Pentru seara aceasta, să ne întoarcem la Romani, capitolul 15. Şi fac tot posibilul să termin acest capitol. Ne-am uitat la versetele 22 până la 33, care nu sunt, de fapt, decât o narațiune a unora dintre planurile pe care apostolul Pavel le purta în inima lui. Însă este plin de câteva idei esenţiale cu privire la împlinirea voii lui Dumnezeu, la slujirea în voia lui Dumnezeu. Şi v-am sugerat că, de la versetul 22 până la 33, expresia-cheie care descuie oarecum întregul pasaj se află în versetul 32. Este expresia „cu voia lui Dumnezeu”. Această mică expresie, „cu voia lui Dumnezeu”, era mai mult decât o simplă parte a versetului 32. Era o parte din întreaga viaţă şi slujire a apostolului Pavel. Voia lui Dumnezeu era cea care stăpânea viaţa lui Pavel. El era un slujitor, care nu trăia după planurile lui, care nu trăia ca să-şi împlinească propriile dorinţe, ci trăia ca să facă voia lui Dumnezeu. Şi acesta este un element foarte de bază şi destul de evident al vieţii creştine. Oricine, în orice slujbă adusă lui Hristos, caută să facă voia lui Dumnezeu, dacă într-adevăr se află pe direcţia bună, aşa cum ar trebui.

Pavel nu-şi putea închipui o datorie mai înaltă, o căutare mai nobilă, o bucurie mai mare, un privilegiu mai bogat decât acela de a face voia lui Dumnezeu. Şi, întocmai ca David — de fapt, paralelele dintre Pavel şi David sunt destul de numeroase. Sunt multe paralele şi, de-a lungul anilor, mi-am notat oarecum câteva dintre ele în minte; iar când îl aud pe Pavel angajându-se să facă voia lui Dumnezeu, aud ecoul a ceea ce a spus David, atunci când a zis în Psalmul 40, versetul 8: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în adâncul inimii mele.” El era dedicat aceluiaşi lucru.

Apropo, această afirmaţie a lui David din Psalmul 40, versetul 8, este şi o conștientizare mesianică, repetată de Domnul Isus Hristos în Evrei 10:5 până la 7. Bucuria lui David era să facă voia lui Dumnezeu. Bucuria lui Mesia, Hristos, era să facă voia lui Dumnezeu. Tot aşa, bucuria lui Pavel este să facă voia lui Dumnezeu, şi ar trebui să fie şi bucuria noastră. Iar când te uiţi la mărturia lui Pavel, vezi de-a lungul întregii lui vieţi şi slujiri această dedicare de a face voia lui Dumnezeu. Şi ne-am uitat la acest ucru. Vă voi da doar puţin, ca să vă amintesc.

La începutul cărţilor 1 Corinteni, 2 Corinteni, Galateni, Efeseni, Coloseni şi 2 Timotei, el se prezintă pe sine ca „apostol prin voia lui Dumnezeu”. Voia lui Dumnezeu a fost factorul determinant în chemarea lui la slujire. Pe drumul Damascului, când L-a întâlnit pentru prima dată pe Isus, el a pus întrebarea: Ce vrei să fac? Ce vrei să fac? Încă de la bun început a fost dorinţa lui de a face ceea ce voia Domnul să facă. Şi, mai târziu, în cadrul aceleiaşi întâmplări de pe drumul Damascului, a fost întâmpinat de un om numit Anania, pe care Dumnezeu l-a folosit ca să-i vorbească; şi, aşa cum este consemnat în Fapte 22:14, Anania i-a spus: „Dumnezeul părinţilor noştri te-a ales să cunoşti voia Lui.” El a fost ales ca un vas deosebit, ca să cunoască voia lui Dumnezeu, să facă voia lui Dumnezeu şi să transmită voia lui Dumnezeu celor care aveau să vină după el.

Dedicarea de a face voia lui Dumnezeu a continuat atunci când Pavel a fost chemat din Antiohia, în Fapte 13, şi a fost chemat împreună cu Barnaba ca să meargă să evanghelizeze Neamurile; şi a mers cu râvnă. A mers cu ardoare, pentru că ştia că aceea era voia lămurită a lui Dumnezeu, prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu peste cei care se rugau şi posteau.

Mai mult, restul vieţii lui a fost rânduit după această idee a voii lui Dumnezeu. Când le-a scris romanilor, vă amintiţi, încă din capitolul 1, versetul 10, el a început spunând: „Vreau să vin la voi şi voi veni la voi cu voia lui Dumnezeu”, dacă Dumnezeu vrea. Când le-a scris corintenilor, în 1 Corinteni 4:19, a spus: „Voi veni, dacă va vrea Domnul.” Punctul culminant al dedicării spirituale pentru toată lumea îl consemnează în Romani 12, unde spune că trebuie să ne aducem trupurile ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu, şi că nu trebuie să ne potrivim chipului veacului acestuia, ci să fim transformați prin înnoirea minţii noastre, ca să putem deosebi bine voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită. Ţinta vieţii noastre este deci să cunoaştem şi să desăvârşim în propriile noastre vieţi împlinirea voii lui Dumnezeu.

A spus, cu altă ocazie, că darul generos pe care i-l dăduseră macedonenii, în 2 Corinteni 8:5, fusese dat prin voia lui Dumnezeu. I-a chemat pe creştini să înţeleagă, în Efeseni 5:17, care este voia Domnului. A spus: „De aceea nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului.” În Efeseni 6:6 ne-a chemat să facem din inimă voia lui Dumnezeu. S-a rugat pentru propriii lui ucenici, în Coloseni 1:9, ca ei să se umple de cunoştinţa voii Domnului. Iar prietenul lui, Epafra, în aceeaşi epistolă, capitolul 4, versetul 12, se ruga necontenit pentru creştini, ca ei să fie desăvârşiţi şi deplin încredinţaţi în toată voia lui Dumnezeu.

Nu era vorba doar despre Pavel. Scriitorul epistolei către Evrei aduce acelaşi lucru. Scriitorul epistolei către Evrei spune că, după ce am făcut voia lui Dumnezeu — capitolul 10, versetul 36 —, vom primi făgăduinţa slavei. Iar Iacov spune că ar trebui să zici: „Dacă va vrea Domnul, vom trăi şi vom face cutare sau cutare lucru.” Cu alte cuvinte, este o îndrăzneală să presupui ceva, dacă nu spui „dacă va vrea Domnul”, Iacov 4:15. Petru a spus: „Căci voia lui Dumnezeu este ca, făcând ce este bine, să astupaţi gura oamenilor neştiutori şi proşti.” Şi Petru a adăugat la aceasta, în 1 Petru, capitolul 4, versetul 2, că nu mai trebuie să trăim în firea pământească după pofte, ci după voia lui Dumnezeu.

Aşadar, este ceva de-a lungul întregului Nou Testament, ceva de bază pentru viaţa creştină, aşa cum spune Ioan, ca să rezumăm oarecum scurta noastră privire asupra acestor diferiţi scriitori: „dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac”, 1 Ioan 2:17. Împlinirea voii lui Dumnezeu este, deci, ceva de bază. Şi trec aceasta pe scurt pe dinaintea voastră, ca să recăpătaţi caracterul esenţial al acestui concept al împlinirii voii lui Dumnezeu.

Bine, ce înseamnă de fapt acest lucru? Cum se concretizează el în slujirea noastră, împlinirea voii lui Dumnezeu? Ei bine, ne-am uitat la ceea ce ne spune Pavel aici şi ne vom întoarce la asta; dar, înainte de a face acest lucru, vreau să menţionez ceva care v-ar putea ajuta să definiţi lucrurile ceva mai clar.

Când spunem „voia lui Dumnezeu”, am putea vorbi despre oricare dintre cele trei dimensiuni, pentru că voia lui Dumnezeu este cuprinsă oarecum în trei dimensiuni. În primul rând, există voia suverană a lui Dumnezeu. Prin aceasta vreau să spun că există acea voie absolută, neschimbătoare, inviolabilă a lui Dumnezeu, care nu se schimbă niciodată. Această voie suverană a lui Dumnezeu se referă la controlul lui Dumnezeu asupra istoriei, la scopul Său absolut, care se împlineşte în istorie, care este neclintit şi dus la îndeplinire în chip desăvârşit, fără nicio abatere. Aceasta este voia lui Dumnezeu care hotărăşte direcţia istoriei universului, istoria lumii, istoria omenirii. Această voie este descoperită, în parte este descoperită — poate că o parte din ea nu este pe deplin descoperită —, dar în Cuvântul lui Dumnezeu există descoperirea a ceea ce este planul veacurilor. Deci, în general, această voie este descoperită şi va fi întotdeauna împlinită. Aceasta este voia suverană a lui Dumnezeu. Şi există multe pasaje care se referă la acea voie suverană a lui Dumnezeu, care este neschimbătoare, de netăgăduit şi se va împlini. Dumnezeu va face ceea ce hotărăşte dinainte să facă în cursul istoriei.

