poate înțelege adevărul. El nu are o înțelegere corectă despre Dumnezeu. Nu are o percepție corectă despre Dumnezeu. În natura sa umană, el nu are capacitatea de a percepe singur adevărul despre Dumnezeu. De aceea Pavel le-a scris corintenilor și a spus: „Omul firesc nu înțelege lucrurile lui Dumnezeu”. El nu le poate cunoaște pentru că ele se discern spiritual și, desigur, în trup el nu are niciun organ pentru a le înțelege. Adică, omul se află față de lumea spirituală în aceeași situație în care s-ar afla o persoană surdă, mută și oarbă față de lumea fizică, dacă acea persoană nu ar fi învățat niciodată să audă, să vorbească sau să comunice în vreun fel. Omul este complet izolat de orice înțelegere a lui Dumnezeu.

Pentru a vă intensifica înțelegerea a cât de serioasă este situația , îmi vine în minte un verset din Epistola către Efeseni 4:18, care descrie omul așa cum există el în acești termeni: „Având mintea întunecată”. Având mintea întunecată. Vedeți voi, luminile s-au stins în om. El este înstrăinat de viața lui Dumnezeu prin ignoranța care este în el, din cauza orbirii inimii sale. Acum aveți mintea întunecată, înstrăinarea de viața lui Dumnezeu, ignoranța și orbirea inimii. Și aceasta este imaginea omului.

Nu numai că este rău, dar este și fără speranță de prost. Când vine vorba de adevărul divin, oamenii au o incapacitate naturală, înnăscută, pentru a înțelege lucrurile lui Dumnezeu. De fapt, am învățat încă din capitolul 1, nu-i așa, că chiar și în istoria omului, când îl cunoaște pe Dumnezeu – versetul 21, și aceasta este o cunoaștere foarte limitată – când știe că există un Dumnezeu și că Dumnezeu este puternic și supranatural, așa cum am văzut în versetul 20, chiar și atunci când știe că el refuză să-L slăvească ca Dumnezeu, nu este recunoscător și imediat gândirea lui devine goală, iar inima lui fără pricepere este (Ce?) întunecată. Și ceea ce spune următorul lucru și anume că poți privi situația din două perspective. Poți privi din perspectivă istorică sau poți privi din perspectivă individuală. Din punct de vedere istoric, inițial omului i-a fost dată cunoașterea lui Dumnezeu, iar omul, printr-un act al voinței sale, a stins lumina. La nivel individual, cred că oamenii vin în această lume născuți cu un simț al lui Dumnezeu în conștiința lor, cu un simț al lui Dumnezeu vizibil prin creație, iar dacă resping asta, atunci ultima scânteie a revelației lui Dumnezeu care există chiar și în conștiință și în creație dispare, iar luminile se sting. Dar oamenii, în mijlocul acestei situații, se ridică și anunță că sunt înțelepți. Vă amintiți asta? Ceea ce reprezintă prostia supremă; ca un orb care umblă spunând tuturor că vede, când toată lumea știe că el nu vede deloc. E ca în povestea cu hainele noi ale împăratului, vă amintiți? Toată lumea știa că era complet gol, în afară de el. Întunecat. Omul se află în întuneric, el nu cunoaște adevărul. El este orb.

Și, apropo, în Efeseni 4:18, cuvântul „orbire” este un cuvânt foarte interesant. Este cuvântul pōrōsis și provine de la pōrōs, care este o piatră mai dură decât marmura. El nu este doar orb, el este fără speranță. Nici măcar nu poți introduce nimic în el; este ca o stâncă. Îmi amintesc că, pe vremea când eram la seminar, obișnuiam să facem un mic exercițiu. Și încercau să ne învețe cum să ne exprimăm cu voce tare. Iar unii băieți de la seminar sunt timizi când intră. Trebuie să înveți cum să predici. Și ei vor ca tu să-ți proiectezi vocea. Așa că, de obicei, ne puneau să facem sarcini caraghioase, cum ar fi să vindem o rolă de hârtie igienică clasei, în timp ce toți țipau la noi și strigau, și asta obișnuiam să facem. Îți poți imagina demnitatea întregii situații la seminar? Dar, oricum, trebuia să încercăm să ne transmitem mesajul, iar unii nu reușeau. Adică, stăteau pur și simplu acolo și ziceau: „Ho-ho, oprește-te”. Iar unii dintre noi se urcau pe catedră și ziceau: „Acum, tăceți și ascultați ce am de spus”. Știți, adică, trebuie să înveți să proiectezi.

