Să ne deschidem Bibliile în seara aceasta la Romani capitolul 15, Romani capitolul 15. Şi eu – eu vreau, pentru timpul care ne-a mai rămas, care nu este mult timp, dar vreau să ne întoarcem la textul la care ne-am uitat în ultimul nostru studiu din Romani capitolul 15. Adică secţiunea de la versetul 22 până la 33, într-adevăr o unitate de – de gândire, aşa cum o abordăm, în care Pavel discută subiectul slujirii în voia lui Dumnezeu. Există o expresie-cheie în versetul 32 şi anume expresia „cu voia lui Dumnezeu”. Această expresie este într-adevăr un fel de expresie tematică bună și de ansamblu pentru toată această secţiune. Această expresie constituie, într-un fel, o temă generală potrivită pentru întreaga secțiune. În versetele 22–33, Pavel își prezintă, în esență, propriile planuri personale.

El a dat bisericii din Roma teologia lui până la versetul 13 al capitolului 15. Toate acele 15 capitole, într-adevăr, au fost doctrina lui, prezentarea îndreptăţirii prin har, prin credinţa în Domnul Isus Cristos. După ce le-a dat teologia lui, el începe apoi în versetul 14 să le dea inima lui, ca să-l cunoască ca persoană. El îşi împărtăşeşte propriile atitudini personale faţă de slujire. Şi ne-am uitat la versetele 14 până la versetul 21 şi am văzut că Pavel se vede pe sine ca un preot şi un predicator şi un pionier. Ne-am uitat la asta, la felul cum îşi priveşte slujirea.

Şi acum ne uităm la această idee de ansamblu a slujirii în voia lui Dumnezeu. El ştia ce înseamnă să slujeşti în cadrul voii lui Dumnezeu. El a trăit sub suveranitatea lui Cristos. Orice ar fi vrut Domnul să facă, aceea era bucuria lui cea mai înaltă. Nu avea nevoie să fie silit ca să facă lucruri pentru Domnul; aceea era cea mai mare desfătare a lui. Şi, în timp ce vorbeşte despre slujirea lui aici, la prima vedere într-adevăr – pare a fi un discurs care trece de la o idee la alta, vorbind despre unele lucruri pe care doreşte în inima lui să le facă şi despre unele dintre planurile sale.

Vedem ţesute prin toate aceste gânduri şi atitudini elemente care alcătuiesc o slujire în voia lui Dumnezeu. Aceia dintre voi care aţi fost ordinaţi în seara aceasta şi trimiși în lucrare şi noi toţi ceilalţi care Îi slujim lui Cristos trebuie să știm care sunt elementele ce alcătuiesc o lucrare desfășurată în voia lui Dumnezeu. Şi am hotărât că, prezentând aceasta, să aleg doar câteva cuvinte-cheie şi să folosesc acele cuvinte-cheie ca să le ataşez textului, aşa încât să putem vedea la ce elemente ale slujirii în voia lui Dumnezeu se referă Pavel.

Numărul unu pe care vi l-am dat data trecută a fost cuvântul „precizie”. Oricine funcționează în cadrul voii lui Dumnezeu funcționează cu precizie. Întoarceţi-vă la versetul 20. El spune: „M-am luptat cu multă trudă să vestesc Evanghelia acolo unde Cristos nu fusese vestit”, adică nu acolo unde era deja o biserică, nu acolo unde oamenii erau deja mântuiţi, nu în locuri unde Evanghelia ajunsese deja. Am vrut să predic în locuri unde Cristos nu fusese vestit. N-am vrut „să zidesc pe temelia pusă de altul”. Şi apoi citează din Isaia 52:15 în sprijinul acestui lucru: „după cum este scris: ‘Aceia cărora nu li se propovăduise despre El Îl vor vedea, şi cei ce n-auziseră de El Îl vor cunoaşte.’” El a vrut să ducă mesajul acelora care nu văzuseră şi nu auziseră lucrurile privitoare la Domnul Isus Cristos.

Şi ceea ce văd eu în asta, în timp ce împărtăşeşte puţin din viziunea lui despre slujire cu biserica din Roma, este un simţ al preciziei. El ştia cu precizie pentru ce anume îl chemase şi îl înzestrase Dumnezeu să facă. Are o perspectivă foarte clară asupra scopului lui Dumnezeu, ceea ce este esenţial pentru o slujire eficientă. M-am gândit adesea că sunt mulţi oameni care sunt în slujire care seamănă foarte mult cu omul care a sărit pe calul lui şi a pornit în galop, bezmetic, în toate direcţiile. Ei au de fapt o idee slabă despre ce anume ar trebui să facă, foarte puţin simţ al preciziei în lucrarea lor.

Şi, aşa cum am văzut data trecută, atunci când ai precizie în lucrarea ta şi ştii ce vrea Dumnezeu să faci şi te apuci de lucrul acela, faci o economie de efort care îţi ia cele mai bune talente şi energia ta şi le aliniază cu ceea ce vrea Dumnezeu să împlinești şi, prin urmare, ai cel mai mare potenţial de realizare.

Al doilea cuvânt care ni se deschide, atunci când ne uităm la gândurile lui Pavel de aici, este cuvântul providenţă, providenţă. În versetul 22 el a spus: „Din această pricină” – din pricina faptului că mergeam întotdeauna în locuri unde Numele lui Hristos nu fusese vestit, din pricina faptului că nu voiam să zidesc pe temelia altuia; din acest motiv — „am fost împiedicat de multe ori să vin la voi”. De ce? Pentru că voi sunteţi deja acolo, aveţi deja o biserică, aveţi deja Evanghelia, sunteţi deja zidiţi şi întăriţi în Domnul, iar prioritatea mea nu era aceasta, aşa că, deşi în inima mea doream să vin, am fost împiedicat.