În al doilea rând, există voia morală a lui Dumnezeu. Acum, voia morală a lui Dumnezeu are de-a face cu dorinţa lui Dumnezeu de ascultare faţă de standardul Său lămurit al neprihănirii. Voia morală a lui Dumnezeu este cuprinsă în fiecare poruncă din Biblie. Când Dumnezeu spune că ar trebui să faci aceasta, ar trebui să faci aceea, ar trebui să faci una şi să nu faci alta, aceasta exprimă voia Lui morală. Voia Lui morală, ca şi voia Lui suverană, este descoperită în Scriptură. Dar, spre deosebire de voia Lui suverană, ea nu este întotdeauna împlinită. Eu şi cu tine nu facem întotdeauna voia lui Dumnezeu în această privinţă. Nu suntem întotdeauna credincioşi în a împlini voia morală a lui Dumnezeu, adică expresia voii lui Dumnezeu care ne vine prin poruncile Lui din Scriptură.

Acum, a treia dimensiune a voii lui Dumnezeu, şi cea asupra căreia ne concentrăm aici, este voia personală a lui Dumnezeu, adică voia Lui pentru viaţa unui credincios anume, planul amănunţit pe care Dumnezeu îl are pentru viaţa şi slujirea unui creştin anume. Această voie nu este descoperită în Scriptură. Pentru aceasta trebuie să ascultăm glasul Duhului lui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuie să luăm în considerare opţiunile şi împrejurările în care ne aflăm. Deci, voia suverană a lui Dumnezeu este descoperită şi pe deplin împlinită. Voia morală a lui Dumnezeu este descoperită şi nu întotdeauna împlinită. Voia personală a lui Dumnezeu pentru fiecare individ nu este descoperită în Scriptură şi poate sau nu poate fi împlinită, în funcţie de ascultarea sau neascultarea fiecărui creştin în parte.

Ei bine, tocmai acest domeniu al planului personal al lui Dumnezeu pentru viaţa credinciosului este cel de care se preocupă Pavel aici — domeniul voii personale, cunoaşterea locului de slujire, a locului de slujbă pe care Dumnezeu l-ar rândui pentru tine şi pentru mine. Să vezi mâna călăuzitoare şi lucrătoare a Duhului Sfânt la lucru în vieţile noastre — aceasta este preocuparea lui în acest text.

Pavel era, cu siguranţă, dedicat tuturor celor trei aspecte ale voii lui Dumnezeu, şi acestea se intersectează şi se împletesc; dar aici el este preocupat mai ales să se concentreze asupra lucrării lui Dumnezeu în desfăşurarea propriei lui slujiri. El se afla în curgerea împlinirii voii lui Dumnezeu pentru propria lui viaţă şi slujire.

Ei bine, în acea a treia dimensiune învăţăm de la Pavel câteva ingrediente importante. Cel care se află în curgerea planului personal al lui Dumnezeu pentru viaţa lui, cel care se află în acea curgere, are o slujire însemnată prin anumite elemente, iar noi ne-am uitat la aceste elemente.

Numărul unu a fost elementul preciziei, în versetele 20 şi 21. Am vorbit despre acesta în amănunt, nu ne vom mai întoarce la el. Cel care lucrează în voia lui Dumnezeu are o precizie în slujirea lui. Există un plan şi o direcţie foarte clare, bine structurate, pentru slujirea celui care se mişcă în voia lui Dumnezeu.

În al doilea rând, o altă cheie care marchează o slujire în voia lui Dumnezeu este providenţa. Am văzut asta în versetul 22. Există un sens în care voia suverană a lui Dumnezeu se intersectează în acest punct, iar El controlează împrejurările ca să aducă la împlinire ceva foarte personal pentru credinciosul individual. Cel care lucrează în voia lui Dumnezeu este dedicat providenţei, lucrării lui Dumnezeu în împrejurările vieţii, la fel ca şi preciziei — o concentrare clară asupra darurilor şi chemărilor pe care le-a dat Dumnezeu.

Al treilea element pe care l-am văzut este elementul planificării. Cel care slujeşte în voia lui Dumnezeu este implicat în planificare. Chiar dacă ne încredem în suveranitatea lui Dumnezeu, chiar dacă ne uităm la Dumnezeu pentru direcţie şi călăuzire şi pentru lucrarea tuturor împrejurărilor spre împlinirea voii Lui, tot ne implicăm într-o planificare atentă. Iar dedicarea faţă de voia suverană nu exclude planificarea, visarea şi stabilirea de ţinte. Cel care se osteneşte în voia lui Dumnezeu poate funcţiona într-o tensiune — o tensiune între suveranitatea absolută a lui Dumnezeu şi propria noastră planificare, propria noastră nădejde şi propria noastră stabilire de ţeluri. Şi această tensiune trebuie să existe.

Al patrulea principiu care se desprinde din acest pasaj, în această minunată privire în inima lui Pavel, este principiul priorităţii, din versetele 25 până la 28, aşa cum am văzut data trecută. Pavel spune: în ciuda viselor mele, în ciuda planurilor mele de a merge în Spania, în ciuda dorinţei mele de a veni la voi şi de a lua provizii şi bani şi oameni şi de a merge mai departe în Spania, ca să evanghelizez o zonă care n-a fost niciodată evanghelizată, ca să-L duc pe Hristos acolo unde n-a mai fost, ca să merg unde Hristos nu este cunoscut, unde nicio biserică n-a fost întemeiată — dincolo de faptul că aceasta este chemarea mea şi dincolo de faptul că acesta este visul meu, există o prioritate în inima mea de care trebuie să mă îngrijesc, şi anume acest lucru: de a duce un dar de bani bisericii din Ierusalim, pentru ajutorarea sfinţilor săraci şi pentru împăcarea taberelor iudeo-neamuri din biserică.

Deci vedem aici că cel care lucrează în voia lui Dumnezeu, deşi este oarecum un om care planifică şi visează şi are ţeluri şi dorinţe, este totuşi în stare să se dedice priorităţii de faţă. Şi nu există nicio slujire de mântuială. El este în stare să ducă la capăt lucrarea pe care a început-o.

Şi apoi, în al cincilea rând, data trecută am spus că există elementul propăşirii. Pentru cel care lucrează în voia lui Dumnezeu există propăşire, în versetul 29. El spune că, atunci când voi veni la voi, ştiu că voi veni cu o deplină binecuvântare de la Hristos. Ştie asta din experienţa trecută. Ştie că starea inimii lui este una de ascultare. De aceea primeşte binecuvântarea lui Dumnezeu în viaţa lui. Mai târziu, chiar a venit la Roma şi chiar a intrat într-o slujire binecuvântată. Chiar dacă era întemniţat, a avut un impact uriaş; şi, când a scris, aflându-se la Roma ca întemniţat, epistola către Filipeni, în capitolul 1 vorbeşte despre lanţurile lui şi despre necazurile lui şi despre toate greutăţile lui şi despre toate celelalte neajunsuri care se îngrămădeau asupra lui din partea criticilor din afară, care îi condamnau slujirea pentru că era în închisoare. În ciuda tuturor acestora, el a spus: Hristos este propovăduit, iar eu mă bucur şi mă voi bucura mai departe. Iar mai încolo, în capitolul 4, continuă să se bucure. Scrie: „Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!” Spune: „Ştiu să trăiesc smerit şi ştiu să trăiesc în belşug. În totul şi pretutindeni m-am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă. Pot totul în Hristos, care mă întăreşte.” Spune: „Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos.” A învăţat asta. Ştie asta. Deşi este întemniţat, se află într-o stare de binecuvântare, lăudând pe Dumnezeu şi bucurându-se de bunătatea lui Dumnezeu faţă de un slujitor ascultător.

Aşadar, el ştia că va propăşi în dimensiunea spirituală atunci când lucra în voia lui Dumnezeu. Precizia, providenţa, planificarea, prioritatea şi propăşirea sunt toate elemente ale slujirii în voia lui Dumnezeu. Sunt principiile care îl caracterizează pe cel dedicat să-I placă Domnului. Ei bine, toate acestea sunt pozitive. În seara aceasta vreau să trec la unul negativ. Iar acesta este al şaselea nostru principiu, în versetul 31. De aici vom relua textul.