Dar unul dintre lucrurile pe care ne-au dat să le memorăm și pe care obișnuiam să o folosim era o mică frază care spunea: „Voi, blocuri, voi, pietre, voi sunteți mai răi decât lucrurile fără simțire”. Și nu știu dacă au scos asta dintr-o revistă de teologie, dar este destul de solid din punct de vedere teologic: „Voi, blocuri, voi, pietre, voi sunteți mai răi decât lucrurile fără simțire”. Acesta este omul, pietrificat, dacă vreți. El nu are niciun sentiment. Și, apropo, cuvântul pōrōsis a ajuns să însemne pierderea sentimentelor, pierderea rațiunii. El este orb, este ignorant, nu poate simți, este tare ca o stâncă, este complet insensibil, nu are nicio percepție asupra adevărului lui Dumnezeu. Mintea lui este atât de distorsionată încât toate concluziile lui sunt greșite și, când te duci la el cu adevărul, el nu vrea să-l creadă. Și îi spui care este problema lui, iar el nici măcar nu era pregătit să audă asta. Seamănă foarte mult cu rața Ringo. Nu credeți? Nu o cunoașteți pe rața Ringo?

Ei bine, am citit despre o rață pe nume Ringo. Locuia în Parcul Grenadier din Toronto. Acolo era un iaz. Oamenii aruncau mereu cutii de suc în parc și în iaz, iar Ringo a încercat să-și bage ciocul într-o cutie de suc și i s-a prins inelul de deschidere în jurul ciocului. Nu putea să-l scoată și nu putea să deschidă gura. Ca urmare, murea de foame. Așa că a devenit un proiect pentru locuitorii din Toronto, care au încercat să o ajute pe rața Ringo. Au încercat tot ce au putut pentru a prinde rața aceea, dar nu au reușit să o prindă. Ea nu știa că oamenii încercau să o ajute, iar ea murea de foame. Conform articolului, au mers chiar atât de departe încât au adus un tun care trage cu plasă și au aruncat o plasă peste întregul iaz, dar ea a scăpat. Apoi au angajat un scafandru care să înoate în jurul iazului, să se apropie de Ringo și să o prindă. Dar Ringo știa cât de mari sunt rațele. Apoi au încercat să o ademenească cu mâncare, pâine și porumb. Dar tot ce au reușit a fost să atragă sute și sute de pescăruși. În cele din urmă, l-au chemat pe campionul canadian la chemarea rațelor, iar acesta a atras atenția tuturor rațelor din iaz, cu excepția lui Ringo. Nu au reușit niciodată să o ajute pe Ringo. Ea pur și simplu nu înțelegea că toate acele încercări nu erau menite să o sperie, ci să o elibereze de problema sa.

Te poți raporta la om în același mod. El este orb în mod iremediabil față de adevărul despre Dumnezeu, dar nu știe asta. Și când te apropii de el cu Evanghelia, el crede că încerci să-i iei ceva, că încerci să-l rănești, că încerci să-i faci viața imposibilă, când tot ce vrei să faci este să-i scoți clema de pe cioc, ca să-și poată rezolva problema.

Ascultați, în mintea omului există o mulțime de informații, dar foarte puțin adevăr; o mulțime de informații, dar niciun adevăr. Pavel a spus: „Învață mereu, dar nu ajung niciodată la cunoștința adevărului”.

Ei bine, există o a treia acuzație în versetul 11. Este interesant. Se spune: „Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu”. Stai puțin, stai puțin. Sunt mulți oameni care Îl caută pe Dumnezeu. Dar cum rămâne cu toate religiile? Ei bine, am vorbit despre asta, nu-i așa, mai devreme în studiul nostru din Epistola către Romani. Dumnezeu spune aici – și, apropo, acesta este din nou un citat din Psalm – că este evident adevărat din perspectiva lui Dumnezeu că nimeni nu-L caută. Veți spune: „Dar cum rămâne cu religia? Cum rămâne cu toți oamenii care se presupune că sunt într-o misiune sau într-un pelerinaj, încercând să-L caute pe Dumnezeu? Și cum rămâne cu Biblia?” Nu spune Biblia: „Cel ce Mă caută Mă va găsi, dacă Mă caută din toată inima”? Nu a spus Isus în Matei 7: „Cine caută, găsește”? Celui ce bate, i se va deschide. Nu spune Evrei 11:6 că „Dumnezeu răsplătește pe cei ce-L caută”? Și ce ziceți de asta, ați citit vreodată acest verset sau vă amintiți să-l fi citit în Faptele Apostolilor 15:16? „După aceea Mă voi întoarce și voi ridica din nou cortul lui David din prăbușirea lui, îi voi zidi dărâmăturile și-l voi înălța din nou: pentru ca rămășița de oameni să caute pe Domnul”. Nu spune Biblia că oamenii ar trebui să-L caute pe Dumnezeu? Este contradictoriu?

