Să privim împreună la capitolul 1 din Romani și aș dori să vă citesc, ca temelie pentru mesajul nostru din această seară, versetele 24 până la 32, Romani 1:24 la 32.

„De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăției, să urmeze poftele inimilor lor; așa că își necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu și au slujit și s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin. Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase; căci femeile lor au schimbat întrebuințarea firească a lor în una care este împotriva firii; tot astfel, și bărbații au părăsit întrebuințarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alții, au săvârșit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase și au primit în ei înșiși plata cuvenită pentru rătăcirea lor. Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel, au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înșelăciune, de porniri răutăcioase; sunt șoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufași, lăudăroși, născocitori de rele, neascultători de părinți, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecați, fără milă. Și, măcar că știu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totuși, ei nu numai că le fac, dar și găsesc de buni pe cei ce le fac”.

Acum practic aceste versete constituie un catalog al păcătoșeniei omului. Oamenii sunt răi. Sunt josnici. Sunt malefici. Sunt creaturi cu totul pline de păcătoșenie. Sunt caracterizați ca fiind neevlavioși și nedrepți.

Acum, în această epocă în care trăim, nu suntem surprinși să auzim aceste lucruri despre oameni, pentru că vedem asta peste tot în jurul nostru. Vedem depravarea omului, manifestată înaintea noastră. Nu trăim într-o lume izolată. Trăim într-o lume extrem de interconectată, o lume cosmopolită, o lume orientată spre mass-media, care s-a micșorat atât de mult încât știm destul de bine tot ce se întâmplă pretutindeni, iar păcătoșenia omului este un lucru de notorietate publică. Indiferent cât de bine începe o societate, ea ajunge întotdeauna în aceeași prăpastie a comportamentului imoral și a judecății lui Dumnezeu care urmează, așa cum ni se prezintă categoric în Romani, capitolul 1. La fel ca un bebeluș, începuturile pot fi încântătoare și frumoase, dar sfârșitul este urât. Totul începe bine, dar mârșăvia naturii omului îl aruncă în prăpastia păcatului, sub condamnarea lui Dumnezeu cu nimic decât perspectiva iadului veșnic.

Omul nu este bun și trebuie să rețineți acest lucru încă de la început. Omul este rău. Natura lui este înclinată spre păcat și, având în vedere prerogativele sale, va ajunge inevitabil în mlaștina imoralității.

De ce? De ce este așa? De ce omul trebuie întotdeauna, inevitabil, să se scufunde într-o astfel de stare tristă? Cum se face că acea viață de prunc, atât de încântătoare, atât de prețioasă, atât de delicată, atât de nevinovată, va ajunge la acea maturitate coruptă care așteaptă inevitabil rasa umană? De ce?

Cred că răspunsul se află chiar aici. Vreți să știți de ce bărbații sunt așa cum sunt? De ce femeile sunt așa cum sunt? Vreți să știți de ce căderea omului este inevitabil marcată în fiecare viață în parte? Răspunsul este clar aici: pentru că Dumnezeu i-a părăsit. De trei ori este spus acest lucru în aceste versete. Și, în esență, înseamnă că omul este abandonat de Dumnezeu. Dumnezeu l-a abandonat pe om. Aceasta este, de fapt, problema cu care se confruntă omul. Vedeți voi, din cauza căderii și a depravării omului, a păcătoșeniei sale înnăscute, așa cum vom vedea în curând, din cauza aceasta omul nu are — și o voi spune din nou — nicio capacitate de a-și stăpâni păcătoșenia. Îi este imposibil să-și stăpânească păcătoșenia. Nu o poate înfrâna. Nu o poate ține în frâu. Nu poate face binele. Nu se poate abține să facă răul. Nu este nimeni, spune Romani 3, care să facă binele, niciunul. Ei fac răul neîncetat. Chiar și cei religioși dintre oameni, cei care par a fi plini de o neprihănire, pot comite cel mai atroce păcat dintre toate, și anume să-și atribuie o neprihănire proprie. Omul nu poate ține sub control răul și va face inevitabil ceea ce este greșit. Există o singură forță în întregul univers care poate ține în frâu răul, și aceea este Dumnezeu. Iar problema omului este că Dumnezeu nu-l ține în frâu. Dumnezeu l-a abandonat. Dumnezeu l-a părăsit, l-a părăsit, l-a părăsit. Iar ceea ce înseamnă asta cu adevărat este că Dumnezeu nu mai ține omul în frâu. Dumnezeu a abandonat omul. Aceasta este povestea rasei umane. Totul a început, de fapt, în Grădină.

Acum, acest pasaj este cel mai tragic, cel mai înfricoșător, și care dă de gândit, pentru că este cel mai sumbru pasaj din întreaga Epistolă către Romani, și asta din cauza acestui singur gând: că omul a fost abandonat de Dumnezeu. Observați versetul 24: „De aceea, Dumnezeu i-a lăsat (pradă necurăției)”. Versetul 26: „Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase”. Versetul 28: „Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor, Dumnezeu i-a lăsat (același verb) în voia minții lor blestemate”.

Acum, dacă vreți să știți de ce omul este așa cum este, iată răspunsul. Și acesta este… acesta este într-adevăr răspunsul principal pe care îl vom analiza în această seară. Omul este așa cum este pentru că a fost abandonat de Dumnezeu. Iar Dumnezeu este singura influență restrângătoare din univers care ține în frâu răul. Și cu cât Dumnezeu îl lasă mai mult în voia lui, cu atât lucrurile se înrăutățesc. Și pe măsură ce parcurgeți istoria omenirii, se spune în 2 Timotei 3:13: „Dar oamenii răi și înșelători vor merge din rău în mai rău”. Și este aproape ca și cum Dumnezeu continuă pur și simplu să-l lase pe om în voia lui, iar omul continuă să meargă pe propria lui cale. Și, în acest proces, el adună păcat peste păcat peste păcat, ceea ce îi amplifică răutatea, până când, în cele din urmă, se ajunge la Necazul cel Mare. Iar în perioada Necazului cel Mare, conform capitolului 2 din 2 Tesaloniceni, ultimele restricții sunt înlăturate, iar Cel care împiedică – adică Duhul Sfânt – nu mai împiedică, și, literalmente, iadul se dezlănțuie peste tot pământul. Groapa se deschide, spune Apocalipsa 9, și aruncă afară toți demonii legați. Adăugați asta la faptul că și ultima urmă de înfrânare este luată de pe om, după secole de păcătoșenie tot mai accentuată, și ai Necazul cel mare. Abandonul din partea lui Dumnezeu – aceasta este problema omului.

Vreau să meditați puțin împreună cu mine la acest gând. Și aș dori să vă arăt că nu este un gând nou în Romani; se regăsește și în alte părți ale Bibliei. Și vă voi da câteva exemple. În Psalmul 81, versetul 11, se spune: „Dar poporul Meu n-a ascultat glasul Meu” (și acum ascultați) „Israel nu M-a ascultat. Atunci i-am lăsat” la ce? „în voia pornirilor inimii lor, și au urmat sfaturile lor”. Israelul nu a vrut să asculte. Nu au vrut să știe de Mine, așa că i-am părăsit. Ce cuvinte îngrozitoare.

