Să deschidem acum Bibliile noastre la Romani capitolul 16. Ne vom uita la versetele 25 până la 27, ultima parte a acestei mărețe epistole. Vreau să vă citesc aceste versete, începând cu versetul 25. „Iar Aceluia care poate să vă întărească, după Evanghelia mea și propovăduirea lui Isus Hristos, potrivit cu descoperirea tainei care a fost ținută ascunsă timp de veacuri, dar a fost arătată acum prin scrierile prorocilor și, prin porunca Dumnezeului celui veșnic, a fost adusă la cunoștința tuturor neamurilor, ca să asculte de credință, a lui Dumnezeu, care singur este înțelept, fie slava, prin Isus Hristos, în vecii vecilor! Amin.”

Cartea Romani se încheie cu ceea ce am putea numi, în mod clasic, o benedicție, sau, mai important chiar, o doxologie. Mulți dintre noi, știu că eu însumi am făcut-o, am crescut cântând doxologia. Vi-o amintiți? „Lăudați pe Dumnezeu, de la care curg toate binecuvântările; lăudați-L, toate făpturile de aici, de jos; lăudați-L, voi, oștiri cerești de sus; lăudați pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt.” Aceasta este o doxologie. Înseamnă, de fapt, o rostire de laudă. Cuvântul doxa înseamnă laudă, slavă sau onoare, iar ologie, de la logos, înseamnă o rostire. Este o rostire de laudă. Și Pavel folosește o rostire de laudă, o doxologie, pentru a concluziona această măreață epistolă.

Acum, cuvântul lui Dumnezeu este plin de multe doxologii. Sunt multe momente în care scriitorii Scripturii se opresc pur și simplu în mijlocul a tot ceea ce contemplă și își înalță inimile spre Dumnezeu în laudă. Lăsați-mă să vă dau o ilustrație destul de bună a acestui lucru. Întoarceți-vă la cartea Psalmilor. Și, după cum știți, cartea Psalmilor a fost, în esență, cartea de imnuri a evreilor. O sută cincizeci de psalmi separați, pe care îi recitau, îi citeau, îi studiau și chiar îi cântau, și este împărțită în cinci cărți. Sunt 150 de Psalmi, dar sunt cinci cărți separate ale Psalmilor. Ele vorbesc despre atributele lui Dumnezeu. Vorbesc despre lucrarea lui Dumnezeu. Vorbesc despre puterea lui Dumnezeu, despre înțelepciunea lui Dumnezeu. Și la încheierea fiecărei cărți se află o doxologie.

Cartea întâi se încheie la Psalmul 41, și puteți deschide acolo. Și veți observa probabil, în notele marginale, că odată cu Psalmul 42 începe Cartea a doua a Psalmilor. Dar vreau să observați cum se încheie Cartea întâi. Versetul 13, iată o doxologie, o rostire de laudă pentru tot ce s-a spus despre Dumnezeu în acești primi 41 de Psalmi. „Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui Israel, din veșnicie în veșnicie! Amin! Amin!” Așa se încheie Cartea întâi.

Acum mergeți la sfârșitul Cărții a doua, care este la Psalmul 72, și la sfârșitul acelui Psalm, versetele 18 și 19. Și după tot ce s-a spus despre Dumnezeu în cartea tocmai încheiată, acest Psalm ajunge la această concluzie, versetul 18: „Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeu, Dumnezeul lui Israel, singurul care face minuni! Binecuvântat să fie în veci Numele Lui cel slăvit și să se umple tot pământul de slava Lui! Amin! Amin!” Și apoi o notă despre încheierea rugăciunilor lui David, fiul lui Isai.

Cartea a treia începe la Psalmul 73 și continuă până la Psalmul 89. Așa că ne uităm la sfârșitul Psalmului 89 pentru următoarea doxologie. Ea vine în versetul 52: „Binecuvântat să fie Domnul în veci! Amin! Amin!”

Cartea a patra se încheie cu Psalmul 106. La sfârșitul Psalmului 106, versetul 48, se spune: „Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui Israel, din veșnicie în veșnicie! Și tot poporul să zică: Amin! Lăudați pe Domnul!”

Aceasta începe Cartea a cincea, iar Cartea a cincea se încheie la Psalmul 150, chiar sfârșitul Psalmilor. Și întregul Psalm este o doxologie, tot Psalmul 150. „Lăudați pe Domnul! Lăudați pe Dumnezeu în Locașul Lui cel sfânt; lăudați-L în întinderea cerului, unde se arată puterea Lui! Lăudați-L pentru faptele Lui cele mari; lăudați-L după mărimea Lui nemărginită! Lăudați-L sunând din trâmbiță; lăudați-L cu alăuta și harpa! Lăudați-L cu timpane și jocuri; lăudați-L cântând cu instrumente cu corzi și cu cavalul! Lăudați-L cu chimvale sunătoare; lăudați-L cu chimvale zăngănitoare! Tot ce are suflare să laude pe Domnul! Lăudați pe Domnul!”

Așadar, doxologiile sunt o parte foarte importantă din viața poporului lui Dumnezeu. Când ajungeți la Noul Testament, găsiți că, la nașterea Domnului Isus Hristos, îngerii au apărut pe scenă, iar ceea ce a ieșit de pe buzele lor n-a fost altceva decât o doxologie. Luca 2:13 spune: „Și deodată, împreună cu îngerul s-a unit o mulțime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu.” Și iată ce au spus: „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte și pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui.” O rostire de laudă.

În Luca 19, când Domnul Isus a intrat în cetatea Ierusalimului ca Mesia, se spune că tot poporul a zis, în versetul 38: „Binecuvântat este Împăratul care vine în Numele Domnului! Pace în cer și slavă în locurile prea înalte!” O altă doxologie, o rostire de laudă.

Rugăciunea ucenicilor, prin care Domnul nostru ne-a învățat să ne rugăm, în Evanghelia după Matei, capitolul 6, versetul 13, se încheie astfel: „Căci a Ta este (ce?) împărăția și puterea și slava în veci. Amin.” O altă doxologie, un alt cântec de laudă.