Acesta este unul negativ şi este principiul persecuției. Este de asemenea adevărat că cineva care slujeşte cu roade în voia lui Dumnezeu va avea parte de persecuție. Observaţi versetul 31 — vom coborî la versetul 31 şi ne vom întoarce apoi la versetul 30. În versetul 30 el cere oamenilor să se roage pentru el, iar motivul se află în versetul 31: „ca să fiu izbăvit de răzvrătiţii din Iudeea şi pentru ca slujba pe care o am pentru Ierusalim să fie bine primită de sfinţi.”

Ei bine, prima parte este ceea ce vreau să pricepeţi: „ca să fiu izbăvit de răzvrătiţii din Iudeea.” Cuvântul „izbăvit” este un cuvânt foarte interesant. Rhuomai înseamnă a fi salvat, a fi salvat dintr-o situaţie primejdioasă, care-ţi pune viaţa în pericol. Vreau să vă rugaţi pentru salvarea mea. Vreau să vă rugaţi ca eu să fiu izbăvit dintr-o situaţie foarte primejdioasă.

Nu era ceva neobişnuit pentru Pavel să înfrunte primejdia. De fapt, era un mod de viaţă. Era în primejdie mai tot timpul. Cerea neîncetat rugăciune din pricina asta. Scriindu-le corintenilor, în 2 Corinteni, capitolul 1, versetul 8: „În adevăr, fraţilor, nu voim să vă lăsăm în necunoştinţă despre necazul care ne-a lovit în Asia, de care am fost apăsaţi peste măsură de mult, mai presus de puterile noastre, aşa că nici nu mai trăgeam nădejde de viaţă. Ba încă ne spunea gândul că trebuie să murim.” Cu alte cuvinte, orice s-o fi întâmplat în Asia a fost aproape de… de sfârşitul lui Pavel. „Dar ne încredem în Dumnezeu, care înviază morţii, care ne-a izbăvit şi ne izbăveşte dintr-o astfel de moarte, şi avem nădejde că ne va mai izbăvi, voi înşivă dându-ne ajutor cu rugăciunile voastre.”

Aşadar, le spune corintenilor, în 2 Corinteni 1:8 până la 11: rugaţi-vă şi voi, pentru că suntem în mare primejdie zi după zi după zi, şi trebuie să vă rugaţi ca Dumnezeu, în harul Său, să ne izbăvească. În capitolul 4 din 2 Corinteni spune: „Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtorare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi. Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus.” Suntem întotdeauna pe marginea morţii, vrea el să spună prin asta, murind pentru cauza lui Hristos.

Aşadar, ceea ce spune el în versetul 31 ne arată că este semnul unui om aflat în voia lui Dumnezeu, care înaintează cu adevărat pentru slava lui Dumnezeu, faptul că va fi prigonit, pentru că năvăleşte în împărăţia vrăjmaşului. Ei bine, în momentul scrierii epistolei către Romani, el nu avea nicio idee ce avea să vină din partea celor ce nu credeau în Iudeea, iudeii care îl duşmăneau; nu avea nicio idee, în acest moment anume, ce aveau să-i facă. Dar era foarte de aşteptat că vor fi ostili faţă de mesajul lui.

Era direct, era făţiş, spunea adevărul lui Dumnezeu, spunea ce trebuia spus fără a menaja pe nimeni, doar de dragul potrivirii cu o mentalitate existentă. Şi, din pricina slujirii lui uriaşe şi directe, a îndurat o mare cantitate de prigoană. Şi ştia că, în chip inevitabil, pe drumul lui de întoarcere spre Ierusalim — amintiţi-vă acum, cu banii pe care avea să-i dea sfinţilor din Ierusalim —, ştie că va exista o reacţie negativă la sosirea lui din partea iudeilor care îl urau. Iar iudeii din Iudeea îl urau pe Pavel din pricina lepădării lui de iudaism. Amintiţi-vă că, la un moment dat, el fusese eroul lor. El era omul care reprezenta stăpânirea iudaică, umblând şi omorând creştini, întemniţând creştini şi prigonindu-L pe Hristos. Iar acum este trădătorul suprem. Este renegatul. A devenit unul dintre cei pe care odinioară îi prigonea. A părăsit, în mintea iudeilor, iudaismul. Şi-a părăsit moştenirea. Şi vesteşte cu glas tare domnia Domnului Isus Hristos, vestind cu glas tare Evanghelia, propovăduind un mesaj nou, vorbind despre un Legământ Nou, spunând că Vechiul Legământ a trecut — iar iudeii sunt profund ostili faţă de asta. Este de asemenea urât, fără îndoială, pentru că propovăduieşte egalitatea iudeului şi a neamului în Hristos. Este probabil urât pentru că propovăduieşte egalitatea dintre Dumnezeu şi Isus Hristos. Este urât pentru că propovăduieşte libertatea creştină faţă de rânduiala, ceremonia, ritualul şi legea Vechiului Legământ.

Aşadar, există o mare cantitate de ostilitate faţă de acest om, Pavel. Şi el le spune: „Rugaţi-vă pentru mine, ca să fiu izbăvit.” Iar ceea ce vreau să vedeţi din asta este caracterul inevitabil al ostilităţii faţă de un creştin înflăcărat care se mişcă în voia lui Dumnezeu. Este de aşteptat. Prigoana vine peste cei care înaintează în voia lui Dumnezeu. Satan a încercat să-l împiedice pe Pavel. Dumnezeu i-a îngăduit o anumită cantitate de lucrare în viaţa lui Pavel. „Satan ne-a împiedicat”, spune Pavel cu o ocazie. Cu altă ocazie spune că avea un sol al Satanei în carnea lui, ca să-l pălmuiască. Vrăjmaşul era mereu pe urmele lui. Aşa se întâmplă, presupun, ca regulă generală, cu foarte puţine excepţii, că cel care se mişcă în voia lui Dumnezeu întâmpină împotrivirea celui care se opune voii lui Dumnezeu.

Ei bine, daţi-mi voie să vă duc la un al şaptelea cuvânt, care identifică un alt element al slujirii în voia lui Dumnezeu, şi este cuvântul — îl vom numi scop. Este cuvântul „scop”. Cel care slujeşte în voia lui Dumnezeu este de asemenea însemnat cu un scop foarte clar. Înapoi la versetul 30, la începutul versetului: „Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru Domnul nostru Isus Hristos şi pentru dragostea Duhului.” Opriţi-vă în acest punct.

Vai, ce expresie minunată, minunată! Iată rezumatul scopului slujirii lui Pavel. „Vă implor să vă rugaţi pentru mine, ca să-mi pot împlini slujirea.” De ce? De dragul meu? Nu. De dragul siguranţei mele? Nu. De dragul evanghelizării? Nu, nu chiar. „Vreau să vă rugaţi pentru mine, ca să pot continua să-mi fac lucrarea de dragul Domnului Isus Hristos şi din dragostea Duhului.” Acesta este scopul. Vedeţi, lucrul care îl motiva pe Pavel nu era propriul lui confort, nici măcar propriul lui succes, oricât de minunat era acesta în dimensiunea spirituală. Lucrul care mişca şi motiva inima apostolului Pavel era slava Domnului Isus Hristos şi marea lui dragoste pentru Duhul Sfânt.

De dragul Domnului Isus Hristos — aceasta este întotdeauna ţinta oricărei slujiri. De ce predicăm? De ce învăţăm pe alţii? De ce ne rugăm? De ce dăruim? De ce slujim? De ce conducem? De ce facem orice? De ce mângâiem oamenii sau îi zidim sau îi întărim? De ce facem noi oricare dintre acestea? De dragul Domnului Isus Hristos, nu de dragul nostru — este întotdeauna ţinta slujirii: de dragul Domnului Isus Hristos.

În 1 Corinteni, capitolul 9, Pavel spune: „Sunt slobod faţă de toţi, dar m-am făcut robul tuturor.” Şi apoi merge mai departe şi vorbeşte despre asta: cu iudeii s-a făcut iudeu, cu cei ce sunt fără Lege s-a făcut ca şi cum ar fi fost fără Lege, cu cei slabi s-a făcut slab; „m-am făcut tuturor totul, ca… oricum, să mântuiesc pe unii. Fac totul pentru Evanghelie.” Fac asta de dragul veştii bune, care se revarsă spre slava lui Isus Hristos. Întotdeauna motivul corect, întotdeauna scopul corect.