Nu, nu este deloc contradictoriu. Să vă spun de ce. Oamenii implicați în religii false caută altceva decât pe Dumnezeu. Ei fug de Dumnezeu către propriul lor sistem creat de om. Oamenii care Îl caută pe Dumnezeu, care Îl caută cu adevărat, nu Îl caută din proprie inițiativă. Din proprie inițiativă, ei caută alți dumnezei, orbiți față de adevăr. Dacă Îl caută pe adevăratul Dumnezeu, este pentru că Dumnezeu a luat inițiativa. Isus a exprimat acest lucru într-una dintre cele mai importante declarații, cred eu, pe care le-a făcut vreodată. În Ioan, capitolul 6, versetul 37, ascultați cu atenție, sunteți familiari cu asta: „Tot ce-Mi dă Tatăl vine la Mine”. Pe ce bază vin atunci oamenii la El? Pe baza a ce anume? Tatăl îi dăruiește. Apoi, versetul 44, ascultați: „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă (ce?) dacă nu-l atrage Tatăl care M-a trimis”. Nu există nicio contradicție. Nicio contradicție. Oamenii nu-L caută pe Dumnezeu. Romani 1 spune că ei caută să fugă de Dumnezeu. Ei urmăresc voia lor și calea lor. Și s-ar putea să o caute în religie, dar nu este adevăratul Dumnezeu. Sunt zeii pe care ei înșiși i-au fabricat. Ei întorc spatele adevăratului Dumnezeu și își fac un chip cioplit după chipul omului muritor, al păsărilor, al animalelor cu patru picioare și al târâtoarelor. Ați văzut asta în Romani 1:21-23. Așadar, oamenii care urmează calea religioasă fug de Dumnezeu, iar cei care Îl caută cu adevărat pe Dumnezeu nu o fac din proprie inițiativă, ci o fac pentru că Tatăl a început să-i atragă. Oamenii, în mod natural, nu-L caută pe Dumnezeu.

Cum ar putea? Oare un cadavru caută ceva? Nu caută nimic. Un cadavru nu caută absolut nimic; el este mort, orb, surd, mut și fără minte, și așa stau lucrurile și cu omul. Și dacă credeți că asta se aplică tuturor celor din jurul vostru, vă include și pe voi, ca să nu vă credeți prea sus pe scară. Toți suntem în aceeași situație.

Dă-mi voie să-ți împărtășesc o reflecție despre ce înseamnă să-L cauți pe Dumnezeu. A-L căuta pe Dumnezeu este mai mult decât un simplu concept legat de mântuire. Cred că este legat de mântuire, dar cred, de asemenea, că este mult mai mult decât atât. A-L căuta pe Dumnezeu nu înseamnă doar să vii și să ceri mântuirea, ci înseamnă că în tot ceea ce facem Îl căutăm pe Dumnezeu. Înseamnă ceea ce a vrut să spună David în Psalmul 16 când a spus – și cred că aceasta este una dintre cele mai importante afirmații făcute vreodată pe paginile Scripturii. Ascultați ce a spus el: „Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei”. Ce înseamnă asta? Înseamnă că în tot ceea ce fac, atenția mea este îndreptată spre Dumnezeu. Este ca și cum El L-ar fi pus pe Domnul în fața sa, iar Dumnezeu a devenit o rețea prin care el percepea totul, prin care primea totul. La venire și la plecare, Dumnezeu era filtrul tuturor lucrurilor.