Și pe măsură ce ajungeți la epistolele Noului Testament, de exemplu în Efeseni 3:20, „Iar Aceluia care, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi, a Lui să fie slava în Biserică și în Hristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin.” O altă doxologie.

În Evrei, acea minunată epistolă se încheie, capitolul 13, versetul 20: „Dumnezeul păcii, care, prin sângele legământului celui veșnic, a sculat din morți pe Domnul nostru Isus, marele Păstor al oilor, să vă facă desăvârșiți în orice lucru bun, ca să faceți voia Lui, și să lucreze în noi ce-I este plăcut, prin Isus Hristos. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin.”

Și chiar în Romani, înainte de a ajunge la capitolul 16, există o doxologie minunată în capitolul 11. Ea începe la versetul 33: „O, adâncul bogăției, înțelepciunii și științei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecățile Lui și cât de neînțelese sunt căile Lui! Și, în adevăr, cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi? Din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile! A Lui să fie slava în veci! Amin.” Vedeți punctul comun în toate aceste rostiri de laudă?

Și când ajungeți la cartea Apocalipsei, capitolul 5, versetul 13, capitolul 19, versetele 1 și 2, același fel de doxologie, aceleași rostiri de laudă înălțate lui Dumnezeu.

Așa că, pe măsură ce ajungem la ultima secțiune a capitolului șaisprezece din scrisoarea lui Pavel către Romani, ne aflăm pe teren cunoscut, căci ajungem la o altă asemenea rostire de laudă. Pavel își ia din nou pana înapoi de la Terțiu, secretarul său, care a scris el însuși în versetul 22, salutând, și dorește să adauge el însuși un cuvânt final. Și el dă această minunată doxologie.

Acum vreau să vă sugerez că pe măsură ce vom privi în seara aceasta la aceasta doar pe scurt, această doxologie surprinde cele trei teme majore ale întregii epistole către Romani. Vă veți aminti, dacă ați studiat împreună cu noi, că Romani poate fi împărțită, în esență, în trei părți. Capitolele 1 până la 3 tratează, în linii mari, problema păcatului omului. Capitolul 3, de la sfârșitul lui până la capitolul 8, tratează subiectul mântuirii. Iar apoi, începând cu capitolul 9 și până la sfârșitul capitolului 16, aveți lucruri legate de viața creștină, de slujire și de relații. Și acestea sunt cele trei teme pe care le observăm în această doxologie, așa cum vi le voi arăta.

De asemenea, trebuie să observați, și puteți face acest lucru pentru propriul vostru studiu, că există un paralelism minunat între doxologia finală și cele unsprezece versete de deschidere ale epistolei către Romani. De fapt, ele tratează foarte mult același material. Paralelismele sunt foarte evidente. Veți observa cuvântul „a întări” în versetul 25. În capitolul 1, versetul 11, Pavel vorbește despre întărire. Veți observa că aici el vorbește despre „evanghelia mea”, în versetul 25. În capitolul 1, versetul 1, este vorba despre evanghelia lui Dumnezeu. Aici el vorbește despre taina care este ascunsă, în versetul 25. În capitolul 1 este evanghelia făgăduită mai dinainte, în versetul 2. Aici el vorbește despre scrierile prorocilor, în versetul 26. În capitolul 1, versetul 2, era vorba despre Sfintele Scripturi. Aici el vorbește despre propovăduirea lui Isus Hristos, în versetul 25. Acolo era vorba despre Fiul Său, Isus Hristos, Domnul nostru, capitolul 1, versetul 3. Aici el vorbește despre ascultarea de credință, și tot despre ascultarea de credință vorbește și în capitolul 1, versetul 5. Aici el vorbește despre toate neamurile, în versetul 26, iar în capitolul 1, versetul 5, de asemenea vorbește tot despre toate neamurile care vin la evanghelie. Așa că este un fel de... aproape o încheiere. Este aproape o încadrare în paranteze a aceluiași adevăr cu care a introdus această mare epistolă. Ea este introdusă, și apoi încheiată, cu elemente care rezumă tot ce se află între ele.

Acum, în această doxologie există trei adevăruri principale pentru care Pavel Îl laudă pe Dumnezeu. Mai întâi, este o evanghelie care întărește oamenii. În al doilea rând, este o evanghelie despre Isus Hristos. Și în al treilea rând, este o evanghelie care descoperă o taină. Acestea sunt cele trei puncte-cheie. Și vreau să le priviți împreună cu mine.

În primul rând, Pavel Îl laudă pe Dumnezeu pentru evanghelia care întărește oamenii. Observați versetul 25: „Iar Aceluia (adică lui Dumnezeu, așa cum arată versetul 27, când reia acea expresie introductivă, „Aceluia”, adică lui Dumnezeu) care poate să vă întărească după evanghelia mea.” Este o evanghelie care poate întări oamenii. Și astfel el aduce laudă lui Dumnezeu pentru faptul că evanghelia mântuitoare a lui Isus Hristos întărește oamenii.

Acum, ce vrea el să spună prin aceasta? Acum, veți vedea poate în Biblia voastră cuvintele: „Iar Aceluia care are putere să vă întărească.” Cuvântul este verbul simplu „a putea”. Dumnezeu poate să întărească. Adică Dumnezeu este destul de puternic, Dumnezeu este destul de înțelept, Dumnezeu este destul de tare pentru a întări oamenii. Cuvântul „a întări” înseamnă pur și simplu a așeza cu tărie într-o poziție neclintită. Înseamnă a stabiliza pe cineva. Înseamnă a confirma pe cineva, a-l înrădăcina, a-i așeza picioarele ferm. Cuvântul stērizō poartă, în esență, ideea de a fi stabil din punct de vedere mental. Știți cum este înainte de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Știți cum este înainte de a deveni creștin. Știți cum este înainte de a vă preda viața Domnului Isus Hristos și de a începe să înțelegeți Cuvântul Dumnezeului celui viu — sunteți instabili. Aceasta este situația întregii lumi căzute. Există astăzi în lume o atitudine instabilă. Și nu mă refer la aceasta în sensul unei tulburări exterioare, ci în sensul luptei interioare pentru adevăr. Bărbații și femeile nu sunt stabili din punct de vedere mental.