Şi data trecută am vrut doar să prind oarecum cuvântul acela „împiedicat” şi să vă amintesc că Dumnezeu își controlează slujitorii, nu numai pe baza propriului lor plan, ci pe baza modului în care El organizează împrejurările. El a fost împiedicat. Scriindu-le tesalonicenilor, el a spus: „Satan m-a împiedicat.” Acum, fie că era Satan care îl împiedica, așa cum s-a întâmplat în situaţia din Tesaloniceni, fie că Dumnezeu îi îngăduia lui Satan să-l împiedice, ceea ce, desigur, a şi făcut, fie că Dumnezeu îl împiedica în mod direct, el a fost împiedicat, a fost împiedicat. El a aşteptat ca Dumnezeu să rânduiască împrejurările şi avea un simţ al providenţei lui Dumnezeu. Dumnezeu stăpânea împrejurările vieţii lui, aşa cum stăpâneşte toate împrejurările din viaţa fiecăruia.

În Ieremia capitolul 10, ca să vă citesc un verset care merge împreună cu acest gând, vreau să vă citesc versetul 23: „Ştiu, Doamne, că soarta omului nu este în puterea lui.” – ce afirmaţie – „Soarta omului nu este în puterea lui. Nici nu stă în puterea omului, când umblă, să-şi îndrepte paşii spre ţintă.” Omul nu-şi conduce cu adevărat propria viaţă pentru că, să recunoaştem, dragilor, nu putem controla circumstanțele, nu putem controla mediul. Nu avem absolut nimic de spus despre ce se petrece în jurul nostru. Nu ne controlăm vieţile. Dumnezeu o face.

În Proverbe 16, în versetul 9, se spune asta: „Inima omului se gândeşte pe ce cale să meargă, dar Domnul îi îndreaptă paşii.” Inima omului se gândeşte pe ce cale să meargă, dar Domnul îi îndreaptă paşii. În Proverbe capitolul 19 cu versetul 21: „Omul face multe planuri” – sau născociri – „în inima lui, dar hotărârea Domnului, aceea se împlineşte.” Așadar, noi ne putem face planurile, dar Dumnezeu este Cel care rânduiește succesiunea evenimentelor din istorie, care ne aduce la momentul în care slujim în prezent. Prin urmare, el avea o conștientizare a providenței.

În al treilea rând, un alt cuvânt-cheie este cuvântul planificare. Deşi credea în providenţa lui Dumnezeu şi în faptul că Dumnezeu rânduieşte împrejurările, el era totuşi angajat în planificare, versetul 23. Acum, el spune: „nu mai am nimic care să mă ţină pe aceste meleaguri.” De ce? Pentru că L-am dus pe Cristos pretutindeni – înapoi în versetul 19, tot drumul de la Ierusalim până la Iliric, care era tocmai dincolo, în zona Greciei. Am acoperit tot terenul pe care Domnul vrea să-l acopăr. N-are niciun rost să mai rămân aici. „Şi fiindcă de ani de zile doresc fierbinte să vin la voi, nădăjduiesc să vă văd în treacăt, când mă voi duce în Spania, şi să fiu însoţit de voi până acolo, după ce îmi voi împlini, măcar în parte, dorinţa de a fi stat la voi.” – sau înviorat de prezenţa voastră.

Deci el spune: vreau să vin la voi în drumul meu spre Spania. Ceea ce văd eu acolo este nu numai că acesta este un om care cunoaşte providenţa lui Dumnezeu, ci un om care de asemenea face nişte planuri. El plănuise să meargă în Spania. Plănuise, mergând în Spania, să se oprească la Roma. Iar „să fiu însoţit de voi până acolo” înseamnă să fiu oarecum sprijinit de voi, cu bani şi provizii şi alţi oameni care să mă însoţească în Spania, de dragul vestirii Evangheliei în acel loc.

Deci el nu era un om care nu avea niciun plan. Şi vrem să ţinem minte că sunt unii oameni care ne-ar spune că toată slujirea trebuie să fie spontană şi că toată slujirea trebuie să fie neplanificată, dar nu aşa stau lucrurile. Cea mai spontană şi mai neplanificată biserică din Noul Testament a fost biserica din Corint. Şi erau atât de spontani şi atât de neplanificaţi, încât Duhul lui Dumnezeu, prin Pavel, le-a spus: „Dar toate să se facă în chip cuviincios şi” – cum? – „cu rânduială.” Şi ar fi bine să le spui prorocilor să-şi supună duhurile. Şi ar fi bine să fiţi cu băgare de seamă, pentru că ceea ce credeţi voi că este Duhul Sfânt, spune el, sunt de fapt demoni, căci nimeni nu spune despre Isus că este anatema prin Duhul lui Dumnezeu.

Şi când vă adunaţi laolaltă, spune el în capitolul 14, cineva are un psalm şi cineva are asta şi cineva are o prorocie şi cineva – este haotic, ar fi bine să luaţi lucrul acesta sub control, pentru că slujirea trebuie să fie planificată cu grijă. Deci el avea un plan să meargă în Spania, avea un plan să meargă la Roma în drum, ca să fie răcorit în prezenţa lor şi ca să strângă nişte oameni şi nişte resurse şi nişte bani pentru a merge împreună şi a ajunge la oamenii din Spania.

Acea ultimă afirmaţie din versetul 24, „după ce îmi voi împlini, măcar în parte, dorinţa de a fi stat la voi”, este o afirmaţie frumoasă. Şi aş dori să avem timp să săpăm adânc în – în adevăratul etos al acelei afirmaţii. Şi anume acesta: apostolul Pavel era om. Cred că uneori căpătăm impresia că el ar fi putut fi supraomenesc, că ar fi putut fi oarecum mai presus de oricine altcineva. Asta nu este adevărat despre mine, nici pe departe, dar este uimitor cum oamenii se gândesc la mine ca la – ca la ceva neomenesc, nu pentru că ar fi avut vreo întâlnire personală cu mine, ci probabil pentru că n-au avut.