În Osea, profetul subliniază aceeași realitate tragică. În capitolul 4, versetul 17, un verset de neuitat, se spun pur și simplu următoarele: Efraim — și acesta este un termen care desemnează națiunea lui Israel — „Efraim s-a alipit de idoli”. Și apoi urmează fraza șocantă: „Lasă-l în pace”. „Efraim s-a alipit de idoli. Lasă-l în pace”. Dumnezeu renunță la regatul de nord. Dumnezeu renunță la poporul Său rătăcit, care nu vrea să știe nimic de El.

Ascultați asta. În Matei 15:14, Domnul nostru vorbește despre conducătorii lui Israel, mai precis despre farisei. Se spune astfel: „Lăsați-i: sunt niște călăuze oarbe; și când un orb călăuzește pe un alt orb, vor cădea amândoi în groapă”. Lăsați-i în pace. Lăsați-i să plece. Nu mai există nicio restricție. Aceasta este problema omului. Dumnezeu nu-l ține în frâu, iar el nu are capacitatea de a se stăpâni singur.

În capitolul al șaptelea din Faptele Apostolilor se găsește un discurs magistral, o predică ținută de Ștefan. O parte din ea se referă la subiectul nostru. Ascultați versetul 37: „Acest Moise a zis fiilor lui Israel: ‘Domnul Dumnezeul vostru vă va ridica dintre frații voștri un Proroc ca mine: de El să ascultați’. El este acela care, în biserica din pustie… sau adunarea israeliților din pustie, cu îngerul care i-a vorbit pe muntele Sinai și cu părinții noștri, a primit cuvinte vii, ca să ni le dea nouă. Părinții noștri n-au vrut să-l asculte, ci l-au nesocotit: și, în inimile lor, s-au întors spre Egipt”. Cu alte cuvinte, ei nu doreau conducerea lui Moise, care îl reprezenta pe Dumnezeu. „Și au zis lui Aaron: ‘Fă-ne niște dumnezei care să meargă înaintea noastră; căci acest Moise, care ne-a scos din țara Egiptului, nu știm ce s-a făcut’. Și, în zilele acelea, au făcut un vițel, au adus jertfă idolului și s-au bucurat de lucrul mâinilor lor”. Și acum ascultați. „Atunci Dumnezeu S-a întors de la ei și i-a dat să se închine oștirii cerului”. I-a lăsat, i-a lăsat să plece. Aceasta a fost alegerea pe care au făcut-o, iar El i-a lăsat să plece.

Îmi vine în minte încă un verset. Capitolul 14 din Faptele Apostolilor, versetul 16, spune că, în veacurile trecute, a lăsat pe toate neamurile să umble pe căile lor. O, ce afirmație! El i-a lăsat să umble pe căile lor.

Acum, preaiubiților, vreau să vă spun că, fie că vorbim despre toate națiunile, fie că vorbim despre Israel, există un moment în care Dumnezeu le dă drumul. Dumnezeu îi lasă. În ceea ce privește societatea dinaintea potopului, cea antediluviană, Dumnezeu a spus încă din Geneza: „Duhul Meu nu va rămâne pururea în om”. Acest lucru nu durează la nesfârșit.

Acum trebuie să punem o întrebare în timp ce analizăm Romani 1. Cum s-a întâmplat acest lucru? Cum a ajuns Dumnezeu în punctul în care a renunțat la oameni, în care pur și simplu i-a lăsat în voia lor, i-a lăsat să plece? Ce anume Îl aduce pe Dumnezeu într-un astfel de punct în care devine atât de mânios, atât de plin de mânie încât îi lasă pe oameni să plece, încât pur și simplu își ridică limitarea?

Ei bine, răspunsul la această întrebare constă în a ne întoarce la gândul complet al textului nostru, iar acest lucru trebuie să înceapă din versetul 18. Și acolo vedeți decăderea omului prezentată în etape succesive, care duce la versetul 24. Și vreau să urmăriți acest lucru. În primul rând, ne putem întoarce la versetul 16 și să ne reamintim că Pavel are intenția, în cartea Romani, de a propovădui Evanghelia. El nu se rușinează de Evanghelia lui Cristos. El dorește să dezvăluie Evanghelia, care este standardul mântuirii pentru oricine crede. Și pe măsură ce dezvăluie doctrina mântuirii, el începe cu principiul mâniei. Nu este tipic pentru abordarea noastră, atunci când ne adresăm cuiva care nu este creștin, să începem cu subiectul mâniei. Și, în apărarea lui Pavel, trebuie să spunem că acești oameni cărora le scrie sunt deja creștini, iar el pur și simplu le prezintă din punct de vedere teologic tot ceea ce este necesar pentru o înțelegere deplină a Evangheliei lui Cristos. Așadar, el începe cu faptul menționat în versetul 18, și anume că Dumnezeu este foarte mânios. „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu și împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor”.

Așadar, Dumnezeu este mânios. Este atât de mânios încât îi abandonează pe oameni. Îi lasă să plece, ridică limitarea. De ce? De ce face asta? De ce îi abandonează? Ei bine, există, în esență, niște etape succesive; în primul rând, din cauza revelației. Vă amintiți că în versetul 18 se spune că ei cunosc adevărul. Iar în versetul 19 se spune că îl dețin pentru că Dumnezeu l-a făcut cunoscut. Iar în versetul 20 se spune că este evident prin crearea lumii, astfel încât oamenii să poată vedea că Dumnezeu este puternic și că Dumnezeu este supranatural, astfel încât oamenii să nu aibă (ce?) nicio scuză. Așadar, au avut parte de revelație. Au avut adevărul. Nu numai că le-a fost dat, în versetul 19, ci este manifestat în ei. S-au gândit la el. L-au înțeles. L-au perceput – că Dumnezeu există, că Dumnezeu este supranatural, că Dumnezeu este veșnic atotputernic – și nu se pot dezvinovăți. Așadar, începem cu revelația.

Apoi ajungeți la respingere, versetul 21. „fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit; ci s-au dedat la gândiri deșarte, și inima lor fără pricepere s-a întunecat”. Cu alte cuvinte, aveau cunoașterea lui Dumnezeu și au refuzat cunoașterea lui Dumnezeu. Au respins-o. Era a lor. I-au întors spatele.

Respingerea a dus la raționalizare. Versetul 22: „S-au fălit că sunt înțelepți, și au înnebunit” căci cine este mai nebun decât cel care este nebun și crede că nu este?. Astfel, omul are revelația, urmată de respingere, urmată de raționalizare, în care imaginația lui goală îi spune că este cu adevărat înțelept.

Iar al patrulea pas în căderea succesivă a omului este religia, versetul 23. El transformă apoi slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare și târâtoare. Și se închină la orice altceva în afară de adevăratul Dumnezeu. Și, așa cum v-am sugerat cu câteva săptămâni în urmă, religia nu reprezintă omul la cel mai înalt nivel al său, ci omul la cel mai jos nivel al său. Căci religia este idolatrie, iar idolatria reprezintă omul în adâncurile abisului, deoarece idolatria încalcă prima poruncă: „Să nu ai (ce?) alți dumnezei în afară de Mine”. Și pe a doua: „Să nu-ți faci chip cioplit”.

Astfel, omul pornește de la revelație, coboară la respingere, coboară la raționalizare și coboară în cele din urmă la religie – o religie creată de om, inspirată de Satan, o religie demonică care nu conține absolut niciun adevăr și nicio putere de a stăvili păcatul.

