Ei bine, este o adevărată bucurie ca, după, cred eu, aproape trei luni de pauză de la minunata carte Romani, să ne întoarcem în seara aceasta la capitolul 14. Sunt încântat de ceea ce mă învață Duhul lui Dumnezeu. Am încredere că și voi veți fi la fel. Haideți să deschidem împreună Bibliile la Romani, capitolul 14. Doresc să vă vorbesc din acest capitol despre subiectul: „Unitatea dintre credincioșii tari și cei slabi”.

Permiteți-mi să introduc acest pasaj abordându-l dintr-o perspectivă ușor diferită. Toți cei care suntem creștini, membri ai bisericii lui Cristos și cunoscători ai Cuvântului lui Dumnezeu suntem pe deplin conștienți de puterea păcatului de a devasta o comunitate bisericească. Știm că păcatul dintr-o biserică îi poate paraliza funcționarea. Îi poate distruge armonia. Îi poate secătui puterea și, în esență, îi poate anula în întregime mărturia. De aceea, în întreg Noul Testament întâlnim un apel stăruitor la puritatea bisericii.

Domnul Isus a introdus această temă, de fapt, în capitolul 18 din Evanghelia după Matei, când a spus că, dacă un frate trăiește în păcat, trebuie să mergi la el, dacă nu te ascultă, să iei martori, iar dacă nu-i ascultă nici pe aceștia, să spui întregii biserici. Și ideea acelui pasaj este, desigur, să ne învețe că trebuie să ne ocupăm de problema păcatului în biserică deoarece acesta are un efect atât de epuizant și paralizant.

Când ajungem la epistolele pauline, constatăm că același lucru este adevărat. Apostolul Pavel îi reamintește bisericii din Corint, în 1 Corinteni capitolul 5, că dacă există chiar și puțin aluat, acesta va ajunge să dospească toată plămădeala, nu-i așa? Cu alte cuvinte, o mică influență păcătoasă va avea un efect atotcuprinzător, asemenea aluatului care acționează asupra întregii pâini.

În a doua epistolă către Corinteni, capitolul 7, versetul 1, Pavel îndeamnă cu tărie: „să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu”, chemând din nou biserica la sfințenie. De asemenea, suntem învățați că, dacă descoperim pe cineva în biserică trăind în păcat, nu trebuie să avem părtășie cu acea persoană. Pavel le-a spus acest lucru filipenilor… tesalonicenilor. Nu trebuie să stăm la masă cu el, nici să-l acceptăm sau să-l facem să se simtă binevenit în adunare, deoarece riscul de distrugere este așa de mare.

De altfel, Domnul nostru Isus și apostolul, reiterând acest lucru, ne-au încurajat să participăm cu regularitate la Masa Domnului, iar de fiecare dată când venim la Masa Domnului, ce trebuie să facem? Să ne cercetăm pe noi înșine, să ne analizăm viața și să vedem dacă există păcat întrucât păcatul este marele pericol la adresa bisericii, de care suntem cel mai conștienți. Scriptura abundă în îndemnuri și avertismente cu privire la acest aspect.

De fapt, dacă ne-am întoarce la Epistola către Romani, lucru pe care nu îl vom face, am descoperi numeroase îndemnuri privind puritatea bisericii. Acestea încep propriu-zis în capitolul 12, după 11 capitole de doctrină, 11 capitole în care este explicată semnificația justificării prin har prin credință. După ce a prezentat semnificația mântuirii, urmează îndemnurile, sfaturile și poruncile, începând cu capitolul 12. Iar prima dintre aceste porunci este aceea de a ne dărui trupurile ca o jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu, ceea ce constituie un act de închinare duhovnicească, și de a nu ne potrivi cu lumea, și așa mai departe. Astfel, pornind de la capitolul 12, trecem la o întreagă serie de porunci și îndemnuri referitoare la puritatea bisericii.

Mai întâi, este avută în vedere relația noastră cu Dumnezeu în versetele 1 și 2 ale capitolului 12. Apoi, relația cu ceilalți membri ai trupului, în ceea ce privește slujirea, versetele 3 la 8. Apoi relația noastră cu toți oamenii, în versetele 9 la 21. Aici se vorbește despre dragoste, bunătate, înțelegere, afecțiune, bucurie și rugăciune, despre ajutorarea celor aflați în nevoie, despre a nu ne răzbuna pe cei care ne rănesc, despre a-i binecuvânta pe cei care ne prigonesc și despre a le oferi hrană dușmanilor noștri. Și toate acestea sunt rezumate în versetul 21: „nu te lăsa biruit de rău, ci biruie răul prin bine”. Toate acestea sunt îndemnuri care vizează puritatea bisericii, pe măsură ce fiecare credincios în parte este curățit.