Şi oamenii îmi spun cele mai ciudate lucruri. Îmi amintesc de doamna care a venit la mine la magazin. Tocmai mergeam la magazin, făcând orice îmi spunea soţia mea şi luând lucruri de pe raft, ştiţi. Avem o singură regulă. Nu mă ia cu ea la magazin când îmi e foame. În afară de asta pot să merg, pentru că, atunci când mi-e foame, cumpăr toate mâncărurile nesănătoase, ştiţi. Dar oricum, deci luam lucruri de pe raft şi ea pur şi simplu a venit la mine şi a spus: „O, este John. Eu merg la Grace Church.” Şi eu pur şi simplu am vorbit, iar ea a rămas cam uimită şi a făcut o afirmaţie despre faptul că: „Vrei să spui că pur şi simplu vorbeşti cu oamenii aşa cum fac ceilalţi oameni?”

Şi a fost într-adevăr uimită că nu eram doar o maşină de predicat, că nu mă întorceai cu cheia şi bbbbbrrr, ştiţi. Dar că – şi unii oameni sunt şocaţi când nu – când nu am cravată. Dacă se întâmplă să fiu în blugi sau ceva de genul acesta, ei pur şi simplu: „Uhhhh”, ştiţi, ca şi cum s-ar fi întâmplat vreun lucru îngrozitor, ştiţi. Dar sunt acei oameni care au iluzia că oamenii aflaţi în slujire n-au nevoie de relaţii omeneşti normale de înviorare şi împlinire.

Pavel a vrut să meargă la biserica din Roma pentru că nu era nimic de care să se bucure mai mult decât de părtăşia cu poporul răscumpărat al lui Dumnezeu, ca să-şi învioreze duhul. Şi asta spune el acolo, şi acesta era ceva care era foarte mult o parte a propriei lui slujiri. Scriindu-le corintenilor, 1 Corinteni capitolul 16, el spune: „Mă bucur de venirea lui Stefana, lui Fortunat şi a lui Ahaic; ei au împlinit ce lipsea din partea voastră, căci mi-au înviorat duhul meu.” Mi-au înviorat duhul meu. Şi într-adevăr, de multe, multe ori, când oamenii vin cu un cuvânt plin de har şi un gând bun, ei sunt o înviorare pentru propriul meu duh. Părtăşia sfinţilor îmi este tot atât de scumpă cât îi este oricui.

În 2 Corinteni 7:13: „De aceea am fost mângâiaţi. Dar, pe lângă mângâierea aceasta a noastră, ne-am bucurat şi mai mult de bucuria lui Tit, al cărui duh a fost înviorat de voi toţi.” Şi Tit a fost înviorat. Aceasta era pur şi simplu o parte din nevoia oricui se află în slujba Domnului Isus Cristos. Şi Pavel o menţionează şi în alte locuri. Deci el are nişte planuri. Şi ceea ce vreau să vedeţi este că slujirea în voia lui Dumnezeu este o slujire cu un plan.

Am fost încântat să-l aud pe John Glass dându-şi mărturia ceva mai pe – ceva mai pe îndelete deunăzi seara, la întâlnirea prezbiterilor, şi el a împărtăşit că are de mulţi ani un mare vis de a se întoarce la Geneva. De fapt, ar dori să se întoarcă şi – şi să intre în catedrala de acolo şi să însufleţească într-adevăr toată ţara şi să înceapă o nouă reformă. Lucrul acesta i-a ars în inimă multă vreme, şi acum el începe să-L vadă pe Dumnezeu lucrând şi are să meargă la o slujire care este doar la o oră depărtare de Geneva, ceea ce pentru el este un fel de ţintă.

Şi cine ştie, poate că Dumnezeu are să-i dea împlinirea acelui vis. Dacă Dumnezeu rânduieşte astfel împrejurările în providenţa Lui, ca să aducă la îndeplinire ceea ce este planul lui, atunci binecuvântat să fie Numele Lui. Dar slujitorul lui Dumnezeu care lucrează în voia lui Dumnezeu are un plan. Vechea zicală este adevărată: dacă n-ai nicio ţintă, n-o poţi nimeri. Undeva pe parcurs trebuie să hotărăşti unde îţi este ţelul.

Acum daţi-mi voie să vă duc la un al patrulea cuvânt, care ajută să se deschidă acest pasaj, şi cu acesta ajungem la versetul 25. Acesta este cuvântul „prioritate”, prioritate. Persoana care este eficientă în voia lui Dumnezeu, în slujirea Domnului, persoana care Îi este folositoare Mântuitorului are planuri și visuri pentru viitor — ascultați cu atenție acum —, dar acestea nu înăbușă niciodată prioritatea prezentului. Și acesta nu este un lucru ușor de gestionat.

Spania era ţinta lui Pavel. Şi avea o prioritate să meargă acolo, în inima lui, în mintea lui. Dar el avea o altă prioritate care era o primă prioritate, şi aceea îi cerea — rețineți lucrul acesta — să meargă cu mult peste o mie șase sute de kilometri în direcţia opusă. Această prioritate nu era una uşor de împlinit pentru el. El avea acest vis de a ajunge în Spania. Evanghelizase deja, spune versetul 19, de la Ierusalim până la Iliric, acoperise tot teritoriul pe care Dumnezeu voise să-l acopere. Următorul lucru era Spania şi îi ardea în inimă.

Dar era ceva ce trebuia să facă. Uitaţi-vă la versetul 25. „Acum” – oricât de mult vreau să vin la voi şi mai departe în Spania – „mă duc la Ierusalim să duc nişte ajutoare sfinţilor.” Mă duc la Ierusalim să duc nişte ajutoare sfinţilor. Acesta este testul inimii unui om în slujire. Poate el să-şi pună visul deoparte pentru o prioritate măruntă? Tatăl meu obişnuia să spună, dacă o persoană își dă demisia, scapă repede ea, pentru că nu mai este de niciun folos după ce și-a dat demisia și și-a mutat inima în altă parte. Ea pur şi simplu nu mai dă randament.