Dar evanghelia poate face mintea stabilă, poate face mintea stabilă cu privire la ce este adevărul, poate face mintea stabilă cu privire la un curs de acțiune în viață, poate face mintea stabilă pe o cale dreaptă, pe o cale adevărată. Ce lucru minunat. Evanghelia mântuitoare ne poate face fermi. Ea ne face stabili. Ea ne întărește. Ea ne așază solid în minte cu privire la ce credem și cum ne purtăm. Și odată ce ai ajuns să-L cunoști pe Domnul Isus Hristos și odată ce te-ai angajat față de evanghelia Lui mântuitoare, atunci cunoști adevărul, iar adevărul stabilește calea vieții tale. Nimeni în lume nu este mai stabil decât un creștin. Știm ce credem și Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru aceasta. Pavel a spus-o astfel: „Știu în cine am crezut.” Și nu numai atât, dar știm ce credem, credem Cuvântul Dumnezeului celui viu și suntem stabiliți, și evanghelia este cea care ne-a îngăduit să ajungem la o convingere fermă cu privire la adevăr și purtare, la datorie, la viață, incluzând fiecare dimensiune.

Iar Pavel o numește „evanghelia mea”. El nu este deosebit de posesiv. Ceea ce vrea să spună este că este evanghelia pe care o propovăduiesc eu; este evanghelia care mi-a fost dată. Și cred că el simțea că este, într-un fel, unică a lui, pentru că îi fusese dată printr-o descoperire directă de la Dumnezeu. El nu a învățat evanghelia așa cum o învățăm noi, auzind pe cineva propovăduind. Nu a învățat evanghelia citind despre ea. A învățat evanghelia pentru că Isus Însuși i-a dat-o. El spune, în scrisoarea către Galateni, că „nimeni nu mi-a dat-o”. Nu am fost învățat acest lucru, nici măcar de către conducătorii erudiți ai Bisericii, ci Domnul Însuși mi-a dat această evanghelie. Și astfel era o evanghelie unică. Galateni 1:11 celebrează acest gând. Galateni 2:2-3 de asemenea. Și astfel Pavel spune că evanghelia care i-a fost dată este acea evanghelie a lui Isus Hristos care poate întări oamenii. Vestea bună pe care a propovăduit-o Pavel era că Dumnezeu are puterea și Dumnezeu are înțelepciunea de a lua o minte șovăielnică, căzută, rătăcitoare, lipsită de fermitate, plină de neînțelegere, haotică, și de a o face stabilă o dată pentru totdeauna cu privire la adevăr, astfel încât să poată sta dreaptă și să spună: „Știu ce cred, știu în cine am crezut, știu ce-mi cere Dumnezeu și înțeleg făgăduințele Lui.” Fără evanghelia mântuirii prin har, prin credința în Domnul Isus Hristos, omul este căzut, omul este nesigur, omul este neasigurat, este nestatornic, este zdrobit sub povara păcatului. Este neștiutor al adevărului și, prin urmare, incapabil să-și facă datoria înaintea lui Dumnezeu.

Și, sincer, în acea situație căzută și instabilă, el nu are nicio apărare împotriva lui Satan. Și, de fapt, în acea situație, el nu are nicio apărare nici împotriva lui Dumnezeu. Omul fără Dumnezeu nu este întărit. Omul fără evanghelie nu are stabilitate. El nu știe ce crede. Poate fi mereu în învățare, dar Pavel spune că el nu ajunge niciodată la cunoașterea adevărului, 2 Timotei 3. El se agață de fiecare clipă ca să scape de asta și să stoarcă din ea toată bucuria, sensul, împlinirea și satisfacția pe care le poate găsi. Dar acestea nu se află acolo. Ne amintește de piesa lui Arthur Miller, After the Fall, în care se afirmă că un bărbat și soția lui stăteau la masa de dimineață, iar bărbatul s-a uitat la soția lui și i-a spus: „Sincer, draga mea, viața s-a redus la câți kilometri facem cu Volkswagen-ul nostru.” Ne amintește de doamna Millet, care a spus: „Viața trebuie să continue, am uitat de ce.” Lipsa de scop și lipsa de sens a vieții — sensul este stors din viață în haosul neînțelegerii. Omul căzut nu știe ce să creadă și nu știe unde să stea. Așa că încearcă poate să înece aceasta în activitate, sau în munca lui, sau în sex, sau în droguri, sau în băutură, sau în materialism, sau în orice altceva. Și la aceasta face aluzie starea de cădere a omului. Dumnezeu poate să ia acel om căzut, să-l ridice și să-l așeze pe picioarele lui. Nu este oare acesta, în esență, subiectul din Romani 1 până la 3? Căderea omului? Aceasta este tema ei.

Să ne întoarcem acolo doar pentru un scurt moment și vom vedea că această doxologie va recapitula pe scurt întreaga epistolă. Vă amintiți cum a descris Pavel căderea omului? Cum l-a descris pe om înainte de a fi așezat ferm de Dumnezeu? Mai întâi, în capitolul 1, spune că omul se află sub mânia lui Dumnezeu, versetele 8...18 până la 20. În versetul 21 spune că omul a respins cunoașterea lui Dumnezeu și a căzut în idolatrie. Când L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu și nu I-au mulțumit. Au avut aceste gânduri deșarte. Inima lor fără pricepere a fost întunecată. Se credeau înțelepți. Se credeau înțelepți, dar de fapt erau nebuni și au început să-și facă idoli pentru ei înșiși. Cu alte cuvinte, omul trebuie să se închine undeva. Dacă nu știe să se închine adevăratului Dumnezeu, va face un dumnezeu căruia să i se poată închina.