În 2 Corinteni 4 şi versetul 5 spune: „Căci noi nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Domnul Hristos Isus (Ascultaţi asta.), iar noi înşine suntem robii voştri, de dragul lui Isus” — de dragul lui Isus. În versetul 11: „Purtăm în trupul nostru omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate.” Facem asta de dragul Lui, ca El să fie arătat.

În 2 Corinteni 12:10: „De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, de dragul lui Hristos.” Întotdeauna scopul, întotdeauna scopul.

Iar concluzia este foarte simplă. În slujirea ta sau în slujirea mea, care este motivul nostru? Care este motivul nostru? Este motivul nostru slava de sine, o anumită doză de stimă de sine? Este motivul nostru să fim priviţi cu ochi buni de cei din jurul nostru? Este motivul nostru să facem tot ce putem mai bine cu viaţa pe care o avem? Presupun că toate acestea îşi au locul lor. Dar motivul potrivit este să facem ceea ce facem de dragul Domnului Isus Hristos. Şi, vedeţi, Pavel ştia că, dacă mergea la Ierusalim, având toţi aceşti bani şi aceste neamuri care mergeau cu el, şi dacă ajungea acolo cu banii şi cu neamurile şi arăta dragoste, şi dacă biserica îi primea, şi dacă drumul lui la Ierusalim era încununat de izbândă, atunci Hristos ar fi fost slăvit. De ce? Pentru un lucru: Hristos dorea ca iudeul şi neamul să fie — ce? Să fie una. Şi dacă Pavel putea izbuti asta, aceasta ar fi fost spre slava lui Hristos. Pentru un alt lucru: Hristos dorea ca biserica să dea dovadă de dragoste faţă de ai ei, o dragoste văzută, aşa încât lumea s-o poată vedea. Aceasta L-ar fi slăvit pe Hristos. Hristos ar fi fost slăvit dacă slujirea apostolului Pavel putea continua cu izbândă, iar aceasta este dorinţa lui. El a spus: „Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva”, 1 Corinteni 10:31, „să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu.” Întotdeauna motivul suprem, cel mai presus de toate.

Scriindu-le galatenilor, în capitolul 6 şi versetul 17, el a spus: „De acum încolo nimeni să nu mă mai necăjească, pentru că port semnele Domnului Isus pe trupul meu.” Era plăcerea lui să sufere prigoană, aducând slavă lui Isus Hristos.

Al doilea lucru pe care îl spune în versetul 30 despre scopul lui nu este numai de dragul Domnului Isus, ci o expresie foarte neobişnuită, nefolosită nicăieri altundeva în Noul Testament: „pentru dragostea Duhului”. Şi cred că cel mai bun mod de a înţelege aceasta este dragostea pentru Duhul. Fac ceea ce fac de dragul Domnului Isus Hristos şi din dragostea mea pentru Duhul Sfânt. Psalmistul, în Psalmul 143:10, a exprimat ceva înrudit cu această atitudine plină de dragoste faţă de Duhul lui Dumnezeu, atunci când a spus aceasta: „Învaţă-mă să fac voia Ta, căci Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă călăuzească pe calea cea dreaptă!” Aproape acelaşi cuget din nou. De dragul Numelui Tău, Doamne, de dragul Duhului Tău celui bun. Şi astfel, dragostea lui pentru Domnul Isus Hristos, dragostea lui pentru prețiosul Duh Sfânt care lucrează în el sunt cele care îl mână în slujirea lui.

Ne constrânge oare asta pe noi? Este acesta motivul nostru suprem? Suntem noi constrânși să slujim din pricina a ceea ce a făcut Hristos pentru noi, din pricina a ceea ce face Duhul lui Dumnezeu în noi, din pricina bunătăţii pline de har şi mărinimoase şi veşnice a lui Hristos faţă de noi şi din pricina harului neîncetat al Duhului lui Dumnezeu dat nouă? Ar trebui să slujim în voia lui Dumnezeu ca să aducem cinste lui Hristos şi să arătăm dragoste faţă de Duhul Sfânt, a Cărui lucrare o facem şi Care este Cel ce ne dă putere.

Aşadar, scopul lui este foarte clar. Şi oricine se află în voia lui Dumnezeu are acest lucru ca scop hotărât: de a da dovadă de cinste şi slavă faţă de Hristos şi de dragoste faţă de Duhul lui Dumnezeu. Ce spiritualitate adâncă domnea în inima lui Pavel! Este departe, tare departe de superficialitatea a multă slujire creştină, între ghilimele, de astăzi.

Ei bine, ne-am uitat la toate aceste elemente şi v-am dat şapte dintre ele: precizia, providenţa, planificarea, prioritatea, propăşirea, prigoana şi scopul. Doar aceste cuvinte, ca să rezumăm oarecum ce înseamnă să slujeşti în voia lui Dumnezeu; dar mai există unul, şi vreau să mă concentrez asupra lui în timp ce încheiem în seara aceasta. O cheie care le atinge cu adevărat pe toate celelalte, şi este al optulea element al slujirii în voia lui Dumnezeu, şi este elementul rugăciunii, rugăciunea. Şi îl găsim în versetul 30, la sfârşitul versetului, apoi în josul versetului 32, iar apoi într-o binecuvântare finală, la sfârşitul capitolului.

Observaţi versetul 30: „Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru Domnul nostru Isus Hristos” — aşa cum am văzut — „şi pentru dragostea Duhului”, apoi acest cuvânt despre rugăciune: „să vă sunagōnizomai.” Agōnizomai ar fi de ajuns. Acesta înseamnă a te chinui împreună, într-o luptă. A adăuga sun în faţa lui îl intensifică. „Să vă luptaţi împreună cu mine, cu toată încordarea, în rugăciunile voastre către Dumnezeu pentru mine.”

Ei bine, el îşi dă seama că slujirea în voia lui Dumnezeu depinde de rugăciune. Acesta este un element esenţial. Cuvântul agōnizomai sau sunagōnizomai este un cuvânt luat din gimnastică. Este luat din atletism. Este un termen gimnastic, care înseamnă „a agoniza”. Ar putea fi tradus „a te lupta”. Este nevoie de un efort şi o energie uriaşe şi de o strădanie maximă pentru a împlini însemnătatea acestui cuvânt — un termen foarte tare. De fapt, este tradus în Ioan 18:36 prin „a se lupta”. Isus a spus: „slujitorii Mei s-ar fi luptat, dacă Împărăţia Mea ar fi fost din lumea aceasta.” Este un cuvânt de o mare intensitate.

Rugăciunea, preaiubiţilor, este o luptă. Şi spun asta din când în când, când ajungem la pasaje ca acesta, dar vreau să vă amintesc de ea. Rugăciunea este o luptă. Cred că uneori nu înţelegem asta, pentru că lupta nu este acolo unde o putem vedea. Am tot vorbit, nu-i aşa, în 1 Timotei, despre lupta spirituală. Şi sper că am învăţat câte ceva. Rugăciunea este un război purtat împotriva forţelor răului. De fapt, Isaia 64:7 vorbeşte, citez, despre: „a te trezi ca să te prinzi de Dumnezeu în rugăciune”. Aceasta este ideea din terminologia ebraică din Isaia 64:7, a te trezi ca să te prinzi de Dumnezeu. Şi vă amintiţi, fără îndoială, că aţi citit în Geneza 32:24 până la 30, unde spune că Iacov s-a luptat cu Domnul şi n-a vrut să-L lase pe Domnul până când — ce? Până când a fost binecuvântat. În Coloseni 2:1 Pavel numeşte rugăciunea o mare luptă. O vede ca pe o mare luptă. Nu este un lucru uşor, este un conflict. Spune: „aş vrea să ştiţi cât de mare conflict duc pentru voi.” Despre ce vorbeşte când le scrie colosenilor? Sunt angajat într-o luptă, o luptă de rugăciune pentru starea voastră spirituală. Iar în 4:12 din Coloseni, aşa cum am menţionat mai devreme, se spune că Epafra, acel minunat om al rugăciunii, se luptă întotdeauna pentru voi în rugăciune, ca să staţi desăvârşiţi şi deplin încredinţaţi în toată voia lui Dumnezeu. Rugăciunea este o luptă, o trăire agonizatoare.

Acum îmi dau seama că există un anumit paradox între suveranitatea lui Dumnezeu şi rugăciunea fierbinte, dar Biblia ne învaţă să ne rugăm fierbinte. Ne întoarcem la Luca 11 şi ne amintim istoria omului care a fost ascultat pentru bătaia lui stăruitoare la uşă; pentru că a depus mult efort, a primit în cele din urmă ceea ce căuta, iar aceasta este o ilustrare a ceea ce numim stăruinţă, sau intensitate în rugăciune. Ni-l amintim pe Iacov, care a spus în 5:16 al epistolei lui: „Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.” Chiar şi Domnul nostru a postit şi s-a rugat 40 de zile. Nu I-a fost uşor.