Așadar, apostolului Pavel îi arde în inimă dorința de a merge în Spania, dar are o prioritate prezentă, și anume să meargă aproximativ 1.600 de kilometri în direcția opusă — o călătorie foarte grea, pe jos și cu corabia — pentru a le sluji sfinților din Ierusalim. Lucrul acesta este remarcabil. Este într-adevăr remarcabil, mai ales înapoi în versetele 20 şi 21, când spune că toată chemarea mea „este să vestesc Evanghelia acolo unde Cristos nu fusese vestit”. Adică, aceasta este toată chemarea mea.

Ei bine, dacă aceasta este toată chemarea ta, de ce te duci la Ierusalim? De ce te întorci acolo ca să duci ajutoare sfinţilor care sunt deja răscumpăraţi? De ce te întorci ca să te îngrijeşti de biserică, dacă eşti chemat la cei pierduţi? Pentru că Duhul lui Dumnezeu pusese asupra – asupra apostolului Pavel faptul că nevoile acelor credincioşi şi unitatea bisericii erau o prioritate prezentă mai mare decât evanghelizarea Spaniei.

Vreau să ascultaţi, pentru că socotesc că acesta este un principiu important. Era sărăcie în Ierusalim; aceasta era problema. Era sărăcie acolo. O vedem acolo întâi în Fapte 6, când văduvele nu au destulă hrană. Era sărăcie. Sărăcia a venit din multe lucruri. A venit pentru că era supraaglomerare în Ierusalim, a venit pentru că erau mulţi oameni care veniseră la Ierusalim, auziseră Evanghelia, fuseseră mântuiţi şi nu s-au mai dus niciodată acasă şi au trebuit să se mute oarecum la alţi oameni, iar oamenii nu aveau multe şi era sărăcie.

Nu numai atât, dacă citiţi cu atenţie în cartea Faptelor, veţi descoperi că a fost o mare foamete. Este consemnată în capitolul 11 şi în capitolul 12. A fost o mare foamete în Ierusalim. Şi din pricina afluxului acestor creştini în cetate, din pricina prezenţei acelora care fuseseră mântuiţi în ziua Cincizecimii şi nu se mai duseseră niciodată acasă, din pricina urii multor iudei faţă de Isus şi faţă de urmaşii Lui, care a stârnit prigoană şi deposedare de case şi pierderea locurilor de muncă şi chiar întemniţare — îi aruncau în închisoare în Fapte capitolul 8, suflau ameninţarea şi măcelul împotriva lor — aşadar creştinilor le era foarte greu să-și câștige existenţa.

Mulţi dintre ei nu puteau găsi de lucru. Mulţi dintre taţii familiilor au fost puşi în închisoare şi astfel, nu mai avea cine să asigure cele necesare pentru soție și copii. Era o mare nevoie din pricina sărăciei de acolo. Şi astfel, în lumina acelei nevoi, apostolul Pavel rânduise o strângere de ajutoare. Rânduise să ia un dar şi să-l ducă înapoi la sfinţii săraci.

În Galateni capitolul 2, versetul 7, vreau să vă citesc câteva versete: „Ba dimpotrivă, când au văzut că mie îmi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur,” – spune Pavel – „după cum lui Petru îi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu m-a chemat să propovăduiesc în primul rând Neamurilor, Dumnezeu l-a chemat pe Petru să propovăduiască în primul rând iudeilor. „Şi când Iacov, Chifa şi Ioan, care sunt priviţi ca stâlpi,” – stâlpi în biserică – „au cunoscut harul care-mi fusese dat,” – au cunoscut chemarea mea pentru slujire – „mi-au dat mie şi lui Barnaba mâna dreaptă de însoţire, ca să mergem să propovăduim: noi la Neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur. Ne-au spus numai să ne aducem aminte de cei săraci.”

Cu alte cuvinte, ei au spus chiar la ordinarea lui Pavel: du-te la Neamuri, dar nu-i uita pe cei săraci din Ierusalim. „Şi chiar aşa” – spune el, versetul 10 – „am şi căutat să fac.” La trimiterea lui i s-a spus să nu-i uite pe cei săraci. Şi astfel, în timp ce călătorise prin Asia Mică şi prin Ahaia şi Macedonia, strânsese bani. Versetul 26: „Căci cei din Macedonia şi Ahaia” — Ahaia era locul unde se afla Corintul — „au avut bunătatea să facă o strângere de ajutoare pentru săracii dintre sfinţii care sunt în Ierusalim.”

Macedonenii au oferit o contribuţie foarte generoasă. Citiţi 2 Corinteni 8, cum macedonenii, din sărăcia lor lucie, au dat cu dărnicie lui Pavel ca să ducă la aceşti sfinţi săraci. Şi acum, corintenii urmau să aibă şi ei o parte în asta. 1 Corinteni 16:1: „Cât priveşte strângerea de ajutoare pentru sfinţi, să faceţi şi voi cum am rânduit bisericilor Galatiei.” Deci el strângea ajutoare din Galatia, din Ahaia, din Macedonia. Oriunde mergea, strângea aceşti bani.

Apropo, când s-a întors cu banii, a luat de asemenea reprezentanţi din toate acele biserici, aşa încât, atunci când s-a întors la Ierusalim în cele din urmă – în cele din urmă, nu numai că avea o sumă mare de bani pentru cei săraci, ci îi avea acolo, împreună cu banii, pe reprezentanţii tuturor bisericilor dintre Neamuri. Şi trebuie să înţelegeţi că, la Pavel, nu era doar o chestiune de bani, nu era pur şi simplu să aibă o anumită contribuţie pentru cei săraci dintre sfinţi sau, literalmente, pentru săracii dintre sfinţii care erau în Ierusalim.

Era o cale de a împăca două tabere din biserică. Aveai o biserică iudaică în Ierusalim, aveai o biserică dintre Neamuri în restul lumii, şi toată lumea din vremea aceea ştia că iudeul şi cel dintre neamuri aveau foarte puţină legătură între ei. Şi astfel, într-un act care era menit nu numai să uşureze o anumită strâmtorare prin puterea banilor, ci şi să dovedească unitatea bisericii, Pavel era hotărât să ducă aceşti bani, împreună cu reprezentanţii dintre Neamuri care îi dăduseră, aşa încât să poată fi împăcare.