Acum, observați ce s-a întâmplat. În acest moment, Dumnezeu îi lasă pe oameni să plece. De ce? Pentru că s-au îndepărtat atât de mult de El. „Efraim s-a alipit de idoli”. Cum continuă versetul? „Lăsați-l” Pentru că nu vreți să aveți nimic de-a face cu Mine, vă părăsesc. M-ați părăsit și Eu vă părăsesc. Aceasta este povestea omului. Rasa umană nu se îndreaptă spre Dumnezeu, ci se îndepărtează de El. Oamenii fug cât pot de repede de prezența și realitatea Lui. Și au ajuns în abisul religiei. Iar odată ce ajungi în abisul falsei religii, ai încălcat prima și cea mai importantă poruncă, și anume că trebuie să-L iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima, sufletul, mintea și puterea ta. Ți-ai făcut alți dumnezei, ai hulit adevărul lui Dumnezeu și te afli la cel mai jos nivel posibil al existenței umane. Și în acel moment, Dumnezeu spune: „I-am abandonat”.

Și asta duce la consecințele din versetul 24. Când Dumnezeu îi abandonează pe oameni, aceștia se scufundă într-o reprobare aproape de nedescris. Pentru că, odată ce limitările sunt înlăturate… se dezlănțuie iadul. Acum vreau să meditați împreună cu mine la acest gând, deoarece este cheia pasajului. Ascultați cu atenție. Mânia lui Dumnezeu nu este doar ceva viitor. Există o zi a mâniei, vom ajunge la aceasta când vom trece la capitolul 2, cam în versetul 5. Există o zi a mâniei în viitor, dar mânia lui Dumnezeu nu este doar o realitate viitoare. Mânia lui Dumnezeu se manifestă tot timpul. Versetul 18 spune: „Mânia lui Dumnezeu (se spune în greacă) se descoperă tot timpul din cer”.

Acum ascultați. Cum se descoperă mânia lui Dumnezeu? Se descoperă prin faptul că El îi lasă pe oameni în voia lor. Pentru că atunci când îi lasă pradă păcătoșeniei lor, acest lucru în sine reprezintă manifestarea mâniei Sale. El ar putea să-i țină în frâu pe oameni, dar este atât de mânios din cauza apostaziei lor, încât îi lasă să-și urmeze calea, iar consecințele propriului lor păcat sunt manifestarea mâniei Sale. Oamenii de astăzi, care își trăiesc viața în păcat, văd cum se dezvăluie mânia lui Dumnezeu prin rezultatul propriului lor păcat.

Și o vedeți peste tot. Dezastrele teribile care se abat asupra vieților oamenilor din cauza păcătoșeniei lor neîncetate sunt manifestarea concretă a expresiei prezente a mâniei lui Dumnezeu. Și veți vedea acest lucru pe măsură ce vom înainta.

Acum, este sarcina noastră în această seară să-l privim pe om în cea mai rea stare a sa. Omul în cea mai rea stare a sa, omul în noroi, în mâlul inimii sale murdare și depravate, aceasta este sarcina noastră în această seară. Nu este neapărat una plăcută, dar ne arată că, atunci când oamenii Îl părăsesc pe Dumnezeu, Dumnezeu îi părăsește pe ei, iar propriul lor păcat preia controlul și își produce propriile efecte.

În Judecători 10:13 se spune: „Dar voi M-ați părăsit și ați slujit altor dumnezei”. Și acesta este întotdeauna omul în cea mai joasă stare a sa. Devine religios. „De aceea nu vă voi mai izbăvi”. Voi Mă părăsiți, Eu vă părăsesc. În 2 Cronici, capitolul 15, vreau să vă arăt două pasaje din 2 Cronici; versetul 1 spune: „Duhul lui Dumnezeu a venit peste Azaria, fiul lui Oded, și Azaria (Azaria este un proroc) s-a dus înaintea lui Asa și i-a zis: ‘Ascultați-mă, Asa și tot Iuda și Beniamin! Domnul este cu voi când sunteți cu El; dacă-L căutați, Îl veți găsi; iar dacă-L părăsiți, și El vă va părăsi.

2 Cronici 24, versetul 20: „Zaharia, fiul preotului Iehoiada, a fost îmbrăcat cu Duhul lui Dumnezeu. El s-a înfățișat înaintea poporului și i-a zis: ‘Așa vorbește Dumnezeu: Pentru ce călcați poruncile Domnului? Nu veți propăși. Pentru că ați părăsit pe Domnul, și El vă va părăsi’”. Ce verset! Voi L-ați părăsit, și El vă va părăsi. Și când se întâmplă asta, nu mai e decât un pas mic până la abandonarea în păcătoșenia pe care o vedem în aceste versete.

Acum, aș vrea să împărțiți textul în trei părți. Fiecare dintre cele trei este introdusă de afirmația: „Dumnezeu i-a lăsat în voia lor”. Prima parte, gândiți-vă împreună cu mine, marchează esența păcatului. A doua parte marchează exprimarea păcatului. Iar a treia parte marchează extinderea păcatului. Fiecare începe cu același verb grecesc paradidōmi, sau paradidōmi… mai degrabă care înseamnă „a lăsa”. Apropo, este un cuvânt foarte puternic. Înseamnă a preda pe cineva. Și este destul de interesant dacă urmăriți modul în care este folosit pentru doar un minut. Nu voi merge prin toată Biblia, ci voi trece rapid prin Evanghelia după Matei și vă voi arăta câteva locuri în care este folosit. Este folosit în Matei 4:12: „Când a auzit Isus că Ioan fusese închis”, iar acolo ideea este că el a fost aruncat în temniță spre pedeapsă, a fost aruncat spre judecată. Matei capitolul 5 versetul 25: „Caută de te împacă degrabă cu pârâșul tău, câtă vreme ești cu el pe drum; ca nu cumva pârâșul să te dea pe mâna judecătorului”. Și aici „paradidōmi” este folosit din nou în sensul de a preda pe cineva unui judecător pentru a fi condamnat. În primul caz, a-l preda într-o închisoare. În al doilea caz, a-l preda pentru judecată.

Dacă urmăriți mai departe, veți vedea acest lucru și în capitolul pe care l-am studiat dimineața, capitolul 10 din Matei, versetul 17: „Păziți-vă de oameni; căci vă vor da în judecata soboarelor”. Din nou, predarea voastră pentru un fel de condamnare, predarea voastră unui judecător. O găsiți și în versetul 19: „Când vă vor da (din nou), să nu vă îngrijorați gândindu-vă cum sau ce veți spune”. O găsiți în versetul 21: „Fratele va da la moarte pe fratele său”. Și, din nou, de fiecare dată până acum, în Evanghelia după Matei, expresia este folosită pentru a descrie punerea cuiva într-o situație în care urmează să fie condamnat, de a-l pune sub judecată sau de a-l arunca în închisoare.

Și dacă urmăriți acest sens până în capitolul al optsprezecelea din Matei, versetul 34, veți găsi din nou, în pilda Împărăției cerurilor, în care erau implicați niște slujitori care îi erau datori stăpânului, că se spune că Domnul s-a mâniat și l-a dat pe mâna chinuitorilor până când va plăti tot ce îi era datorat. Cu alte cuvinte, l-a predat, din cauza neplății datoriei sale, unor oameni care îl vor pedepsi până când va învăța să plătească. Din nou, se vorbește foarte specific despre un cadru judiciar și o hotărâre pronunțată de un judecător sau de o anumită autoritate.