Acum două săptămâni am primit prin poştă o casetă de la cineva. Era o casetă foarte interesantă. Această doamnă căutase darul vorbirii în limbi. Şi, urmărind darul vorbirii în limbi, a căpătat darul vorbirii în limbi. Şi vorbea într-o vorbire extatică. S-a dus să vadă un pastor şi, în discuţia cu pastorul, voia ajutor cu acest dar al vorbirii în limbi; iar acest pastor anume a dorit, se pare, să înregistreze această întâlnire şi a înregistrat o situaţie foarte interesantă.

Ea a început să vorbească în această limbă extatică, iar el i-a vorbit înapoi şi a cerut să afle sursa acestui lucru şi a dat pe faţă în ea tot felul de demoni. Şi este o casetă interesantă de ascultat, ca să spun aşa cu jumătate de gură. Dar toţi aceşti demoni au început să vorbească şi să grăiască, iar lucrurile îngrozitoare care s-au petrecut în acea conversaţie au fost de-a dreptul uimitoare. O parte a casetei este mărturia ei, dată în public, despre cât de minunat a fost să capete darul vorbirii în limbi. Cealaltă faţă este mărturia acestei simple înregistrări, care dă la iveală manifestarea multor demoni. Şi, în timp ce aceşti demoni vorbesc, şi în timp ce se face un efort de a alunga demonii şi de a uşura femeia, acest demon repetă întruna, iar şi iar — l-am auzit cu urechile mele —: „Nu ies decât prin rugăciune şi post.” Şi acesta este un cuvânt greu, credeţi-mă. Presupun că lucrul acesta ne uimeşte mai mult decât faptul că Biblia pur şi simplu ne spune că ar trebui să ne rugăm cu intensitate. Spunem: „A, sigur, a, da.” Dar când îl auzim din partea cealaltă, când demonii dau mărturie despre el, poate suntem mai înclinaţi să-l credem, trist de spus. „Nu ies decât prin rugăciune şi post.” Iar lupta s-a purtat aprigă şi înverşunată şi, prin harul lui Dumnezeu, în cele din urmă femeia şi-a găsit izbăvirea.

Există un mare război spiritual care cere rugăciunea noastră. Şi cred că, dacă demonii s-au ţinut de urmele cuiva, s-au ţinut de urmele apostolului Pavel. Credeţi asta? Bineînţeles; şi Pavel cerea adesea rugăciune. I-a chemat pe oameni în repetate rânduri să se roage pentru el, pentru că ştia cât de dependent era. Căuta rugăciunea multora pe care… pe care îi cunoştea şi îi iubea şi care îl cunoşteau.

El spune — şi cred că este poate o ilustrație la fel de bună ca oricare alta, şi sunt multe în Efeseni, după ce a discutat despre lupta spirituală, Efeseni 6 — o rezumă în versetul 18: „Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată stăruinţa, şi rugăciune pentru toţi sfinţii, şi pentru mine.” Rugaţi-vă pentru mine. Tocmai aţi auzit despre căpeteniile şi domniile şi demonii cu care ne luptăm şi despre faptul de a avea armura; iar acum, rezumatul a toate acestea este: rugaţi-vă, rugaţi-vă unii pentru alţii şi rugaţi-vă pentru mine, pentru că lupta se poartă aprig şi pentru mine.

Din nou, în Coloseni, capitolul 4: „Stăruiţi în rugăciune” — versetul 2 — „vegheaţi în ea cu mulţumiri şi rugaţi-vă totodată şi pentru noi, ca Dumnezeu să ne deschidă o uşă pentru Cuvânt, ca Dumnezeu să-mi îngăduie să vorbesc.” În vremea aceea era în lanţuri. Rugaţi-vă pentru mine. Lupta este mare şi avem nevoie de rugăciunile voastre. La sfârşitul epistolei 1 Tesaloniceni, un verset scurt, versetul 25 al capitolului 5: „Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi.” „Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi.” Avem nevoie de ajutor dumnezeiesc.

2 Tesaloniceni 3:1: „Încolo, fraţilor, rugaţi-vă pentru noi, ca Cuvântul Domnului să se răspândească şi să fie proslăvit.” Adică, aceasta era ceva obişnuit pentru Pavel. La începutul acestei epistole către Romani, această mare scrisoare, el spune: „Dumnezeu, căruia Îi slujesc în duhul meu, în Evanghelia Fiului Său, îmi este martor că vă pomenesc neîncetat în rugăciunile mele. Mă rog pentru voi întotdeauna şi cer ca, în sfârşit, prin voia lui Dumnezeu, să am fericitul prilej de a veni la voi.” Mă rog pentru voi, voi rugaţi-vă pentru mine, spune el la sfârşit. La început: mă voi ruga pentru voi, mă rog neîncetat pentru voi. La sfârşit, spune: voi rugaţi-vă pentru mine.

Acum, el are în minte trei cereri anume în acest text; să ne uităm la ele, trei cereri. Numărul unu este pentru siguranţa lui, versetul 31: „ca să fiu izbăvit (sau salvat) de răzvrătiţii din Iudeea.” Rugaţi-vă pentru siguranţa mea, ca să fiu salvat de intenţia rea a iudeilor necredincioşi.

Ascultaţi, era același element de… conducere iudaică din Ierusalim, care îl hăituia pe Pavel, care, în cele din urmă, a adus şi moartea lui Hristos. Este aceeaşi ostilitate, este tot acolo. El ştie că se va întâlni cu ei la întoarcerea lui, cu banii şi cu neamurile, ştie asta. Rugaţi-vă pentru mine şi pentru siguranţa mea. Ştia ce avea să se întâmple, pentru că trăise deja acea ostilitate.

Să mergem la cartea Faptelor şi să vedem ceva din acea ostilitate iudaică, ca s-o înţelegem mai bine; şi ne vom uita pe scurt la câteva pasaje. Fapte 9 — iată-ne acum chiar la convertirea lui Pavel, nu-i aşa? Tocmai s-a convertit la Hristos, a ieşit din iudaism în Noul Legământ. Acum Îl cunoaşte pe Hristos, Îl propovăduieşte pe Hristos. Şi, nici bine nu s-a convertit şi n-a fost botezat — la versetul 20; prima parte a capitolului 9 este istoria convertirii lui —, că, în versetul 20, îndată Îl propovăduia pe Hristos în sinagogi, că El este Fiul lui Dumnezeu. Ei bine, dacă vrei să stârneşti necazuri, du-te la o sinagogă şi propovăduieşte că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Adică, asta înseamnă să intri drept în gura furtunii. „Toţi cei ce-l ascultau rămâneau uimiţi şi ziceau: ‘Nu este el acela care făcea prăpăd în Ierusalim printre cei ce chemau Numele acesta? Şi n-a venit el aici ca să-i ducă legaţi înaintea preoţilor celor mai de seamă?’” Nu este acesta acelaşi om care îi prigonea pe creştini, iar acum spune că Hristos este Fiul lui Dumnezeu? „Totuşi Saul se întărea din ce în ce mai mult.” Mesajul lui devenea mai puternic, iar el era atât de luminat şi atât de insuflat de Duhul lui Dumnezeu şi atât de profund, încât îi încurca pe iudeii care încercau să se împotrivească lui la Damasc, „şi dovedea că Isus este Hristosul.” Dovedea că Isus este Mesia.

Şi care a fost răspunsul lor, în versetul 23? „După câtva timp, iudeii (Ce?) s-au sfătuit (Ca să facă ce?) să-l omoare” — să-l ucidă. Adică, din pricina propovăduirii lui neînfricate, voiau să-l omoare. A avut parte de ostilitate încă de la bun început. Fusese plecat, ştiţi, trei ani în Nabateea, în Arabia, unde Dumnezeu îi pregătise inima. Iar când s-a întors şi a început să predice — de fapt, cronologic, în sensul slujirii, chiar după convertirea lui, cu acel scurt răstimp de trei ani —, când s-a întors, ostilitatea a început. Şi a fost nevoie doar de vreo două săptămâni, 15 zile, spune Galateni 1:18. Şi a izbucnit prigoana, iar ei erau pe urmele lui. Versetul 30 spune că a venit la Ierusalim, a scăpat din uneltire, a venit la Ierusalim — vă amintiţi cum a scăpat? L-au coborât într-o coşniţă. Am fost în acea închisoare din Damasc. Este fascinant — locul închisorii, desigur, este încă acolo, de recunoscut. Pavel a urcat într-o coşniţă, a scăpat din Damasc, unde iudeii voiau să-l omoare. Şi a mers la Ierusalim, dintre toate locurile. Asta chiar înseamnă să sari din lac în puţ. Şi a mers acolo şi a făcut acelaşi lucru. Versetul 29: „vorbea cu îndrăzneală în Numele Domnului Isus şi se întreba cu evreii care vorbeau greceşte, iar ei căutau să-l omoare.”