Cuvântul „contribuţie”, apropo, un cuvânt foarte important, versetul 26, cuvântul este koinōnia. Este cuvântul pentru părtăşie. Este cuvântul pentru părtăşie. Iar împărţirea banilor este o parte atât de esenţială a părtăşiei, încât de trei ori, referindu-se la această strângere, Pavel foloseşte cuvântul koinōnia. În Romani 15:26 chiar aici, 2 Corinteni 8:4, 2 Corinteni 9:14, el numeşte strângerea părtăşie, împărţire în comun. Aceasta trebuie să fie prioritatea. Acum ascultaţi, cred că Pavel ştia în mintea lui că, în cele din urmă, evanghelizarea lumii ar fi avut mari dificultăți în a reuși dacă nu exista unitate în biserică. Şi el era hotărât să întărească biserica de bază, ca ea să fie tare şi să-I fie nevoile împlinite, înainte ca el să plece ca să evanghelizeze lumea. Foarte important.

În ultimii ani, la Grace Community Church, lucrarea noastră de răspândire s-a extins în toată lumea şi continuă să se extindă într-un ritm foarte rapid. De fapt, uneori ne amețește. Atât de mulţi oameni se pregătesc pentru slujire. Cred că 75 de persoane sunt acum într-un grup de oameni care se pregătesc să meargă undeva în lume ca misionari, şi avem mulţi tineri care se pregătesc să iasă în slujire. Şi această biserică este provocată de lume şi de ceea ce putem face ca să ajungem la lume.

Dar în primii ani ai slujirii mele aici, marele accent a fost pus pe temelia, pe baza şi tăria bisericii, pentru ca, odată pusă acea temelie şi având o biserică tare care să susțină ceea ce am făcut atunci lucrarea putea merge apoi mai departe în lume. Şi ştiu ce are Pavel în inima lui. El ştie că, atunci când Evanghelia se răspândește, are să se răspândească cu putere dacă este răspândită de pe o temelie tare. Şi el voia să-i împace pe iudei şi pe Neamuri ca unul singur în Cristos.

Lucrul acesta era într-o măsură atât de mare parte din teologia pe care o propovăduia. Citiţi Efeseni 2, citiţi Efeseni 3. Tot mesajul lui era că zidul de la mijloc este dărâmat, iudeul şi cel dintre neamuri sunt una. El spune: mi-a fost dată Evanghelia, iar Evanghelia, ca una ce mi-a fost dată ca ispravnic, este să-L propovăduiesc pe Isus Cristos, prin care iudeul şi cel dintre neamuri devin una. Aceasta era bătaia inimii lui. Şi pentru a vedea aceasta înfăptuită în practică, el a căutat acest act de dragoste împăciuitoare din partea Neamurilor faţă de iudei.

Versetul 27 continuă apoi: „Negreşit, au avut bunătatea,” – adică le-a plăcut sfinţilor din Macedonia şi Ahaia care au dat banii – „negreşit, au avut bunătatea.” Iată primul motiv pentru care au făcut-o: au făcut-o pentru că au vrut s-o facă. Au făcut-o pentru că era în inima lor s-o facă. Au făcut-o din dragoste. Au făcut-o pentru că Pavel le-a spus că este drept. Au făcut-o pentru că au vrut s-o facă. N-au fost siliţi s-o facă. Dar apoi el o întoarce şi spune: „dar era şi o datorie faţă de ei.” Deşi au făcut-o de bunăvoie, erau cu siguranţă datori faţă de iudei. Erau cu siguranţă.

Ascultaţi, noi toţi care suntem dintre Neamuri avem o mare datorie pe care le-o datorăm iudeilor. Nu-i aşa? Bineînţeles, adică Evanghelia a venit prin Domnul Isus Cristos, care era iudeu. A fost propovăduită de apostoli iudei, în împlinirea Vechiului Testament, scris de autori iudei. Isus chiar a spus în Ioan 4:22: „Mântuirea vine de la iudei.” Noi toţi suntem datori pentru asta. Mai mult, prima biserică din Ierusalim era iudaică. Şi acea primă biserică a fost cea care a trimis primii misionari la Antiohia, la şapte ani după întemeierea ei, ca să evanghelizeze primul grup de Neamuri.

Acel mare iudeu Pavel a fost cel care a ajuns la Neamuri, acel mare iudeu Petru a fost cel care a ajuns la iudei. Biserica dintre Neamuri îşi datorează viaţa, pe plan omenesc, unor predicatori, învăţători, evanghelişti şi misionari iudei. Şi chiar mai înapoi, n-am fi avut niciodată Cuvântul lui Dumnezeu dacă n-ar fi fost autorii iudei, nu-i aşa? Şi asta vrea el să spună. Sunteţi datori faţă de ei, sunteţi datori faţă de ei.

Apoi merge mai departe: „pentru că, dacă Neamurile au avut parte de binecuvântările lor duhovniceşti” – adică ale iudeilor, „este de datoria lor să-i ajute şi ele cu bunurile lor pământeşti”, ar fi o traducere mai bună. Cu alte cuvinte, dacă am primit lucrurile duhovniceşti de la ei, cu siguranţă ar trebui să slujim înapoi, măcar cu lucrurile materiale. Deci Pavel spune că ei au dat aceasta din dragostea inimii lor, dar aveau de asemenea o datorie.