În capitolul 26 din Matei, la versetul 15, Iuda Iscarioteanul le-a spus: „Ce vreți să-mi dați, și-L voi da în mâinile voastre?” Și acolo, din nou, înseamnă predarea lui Isus autorităților iudeilor pentru a fi pedepsit, executat sau orice altceva. Capitolul 27 din Matei, versetul 2: „După ce L-au legat, L-au dus și L-au dat în mâna dregătorului Pilat din Pont”. Cred că înțelegeți ideea, nu-i așa? „Paradidōmi” este folosit în mai multe moduri diferite, dar are o utilizare foarte specifică, în sensul că se referă foarte des la predarea cuiva pentru a fi pedepsit, la predarea cuiva pentru a fi închis, la predarea cuiva pentru a fi supus unei judecăți severe. Și acesta este tocmai termenul folosit aici. Dumnezeu i-a abandonat, Dumnezeu i-a abandonat, Dumnezeu i-a abandonat. Și când a făcut acest lucru, i-a predat unei pedepse. I-a predat unei închisori. I-a predat celor care le-ar provoca durere sau lucrurilor care le-ar provoca durere.

C.S. Lewis, scriind în The Problem of Pain (Problema durerii), spune: „Cei pierduți se bucură pentru totdeauna de oribila libertate pe care au cerut-o și, prin urmare, sunt robiți de ei înșiși”. Dumnezeu îi abandonează din punct de vedere judiciar. Dumnezeu îi abandonează în scop punitiv. Dumnezeu îi predă consecințelor propriului lor păcat.

Acum, există un sens — și acesta este un aspect teologic pe care aș vrea să-l rețineți — pe care îl vom aborda din două perspective: există un sens în care expresia înseamnă „Dumnezeu a dat drumul”. Dumnezeu pur și simplu și-a luat mâinile de pe ei, a retras limitările și i-a lăsat să se afunde în păcatul lor, iar păcatul își aduce propriile consecințe. Una dintre problemele din societatea noastră, apropo, este că ne străduim cu înverșunare să eliminăm consecințele păcatului. Mă gândesc mereu la asta când mă gândesc la toate medicamentele pe care le-au inventat pentru a opri bolile venerice, când de fapt bolile venerice sunt modul lui Dumnezeu de a opri imoralitatea. Și de îndată ce poți trata bolile venerice, poți da tuturor libertatea de a face orice doresc. Există un sens în care Dumnezeu pur și simplu îi lasă pe oameni să-și urmeze drumul, le îndepărtează limitările, le dă libertatea, iar ei continuă în păcatele lor și culeg roadele. Așadar, într-un sens foarte real, fără să trimită foc din cer, fără vreun eveniment cataclismic, Dumnezeu Își revarsă mânia zi de zi, pe măsură ce îi abandonează pe oameni în fața distrugerii provocate de propriile lor păcate acumulate. Este o realitate uimitoare și înfricoșătoare. Dumnezeu face din pasiunile oamenilor chiar instrumentul mâniei Sale.

Așadar, avem o lume de perverși sexuali. Avem o lume a oamenilor care trăiesc într-o permisivitate morală. Avem o lume a mincinoșilor, a înșelătorilor, a hoților, a tâlharilor, a bârfitorilor, a celor neascultători, a celor lipsiți de iubire, a celor brutali și a lăudăroșilor mândri, pentru că Dumnezeu i-a lăsat în voia lor. Și nu există nicio cale de a opri asta. Oamenii spun: „O, Dumnezeu va judeca America în viitor”. Dumnezeu judecă America chiar acum. Nu vedeți asta? Nu vedeți o națiune întreagă care s-a îndreptat spre păcatul pervers și care culege consecințele propriului său păcat? Judecata lui Dumnezeu este la lucru chiar acum. Iar cultura noastră, dacă reflectă ceva, reflectă lipsa totală de sens, disperarea absolută, singurătatea, rătăcirea, fragmentarea și absența identității care rezultă atunci când omul este separat de Dumnezeu. Un scriitor a spus: „Ce Dumnezeu… fără Dumnezeu nu există adevăruri veșnice, nu există principii durabile, nu există norme, iar omul este aruncat într-o mare de speculații, scepticism și a încercării de a se mântui singur”.

Acum, cred că este important să spun acest lucru. Deși păcatul este un rezultat al mâniei lui Dumnezeu, Dumnezeu nu îi face pe oameni să păcătuiască. El doar îi lasă în voia propriului lor rău. Și spunem asta pentru a apăra sfințenia lui Dumnezeu. Odată, un om mi-a spus: „Dumnezeu te face să păcătuiești”. Asta nu este adevărat. Dumnezeu are ochi prea curați ca să privească răul, El nu poate privi nelegiuirea. Dumnezeu este întotdeauna bun, drept și adevărat. Dumnezeu nu păcătuiește și, spune Iacov, Dumnezeu nu ispitește pe nimeni să păcătuiască. Dar Dumnezeu îi va abandona pe oameni în propria lor perversitate, ca parte a judecății Sale. El slăbește limitările, iar dorința depravată a omului preia controlul. De aceea societatea noastră este așa cum este. Dumnezeu a îndepărtat pur și simplu limitările. Și cred că am văzut acest lucru întâmplându-se treptat în propria noastră țară, așa cum se întâmplă, cred, în multe societăți care sunt fondate pe principii creștine. Multă vreme a părut că limitările existau și lucrurile stăteau altfel. În ultimii 50 de ani, pare pur și simplu că Dumnezeu le-a îndepărtat și noi culegem toate rezultatele.

Dacă există ceva în care cred – și cred în multe lucruri – dar dacă există ceva în care cred cu adevărat, cred că Dumnezeu este pe cale să-Și reverse mânia asupra societății americane și asupra societății din întreaga lume, așa cum o cunoaștem în cultura occidentală. Pentru că L-am părăsit, și El ne-a părăsit. Și, așa cum am spus mai devreme, nu este vorba că El a ridicat complet limitările. Asta urmează să se întâmple în viitor. Și când va face asta, conform cu 2 Tesaloniceni 2:7, când Cel care împiedică nu va mai împiedica, adică când limitatorul, Duhul Sfânt, nu va mai limita nimic, atunci va fi un haos de neimaginat. Iar pământul se va transforma într-un abator. Oamenii se vor masacra chiar unii pe alții.

Este necesară o reflecție suplimentară. Și v-am spus că va exista un fel de dublă dimensiune atunci când vă gândiți la actul judecătoresc al lui Dumnezeu. Nu este doar o retragere negativă a limitărilor. Nu este doar… ca și cum Dumnezeu pur și simplu s-ar retrage. Asta este… asta este o atitudine prea pasivă. Există și un sens în care, prin retragerea Sa sau prin înlăturarea limitărilor, Dumnezeu acționează printr-o mișcare pozitivă și deschisă de judecată. Nu este vorba doar de faptul că Dumnezeu spune: „Ah, mi-a ajuns de la voi”, apoi se întoarce și pleacă. Ci este vorba de faptul că Dumnezeu, prin îndepărtarea limitărilor — ceea ce este un fel de acțiune negativă, El pur și simplu le retrage — le aplică oamenilor în mod pozitiv mânia Sa, pentru că El cunoaște consecințele. El ne abandonează în totalitate în păcătoșenia noastră. El îndepărtează limitările. Dar, într-un sens real, acesta este un act punitiv pozitiv din partea Sa.