În al doilea rând, idolatria lui este însoțită în mod inevitabil de senzualitate. Versetul 24 și cele următoare spun că, odată ce Dumnezeu, adevăratul Dumnezeu, este ignorat, atunci Dumnezeu îi dă la o parte, iar rezultatul este necurăția, pofta inimii. Ei își necinstesc trupurile unii cu alții. Ei schimbă adevărul lui Dumnezeu pe o minciună. Și, în versetul 26, ei cad în patimi rușinoase; chiar și femeile schimbă întrebuințarea firească a firii lor cu una împotriva firii; tot așa și bărbații, părăsind întrebuințarea firească a femeii, s-au aprins în pofta lor unii pentru alții, bărbați cu bărbați săvârșind ceea ce este rușinos — adică homosexualitatea, care este un păcat grav în Cuvântul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, acesta este tiparul căderii: atunci când oamenii nu-L cunosc pe Dumnezeu și, prin urmare, nu cunosc adevărul și nu știu unde să stea sau cum să stea în starea lor căzută, își fac idoli ai lor înșiși, iar acei idoli, care nu-i pot mântui, sunt întotdeauna însoțiți de senzualitate. Senzualitatea duce apoi la o desconsiderare totală a poruncilor lui Dumnezeu. Și, începând cu versetul 29, se spune că omenirea cade în nelegiuire, curvie, păcat sexual, răutate, lăcomie, răutate, invidie, ucidere, ceartă, înșelăciune și așa mai departe.

Și astfel, iată situația dificilă a omului înainte să fie întărit în adevăr. Nu-i de mirare atunci că, în doxologie, Pavel Îl laudă pe Dumnezeu pentru că are puterea de a ne întări. Ce stare tristă în care să te afli, o stare degenerată și tragică. Și, desigur, în acea stare, capitolul 1, versetele 18 până la 20, spun că legea morală a lui Dumnezeu intră în acțiune și omul este sub sentința judecății. Și astfel Pavel înșiră catalogul îngrozitor al păcatelor care fac ca omul să cadă sub judecata lui Dumnezeu.

Dar Pavel nu vrea să-l lase pe om în această situație dificilă și nici Dumnezeu. Așa că el porneșt în căutarea, de fapt, a unei puteri care să poată întări omul, să-l ridice din starea lui căzută și să-i așeze picioarele jos. Și care este acea putere? Ei bine, ne uităm în capitolul 2 — este vreo favoare specială pentru anumiți oameni? Versetul 11 spune că nu, la Dumnezeu nu este părtinire. Nu este vreo favoare specială pentru anumiți oameni. Ei bine, este vreo iertare specială din partea lui Dumnezeu din cauza neștiinței? Nu. Versetul 12 spune: „Toți cei ce au păcătuit fără lege vor pieri fără lege, și toți cei ce au păcătuit având lege vor fi judecați după lege.” Așa că neștiința nu va fi problema. Nu va fi așa încât Dumnezeu să spună: „E în regulă, ai fost neștiutor, așa că te voi ierta.” Care este atunci puterea aceasta, dacă nu este o favoare specială pentru un grup anume, dacă nu este o iertare specială din cauza neștiinței? Poate este vreun... poate este vreun ritual religios prin care treci, faci niște lucruri religioase. Nu, priviți versetele 28 și 29: „Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este iudeu; și tăiere împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne. Ci Iudeu este acela care este iudeu înăuntru; și tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în literă; un astfel de om își scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.” Iar ceea ce spune el este că adevăratul copil al lui Dumnezeu, o persoană cu adevărat neprihănită, nu este cel care face lucruri religioase exterioare, ci acela a cărui inimă este schimbată.

Așadar, când căutăm eliberarea din starea căzută a omului, nu o găsim într-o favoare specială acordată unor oameni anume. Nu o găsim într-o iertare specială acordată celor neștiutori. Nu o găsim în vreun ritual religios pe care oamenii îl îndeplinesc. Ei bine, dar ce spuneți de fapte cu adevărat foarte bune? Oare mântuirea nu este pentru cei care fac fapte bune? Adică, nu te întărești și nu stai ferm înaintea lui Dumnezeu prin faptele tale bune? Ei bine, aici ajungem la capitolul 3. Și găsim în versetul 10 că nu este niciunul neprihănit, niciunul măcar. Și găsim în versetul 20 că prin faptele legii nimeni nu va fi socotit neprihănit. Nimeni nu va fi în regulă cu Dumnezeu prin ceea ce face în privința propriei sale neprihăniri. Ei bine, care este atunci acea putere? Care este acea putere? Ce este ea?

Versetul 22 spune că este neprihănirea lui Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Hristos. Este evanghelia lui Hristos, care ne poate întări. Și de aceea, încă din capitolul 1, versetul 16, Pavel spune: „Nu mi-e rușine de Evanghelia lui Hristos, fiindcă ea este (ce?) puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului.” Este numai evanghelia. Este vestea bună de la Dumnezeu, prin Hristos, că există putere pentru o viață transformată. Și e de mirare atunci că Pavel spune: „Iar Aceluia care poate să vă întărească după evanghelia mea,” pentru că nimic altceva nu ar putea face asta? Nimic altceva; numai evanghelia ne întărește.

Iuda avea acest lucru în minte în doxologia sa. „Iar a Celui ce poate să vă păzească de orice cădere și să vă facă să vă înfățișați fără prihană și plini de bucurie înaintea slavei Sale, singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreție, putere și stăpânire, mai înainte de toți vecii, și acum, și în veci. Amin.” Ați auzit? El poate să vă păzească de cădere și să vă înfățișeze cum? Fără prihană. Da, nu-i de mirare că el Îl laudă pe Dumnezeu pentru evanghelia care întărește un om căzut, care îl ridică și îl așază pe picioarele lui.

În al doilea rând, ea nu este doar o evanghelie care întărește oamenii. Este o evanghelie despre Isus Hristos. Priviți din nou la versetul 25 din Romani 16 și veți observa acolo că el spune: „Iar Aceluia care poate să vă întărească după evanghelia mea și propovăduirea lui Isus Hristos” — proclamarea lui Isus Hristos, propovăduirea publică a lui Isus Hristos. Este aceasta o temă majoră în Romani? Începând cu capitolul 3, versetul 20, și continuând până la sfârșitul capitolului 8, unde el chiar delimitează evanghelia, tema este mereu și întotdeauna Isus Hristos.