Şi poţi să ai o datorie de a face ceva şi totuşi să o faci din dragoste, nu-i aşa? Acestea nu se exclud reciproc. Adică, Isaia 2:3 spune: „Căci din Sion va ieşi Legea, şi din Ierusalim cuvântul Domnului.” Şi nu suntem noi toţi datori atunci faţă de Sion şi Ierusalim? Şi n-a venit Mesia ca o Odraslă din tulpina lui Isai, ca să vestească neamurilor judecata? Aşa cum spune în Isaia 11:1 şi 42:1? Da, ei au primit legămintele şi făgăduinţele şi Cuvântul lui Dumnezeu, iar noi suntem oarecum produsul lor, prin harul lui Dumnezeu.

Apoi, în versetul 28, observaţi ce spune. „După ce-mi voi împlini, dar, însărcinarea aceasta şi le voi încredinţa aceste daruri, voi pleca în Spania şi voi trece pe la voi.” Voi pleca în Spania şi voi trece pe la voi. Ce puternic simț al priorităţii. Trebuie să mă îngrijesc mai întâi de acest dar, apoi voi veni. Darul trebuie să se întâmple pentru că vreau să-i văd pe sfinţi uşuraţi în strâmtorarea lor financiară.

În al doilea rând, şi mai important, vreau să văd pe iudeu şi pe cel dintre neamuri împăcaţi. Şi vreau să văd pe Neamuri, care au primit lucruri duhovniceşti – uitaţi-vă din nou la versetul 27 – slujind. Şi acesta este cuvântul leitourgeō, din care avem liturghie. Înseamnă a lucra ca un preot oficial care aduce un dar. Vreau să văd pe Neamuri oferind înapoi, acelora care le-au dat lucruri duhovniceşti, nişte lucruri materiale ca mulţumire, ca mulţumire.

Notă de subsol: în 2 Corinteni 9:12 chiar acest dar este numit leitourgeō, un act preoţesc. Neamurile vin, ca să spunem aşa, ca nişte preoţi care îşi oferă banii iudeilor din recunoştinţă. Şi astfel, Pavel are un puternic simţ al priorităţii. Şi spune: nu pot să trec pe la voi spre Spania până când nu voi fi împlinit aceasta şi până când nu le voi fi pecetluit acest rod. Pot să comentez despre asta? „Ele” înseamnă iudeii. Până când nu voi fi pecetluit iudeilor din Ierusalim acest rod. Acum, ce ar fi acest rod? Ce ţine el în mânuţa lui fierbinte? Bani, şi îi are pe aceștia dintre Neamuri cu el.

Banii erau dovada puterii transformatoare a Evangheliei faţă de Neamuri. Iudeii, la început, erau puţin sceptici cu privire la faptul dacă Neamurile puteau fi convertite. Ne amintim cu toţii lupta iudaizatorilor, nu-i aşa, care voiau să spună că nu puteai deveni niciodată creştin până când nu deveneai mai întâi iudeu, şi că cel dintre neamuri nu putea pur şi simplu să devină credincios. Erau unii care socoteau că mântuirea le aparţinea numai iudeilor.

Şi astfel, ceea ce vrea Pavel să facă este să ducă înapoi banii ca expresie a dragostei şi ca dovadă că Evanghelia schimbase într-adevăr vieţile Neamurilor. În 2 Corinteni 9:13: „Aşa că dovada dată de voi prin ajutorul acesta îi face să slăvească pe Dumnezeu pentru ascultarea pe care mărturisiţi că o aveţi faţă de Evanghelia lui Cristos şi pentru dărnicia ajutorului vostru faţă de ei şi faţă de toţi.” Ceea ce spune este acelaşi lucru. Banii pe care i-aţi dat şi generozitatea voastră faţă de iudeu sunt dovada puterii răscumpărătoare a lui Dumnezeu în vieţile voastre, pentru că, în lumea aceea, în vremea aceea, iudeul şi cel dintre neamuri cunoşteau o mare vrăjmăşie.

Darul generos al dragostei era rod care dovedea o viaţă transformată printre Neamuri, dovadă vizibilă că Duhul Sfânt îi cercetase pe păgâni şi scosese un popor pentru Dumnezeu. Şi trimiterea acestui dar pecetluia iudeilor sau adeverea sau garanta sau certifica acest mare adevăr, că Neamurile fuseseră mântuite. Era rodul ostenelii lui Pavel, era rodul Evangheliei şi era de asemenea rodul creştinilor din Ierusalim, de la care – de la care venise mai întâi Evanghelia, de la care a venit mai întâi.

Deci el spune: „Când voi duce înapoi acest rod şi voi pecetlui acest rod, atunci voi merge mai departe pe drumul meu. Trebuie să le arăt iudeilor că Neamurile îi iubesc; că ei sunt una şi că Dumnezeu mântuieşte Neamurile, aşa cum se arată prin generozitatea covârşitoare a darurilor lor. Şi apoi am să merg în Spania.” Așadar, ceea ce deduc din toate acestea cu privire la lucrarea lui Pavel este că el avea un puternic simț al priorităților. Şi lucrul acesta, dragi prieteni, este atât de esenţial. Am văzut tineri care se simt chemaţi la slujire — am văzut — l-am văzut ani de zile. L-am văzut când eram student la seminar — vin la seminar şi spun: „O, Dumnezeu m-a chemat să predic sau să învăţ pe alţii sau să merg pe un câmp de misiune”, şi tot timpul cât trec prin procesul educaţiei au zero dedicare faţă de orice. Şi se aşteaptă ca, la un moment dat, să păşească pe scenă şi totul să se întâmple. Şi pur şi simplu nu se întâmplă. Nu există împlinirea unui vis viitor, aşa cum ar vrea Dumnezeu, pentru cel care nu ştie ce înseamnă să se dăruiască în întregime priorității care se află chiar la picioarele lui, în momentul pe care-l trăiește. Prioritate. Daţi-mi voie să vă dau un al cincilea cuvânt. Dacă ai de gând să slujești în voia lui Dumnezeu, există cuvântul „propăşire”, versetul 29. Socotesc pur şi simplu că acesta este foarte, foarte simplu şi totuşi foarte frumos. Versetul 29: „Ştiu că,” – spune el – „dacă vin la voi, voi veni cu o deplină binecuvântare a Evangheliei lui Cristos.” Acum, ce asigurare este aceasta!