Acum să urmăm această idee pe măsură ce parcurgem textul nostru. Țineți minte: Dumnezeu îi lasă pe oameni să-și urmeze calea și noi aflăm ce se întâmplă când face acest lucru.

Vreau să vă ofer o notă de subsol. Este important să spunem în acest moment că acesta nu este un act definitiv și veșnic care îi condamnă pe toți oamenii fără posibilitate de apel. Dumnezeu îi lasă pe oameni să suporte consecințele păcatului lor și, în tot acest timp, se străduiește să-i atingă cu mesajul mântuirii Sale. Înțelegeți asta? Vedeți voi, Evanghelia începe cu faptul că Dumnezeu i-a lăsat pe oameni să-și urmeze calea. Dar tocmai acești oameni, lumea formată din oameni ca voi și ca mine, pe care El i-a abandonat în păcatul lor, sunt cei pe care El îi cheamă înapoi mai târziu, în Romani, prin invitația mântuitoare a Evangheliei.

De exemplu, femeia Izabela pare să fi fost, în Apocalipsa 2, însăși întruchiparea păcatului grosolan și josnic. Și totuși, se spune că Dumnezeu i-a dat timp să se pocăiască, timp să se pocăiască. 2 Petru 3:9 Se spune: „are o îndelungă răbdare pentru voi și dorește ca niciunul să nu (ce?) piară, ci toți să vină la pocăință”.

În 1 Corinteni, capitolul 6, găsim o listă aproape identică cu cea din Romani, capitolul 1. Se spune: „Nu vă înșelați în privința aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiții, nici hoții, nici cei lacomi, nici bețivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreții” - niciunul dintre aceștia - „nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu”.

Este o listă aproape identică cu cea din Romani 1. Și apoi se spune: „Și așa erați unii din voi! Dar ați fost spălați, ați fost sfințiți, ați fost socotiți neprihăniți, în Numele Domnului Isus Hristos și prin Duhul Dumnezeului nostru”. Pe astfel de oameni vrea El să-i răscumpere, înțelegeți? Deci El a părăsit omul, da. Dar El cheamă omul înapoi la Sine. Abandonul provine din acea cunoaștere inițială, când oamenii Îl cunoșteau pe Dumnezeu și au fugit de Dumnezeu, iar acum Dumnezeu aleargă după ei și îi cheamă înapoi. Și foarte des, pe măsură ce El îi lasă să se afunde tot mai adânc în groapa propriului lor păcat, aceștia ajung în cele din urmă la fund și strigă după milă. Astfel, într-un sens real, așa cum spune în Isaia 19:22, Dumnezeu lovește pentru a putea vindeca. Milostivirea, harul și răbdarea divină, fără răspuns din partea omului, duc la revărsarea mâniei. Omul nu răspunde, Dumnezeu Își revarsă mânia. Păcătoșii nepocăiți sunt măturați de propriile lor păcate, iar patimile josnice îi conduc spre iad. În mijlocul tuturor acestor lucruri, Dumnezeu îi cheamă la Sine.

Să ne uităm la primul dintre cele trei și, nu știu, probabil că nu vom trece mai departe de acesta. Esența păcătoșeniei omului, versetul 24: „De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăției”. Când i-a lăsat să plece, s-au îndreptat direct spre necurăție. Cuvântul „de aceea” indică faptul că judecata mâniei lui Dumnezeu își găsește motivul în versetele precedente. Dumnezeu i-a lăsat pentru că au avut revelație, au transformat-o în respingere, apoi în raționalizare și, în cele din urmă, în idolatrie, în religie falsă. Și din această cauză Dumnezeu i-a lăsat. Și mai întâi vedem esența păcatului lor. El i-a lăsat pradă necurăției, akatharsia, impurității. Aceasta este esența păcătoșeniei omului, adică faptul că în interior el este impur. Se continuă spunând: „să urmeze” ce? „poftele inimilor lor”. Este o impuritate interioară. Omul este lăsat pradă putreziciunii din interior.

Acest cuvânt, apropo, este folosit des de Pavel. De fapt, este un cuvânt obișnuit pe care îl folosește pentru a exprima starea oamenilor. El îl folosește în 2 Corinteni 12:21, Galateni 5:19, Efeseni 5:3 și 1 Tesaloniceni 4:7. Omul este, în esență, necurat. Aceasta este esența. Când spun „esență”, mă refer la natura omului sau la inima omului, la partea interioară. Vedeți voi, problema omului este că, în adâncul sufletului său, el este un păcătos putred și josnic; avem de-a face cu necurăție, cu impuritate.

Acum, pot să adaug ceva? Că, pe măsură ce am cercetat acel cuvânt și l-am urmărit prin gândirea lui Pavel, el se referă în primul rând la perversiunea din domeniul sexual al vieții. Dar acesta cuprinde esența generală a unei inimi care Îl respinge pe Dumnezeu. Devine un fel de caracter total necurat și josnic, care se manifestă în primul rând în domeniul sexual. De aceea se spune la sfârșitul versetului 24 că ajung să-și necinstească singuri trupurile. Josnicia, natura vicioasă a inimii omului este motivul pentru care acesta devine pervertit sexual.

Să ne oprim un moment asupra sensului expresiei „să urmeze poftele inimilor lor”. „Propriile lor inimi” subliniază faptul că sunt încăpățânați. Propria lor inimă: fă ce vrei, fă ce-ți place, fă orice ai chef să faci, lasă-ți pofta să-ți spună ce să faci. Și pentru că inimile lor sunt necurate, din ele iese murdărie. În Proverbe 4:23 se spune: „Din inimă izvorăsc izvoarele vieții”. Iar Ieremia 17:9 spune: „Inima omului este nespus de înșelătoare și (ce?) deznădăjduit de rea”. Când Dumnezeu îi lasă pe oameni în voia lor, îi lasă în voia necurăției, care izvorăște din interiorul lor. „Inima” se referă la procesul gândirii, la voința și caracterul interior. Omul abandonat de Dumnezeu nu are decât să facă ceea ce îi spune inima lui, iar inima lui este coruptă. El nu are alte norme, alte standarde, alte principii decât propriile lui dorințe. Iar acele dorințe izvorăsc dintr-o inimă pervertită, lăsată în voia ei și complet păcătoasă. În cele din urmă, ele se manifestă prin perversiune fizică.

Și aș vrea să repet: omul nu este bun. Știi, dacă crezi în bunătatea fundamentală a omului, te înșeli amarnic. Omul este, în esență, corupt. Romani 3:10: „Nu este niciun om neprihănit, nici unul măcar”. Câți? Niciunul, iar el a adăugat această frază suplimentară pentru că cineva ar fi spus „cu excepția mea”, așa că a spus „nu, niciunul”. „Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toți s-au abătut și au ajuns niște netrebnici („nefolositori” înseamnă „a se strica”); nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar. Gâtlejul lor este un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înșele; sub buze au venin de aspidă; gura le este plină de blestem și de amărăciune; au picioarele grabnice să verse sânge; prăpădul și pustiirea sunt pe drumul lor; nu cunosc calea păcii; frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor”. Și întreaga lume este vinovată înaintea lui Dumnezeu. Și mai târziu el spune: „Căci toți au (ce?) păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu”. Omul este, în esență, vicios. Iar problema este că natura lui fundamentală provine din interiorul lui, iar în interiorul lui se află putreziciunea.