Pavel, acesta era angajamentul vieții lui. În 1 Corinteni 1:23 el spune: „Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit.” Acesta era mesajul lui. În 2 Corinteni 4:5: „Căci noi nu ne propovăduim pe noi înșine, ci pe Domnul Hristos Isus.” Și a mai spus: „Căci n-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Hristos, și pe El răstignit,” 1 Corinteni 2.

Așadar, marea temă a lui Pavel era Isus Hristos. În Romani 10:17 el a spus: „Astfel, credința vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.” Așa că el Îl laudă pe Dumnezeu nu doar pentru că evanghelia ridică pe omul căzut și îl întărește, ceea ce acoperă, pe scurt, prima parte a epistolei către Romani, ci Îl laudă pe Dumnezeu și pentru propovăduirea lui Isus Hristos, pentru că aceasta este inima epistolei, de la capitolul 3, versetul 21, până la sfârșitul capitolului 8. Și pe tot parcursul acestei secțiuni, el detaliază fiecare trăsătură a vieții creștine care vine ca rezultat al minunatei lucrări a lui Isus Hristos.

Întoarceți-vă cu mine doar pentru un moment la acea secțiune care începe în capitolul 3, la doar câteva puncte principale. Nu avem timp pentru multe. Dar acolo, în versetul 22, se spune că neprihănirea vine prin credința în Isus Hristos. Versetul 24: suntem socotiți neprihăniți prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. Hristos Isus a venit, a mers la cruce, a murit pentru păcatul nostru, oferindu-ne mântuirea. De aceea Îl laudă pe Dumnezeu, pentru că Hristos este tema mântuirii noastre. El a luat asupra Lui pedeapsa noastră. Iar prin credință primim darul mântuirii. Și ce anume ne dă Hristos? El începe să înșire acest lucru în capitolul 5, după ce capitolul 4 petrece timp discutând despre credință și despre ce înseamnă cu adevărat credința mântuitoare. În capitolul 5 spune că avem pace cu Dumnezeu, pace cu Dumnezeu. Apoi spune că stăm în har, versetul 2. Apoi spune că ne bucurăm în nădejde. Isus Hristos, propovăduirea lui Isus Hristos ne aduce toate acestea. Ne aduce pace cu Dumnezeu, har în care să stăm, nădejde de care să ne bucurăm.

Este asta tot? Nu, el continuă în capitolul 6 și spune că, datorită lucrării lui Hristos, atunci când ne punem credința în El, am murit față de păcat. Ce înseamnă aceasta? Păcatul nu ne mai poate pedepsi. Păcatul nu ne mai poate judeca. Păcatul nu ne mai poate condamna. De ce? Pentru că Hristos a luat asupra Lui condamnarea noastră, și noi am murit în El, și am înviat în El, și umblăm într-o viață nouă.

Spre sfârșitul capitolului 6, în versetul 16 și cele următoare, până la versetul 22, el spune că suntem acum robi ai lui Dumnezeu. Erați, spune el, robi ai păcatului, versetul 17, dar acum, ascultând din inimă de învățătura care v-a fost dată, ați fost eliberați de păcat și ați devenit robi ai neprihănirii.

Toate acestea sunt binecuvântările care ne-au venit prin propovăduirea lui Isus Hristos. El trece în capitolul 7 și spune că suntem liberi de lege. Legea nu ne mai poate condamna, deoarece ea are stăpânire, versetul 1, asupra unui om doar cât timp trăiește. Veți spune: „Ei bine, eu sunt viu.” Nu, în sens duhovnicesc, atunci când vă puneți credința în Hristos, ce faceți? Ați murit, ați murit. Pentru că ați murit în El, El a purtat moartea voastră. Și astfel legea nu mai are nicio pretenție asupra voastră. Pedeapsa ei a fost plătită.

Și apoi, începând cu capitolul 7, versetele 14 până la 24, el descrie noua noastră fire. Iubim legea lui Dumnezeu. Tânjim să facem ce este drept. Inimile noastre flămânzesc să-L cinstească pe Dumnezeu și să-I slujească. Și acestea sunt lucruri minunate. Datorită propovăduirii lui Isus Hristos, ca să rezum, avem pace cu Dumnezeu, har în care să stăm, nădejde de care să ne bucurăm, am murit față de păcat, am devenit robi ai lui Dumnezeu. Suntem liberi de lege. Am primit o fire nouă. Și acea fire nouă este o fire nouă slăvită. Ea ne face, spune versetul 22 din Romani... din Romani 7, să găsim plăcere în legea lui Dumnezeu, după omul dinăuntru. Legea lui Dumnezeu nu mai este o amenințare pentru noi, nu mai este o intruziune, este o plăcere.

Apoi ajunge la capitolul 8 și spune că un alt lucru care ne vine prin evanghelia lui Hristos este Duhul Sfânt care locuiește în noi. În versetul 2 vorbește despre legea Duhului. În versetul 4 vorbește despre umblarea în Duhul. Vorbește despre a avea Duhul Sfânt în versetul 9. Vorbește despre viața pe care ne-o dă Duhul în versetul 11. Vorbește despre puterea Duhului de a omorî faptele trupului în versetul 13. Vorbește despre călăuzirea Duhului în versetul 14. Vorbește despre mărturia Duhului că suntem copii ai lui Dumnezeu în versetul 16. Iar apoi, în versetul 23, vorbește despre garanția Duhului, că într-o zi vom fi cu Domnul. Minunata lucrare a Duhului culminează apoi în versetele 26 până la 28, unde vorbește despre lucrarea de mijlocire a Duhului, care se roagă pentru noi — și aceasta datorită propovăduirii lui Hristos.