El spune: am să vin în propăşire duhovnicească. Când voi veni la voi, am să vin cu binecuvântare. În ciuda greutăţilor, în ciuda încercărilor, am să vin cu binecuvântare. Apropo, acea ultimă expresie, „a Evangheliei”, nu se află în manuscrisele mai bune, şi astfel versetul ar suna: „voi veni cu o deplină binecuvântare de la Cristos.” Ştiu că, atunci când voi veni la voi, am să fiu binecuvântat.

Veţi spune: „Ei bine, de unde ştia el asta?” Pentru că aşa era întotdeauna la el. Unii oameni — notați lucrul acesta — în virtutea unei vieţi duhovniceşti ascultătoare, trăiesc întotdeauna în locul binecuvântării. Indiferent ce împrejurare negativă ar avea, ei se bucură de binecuvântarea lui Dumnezeu. El s-a bucurat de deplinătatea lucrurilor lui Cristos de-a lungul întregii lui slujiri, aşa că spune, şi îmi place aceasta: „Ştiu” – uitaţi-vă la el, versetul 29 – „Ştiu.” Ştiu.

Ei bine, de unde eşti aşa de sigur? Din experienţa trecută; sunt sigur pentru că întotdeauna este aşa. Nu-mi pasă dacă sunt smerit sau dacă sunt în belşug, nu-mi pasă dacă sunt liber sau dacă sunt în închisoare, nu-mi pasă dacă mă bucur de un ospăţ sau sunt bătut cu nuiele. Am să vă spun că ştiu din experienţa trecută că binecuvântarea lui Cristos este peste viaţa mea.

Veţi spune: „De unde ştie el asta? Cum s-a bucurat el de deplinătatea lucrurilor lui Cristos?” Din pricina ascultării, din pricina ascultării. Acum el spune, observaţi din nou versetul 29: „Ştiu că, dacă vin la voi” — acum, el nu ştia dacă avea să vină, iar faptul că a spus asta nu înseamnă că trebuia neapărat să se întâmple. Faptul că venea nu este inspirat; faptul că a socotit că ar putea veni este inspirat. El plănuia să vină, fie că a venit, fie că nu. Dar a spus: – „Când voi veni” – evident, în voia lui Dumnezeu – „ştiu un lucru: am să fiu binecuvântat.”

Adică, acesta este felul în care să trăieşti, nu-i aşa? Pentru mine, acesta este singurul fel în care să trăieşti. Să poţi spune: „Ei bine, nu ştiu unde voi fi mâine, dar ştiu un lucru: am să fiu binecuvântat. Nu ştiu unde voi fi peste câţiva ani, dar ştiu un lucru: am să fiu în deplinătatea binecuvântării lui Cristos.” Cum poţi să-ţi promiți asta? Pentru că cheia pentru aceasta este o viaţă ascultătoare. Acum, aceasta este adevărata gândire pozitivă, nu înlocuitorul ieftin despre care auzim astăzi.

Adevărata gândire pozitivă spune: „Trăiesc în supunere faţă de Cristos, trăiesc în ascultare faţă de Cuvântul Lui, aşa că ştiu că oriunde aş fi, mă voi bucura de deplinătatea binecuvântării lui Cristos.” Minunat fel de a trăi. Apropo, aşa cum s-a dovedit, el chiar a ajuns la Roma. Aşa este, numai că a ajuns acolo ca întemniţat. Dar acest lucru s-a adeverit totuşi. A ajuns acolo ca întemniţat şi, chiar şi ca întemniţat, le-a scris filipenilor. Şi, scriindu-le filipenilor, capitolul 1, vorbeşte despre greutăţi, lanţuri, şi unii oameni îl critică şi aşa mai departe.

Şi el spune că asta nu contează pentru mine, versetul 18: „Cristos este propovăduit. Eu mă bucur de lucrul acesta şi mă voi bucura.” Da, sunt în închisoare, oamenii mă critică, oamenii spun că Dumnezeu a trebuit să mă pună pe tușă din pricina păcatului din viaţa mea, orice ar fi, o încasez din toate unghiurile, nu numai de la duşmanii mei, ci şi de la prietenii mei. Dar am să vă spun doar atât: nu contează pentru mine, am să mă bucur necontenit. Da, întotdeauna în locul binecuvântării, pentru că era întotdeauna în locul ascultării. Nu conta care erau împrejurările.

Şi în orice moment în timp putea să spună: „Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Cristos Isus”, Filipeni 4:7. El cunoştea pacea lui Dumnezeu. Nu conta care era situaţia. Mai încolo, în acel al patrulea capitol, spune: „Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Cristos.” Cunoaşteţi versetele acelea. Deci el cunoştea propăşirea. Şi ascultaţi, preaiubiţilor, auziţi-mă: propăşirea în sens duhovnicesc este semnul slujirii în voia lui Dumnezeu. Nu neapărat mulţimi mai mari, nu neapărat popularitate sau renume mai mare. Nu înseamnă neapărat că editura are să-ţi tipărească cartea.

Nu înseamnă neapărat că biserica ta are să se dubleze în primele şase luni, nu înseamnă neapărat că oamenii au să se înghesuie să te asculte, că au să-ţi mărească salariul, nu înseamnă neapărat că ai să ajungi foarte cunoscut, nu înseamnă neapărat că au să fie o mulţime de oameni mântuiţi, nu înseamnă neapărat că ai să zideşti o lucrare măreață, de care oamenii își vor aminti multă vreme.