Marcu 7, cunoașteți pasajul: „Căci dinăuntru”, versetul 21, „din inima oamenilor ies (ce?) lucruri bune? Nu. „Gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtișagurile, lăcomiile, vicleșugurile, înșelăciunile, faptele de rușine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinăuntru și spurcă pe om”.

Te-ai născut în această lume ca păcătos, ești pângărit din interior și acest lucru se manifestă în exterior. Și dacă L-ai părăsit pe Dumnezeu și Dumnezeu te-a părăsit, nu există nicio cale de a stăpâni acel rău, nu există nicio cale de a-l ascunde, nu există nicio cale de a face față acelui rău. De fapt, în Proverbe 6 se spune: „Inima urzește planuri nelegiuite”. În Proverbe 10:20 se spune: „Limba celui neprihănit este argint ales; inima celor răi este puțin lucru”. De ce? Nu are nicio valoare pentru că nu poate produce nimic bun. Isaia 44:20 spune despre om: „El se hrănește cu cenușă, inima lui amăgită îl duce în rătăcire”. Ieremia 5:23 spune: „Poporul acesta are o inimă dârză și răzvrătită”. Ezechiel 14:3 spune: „Oamenii aceștia își poartă idolii în inimă și își pironesc privirile spre ceea ce i-a făcut să cadă în nelegiuire”. Ei își provoacă singuri căderea pentru că sunt atât de plini de rău. Dorințele pervertite de rău îi caracterizează pe oameni.

Iar rezultatul, revenind la Romani 1, este: „Își necinstesc singuri trupurile lor”. Acest lucru dă sens poftei inimii. Nu ai ști ce este pofta inimii dacă nu ai avea o expresie ca aceasta care să-ți arate cum se manifestă ea. Ei nu știu cum să-și stăpânească trupurile. Ei pervertesc scopul pentru care Dumnezeu a rânduit trupul. Se îndreaptă spre curvie, activități sexuale, deviații sexuale, perversiuni sexuale, promiscuitate sexuală. Și dacă a existat vreodată o societate preocupată de aceste lucruri, aceea suntem noi. Dar mă grăbesc să adaug că suntem exact ca orice altă societate care a existat vreodată, doar că unele societăți au ascuns-o mai bine. În libertatea lor față de adevărul lui Dumnezeu, ei se îndreaptă spre perversiune și chiar spre inversarea ordinii create, așa cum vom vedea. Și, în cele din urmă, umanismul lor centrat pe om a dus la dezumanizarea reciprocă. Și asta fac oamenii când își necinstesc trupurile. Se transformă reciproc în animale.

În 1 Tesaloniceni, capitolul 4, cred că Pavel vorbește despre acest lucru într-un mod minunat. El spune: „Voia lui Dumnezeu este sfințirea voastră: să vă feriți de curvie (porneia) fiecare din voi să știe să-și stăpânească vasul în sfințenie și cinste, nu în aprinderea poftei, ca Neamurile care nu cunosc pe Dumnezeu”. Dacă ești credincios, ar trebui să știi cum să-ți stăpânești trupul. De ce? Pentru că Duhul lui Dumnezeu este acolo și El poate stăpâni aceste lucruri.

Dar, spune el: „Trebuie să știți cum să-l stăpâniți, nu ca păgânii care nu-L cunosc pe Dumnezeu”. Care este implicația? Că ei nu-l pot stăpâni. Așa cum se spune în Coloseni, voi aveți capacitatea, în calitate de credincioși, să vă îndreptați gândurile spre lucrurile de sus și nu spre cele de pe pământ. Ei nu o fac, nu o fac. Ei vor ieși și își vor necinsti trupurile, pentru că asta le spun poftele lor să facă.

În 1 Corinteni, capitolul 6, Pavel spune că ei au chiar o mică frază pe care o folosesc. E un fel de deviz al lor. „Mâncările sunt pentru pântece, și pântecele este pentru mâncări”. Vă amintiți asta? „Mâncările sunt pentru pântece, și pântecele este pentru mâncări”. Vedeți, când venea cineva să predice despre moralitate, ei spuneau: „Oh, mâncările sunt pentru pântece, și pântecele este pentru mâncări”. Ce vreți să spuneți cu asta? Păi, ei spuneau pur și simplu că e doar biologie. Adică, e doar o chestiune fizică, la fel cum mâncați: hrană pentru trup și trupul pentru hrană, pentru asta am fost creați. Adică, pur și simplu merg mână în mână, bărbații și femeile, băieții și fetele; adică, asta e biologia și e pur și simplu biologie. E așa cum a spus Hugh Hefner. A fost citat în revista „Eternity”, unde am citit asta, voiam doar să știți asta. El a spus: „Sexul este o funcție biologică, la fel ca mâncatul și băutul, așa că să uităm de toate pudibonderiile legate de asta și să facem orice ne trece prin cap”. Aceasta este esența citatului său, dacă nu chiar cuvintele exacte.

Dar el spune că Dumnezeu îi va distruge atât pe ei, cât și faptele lor, pentru că trupul nu este pentru desfrâu; trupul a fost creat pentru Domnul. Dar omul I-a spus „nu” lui Dumnezeu și a început să alunece pe pantă, iar acum ajunge să facă doar ceea ce îi dictează propria poftă și se dedă desfrâului. Aceasta este moștenirea omului.

Avem o lume întreagă așa. Această societate etalează trupul fără încetare, fără încetare. Exploatăm trupul, hainele. Uneori mă gândesc că, dacă mai văd încă o reclamă la blugi, o să izbucnesc cu siguranță într-un val de mânie. Trupul este exploatat prin îmbrăcămintea de astăzi. Trupul este exploatat în mod greșit prin televiziune, filme și muzică, care vorbesc constant despre a te culca cu cineva și arată asta, precum și desfrânarea peste tot. Orice ți-ar veni să faci, fă. Am transformat trupul într-un instrument al poftei și spunem ceea ce spuneau corintenii: „Ah, e doar biologie”. Dar orice folosire a trupului care nu-L slăvește pe Dumnezeu dezonorează trupul. Ceea ce te dezgustă atât de mult este că acest lucru pătrunde în biserică, iar biserica devine tolerantă. Cineva mi-a dat un exemplar al ziarului „Glendale News Press” din 13 august, în care cineva a scris o scrisoare către o doamnă care, se pare, răspunde la întrebări. „Dragă Joan, cum se descurcă creștinii necăsătoriți cu dorințele sexuale și cum își păstrează totuși credința creștină?” „Dragă M.T., am primit și alte întrebări similare cu a ta din partea celor care își iau credința în serios, așa cum o faci tu. Pentru acest subiect, am contactat o femeie din echipa mea care organizează ieșiri pentru creștini necăsătoriți. Iată răspunsul ei. Este foarte dificil, deoarece nu există un răspuns clar, alb-negru. Pentru unii creștini, relațiile sexuale într-o relație de iubire sunt în regulă chiar și fără consfințirea căsătoriei. Pentru alții, acest lucru este categoric inacceptabil. În esență, totul depinde de ceea ce spune psihicul sau de sistemul de valori cu care fiecare persoană se poate împăca”. Sigur, sigur, dacă te simți bine, fă-o. Dacă ești de acord să o faci, fă-o pentru că inima ta depravată cedează poftei dorinței tale și îți vei dezonora trupul.