Și apoi, în final, el încheie capitolul 8 vorbind despre siguranța veșnică a credinciosului. Versetul 1 o spune: „Nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus.” Și, începând cu versetul 18, vorbește despre slava noastră viitoare. Începând cu versetul 28, toate lucrurile lucrează împreună spre bine, nimic nu ne va despărți de dragostea lui Hristos. Vom ajunge la slavă, pentru că Dumnezeu nu va aduce niciodată nicio învinuire împotriva aleșilor Săi, și adună laolaltă toate aceste minunății care vin odată cu mântuirea. Și toate acestea izvorăsc din lucrarea lui Hristos. Toate acestea izvorăsc din propovăduirea lui Hristos. Așa că nu-i de mirare că el spune: „Iar Aceluia care poate să ne întărească, să ne ridice din starea noastră căzută și să ne așeze ferm, și propovăduirea lui Isus Hristos.” Aceasta este inima acestei epistole. Avem o evanghelie care întărește pe omul căzut și avem o evanghelie oferită de un om necăzut, Dumnezeul-Om, Isus Hristos.

Și, în cele din urmă, privind la restul acestei doxologii, este o evanghelie care descoperă o taină. Ascultați cu atenție. Este o evanghelie care descoperă o taină. Versetul 25 spune: „Potrivit cu descoperirea tainei care a fost ținută ascunsă timp de veacuri, dar a fost arătată acum.” Ce vrea el să spună prin aceasta?

El vrea să spună că, atunci când Isus Hristos a venit și a adus evanghelia mântuitoare, s-a văzut ceva ce nu mai fusese văzut vreodată, s-a cunoscut pe deplin ceva ce nu mai fusese cunoscut vreodată. Oh? Fusese prezis. El spune asta în versetul 26, prin scrierile prorocilor. Prorocii vorbiseră despre acest lucru. Scriseseră despre Mesia. Ezechiel scrisese despre faptul că, într-o zi, Dumnezeu va veni să-Și mântuiască poporul, să-i ia inima de piatră și să-i dea o inimă de carne, și va scrie legea Lui în inimile lor, și le va da Duhul Său, și-i va spăla cu apă. Prorocii spuseseră că va veni un Mântuitor, un Mesia, un izbăvitor, un Împărat. Scrierile prorocilor au prezis aceasta. Dar nu fusese niciodată arătat pe deplin. Fusese întotdeauna ascuns. Fusese întotdeauna acoperit de un văl. Și de aceea este numit mustērion, un mister. Un mister este ceva care a fost ascuns în Vechiul Testament și este descoperit în Noul. Și ascultați cu atenție: evanghelia a fost desfășurarea unui mister, un mister ținut secret din vremea când a fost întemeiată lumea și acum arătat, și aceasta prin scrierile prorocilor. Da, ei vorbiseră despre ea. Și prin porunca Dumnezeului celui veșnic urma ca ea, acum, la vremea rânduită de Dumnezeu, să fie făcut cunoscută. Prin porunca lui Dumnezeu a fost făcut cunoscut în toată plinătatea lui.

Și, preaiubiților, voi și eu știm, pentru că cunoaștem evanghelia, pentru că avem epistola către Romani, cunoaștem taina pe care toți sfinții din vechime au căutat-o. Petru spune că ei au cercetat cu de-amănuntul ca să vadă cine și ce vreme era arătată prin cele scrise de ei. Iar Evrei ne spune că, fără noi, capitolul 11, acei sfinți din vechime n-au fost făcuți desăvârșiți, pentru că evanghelia este dezvăluirea deplină a ceea ce era un mister în Vechiul Testament.

Acum, ce este, mai exact, acea taină? Priviți puțin la Efeseni capitolul 3. În Efeseni 3:3, Pavel spune că Domnul mi-a descoperit taina. Apoi, mergeți la versetul 4: Citindu-le, vă puteţi închipui priceperea pe care o am eu despre* taina lui Hristos. El o menționează din nou. Apoi explică natura acestei taine, în versetul 5, care în alte veacuri nu fusese făcută cunoscută fiilor oamenilor, așa cum a fost descoperită acum sfinților Săi apostoli și proroci, prin Duhul. Așa că este foarte simplu. Pentru a înțelege o taină... de fiecare dată când vedeți cuvântul mustērion în Noul Testament, fie că este taina fărădelegii, fie taina nelegiuirii, fie taina lui Hristos în voi, sau orice altă taină ar fi, aceasta înseamnă că ceva este descoperit în Noul Testament care nu fusese pe deplin descoperit în Vechiul Testament, chiar dacă Scriptura ar fi putut să-l proorocească. Și astfel el spune că taina a fost ascunsă, dar acum este descoperită.

Și ce este? Ce este această taină despre care vorbește el? Mergeți la versetul 6 din Efeseni 3: „Că, adică (și aici este dezvăluirea principală, că) neamurile sunt împreună-moștenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi și iau parte împreună la aceeași făgăduință în Hristos, prin Evanghelie.” Cu cine? Cu cine? Cu iudeii, ca iudeul și neamul să fie una în Isus Hristos. Ce adevăr minunat, minunat! Am văzut acest lucru întâmplându-se prin evanghelia lui Isus Hristos. Priviți la Coloseni 1:26, este același lucru: „Taina ținută ascunsă din veacuri și din neamuri, dar descoperită acum sfinților Lui.” Și care este taina? „Cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăția slavei tainei acesteia între neamuri, și anume: Hristos în voi, nădejdea slavei.” Minunatul secret descoperit este că iudeul și neamul îl au pe Mântuitorul și sunt una în El, una în El. Aceasta este. Acesta este secretul sfânt, unirea tuturor credincioșilor într-un singur trup.

Prorocii au proorocit acest lucru. Puteți merge chiar până la Geneza 12. De fapt, puteți merge înapoi până la Geneza 9, unde toate popoarele lumii, într-un anumit sens, urmau să fie binecuvântate în corturile lui Sem. În Geneza 12, prin legământul avraamic, care ne-a dat națiunea Israel, Dumnezeu spune că oricine te va binecuvânta va fi ce anume? Binecuvântat. Prin canalul Israelului, intenția lui Dumnezeu era să binecuvânteze întreaga lume și să o cuprindă în mântuirea Lui. Dar aceste adevăruri, deși prorocul a vorbit despre ele, și a vorbit adesea despre ele, și a vorbit frecvent despre ele, au fost încuiate într-o obscuritate ceoasă până când Isus Hristos a venit și a împlinit Noul Legământ și i-a atras la Sine pe iudeu și pe neam, ca unul singur în El. Și aceasta este taina care a fost descoperită, ne întoarcem la versetul 26, potrivit poruncii Dumnezeului celui veșnic, ca evanghelia mântuitoare să fie făcută cunoscută tuturor neamurilor, spre ascultarea de credință.