Am să vă spun ce înseamnă. Înseamnă că, în dimensiunea duhovnicească dintre tine şi Dumnezeu, vei fi binecuvântat. Despre asta este vorba: propăşire, adevărate bogăţii, bogăţii duhovniceşti. Vedeţi, Pavel – bucuria lui Pavel n-a fost niciodată legată de împrejurarea lui; n-a fost niciodată legată de ocazie. Bucuria lui era legată de ascultarea lui. Imnul lui Francisc de Xaver, pe care corul nostru îl cântă din când în când, sună aşa:

„Dumnezeul meu, Te iubesc, nu pentru că nădăjduiesc prin aceasta la Cer/Nici pentru că aceia care nu Te iubesc trebuie să ardă veşnic/Tu, o, Isuse al meu, Tu m-ai îmbrăţişat pe Cruce/Pentru mine ai purtat cuiele şi suliţa, şi felurită ocară/Şi întristări şi chinuri fără număr, şi sudoarea agoniei/şi însăşi moartea — şi toate pentru mine, care eram vrăjmaşul Tău/Atunci de ce, o, binecuvântate Isuse Cristoase! Să nu Te iubesc bine/Nu de dragul câştigării Cerului, sau al scăpării de Iad/Nu cu nădejdea de a dobândi ceva; nu căutând o răsplată/Ci, aşa cum Tu Însuţi m-ai iubit, o, Doamne veşnic iubitor.” Şi apoi aceasta: „Chiar aşa Te iubesc şi Te voi iubi, şi în Lauda Ta voi cânta/Pentru că Tu eşti Dumnezeul meu iubitor, şi Împăratul meu veşnic.”

Cu alte cuvinte, ceea ce spunea Francisc de Xaver este ceea ce ştia Pavel. Nu Te iubesc, Dumnezeule, pentru împrejurarea plăcută în care mă pui; Te iubesc din pricina a ceea ce ai făcut pentru mine şi a ceea ce eşti Tu. Şi, pe măsură ce trăiesc în ascultare, trăiesc atunci în deplinătatea binecuvântării. Aceasta este cea mai mare mulţumire.

Deci o viaţă de slujire în voia lui Dumnezeu cuprinde precizie şi providenţă şi planificare, prioritate şi propăşire. Daţi-mi voie să mai arunc încă unul, unul negativ, versetul 31. Săriţi jos la versetul 31: „persecuție”, persecuție. „Ca să fiu izbăvit de răzvrătiţii din Iudeea şi pentru ca slujba pe care o am pentru Ierusalim să fie bine primită de sfinţi.” Ştiţi ce este inevitabil în slujirea creştină, absolut inevitabil? Slujirea creştină cu roade, în voia lui Dumnezeu, va primi întotdeauna — ce? Persecuție.

Vreau să vorbesc ceva mai mult despre asta, dar nu am deloc timp pentru asta în seara aceasta. Şi apoi vreau să vă dau doar un element final sau două despre acest capitol şi îl vom încheia. Aceasta va fi peste două săptămâni de astă seară. Plecaţi-vă împreună cu mine în rugăciune.

Tată, am dori să ne ostenim în voia Ta. Şi Tu ne-ai arătat în seara aceasta ce înseamnă aceasta. Foarte practic, nu atât de profund, dar atât de practic. Învaţă-ne precizia slujirii, să ţintim spre vreo lucrare şi s-o facem cu toată puterea noastră, vreo lucrare care să oglindească voia şi scopul şi chemarea Ta sfântă. Şi dă-ne o mare, mare încredere în providenţă. Ajută-ne să nu încercăm niciodată să controlăm împrejurările.

Ajută-ne să nu încercăm niciodată să fabricăm mediul şi astfel să trebuiască să minţim şi să înşelăm şi să uneltim şi să facem planuri, să pervertim şi să răstălmăcim, ca să facem lucrurile aşa cum socotim noi că ar trebui să fie, să facem compromisuri şi să ocolim anumite lucruri. Doamne, ajută-ne pur şi simplu să ne deschidem gura şi să vestim Cuvântul şi să trăim aşa cum ai vrea Tu să trăim, şi să Te lăsăm pe Tine să rânduieşti – împrejurările. Ajută-ne să avem acea mare credinţă care stă deoparte şi, indiferent ce se întâmplă, spune: „Este voia lui Dumnezeu. Este voia lui Dumnezeu. El are controlul.”

Şi apoi, Doamne, de asemenea, dar, în timp ce vrem să ne încredem în providenţă, ajută-ne să nu dăm niciodată greş în a planifica. O, Doamne, ajută-ne ca – ca minţile noastre aproape să plesnească de planuri, de visuri pentru răspândirea Evangheliei. Şi ajută-ne să facem tot ce putem ca să ne pregătim şi să lucrăm pentru a face cele mai bune planuri de înaintare a Împărăţiei Tale. Dar, Doamne, chiar şi în visare şi în planificare şi în privirea înainte, ajută-ne să cunoaştem ceea ce a cunoscut Pavel: dăruirea faţă de prioritatea clipei.

Şi, chiar dacă ne duce o mie șase sute de kilometri în direcţia opusă, chiar dacă cuprinde ceva mai puţin decât poate cea mai înaltă chemare, dacă este voia Ta, ajută-ne s-o facem cu toată puterea noastră. Chiar dacă ar putea însemna pierderea vieţii şi renunţarea la acel mare vis, ajută-ne s-o facem. Dă-ne acea mare virtute spirituală care îndeplinește sarcina de față cu un angajament total, cu o dedicare totală.

Şi apoi, Doamne, ajută-ne să cunoaştem propăşirea, nu în bani, nu în faimă, nu în renume. Binecuvântare duhovnicească. Ajută-ne să cunoaştem fericirea ascultării, aşa încât să putem spune: „Nu sunt sigur unde voi fi, dar ştiu că, oriunde voi fi, voi fi acolo în deplinătatea binecuvântării lui Cristos.” Şi, Doamne, în timp ce trăim astfel în slujirea la care ne-ai chemat, fie în familie, fie cu vecinii noştri, fie oriunde, în timp ce trăim astfel, ajută-ne să ştim că Îi suntem plăcuţi Aceluia pe care Îl iubim şi Căruia Îi slujim. Acesta este ţelul nostru şi slava noastră, şi spre acest scop ne rugăm. De dragul lui Cristos. Amin.

SFÂRŞIT