Ea continuă: „Două persoane ar trebui să fie apropiate și să discute despre angajamentul față de intimitatea sexuală, pentru a ști exact cât de dăunător ar putea fi acest lucru pentru fiecare partener. Și dacă amândoi decid că niciunul dintre ei nu ar putea fi rănit, poate fi o decizie valabilă pentru acel cuplu. Creștinismul înseamnă cultivarea persoanei în ansamblul ei”.

Mă irită puțin acest lucru. „Personal, îți recomand cu tărie să găsești un grup de creștini necăsătoriți care să-ți împărtășească sistemul de credințe. Gestionarea sexualității tale poate fi o luptă lungă și cu toții avem nevoie să fim înconjurați de oameni care ne susțin propriile convingeri. Știu că eu am nevoie”, spune ea. Sigur.

Superman, Christopher Reeve, este citat de revista People spunând că nimănui nu-i pasă că el și colegul său de cameră, Gay Exton, nu sunt căsătoriți, dar că i-ar plăcea să aibă un partener de joacă pentru fiul lor, Matthew. Așa că se vor căsători pentru că, citez: „Un copil nelegitim e în regulă, dar doi sunt, cam de prost gust”. Am încheiat citatul. De prost gust?

Unul dintre cronicarii mei preferați din ziar este Bob Greene, care scrie pentru Chicago Tribune. Într-una dintre cronicile sale, el a spus următoarele: „La fel ca mulți bărbați moderni, încep să fiu puțin derutat de femeile moderne; mai exact, ca să folosesc un vechi clișeu, nu știu ce vor. Problema este că femeile transmit, în cuvintele psihiatrilor, semnale contradictorii. Nicăieri acest lucru nu este mai evident decât în cazul unor produse noi comercializate pentru femei.

„Nu le voi discuta pe toate, dar primul se numește ‘trusa pentru o aventură de o noapte ‘, fabricată de compania Kit and Caboodle din Parkridge, New Jersey. Trusa pentru o aventură de o noapte este un pachet mic conceput pentru ca femeile să-l poarte în poșete, pentru a-l folosi în cazul în care întâlnesc un bărbat pe care nu l-au cunoscut niciodată înainte, ajung în apartamentul lui și au nevoie de anumite obiecte. În trusa pentru o aventură de o noapte se află o periuță de dinți cu pastă de dinți deja încorporată, un aparat de ras, un pieptene, un plic de șampon, un plic de apă de gură și o boneta de duș. ‘Tot ce se află în trusa pentru o aventură de o noapte este complet de unică folosință și ușor de transportat‘, a spus Marsha Hirsch, asociată în cadrul firmei producătoare. ‘ Este perfect pentru stilul de viață al femeii moderne ‘. I-am spus doamnei Hirsch că a existat o vreme când femeile detestau ideea unei aventuri de o noapte. ‘Dar vremurile s-au schimbat‘, a spus doamna Hirsch, ‘femeilor le place ideea. Femeile urmăresc același lucru ca și bărbații din punct de vedere social, iar dacă decid să aibă o aventură de o noapte, produsul nostru este perfect pentru ele. Femeile și bărbații au aceeași viziune de bază asupra unei aventuri de o noapte. Ar trebui să fie distractiv și o experiență nouă. Pe vremuri, o femeie căreia îi plăceau aventurile de o noapte era considerată o femeie ușuratică. Dar astăzi femeile sunt mai dispuse să arate ce simt și o arată atât din punct de vedere fizic, cât și emoțional ‘. Doamna Hirsch a spus că trusa pentru aventuri de o noapte este concepută pentru a le face pe femei ‘să se simtă libere ‘”.

Libere? De fapt e sclavie; asta nu e altceva decât o robie a păcatului. Există o lipsă îngrozitoare de respect față de demnitatea umană, față de onoarea trupului. Într-un alt articol din iulie, Bob Greene a spus: „Povestea s-a petrecut în New York City. Iar evenimentele pe care urmează să le citiți au fost relatate de Dan Collins, redactor al agenției UPI din New York. Sâmbăta trecută, în jurul orei 5:20 dimineața, în zona Times Square din New York, un tânăr rătăcea pe străzi îmbrăcat doar într-o salopetă cu bretele. Era un vagabond. La acea oră matinală, în acea zonă a orașului, străzile sunt populate în mare parte de vagabonzi și mici infractori. Bărbatul în salopete părea să fie la părea să aibă în jur de treizeci de ani. Era evident că era unul dintre nefericiții vieții. Doi polițiști de transport, Edwin Kasser și Fred Ailers, interveneau pentru a opri o bătaie pe strada 42 când l-au văzut pe tânărul vagabond alergând pe stradă, urmărit de 15 tineri. Vagabondul era acum complet dezbrăcat. Alți tineri s-au alăturat urmăririi. Vagabondul era îngrozit. Numărul urmăritorilor a crescut la aproximativ 40. Aceștia aruncau cu sticle și cutii de conserve în bărbat. Kasser și Ailers aveau să afle mai târziu că grupul inițial de tineri îl provocase pe vagabond și apoi îl dezbrăcaseră de haine.

Kasser a reușit să-l prindă pe vagabondul îngrozit lângă o intrare de metrou de pe strada 42. El a spus că cei 40 de tineri aveau chef de distracție. Ei strigau la vagabondul gol: „Prostule, idiotule!” Vagabondul s-a smuls din strânsoarea polițistului, a fugit în stația de metrou și a încercat să apuce jacheta unui bărbat. Polițiștii au presupus că era atât de umilit de faptul că fusese dezbrăcat de pantaloni, încât încerca pur și simplu, din disperare, să se acopere. Apoi a fugit spre peronul de metrou, încă gol. Tinerii au continuat să râdă și să-l batjocorească. Vagabondul a sărit pe șine pentru a scăpa. În timp ce mulțimea privea râzând, el a atins cu mâna a treia șină electrificată și a fost electrocutat. Mulțimea de pe peron a râs în timp ce bărbatul pe care îl urmăriseră s-a sinucis. Au crezut că era o glumă, a spus Kasser. Nu l-au ucis, doar l-au împins peste margine”.

Bănuiesc că poate nu suntem toți așa, dar e cam trist că unii dintre noi sunt. Niciun respect pentru viața umană, nici pentru trup, nici pentru viață. Cred că a fost Mark Kroeker cel care, acum câteva săptămâni, mi-a dat o copie a Buletinului Departamentului de Poliție din San Jose. A fost publicat în aprilie 1981. „Este un șoc pentru redacția revistei să afle că pedofilii au acum propria lor organizație, Asociația Națională Americană pentru Iubirea dintre Bărbați și Băieți, care dispune chiar și de propriul buletin informativ. Faptul că un astfel de grup ar putea exista a fost relatat în ziarul Indianapolis Star din 15 aprilie, într-o descriere a unui seminar de trei zile de la Boston, prezidat de detectivul de poliție din Indianapolis, Tom Rogers. Rogers presupusese că, după trei ani de anchetare a cazurilor de pornografie infantilă și a altor mizerii conexe, nu mai exista nimic care să-l poată șoca. Dar și-a schimbat părerea când, în prima zi a seminarului, un bărbat pe nume Thomas Reeves s-a ridicat din public și a încercat să preia controlul asupra ședinței, luând partea pedofilului. „Știam de existența acestui grup de ceva vreme”, a spus Rogers, „dar nu aveam nicio idee cât de bine organizat era. Și nu-mi venea să cred că cineva s-ar ridica în fața a 300 de persoane și ar spune că este mândru să fie un pedofil”.