Oh, spune el, Îl laud pe Dumnezeu, Îl laud pe Dumnezeu, îmi rostesc lauda, îmi dau doxologia, pentru că avem o evanghelie care ne-a ridicat și ne-a întărit în neprihănire, pentru că avem o evanghelie care se concentrează pe lucrarea lui Isus Hristos, o lucrare care transformă totul. Și apoi Îl laud pe Dumnezeu pentru că avem o evanghelie care este o taină descoperită, care este descoperirea unui secret ascuns, și acel secret ascuns este că Dumnezeu a dorit ca mântuirea pe care o dorea să fie făcută cunoscută tuturor neamurilor, pentru ca toate să asculte de credință. Ce lucru minunat.

Și nu este aceasta tema pe care o începe în capitolul 9? Nu-i așa? Să ne întoarcem la capitolul 9 și la ultima secțiune a epistolei către Romani. Nu despre asta vorbește el? Vă amintiți despre ce sunt capitolele 9, 10 și 11? Am petrecut acolo luni și luni de zile. Romani 9, 10 și 11 se referă la faptul că Israel nu are monopol asupra mântuirii. Capitolul 9 spune acest lucru, versetul 6: „Căci nu toți cei ce se coboară din Israel sunt Israel.” Nu, ei nu au un drept exclusiv la mântuire. Priviți versetul 24: „Pe noi, pe care ne-a chemat, nu numai dintre iudei, ci și dintre neamuri.” Nu sunt și ei chemați, prin porunca lui Dumnezeu, în descoperirea tainei, la ascultarea de credință? Începând cu versetul 24 și continuând până la sfârșitul capitolului, el vorbește despre mântuirea neamurilor. Priviți versetul 25: prorocul Osea a spus: „Voi numi «popor al Meu» pe cel ce nu era poporul Meu, și «preaiubită» pe cea care nu era preaiubită” — adică un neam. Și Isaia a spus același lucru: că neamurile, care nu umblaseră după neprihănire, vor ajunge la neprihănire, la neprihănirea prin credință.

Ajungem tocmai până la capitolul 11, și el vorbește tot despre aceeași temă, în versetul 26: „Tot Israelul va fi mântuit,” dar nu doar tot Israelul, ci dincolo de Israel. Dorința lui Dumnezeu este ca toți oamenii să poată fi mântuiți. Versetul 32: Dumnezeu a închis pe toți în neascultare, ca să aibă îndurare de toți. Și astfel, taina iudeului și a neamului, una în Hristos, mântuirea întinsă până la marginile pământului, este marea temă a lui Pavel chiar și aici.

Și apoi, când trece în capitolul 12, el vorbește despre relațiile pe care iudeii și neamurile le au în Biserică. Ei trebuie să-și pună darurile în slujbă, începând cu versetul 3 și până la versetul 8. Trebuie să-și pună darurile în slujbă unii pentru alții. Începând cu versetul 9, el vorbește despre cum trebuie să se iubească unii pe alții, să fie buni unii cu alții și să se îngrijească unii de alții.

Ajungând la capitolul 13, el vorbește despre modul în care acest nou trup, format din iudeu și neam, uniți în Hristos, trebuie să răspundă societății în care trăiesc, cum trebuie să se supună acelei societăți, plătindu-și impozitele. Cum trebuie să fie caracterizați, în versetele 8 până la 10, de dragoste, iar dragostea este împlinirea întregii legi. El ajunge la capitolele 14 și 15 și spune: „Acum trebuie și voi să vă asigurați că nu vă supărați unii pe alții, că nu vă faceți unii altora piatră de poticnire.” Și trece prin toate aceste amănunte în capitolul 14, versetul 13: spune să nu ne judecăm unii pe alții. Să nu punem piatră de poticnire în calea nimănui. Versetul 15: să nu întristăm pe fratele nostru din pricina mâncării, ci să umblăm în dragoste. Mai jos, în versetul 19, spune să urmărim lucrurile care duc la pace.

Așadar, din capitolul 9 mai departe, totul este despre felul în care iudeul și neamul se înțeleg, cumva, în Biserică, rolul pe care fiecare îl are, cum trebuie să împartă unii cu alții, să slujească unii altora, să se îngrijească unii de alții. Este un lucru extraordinar cum a reușit Pavel, în acea doxologie, să surprindă esența unei treceri în revistă a întregii epistole către Romani. În doar două versete scurte, versetele 25 și 26, cititorul este purtat înapoi și mânat prin toată epistola către Romani, pentru a trece rapid în revistă evanghelia care aduce laudă lui Dumnezeu, evanghelia care naște doxologia. Este o evanghelie care întărește în neprihănire pe oameni care înainte erau căzuți în păcat. Este o evanghelie despre Isus Hristos, care ne-a oferit toate elementele necesare vieții creștine, și este o evanghelie care este o taină descoperită, aceea că iudeul și neamul sunt una într-o mare părtășie de dragoste, părtășie reglementată de principiile date în capitolul 9 și cele următoare. Ce evanghelie glorioasă! Ce evanghelie glorioasă!