A-L căuta pe Domnul seamănă foarte mult cu ceea ce a spus Isus: „Căutați mai întâi (ce?) Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui”. Înseamnă să vezi că Dumnezeu este centrul tuturor lucrurilor. Dumnezeu este izvorul tuturor lucrurilor. Dumnezeu este începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor. Înseamnă să dorești manifestarea deplină a tuturor perfecțiunilor minunate ale lui Dumnezeu. Înseamnă să respecți și să adori măreția Sa suverană. Înseamnă să te hrănești cu adevărul Său. Înseamnă să trăiești în prezența Sa, să asculți de poruncile Sale, să-I vorbești în rugăciune, să ai încredere în El în toate lucrurile și să-ți petreci viața vestind slava Sa. Înseamnă să-L cauți pe Dumnezeu nu doar pentru mântuire, ci să cauți ca Dumnezeu să fie slăvit în toate lucrurile, iar oamenii nu fac asta. Ei nu fac asta. Ei fug de Dumnezeu în căutarea propriilor scopuri și a propriilor dorințe.

În Filipeni 2:21 este o afirmație simplă. Ascultați-o. „Ce-i drept, toți umblă după foloasele lor, și nu după ale lui Isus Cristos”. Ce afirmație! Toată lumea urmărește propriile lucruri, nu ale lui Isus Cristos.

Acum, încă una, a patra afirmație, versetul 12: „Toți s-au abătut și au ajuns niște netrebnici”. Acum, niciunul dintre ei nu este bun, niciunul nu înțelege, niciunul nu-L caută pe Dumnezeu și toți s-au abătut de la calea cea dreaptă. Și ne întoarcem din nou la Psalmul 14, versetul 3: „Dar toți s-au rătăcit, toți s-au dovedit niște netrebnici”. Ne-am aștepta la asta, nu-i așa? Adică, dacă de la început sunt răi, cu siguranță nu vor rămâne pe calea dreaptă și bună a lui Dumnezeu. Iar dacă sunt netrebnici, nici măcar nu vor ști unde se află calea. Iar dacă sunt orbi, nu vor fi în stare să o găsească. Iar dacă nu o caută, vor fi plecați în altă parte. Toți s-au abătut de la calea cea dreaptă, un termen grecesc interesant care exprimă ideea de a se îndrepta în direcția greșită. A ajuns să se refere la fugă. Este folosit chiar și în unele scrieri grecești clasice ale lui Polibius pentru a descrie un grup de soldați care s-au întors și au fugit în dezordine în timpul unei bătălii. Este vorba de dezertare. Și poate că acesta este un mod bun de a înțelege cuvântul ekklinō de aici, ca dezertare. Omul s-a abătut de la calea lui Dumnezeu. Nu este oare exact ceea ce a spus profetul Isaia: „Toți suntem ca niște oi (Cum?) rătăcite. Ne-am abătut (Fiecare dintre noi s-a abătut) de pe calea (Cui?) Lui”. Ne-am abătut de la calea lui Dumnezeu. Omul nu se află pe calea lui Dumnezeu. S-a rătăcit. De aceea, când a venit Isus, El a făcut o declarație atât de importantă când a spus: „Eu sunt Calea”.

Nu știu dacă știați acest lucru. Poate că nu ați studiat această idee anume. Dar știați că creștinismul, ca atare, în primii săi ani a devenit cunoscut sub numele de, citez: „Calea”? Așa era cunoscut, Calea. Există astăzi o sectă cunoscută sub numele de „Calea”, dar cu siguranță au ales numele potrivit. Matei 22:16, ascultați: „Învățătorule, știm că ești adevărat și că înveți pe oameni calea lui Dumnezeu”. Faptele Apostolilor 16:17: „Oamenii aceștia sunt robii Dumnezeului celui Preaînalt și ei vă vestesc calea mântuirii”. Faptele Apostolilor 18:26: „i-au arătat mai cu de-amănuntul Calea lui Dumnezeu”. Faptele Apostolilor 19:9: „vorbeau de rău calea Domnului”. Faptele Apostolilor 19:23: „Pe vremea aceea, s-a făcut o mare tulburare cu privire la Calea Domnului”. Se numește calea lui Dumnezeu. Calea mântuirii. Din nou, calea lui Dumnezeu. Și apoi, dintr-o dată, în cartea Faptele Apostolilor, este pur și simplu „calea”, „calea”. În Faptele Apostolilor 24:14 se spune: „După Calea pe care ei o numesc partidă”. În Evrei 10:20 este numită o cale nouă și vie. În 2 Petru 2:15 este numită calea cea dreaptă. Iar în 2 Petru 2:21, calea neprihănirii. A devenit cunoscută drept „Calea”. Iar cuvântul înseamnă pur și simplu o „cale”. Și este calea către Dumnezeu, nu-i așa? Este calea bunătății, a dreptății, a sfințeniei și a mântuirii. Și dacă ești înțelept, o vei urma.