Au propria lor organizație. Ei bine, câteva mici viniete, suficient cât să-ți provoace greață. Așa stau lucrurile într-o societate pe care Dumnezeu a părăsit-o. Esența păcatului lor este necurăția. Și aceasta vine din interior, din inimă, și se manifestă prin dezonorarea trupului. Sunt necurați, sunt plini de pofte, sunt perverși. De ce? Pentru că Dumnezeu i-a lăsat să suporte consecințele propriului lor păcat. Dumnezeu nu este pe cale să judece America; Dumnezeu judecă deja America, nu am nicio îndoială în privința asta.

Și de ce? Să ne întoarcem și să aruncăm măcar o privire la versetul 25 pentru o clipă. De ce? Pentru că, din nou, „au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu”. Iar cuvântul de aici, hoitines, înseamnă: „Ei chiar au schimbat adevărul lui Dumnezeu cu minciuna!” Exprimă un ușor șoc, de genul: „Îți vine să crezi asta?” Ei aveau adevărul lui Dumnezeu scris în inimile lor, vizibil în jurul lor, și totuși nu l-au vrut, l-au respins și l-au schimbat cu minciuna. Asta înseamnă că au schimbat pe Dumnezeul adevărat cu zei falși.

Ce este minciuna? Minciuna este că Dumnezeu nu este Dumnezeu, că nu trebuie fie ascultat, cinstit sau să fie slăvit. Aceasta este minciuna pe care Satan o propagă încă din Grădina Edenului. Ei au crezut minciuna că Dumnezeu nu este Dumnezeu, că Dumnezeu nu trebuie lăudat, cinstit, slăvit și ascultat. Ei au crezut minciuna. Nu este ceva neobișnuit ca Dumnezeu să fie numit „Adevărul”. Nu este neobișnuit ca idolii să fie numiți „minciuna”. Isus S-a numit pe Sine „Adevărul”. Iar Isaia 44:20 descrie un sculptor care și-a făcut un zeu, care întinde mâna să apuce zeul, iar Isaia spune: „și nu zice: ‘n-am oare o minciună în mână?’ Idolul este expresia minciunii că Dumnezeu nu este Dumnezeu, că adevărul nu este adevăr. Ieremia 13:25 spune: „M-ai uitat și ți-ai pus încrederea în minciună”. Iar dovada este arătată în dialogul care urmează, în fraza următoare din versetul 25: „au slujit și s-au închinat făpturii în locul Făcătorului”. Idolii lor proprii, făcuți cu propriile mâini după chipul lor și după cel al animalelor, al insectelor și al păsărilor, expresii ale propriilor lor dorințe rele, zei pe placul lor și creați de ei înșiși, s-au închinat înaintea lor în locul adevăratului Creator.

Când se spune că s-au închinat și au slujit, înseamnă că l-au adorat și l-au slujit. Așadar, iubiților, și-au meritat pedeapsa. Oamenii își merită pedeapsa. Nu au nicio scuză. Iar motivul pentru care Dumnezeu i-a lăsat pradă esenței inimilor lor rele, astfel încât aceasta să se manifeste în desfrânarea din trupurile lor, a fost că au schimbat pe Dumnezeul adevărat cu minciuna. Și s-au închinat idolilor și lucrurilor pe care le iubesc, mai degrabă decât Creatorului. Și, în acest moment, Pavel nu mai poate suporta, așa că adaugă pur și simplu o binecuvântare: „Care este binecuvântat în veci, amin”. Adică, pur și simplu nu mai poate continua cu gunoiul ăsta. Și însăși menționarea numelui Creatorului care este binecuvântat în veci, amin – știți ce era asta? Era o doxologie veche, tradițională, evreiască. Iar evreii de astăzi, evreii ortodocși de astăzi, încă mai spun asta. Ei menționează ceva despre Creatorul care este binecuvântat în veci, amin. Nu este ceva neobișnuit nici măcar astăzi. Și el pur și simplu recurge la acea frază obișnuită; nu poate rezista unei pauze de gândire reconfortantă într-o mare de murdărie. Nu poate rezista unui cuvânt de laudă care să afirme ceea ce i se cuvine lui Dumnezeu. Și, într-un anumit sens, el accentuează și amplifică răul lor, nu-i așa, pentru că Dumnezeu este vrednic de laudă, El este binecuvântat în veci. Și totuși ei se închină mai mult creaturii decât Creatorului.

Oamenii de astăzi se închină mașinilor, se închină caselor, se închină hainelor, se închină trupurilor lor, se închină femeilor, se închină succesului, se închină banilor, se închină zeilor falși într-un mediu religios. Au idoli la infinit, până la greață, dar nu pe Dumnezeu, și de aceea Dumnezeu i-a lăsat în voia lor. Și i-a lăsat în voia esenței inimilor lor rele.

Acesta este doar începutul. Săptămâna viitoare vom afla ce înseamnă că El i-a lăsat pradă exprimării inimilor lor rele. Și vă voi spune săptămâna viitoare care este cel mai josnic, cel mai murdar și cel mai grav păcat conceput vreodată în mintea omului. Căci aceasta este ilustrația pe care Pavel o alege pentru a arăta cât de gravă este manifestarea păcătoșeniei omului. Haideți să ne plecăm în rugăciune.

Tatăl nostru, recunoaștem că suntem păcătoși. Nu vorbim aici despre altcineva, ci despre noi înșine. Dar am fost spălați, am fost sfințiți, am fost curățiți prin sângele prețios al lui Isus Cristos. O, Tată, nu putem înțelege cât de mare este iertarea noastră dacă nu înțelegem cât de adânc este păcatul nostru. Nu putem înțelege minunea mântuirii dacă nu înțelegem grozăvia pierzării. Nu cunoaștem sensul iertării dacă nu cunoaștem sensul păcatului. Și când ne gândim că toată mârșăvia pe care am văzut-o – și abia am început – merita mânia Ta, iar Tu, în dragoste, ai revărsat-o pe toată asupra lui Isus Cristos. Ce har! Îți mulțumim că El a luat locul nostru, a purtat pedeapsa noastră și că, prin credința în El, primim Duhul Sfânt, care restabilește înfrânarea în inima omului și îi dă puterea să trăiască din nou spre slava lui Dumnezeu, așa cum a fost destinat inițial să trăiască. Esența inimilor noastre este necurată. Îți mulțumim că, prin Cristos, Tu ne poți transforma, ne poți spăla și ne poți face curați.

Și, Tată, fie ca noi toți să trăim sub puterea Duhului Sfânt, astfel încât să vedem neprihănirea și evlavia manifestându-se în viețile noastre, nu pentru că noi putem face asta, ci pentru că Tu poți face asta în noi atunci când ne supunem. Tată, știm că mânia Ta lucrează în această națiune, pe măsură ce oamenii sunt lăsați în esența păcatului lor. Dumnezeule, ajută-ne să le ducem mesajul că, dacă se vor întoarce și Te vor îmbrățișa, și Tu îi vei îmbrățișa. Fie ca ei să vină, în numele binecuvântat al lui Isus Cristos. Amin.

SFÂRȘIT