Şi astfel, oamenii din biserica din Ierusalim au spus: „Uite, trebuie să pleci din oraş.” Aşa că fraţii l-au luat şi l-au trimis la Tars. Du-te la Tars şi mai potoleşte-te puţin. Şi atunci bisericile s-au odihnit. Când a început să predice, nu numai că l-au prigonit pe el, dar i-au prigonit şi pe toţi creştinii. Aşa că creştinii au avut o mică întrunire de comitet şi au spus: „Ai putea să pleci din oraş pentru o vreme? Atragi pârjolul asupra tuturor.” Şi aceasta a fost de la Domnul, iar bisericile au crescut şi au fost întărite. N-a durat mult, cum am spus, doar câteva săptămâni, şi stârnise un necaz uriaş. Aşa că el ştia deja cum era acel fel de prigoană.

Acum, mergeţi la capitolul 20 al cărţii Faptelor şi vedeţi încă unul. Aici îl găsim pe Pavel în Macedonia, predicând prin acea zonă, şi ajunge în Grecia. În versetul 3, a stat acolo trei luni. Şi au fost de ajuns numai trei luni, şi iudeii i-au întins curse. Asta înseamnă că au uneltit împotriva lui. În timp ce era gata să plece cu corabia în Siria — probabil voiau să-l arunce peste bord —, i-au pus la cale o cursă. În acele trei luni a scris, apropo, epistola către Romani, şi a trimis-o cu Fivi, care era diaconiţă la biserica din Chencrea. O vom întâlni în capitolul 16. După ce trecuseră lunile de iarnă, a plănuit să facă o călătorie cu corabia din Chencrea la Ierusalim, ca să fie acolo de Paşte; dar o schimbare de planuri l-a făcut s-o amâne cu 50 de zile, aşa că nu avea să ajungă acolo decât la Cincizecime. Dar iată-l aici predicând timp de trei luni, şi aceeaşi reacţie. Iată-i pe aceşti iudei care sunt mânioşi, sunt furioşi. Probabil îşi amintesc de acum câţiva ani, din capitolul 18, versetele 12 până la 17, unde l-au adus înaintea scaunului de judecată al lui Galion, în cetatea Corint, şi au avut atunci o uneltire de a-l omorî. Iar el a scăpat din aceea. Acum au altă uneltire, şi-au purtat mânia de-a lungul anilor. Ura moare greu, apropo. Iar ura iudaică fierbea ca un vulcan subteran. Dar el continuă în voia lui Dumnezeu.

Aşadar, s-a hotărât, la sfârşitul versetului 3, să se întoarcă prin Macedonia. Spune: voi merge pe alt drum. Îmi voi schimba ruta. Dacă există o uneltire de a mă omorî, voi… N-a fost dispus să se ducă să se ascundă, a fost dispus doar să-şi schimbe ruta. Şi, până în acest moment — doar ca să vă faceţi o mică idee —, se scurseseră 12 luni de slujire istovitoare, neîntreruptă, chinuitoare: de predicare, învăţătură, planificare, călătorii, scriere; iar acum se îndreaptă spre cetatea sfântă, iar oamenii spun: „O să dai de rău când ajungi acolo. Vai, sunt pe urmele tale.” Şi tot ce va face este să-şi schimbe ruta, nu şi destinaţia. În capitolul 20, versetul 19, îşi dă mărturia, un text cunoscut, spune: „Am slujit Domnului cu toată smerenia, cu multe lacrimi şi în mijlocul încercărilor pe care mi le ridicau uneltirile iudeilor.” Se obişnuise cu uneltirile lor, cu ostilitatea lor. Oriunde mergea, erau pe urmele lui, voiau să scape de el, îl voiau mort.

1 Corinteni 15, vă amintiţi de asta? Propria lui mărturie, versetele 30 şi 31: „Şi de ce suntem noi în primejdie în orice clipă? În fiecare zi eu sunt în primejdie de moarte.” Trăiesc pe marginea morţii în fiecare clipă trează a vieţii mele, spune el, „pentru cauza lui Hristos.” Toată lumea îi spunea că asta avea să se întâmple. Uitaţi-vă la Fapte 20, versetul 22: „iată că, împins de Duhul, mă duc” — de Duhul Sfânt, cred eu, şi de duhul lui omenesc. Merg constrâns, asta vrea el să spună. „Sunt constrâns să merg la Ierusalim, fără să ştiu anume ce mi se va întâmpla acolo, în afară de faptul că Duhul Sfânt mă înştiinţează din cetate în cetate că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri.” Nu ştiu cum se va întâmpla, dar oriunde merg, Duhul Sfânt spune: „Când ajungi la Ierusalim, o să dai de probleme.”

Şi apoi versetul 24 este rezumatul mărturiei lui: „Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă.” Nu-mi pasă de viaţa mea, aşa că aceste lucruri nu mă clatină. Vreau doar să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu. Eu… eu vreau doar să-mi împlinesc slujirea, nu am de gând să-mi fac griji dacă trăiesc sau mor, asta nu contează pentru mine. Trebuie doar să duc la capăt lucrarea. Trebuie să duc banii acolo şi să încerc să aduc laolaltă taberele iudee şi ale neamurilor din biserică. Vreau să fac ceea ce vrea Domnul să fac. Sunt legat în duhul meu. Sunt puternic constrâns să fac asta.

Iar autoconservarea nu era absolut deloc o problemă pentru acest om. Nu avea niciun interes pentru autoconservare. Şi se afla neîncetat sub ameninţarea morţii din mâna iudeilor.

În capitolul 21, versetul 4, pe drumul lui de întoarcere, călătoreşte acum cu corabia din Milet la Tir. Se întoarce spre răsărit, spre Ierusalim. S-a întâlnit cu prezbiterii din Efes, la Milet, în capitolul 20. S-a urcat pe o corabie. Merge cu această corabie, are să meargă la Tir. Tirul, desigur, se află pe coasta de nord a ţării Palestina, aşa că ajunge în acea zonă. Şi ajung la Tir, versetul 4, şi stau acolo şapte zile. Iar motivul este că acolo era o biserică, o biserică ce se întemeiase din răspândirea urmată morţii lui Ştefan, şi acea biserică avea ucenici, şi era un prilej de părtăşie. Şi el a căutat acea părtăşie. Şi astfel găseşte ucenici — uitaţi-vă la versetul 4 —, şi a stat şapte zile, iar ucenicii i-au spus lui Pavel prin Duhul — folosind, fără îndoială, darul prorociei, folosind un dar dat de Duhul, o vestire care descoperea gândul Duhului, o descoperire — că nu trebuie să se suie la Ierusalim. „Şi totuşi, când s-au împlinit zilele acelea, am plecat şi ne-am văzut de drum.”

Vei spune: „Ei bine, stai puţin. Nu a dat oare Duhul o rostire profetică să nu meargă?” Ei bine, aşa spune. A fost oare Pavel neascultător? Ei bine, da şi nu. Nu ştim cu certitudine că Duhul Sfânt l-a oprit să meargă. Citim cu atenţie: cei care i-au spus lui Pavel prin Duhul că nu trebuie să meargă la Ierusalim. Asta ar putea… Acesta nu este un citat direct. Aceasta ar putea fi o aluzie la mesajul din partea Duhului, spunându-i ceea ce îi spusese întruna: că, atunci când va ajunge acolo, vor fi prigoană şi închisoare şi lanţuri şi toate acestea. Este propria mea convingere că Pavel nu este neascultător de Duhul, pentru că Duhul nu îi porunceşte să nu meargă. De fapt, Duhul spune: dacă mergi, iată la ce să te aştepţi; deci nu merge decât dacă eşti pregătit pentru asta.