Proverbe 8:13 spune, este atât de frumos: „Frica de Domnul este urârea oricărei căi rele”. Și, de asemenea, Proverbe 14:12 spune: „Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte”. Oamenii nu urmează calea lui Dumnezeu. S-au abătut de la calea cea dreaptă. Și când te apropii de ei și le spui că sunt pe o cale greșită și că merg în direcția greșită, se simt ofensați de asta pentru că, vedeți voi, trăiesc sub iluzia că pot vedea când sunt orbi, că pot auzi când sunt surzi și că pot gândi când sunt morți. Și de aceea orice evanghelizare care se face vreodată se face sub îndemnul Duhului lui Dumnezeu în inimă, acea inimă rece ca piatra a necredinciosului.

Ei bine, acesta este doar începutul acuzației: nimeni nu este neprihănit, niciunul. Nimeni nu înțelege, nimeni nu-L caută pe Dumnezeu, toți s-au abătut de la calea cea dreaptă. Și, dragii mei, până când o persoană nu recunoaște că nu există nicio speranță pentru ea, nu există nicio speranță.

Permiteți-mi să închei cu această istorisire. D.L. Moody, mare evanghelist, a scris următoarele:

„În timp ce predicam de la amvonul de pe strada Fulton din New York, directorul închisorii municipale mi-a spus că ar dori să merg să vorbesc cu deținuții. După ce deținuții au fost aduși, am constatat că închisoarea respectivă nu avea o capelă, așa că a trebuit să le vorbesc în celulele lor. Am vorbit de pe un mic pod de fier care traversa coridorul îngust către vreo trei sau patru sute de deținuți, și nu am putut vedea pe niciunul dintre ei.

„După ce am terminat, m-am gândit că mi-ar plăcea să-i văd pe acești oameni cu care vorbisem și să văd cum au primit Evanghelia. Așa că m-am dus la prima ușă și m-am uitat prin fereastra mică a unei celule de unde deținuții m-ar fi putut auzi cel mai bine. Erau câțiva bărbați care jucau cărți. Fără îndoială că jucaseră tot timpul cât predicam eu. Nu voiau să asculte. Le-am spus: «Prietenii mei, care este problema voastră?»

„Păi, străine, au apărut martori mincinoși împotriva noastră. Suntem nevinovați”. Mi-am spus în sinea mea: „Cristos nu poate mântui pe nimeni aici, nu e nimeni vinovat”. M-am dus la cei din celula alăturată și i-am întrebat de ce se aflau acolo. Mi-au răspuns: „Am intrat în anturaj nepotrivit, iar cel care a comis fapta a scăpat, iar noi am fost prinși”. Iar eu am spus: „Cristos nu poate mântui pe nimeni aici”.

„M-am dus la celula următoare și i-am întrebat cum stau lucrurile cu ei. Mi-au spus că s-au prezentat martori mincinoși în fața instanței și au depus mărturie falsă. Am spus: «Cristos nu poate salva pe nimeni nici aici».

„M-am dus la celula următoare și am întrebat: «Cum stați voi?» Răspunsul a fost: «Realitatea este că cel care a comis fapta seamănă foarte mult cu mine; eu sunt perfect nevinovat. Am fost confundat cu el».

Niciodată în viața mea nu am găsit atâția oameni nevinovați într-o singură închisoare. Părea că singurii vinovați erau magistrații care i-au trimis acolo.

„Am început să mă descurajez, dar când aproape că terminasem, am găsit un bărbat cu coatele sprijinite pe genunchi și două șiroaie de lacrimi curgându-i pe obraji. M-am uitat prin fereastra mică și i-am spus: «Prietene, care este necazul tău?» El a ridicat privirea, cu disperare și remușcare pe chip, și a spus: «Păcatele mele sunt mai mari decât pot suporta.»

I-am spus: „Slavă Domnului pentru asta”.

„Nu ești tu omul care ne-a vorbit? Credeam că ai spus că ești un prieten și acum spui că te bucuri că păcatele mele sunt mai multe decât pot suporta?”