E de mirare atunci că Pavel strigă, în încheierea finală: „Lui Dumnezeu, care singur este înțelept”? De ce spune el asta? De ce nu spune singur puternic, sau singur iubitor , sau singur plin de har? Vă spun eu de ce: pentru că numai o minte infinită ar fi putut vreodată să conceapă un asemenea plan. Numai Dumnezeu este înțelept; nu există nimeni altcineva care să fie destul de înțelept pentru a duce vreodată la îndeplinire o astfel de lucrare mântuitoare. Și în Efeseni 3, Pavel spune că întregul scop al mântuirii oamenilor de către Dumnezeu, și întregul scop al ceea ce el numește părtășia tainei — adică iudeul și neamul iubindu-se unii pe alții în Biserica lui Hristos — întregul scop este ca stăpânirile și puterile din locurile cerești să cunoască înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu. Și Pavel spune: „O, Dumnezeule, care singur ești înțelept,” pentru că ai făcut acest lucru, „Ție să-Ți fie slava, prin Isus Hristos, în veci, amin,” care înseamnă „așa să fie”. Dumnezeu, așadar, este obiectul doxologiei. Dumnezeu este, de obicei, obiectul unei doxologii. Deși Hristos ar putea fi la fel de bine obiectul, aici este Dumnezeu. Și Dumnezeu este de asemenea obiectul doxologiei din Romani 11:36. Dumnezeu este obiectul doxologiei din Galateni 1:5: „A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin.” Dumnezeu este obiectul doxologiei din Efeseni 3:21: „A Lui să fie slava în Biserică și în Hristos Isus,” dar Dumnezeu este obiectul, „din neam în neam, în vecii vecilor.”

În Filipeni, capitolul 4, versetul 20, Dumnezeu este din nou obiectul doxologiei: „A lui Dumnezeu și Tatăl nostru să fie slava în vecii vecilor! Amin.” Dumnezeu este obiectul doxologiei din 1 Timotei 1:17: „A Împăratului veșniciilor, a nemuritorului, nevăzutului și singurului Dumnezeu, să fie cinstea și slava în vecii vecilor! Amin.” Și acolo Dumnezeu este văzut ca înțelept, pentru că tocmai descrisese lucrarea Sa mântuitoare, iar numai o înțelepciune mare, infinită, supranaturală ar fi putut pregăti o asemenea lucrare. În 1 Petru 5:11, Dumnezeu este din nou obiectul: „A Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor! Amin.”

Acum, știți, tocmai v-am citit, în seara aceasta, ici și colo, de la început până la sfârșit, o mulțime de doxologii. Și acestea nu sunt toate câte există. Dar mi se pare izbitor cât de rar ne pornim noi în astfel de lucruri, care par atât de obișnuite în mediul biblic. Oare ar vrea Dumnezeu ca doxologiile să fie mai des pe buzele noastre! Și astfel el aduce laudă lui Dumnezeu pentru evanghelia slăvită, mântuitoare.

Ce ne spune nouă acest lucru? Ce vă spune vouă și mie acest lucru? Ei bine, să vorbim despre un necredincios. Să zicem că sunteți aici în seara aceasta și nu-L cunoașteți pe Domnul Isus Hristos ca Mântuitor personal — ce vă spune vouă acest lucru? Ei bine, vă spune acest lucru: nu ați fost niciodată întăriți. Nu ați fost niciodată ridicați din păcatul vostru. Vă aflați într-o situație de înstrăinare de Dumnezeu, de cădere. Vă aflați într-o situație în care mergeți spre judecata lui Dumnezeu. Iar ceea ce vă spune este: întoarceți-vă privirile spre Isus Hristos și priviți la lucrarea pe care a făcut-o pentru voi, și credeți în acea lucrare, ca să fiți întăriți și să primiți toate lucrurile care vă vin datorită credinței voastre în Isus Hristos, și să intrați în această părtășie de dragoste a tuturor celor ce-L îmbrățișează pe Mântuitorul.

Dar ce spune acest lucru unui credincios? Cei mai mulți dintre noi, în seara aceasta, Îl iubim pe Domnul. Ce ne spune nouă acest lucru? Spune că inimile noastre ar trebui să fie pline de ce? De laudă, mai întâi de toate. Ar trebui ca ea să se ridice în mod spontan de pe buzele noastre, ca să-L lăudăm pe Dumnezeu. Ar trebui ca, atunci când ajungem la sfârșitul oricărui gând despre evanghelie, să ne pornim în același fel de laudă și doxologie precum face Pavel.

Mai mult, acest lucru mă face să-mi amintesc că Hristos n-a făcut această lucrare minunată ca eu să pot continua să trăiesc în păcat, nu-i așa? Așa că însăși amintirea acestei lucrări mă cheamă la un angajament reînnoit față de sfințenie. Nu mi s-a dat plinătatea mântuirii prin lucrarea desăvârșită a lui Isus Hristos ca eu să-I întorc lui Dumnezeu o viață neascultătoare, nu-i așa? Domnul n-a făcut toate acestea pentru mine ca eu să-I slujesc cu jumătate de inimă. Și, mai mult, îmi amintește că El ne-a mântuit ca să ne așeze într-o mare părtășie, și vreau să dau acelei părtășii tot ce este în mine de dat, nu vreți și voi? Sunt parte din descoperirea tainei ascunse din veacurile trecute și acum descoperită. O, dragii mei prieteni, n-ar trebui oare să-L lăudăm pe Dumnezeu că suntem parte din ceea ce a făcut El? Să ne unim împreună într-o rugăciune de încheiere.

Îți mulțumim, Doamne al nostru, pentru ce zi minunată am avut, pentru binecuvântarea pe care ne-ai dat-o, pentru anul minunat pe care ni l-am amintit în seara aceasta, pentru mulți care au venit la Hristos, ale căror vieți au trecut din întuneric la lumină, din moarte la viață. Îți mulțumim pentru evanghelia binecuvântată, pe care noi toți cei ce credem am primit-o, o evanghelie care ne întărește, o evanghelie care ne dă toată lucrarea lui Hristos, o evanghelie care ne face parte din minunata desfășurare a ceva ascuns de la întemeierea lumii. Cât de bogați suntem și cât de recunoscători. Și chiar acum, Doamne, lucrează în fiecare inimă și atrage spre camera de rugăciune pe aceia pe care Duhul Tău ar dori să-i aducă, ca să-i putem ajuta în orice fel putem. Și nimeni să nu plece în seara aceasta fără să-și pună credința în Domnul Isus Hristos, pe care Îl iubim și Căruia Îi slujim, și în al cărui Nume ne rugăm. Și toți spunem: amin. Dumnezeu să vă binecuvânteze.