Motivul pentru care cred că Pavel este ascultător este multiplu. Unu: el trăia într-o sensibilitate faţă de Duhul Sfânt. Şi cred că, de vreme ce era dedicat împlinirii voii lui Dumnezeu şi ascultării de voia Duhului, nu ar fi tăgăduit în chip sfidător voia Duhului în acest caz. Când, în capitolul 16, a pornit spre o anumită zonă, Bitinia, Duhul l-a oprit, şi s-a întors. Când a pornit spre altă zonă, Duhul l-a oprit; a mers în cealaltă direcţie şi, în cele din urmă, a intrat în ţinutul Macedoniei, pentru că Duhul îl oprise în toate celelalte zone. Cred că el trăia într-o sensibilitate faţă de Duhul. Şi cred de asemenea că, în capitolul 20, când spune: „sunt legat în Duhul să merg la Ierusalim”, el spune: „am o puternică călăuzire din partea Duhului lui Dumnezeu în lăuntrul meu.” Mai mult, avea motivele corecte pentru a merge. Motivele lui de a merge erau să împlinească slujirea strângerii acestui dar, despre care ştia că era de la Domnul. Încă de la bun începutul însărcinării lui, aşa cum este consemnat în Galateni 2:7 până la 10, i s-a spus să-şi aducă aminte de cei săraci; făcea ceea ce i se spusese, făcea ceea ce Duhul lui Dumnezeu îi pusese în inimă să facă. Şi cred că Duhul l-a şi trimis cu adevărat. Cred că a fost trimis de Duhul lui Dumnezeu ca să împlinească această slujire.

În 19:21 din Fapte spune: „și-a pus de gând în duhul lui să meargă.” Şi apoi, mai încolo, în capitolul 20, aşa cum am citit, era legat în Duhul să meargă. Şi cred că era Duhul Sfânt lucrând asupra duhului lui omenesc. Mai mult, Duhul îi spunea, pe tot parcursul, ce avea să se întâmple când va ajunge acolo, deci Duhul Sfânt trebuie să fi ştiut că va ajunge acolo. Aceasta trebuie să fi făcut parte din plan. Şi, în cele din urmă, nu există nicăieri vreo indicaţie, nici în mărturia lui Pavel, nici în mărturia Scripturii, că el ar fi greşit. Aşa ceva nu se spune. Deci cred că ceea ce a întâmpinat la Tir aici nu a fost o oprelişte, ci o prevenire, o prevenire că, atunci când mergi, dacă mergi, exact asta vei înfrunta. Şi ar fi fost unii oameni în mulţime care ar fi spus: „Nu merge, nu merge.” Este foarte asemănător cu Isus în Fapte… în Luca 9:51, care Şi-a îndreptat cu hotărâre faţa spre Ierusalim, deşi ştia exact la ce să se aştepte. Aşa că el se afla într-o primejdie neîncetată.

Cobori mai târziu, la versetul 10, şi ce se întâmplă? Au ajuns într-un loc numit Ptolemaida, după ce plecaseră din Tir. Şi iată că apare, în versetul 10, un proroc numit Agab, care are să-i dea acelaşi mesaj. Ia brâul lui Pavel şi îşi leagă mâinile şi picioarele — aceasta este o pildă vie —, şi spune că aşa zice Duhul Sfânt: iudeii din Ierusalim au să lege astfel pe omul al căruia este acest brâu şi au să-l dea în mâinile Neamurilor. Ei bine, aceasta era în voia lui Dumnezeu. Acesta era planul, inevitabil. Iar când au auzit toţi, o, l-au rugat fierbinte, versetul 12, să nu se suie la Ierusalim, să nu meargă. Iar Pavel a spus: „Ce faceţi de plângeţi aşa? Vreţi să-mi rupeţi inima? Eu sunt gata nu numai să fiu legat, dar (Ce anume?) chiar să şi mor pentru Numele Domnului Isus. Şi, fiindcă nu putea fi înduplecat, n-am mai stăruit şi am zis (Ce?): ‘Facă-se voia Domnului!’” Este un lucru bun de spus.

Aş putea să vă duc chiar mai departe. Ei bine, în cele din urmă ajunge la Ierusalim, mai încolo în capitolul 21. Ce se întâmplă? Exact ce spusese toată lumea că se va întâmpla, exact. Începând cu capitolul 21, versetul 27, vine gloata, iar gloata încearcă să-l ucidă. Şi istoria continuă de aici.

Aşadar, puteţi înţelege, nu-i aşa, de ce se roagă pentru poporul lui Dumnezeu, de ce el… mai degrabă, de ce cere poporului lui Dumnezeu să se roage pentru el, ca să fie salvat din uneltirile celor ce nu cred în Iudeea. Ştia că era urmărit de ei: să-l prindă, să-i ia viaţa; şi voia ca poporul lui Dumnezeu să se roage ca el să-şi ducă la capăt lucrarea şi slujirea.

Există un al doilea element al cererii lui de rugăciune. Nu este numai o rugăciune — din nou capitolul 15 din Romani — pentru siguranţă, este o rugăciune pentru succes, o rugăciune pentru succes. Din nou vă duc înapoi la versetul 31: „Rugaţi-vă nu numai ca să fiu salvat de cei ce nu cred în Iudeea, ci şi ca slujba pe care o am, adică darul meu (Cuvântul slujbă este diakonia, darul meu.), să fie bine primită de sfinţi.” Rugaţi-vă pentru succes.

Ei bine, cum te rogi pentru pastorul tău? Cum te rogi pentru misionarii tăi? Cum te rogi pentru cei care slujesc? Te rogi pentru siguranţa lor, te rogi pentru succesul lor. Te rogi tu aşa? Nu există o apărare la fel de puternică ca aceasta. Nu există o nădejde de izbândă la fel de plină de speranţă ca rugăciunile poporului lui Dumnezeu. Te rogi pentru biserică? Te rogi pentru conducere? Te rogi pentru pastori? Aşa că el spune: rugaţi-vă, rugaţi-vă ca sfinţii să primească darul.

Vei spune: „Ei bine, stai puţin, de ce nu l-ar primi?” Pentru că unii dintre acei sfinţi erau, de asemenea, atât de puternic iudei, încât erau ostili şi faţă de Neamuri. Şi era multă împotrivire faţă de convertirea Neamurilor şi faţă de includerea Neamurilor în biserica timpurie. Chiar şi unii iudei credincioşi îl duşmăneau pe Pavel pentru lepădarea de vechile ceremonii. Erau mulţi iudei care erau încă agăţaţi de vechile lor obiceiuri iudaice. Şi se temea că ei ar putea vedea acest lucru ca pe puţin mai mult decât o mită, menită să-i facă să-l accepte pe Pavel şi să accepte Neamurile. Nu era nicidecum sigur că vor primi darul. Aşa că el spune: rugaţi-vă.

Apoi a treia cerere, versetul 32: „Rugaţi-vă ca să ajung la voi cu bucurie, cu voia lui Dumnezeu, şi să mă răcoresc în mijlocul vostru.” Rugaţi-vă pentru siguranţa mea, rugaţi-vă pentru succesul meu şi rugaţi-vă pentru împlinirea planurilor mele. Rugaţi-vă pentru ţelul de pe urmă. Rugaţi-vă ca să ajung la Roma cu bucurie, ca să vin cu o inimă plină de bucurie, în voia lui Dumnezeu, şi să mă răcoresc împreună cu voi.

Ignaţiu, părintele timpuriu al bisericii, se ruga să fie încununat cu cinstea martirajului. Nu şi Pavel. El spune: rugaţi-vă ca să trec cu bine şi să mă întorc viu la voi. Era mai preocupat de slăvirea lui Hristos decât de slăvirea lui Pavel prin martiraj. Întâi datoria, apoi slava mai târziu. Şi căuta răcorirea — îmi place asta —, căuta răcorirea poporului răscumpărat din Roma. Aşa că i-a îndemnat să se roage.

Ascultaţi, preaiubiţilor, slujirea în voia lui Dumnezeu — ascultaţi cu atenţie, iată ideea — slujirea în voia lui Dumnezeu, credinţa în precizia darurilor şi a chemărilor, dedicarea faţă de providenţa lui Dumnezeu, în timp ce El lucrează la desfăşurarea împrejurărilor, nu înseamnă că nu ne rugăm. Ea nu exclude niciodată acest lucru. Iar orice teologie care slăbeşte dedicarea unui credincios faţă de rugăciune este erezie. Este erezie.