„Da.”

„Nu înțeleg ce fel de prietenie e asta, dacă te bucuri că păcatele mele sunt mai multe decât pot suporta”.

„O să-ți explic. Dacă păcatele tale sunt mai multe decât poți suporta, atunci le vei arunca asupra Celui care le va purta în locul tău”.

„,Cine este acela?’

‘Este Domnul Isus Cristos’. Și am stat acolo, la ușa închisorii”, scrie Moody, „și am propovăduit despre Cristos și L-am arătat pe Cristos acelui om sărac și rănit, despre care se credea că era cel mai rău om din întreaga închisoare. După ce i-am vorbit despre Cristos, m-am aplecat și m-am rugat. Iar după ce m-am rugat, i-am spus: ‘Acum roagă-te tu’.

El a spus că nu poate să se roage; ar fi o blasfemie. Dar omul și-a așezat capul pe pavaj și, asemenea vameșului, fără măcar să-și ridice ochii spre cer, a strigat: ‘Doamne, ai milă de mine, păcătosul’”. Și istorisirea continuă de acolo, despre cum Moody s-a întors să-l viziteze mai târziu.

Aceștia sunt singurii oameni care pot fi ajutați, nu-i așa? Să ne rugăm.

Doamne, cu toții stăm condamnați înaintea Ta, păcătoși, fără a fi mai buni decât oricine altcineva, căci toți suntem lipsiți de slava Ta. Și, Tată, îți cerem doar ca noi, cei mântuiți, să știm că nu este pentru că am fost mai buni decât oricine altcineva, nu este pentru că, prin natură, am fost atât de înzestrați încât să Te alegem, ci pentru că Tu, în iubirea Ta suverană, ne-ai atras la Tine. Și ajută-ne ca noi să fim mereu recunoscători, atât de recunoscători încât viața noastră să fie un act de închinare neîncetată. Și m-aș ruga, de asemenea, Doamne, pentru cei care s-ar putea afla în comunitatea noastră în această seară și care nu-L cunosc pe Cristos, care nu s-au confruntat cu propria lor păcătoșenie și rătăcire, care, asemenea prizonierilor, nu văd adevărata problemă. Mă rog ca Duhul Tău să pătrundă în ei cu convingere până când vor ajunge în punctul în care și ei vor fi zdrobiți și vor striga: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul”. Căci atunci poate veni mântuirea.

Fă-ți lucrarea Ta, Doamne, în fiecare inimă.

În timp ce capetele voastre sunt plecate pentru un scurt moment de rămas-bun, dacă nu v-ați predat niciodată viața lui Cristos, acesta este momentul să vă recunoașteți păcatul. Dacă Duhul lui Dumnezeu se mișcă în inima voastră și simțiți că Tatăl vă atrage spre Cristos, răspundeți. Mărturisește-ți pur și simplu păcatul în tăcere, în inima ta, și acceptă iertarea pe care ți-o oferă Isus, Cel care a murit pe cruce pentru a purta păcatele tale în trupul Său și a înviat pentru ca tu să fii bun și neprihănit. Mărturisește-ți păcatul și primește-L.

Dacă ai făcut deja acest lucru, indiferent cât de mult timp a trecut de atunci, mulțumește-I pentru iertarea glorioasă pe care ți-a oferit-o în Cristos.

Tată, fă-ți lucrarea Ta în fiecare inimă și Îți mulțumim pentru ceea ce așteptăm cu nerăbdare pe măsură ce deschidem Cuvântul Tău. Cât de mult ne încântă, cât de mult ne provoacă gândirea și modul nostru de viață. Adu, Doamne, fiecare gând rob ascultării de Cristos. Noi, cei care Te cunoaștem, Îți mulțumim că ne-ai răscumpărat și ne-ai iertat, pe noi, cei care nu eram neprihăniți, care nu puteam înțelege, care nu Te căutam și care eram cu toții pe o cale greșită. Îți mulțumim că ne-ai adus pe calea cea bună, că ai făcut ca inimile noastre să Te caute, că ne-ai deschis înțelegerea și că, în Cristos, ne-ai făcut ceea ce nu am fi putut fi niciodată: neprihăniți. Îți mulțumim pentru acest dar al harului. Fie ca el să fie dăruit și altora în această seară, chiar în acest loc, spre slava lui Isus. Amin.

SFÂRȘIT