Acum, vrem să punem o întrebare. Au primit oare rugăciunile lui Pavel şi cele ale partenerilor lui de rugăciune din Roma un răspuns pozitiv? Sigur că da. A avut oare parte de siguranţă? O, da. Când a ajuns la Ierusalim, gloata a încercat să-l omoare, iar romanii l-au salvat. Şi apoi a fost un… Iudeii au spus: „O, am dori să-l aduci din temniţă şi să-l aduci încoace, vrem să discutăm cazul lui din nou.” Şi întreaga idee era să-l omoare pe drum. Dar fiul surorii lui a auzit despre asta şi l-a înştiinţat, iar el a fost salvat din nou. Şi apoi siguranţa l-a dus la Cezareea, şi literalmente întreaga gardă romană l-a păzit timp de doi ani, ca să-i împiedice pe iudei să-l omoare. Au adunat laolaltă întreaga armată romană doar ca să răspundă acelei rugăciuni. Dumnezeu face orice trebuie să facă. Da, rugăciunea a primit răspuns. Era în siguranţă.

A avut oare succes? Da, a avut succes. Da, când a ajuns acolo, l-au primit minunat. L-au primit. Capitolul 21, versetul 17: „Când am ajuns la Ierusalim, fraţii ne-au primit cu bucurie.” Nu-i minunat? Rugăciunile lor au primit răspuns. Fraţii i-au primit cu bucurie. Uneltirile iudeilor au fost date peste cap. Nu l-au omorât niciodată.

Cât despre a treia, a ajuns oare vreodată la Roma? Sigur că da. Chiar romanii l-au trimis acolo, ca să poată avea un proces înaintea Cezarului. După doi ani de întemniţare, pentru propria lui siguranţă, la Cezareea, l-au trimis apoi la Roma; şi chiar şi pe drumul spre Roma cred că diavolul a încercat să-l înece. A fost un naufragiu îngrozitor. Dar nu numai Pavel a scăpat, ci şi toţi ceilalţi de la bord, Fapte 27. A ajuns la Roma. Ei bine, aceasta este mărturia despre puterea rugăciunii.

De ce este nevoie? De ce este nevoie ca să slujeşti în voia lui Dumnezeu? Este ceva mistic? Este ceva pentru câţiva aleşi, dintr-o anumită treaptă a vieţii spirituale? Nu. Nu este. Daţi-mi voie să trec repede… iarăşi pe scurt prin ea. Precizia: a sluji în voia lui Dumnezeu înseamnă că îmi cunosc darurile, îmi cunosc chemările şi îmi valorific viaţa la maximum în acele domenii. A sluji în voia lui Dumnezeu înseamnă că înţeleg providenţa lui Dumnezeu. Adică nu mă îngrijorez şi nu mă frământ niciodată, pentru că Dumnezeu are sub control toate împrejurările. A sluji în voia lui Dumnezeu înseamnă că planific şi stabilesc ţeluri şi visez şi îmi fixez ţinte şi îmi dau toată inima acelui fel de planificare. Dar înseamnă de asemenea că îmi cunosc prioritatea de moment. Şi niciunul dintre planurile mele de viitor nu mă face să fiu neroditor în prezent.

Slujirea în voia lui Dumnezeu este de asemenea marcată de propăşire. Iar aceasta nu este o chestiune de cât de mult succes am pe dinafară, ci o chestiune de a fi în locul unde Dumnezeu mă binecuvântează. Şi apoi, într-un aspect negativ, împlinirea voii lui Dumnezeu înseamnă persecuție, pentru că, dacă dărâm cu roade împărăţia întunericului de dragul Domnului, va exista o reacţie negativă.

Dar împlinirea voii lui Dumnezeu înseamnă de asemenea scop. Foarte clar: fac ceea ce fac de dragul Domnului, aşa că prigoana nu este o mare problemă pentru mine, aşa cum nu a fost nici pentru Pavel, pentru că ceea ce fac, fac de dragul Lui şi din dragostea pentru Duhul Sfânt. Şi apoi mai este un lucru final şi cuprinzător: slujirea în voia lui Dumnezeu cere rugăciune, rugăciune intensă din partea poporului lui Dumnezeu. Şi, preaiubiţilor, trebuie să ne rugăm unii pentru alţii. Eu trebuie să mă rog mai cu credincioşie şi mai cu regularitate pentru cei care slujesc alături de mine şi pentru voi. Voi trebuie să vă rugaţi mai cu credincioşie şi mai cu regularitate şi mai cu intensitate pentru lupta spirituală care se poartă peste tot în jurul vostru, între oamenii pe care îi cunoaşteţi şi îi iubiţi, precum şi între cei care vă conduc şi vă slujesc în biserică. Toate acestea le vedem, în timp ce aruncăm o privire în inima lui Pavel, ca fiind factorii slujirii în voia lui Dumnezeu.

Ei bine, aşa cum am spus chiar la început, spun şi la sfârşit: aceste lucruri nu sunt identificate şi înşiruite în chip explicit aici, aşa cum le-am înşiruit eu. Dar ele ne vin în acel mod minunat şi proaspăt, prelingându-se oarecum din vorbirea lui Pavel, în timp ce îşi discută slujirea. Şi astfel, ele nu sunt pur şi simplu idei sau principii filozofice, aşezate cumva undeva pe o tăbliţă, ci sunt concretizarea vieţii acestui om — care este cel mai bun loc unde să te uiţi ca să descoperi dacă principiile funcţionează cu adevărat. Şi le vedem lucrând efectiv în viaţa lui.

Ei bine, el încheie acest capitol, înaintea unor cuvinte finale de recomandare, cu o benedicție frumoasă şi simplă: „Dumnezeul păcii să fie cu voi cu toţi! Amin.” Dumnezeul păcii — ce înseamnă asta? Acesta este un termen obişnuit pentru Dumnezeu, Dumnezeul păcii. Înseamnă să spui că Dumnezeu este izvorul păcii. Ce vrei să spui prin asta? El este izvorul păcii în două feluri. El dă pace cu El. Înainte de a veni la Hristos, erai în război cu Dumnezeu. În Hristos eşti mântuit, faci pace cu Dumnezeu. Numim aceasta pace cu Dumnezeu. El dă de asemenea pacea lui Dumnezeu, care este acea încredere aşezată a inimii, că totul este bine, care înlătură neliniştea şi aduce linişte sufletului. El este Dumnezeul păcii, adică El îi împacă pe oameni cu Sine. El este Dumnezeul păcii, adică El aduce linişte sufletului împăcat, Dumnezeul păcii.

Dumnezeul nostru este identificat în acest capitol, în versetul 5, ca Dumnezeul răbdării şi Dumnezeul mângâierii. În versetul 13 El este Dumnezeul nădejdii. Iar aici El este Dumnezeul păcii: Dumnezeul răbdării, Dumnezeul mângâierii, Dumnezeul nădejdii, Dumnezeul păcii.

Înapoi în capitolul 5 din Romani, acel capitol frumos care vorbeşte despre binecuvântările mântuirii, se spune: „Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.” El este Dumnezeul păcii. El face pace cu păcătoşii prin Hristos. Şi astfel spune: Dumnezeul păcii, cu care avem pace şi de la care avem pace, să fie cu voi cu toţi. Adică să vă puteţi bucura de părtăşia Lui intimă, amin, aşa să fie.

Iată un om care a trăit într-o frământare neîncetată — ascultaţi acum — şi care totuşi n-a pierdut niciodată simţământul păcii, pentru că funcționa în voia lui Dumnezeu. Şi aceasta era tot ce conta pentru el. Nu propria lui viaţă, căci pe aceasta n-o socotea scumpă pentru sine. Tot aşa ar trebui să trăim şi noi, în pacea şi liniştea aşezată a unei vieţi dedicate voii lui Dumnezeu. Să ne rugăm.

Tată, Îţi mulţumim pentru această privire în viaţa lui Pavel. Ce reamintire practică şi de folos pentru noi toţi, să slujim în voia Ta; şi ce model este el şi ce pildă. Fie ca aceste elemente să fie cele pe care le urmărim în timp ce slujim, aşa încât, în mijlocul uneltirilor şi în mijlocul primejdiei, în faţa morţii, să putem nu numai să vedem mâna Ta şi să ştim că facem voia Ta, ci să putem trăi şi pacea Ta, întocmai ca Pavel; şi ca noi, cei care suntem cei mai încercaţi în linia întâi, cei mai atacaţi, pentru care lupta este cea mai mare, să putem fi modelele de linişte şi pace, aşa încât să putem chiar să le vorbim şi altora despre pacea pe care Hristos ar aşeza-o peste ei, şi să fim o ilustrare vie a însemnătăţii şi a puterii acelei păci. Îţi mulţumim pentru mărturia lui Pavel — nu numai pentru teologia lui din această mare epistolă, ci pentru propria lui mărturie personală cu privire la caracterul slujirii lui. Fie ca a noastră să fie tot atât de binecuvântată, de dragul Domnului Isus Hristos şi pentru dragostea Duhului. Amin.