Așadar, trebuie să ne cercetăm inimile și să trăim în curăție înaintea lui Dumnezeu, atât în ​​ceea ce privește slujirea în cadrul Trupului, cât și în toate relațiile noastre. Apoi, în capitolul 13, versetele 1 la 7, el vorbește despre relația bisericii cu autoritățile statului. Trebuie să avem o relație exemplară cu autoritățile, o relație care Îl înalță pe Cristos și Îl glorifică pe Dumnezeu, ceea ce înseamnă că ne supunem autorității și ne plătim taxele. Apoi, începând cu versetul 8 al capitolului 13, el vorbește despre relația pe care trebuie să o avem cu semenii noștri. Este vorba despre o relație bazată pe dragoste. Nu trebuie să avem nicio datorie neachitată așa cum se cuvine. Singura datorie pe care o avem și pe care nu o vom putea achita niciodată pe deplin este datoria dragostei.

Apoi încheie capitolul 13 spunându-ne cât de urgent este să trăim o viață curată, cât de urgent este să luăm hotărârea de a fi persoana, de a fi biserica pe care tocmai le-a descris.

În primul rând, trebuie să conștientizăm că timpul este înaintat și că noaptea a trecut în mare parte. Trebuie să evaluăm situația în care ne aflăm, trebuie să începem să ne schimbăm modul de viață, dacă este nevoie, lepădând faptele întunericului, așa cum spune versetul 12, renunțând la păcat și îmbrăcând armura luminii. Trebuie să trăim cu integritate, nededându-ne la chefuri, beții, imoralitate, lucruri rușinoase, certuri, invidie și toate celelalte de acest fel. Cu alte cuvinte, tot ce găsim în capitolele 12 și 13 este o chemare la curăție în biserică, deoarece păcatul nu este răspunsul adecvat la îndreptățirea prin har, prin credință, ci trăirea în neprihănire este răspunsul corect. Versetul 14 este cel care rezumă totul: „îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele.”

Așadar, Pavel abordează problema păcatului în rândul credincioșilor. Suntem cu toții pe deplin conștienți de acest lucru și nu este nevoie să insistăm asupra subiectului, întrucât știu că sunteți sensibili la această chestiune. Biserica trebuie să fie curată. Trebuie să ne ocupăm de acest aspect. De aceea avem disciplina bisericească, de aceea îndemnăm la mărturisirea păcatelor, de aceea citim Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca ceea ce este în noi să fie dat la iveală. De aceea ne rugăm ca Duhul lui Dumnezeu să ne descopere orice lucru din viața noastră care nu este în regulă. De aceea ne apropiem unii de alții pentru a oferi mustrare, îndreptare, învățătură, călăuzire sau înțelepciune, contribuind astfel la creșterea spirituală și la puritatea bisericii.

Vreau însă, să vă prezint ideea că păcatul, vorbind în mod strict, nu este singura problemă cu care se confruntă biserica. Există o altă categorie de probleme care, strict vorbind, nu sunt probleme legate de păcat dar de care biserica trebuie să se ocupe, și care au totuși potențialul de a crea o situație păcătoasă care va paraliza viața bisericii. Iar aceasta este o chestiune foarte importantă. Este vorba despre relația dintre credincioșii tari și cei slabi din cadrul bisericii.

În orice biserică fie că vorbim despre biserica din Roma căreia i-a scris Pavel, despre orice altă biserică din vremea sa, despre vreo biserică din secolele care au urmat până astăzi sau chiar despre această biserică. Cu toții ne confruntăm cu posibilitatea inevitabilă a apariției unor probleme grave în biserică din cauza conflictului potențial dintre credincioșii tari și cei slabi. Pavel abordează acest subiect în capitolele 14 și 15. De la capitolul 14, versetul 1, până la capitolul 15, versetul 13, și acestea sunt multe versete, 26 la număr se ocupă de această problemă a creștinilor tari și slabi. Iar ideea centrală aici este unitatea dintre aceștia, faptul că ei sunt una.

Permiteți-mi să vă dau o idee despre ceea ce discutăm. Dacă priviți în jur în această seară, vedeți o diversitate uriașă. Vedeți oameni aflați în etape diferite ale vieții, de la tineri până la vârstnici. Vedeți oameni aflați în stadii diferite de maturitate spirituală. Sunt aici persoane care au fost mântuite în urmă cu 50 de ani, sunt și persoane care L-au cunoscut pe Domnul Isus Cristos, așa cum am întâlnit un tânăr în această dimineață, chiar în ultimele 48 de ore, precum și oameni aflați în toate etapele intermediare. Există persoane care provin din medii nereligioase, atee sau umaniste. Există persoane care provin din mediul romano-catolic. Există oameni care au fost mormoni, martori ai lui Iehova și cine mai știe ce altceva. Apoi, sunt oameni care vin din biserici extrem de rigide, legaliste, care despică firul în patru și ultra fundamentaliste. Există și oameni care vin din biserici foarte relaxate, lipsite de constrângeri de tip surfer și din tot felul de alte medii imaginabile. Acum, toate acestea au potențialul de a crea multe probleme, pentru că, în esență, dragii mei, în această biserică nu există omogenitate. Și așa și trebuie să fie. Avem toate tipurile de persoane și personalități. Avem creștini aflați la toate nivelurile de maturitate spirituală. Noi credincioșii avem, toți care suntem aici, un lucru în comun. Cu toții avem încă, deși suntem răscumpărați, o fire pământească nerăscumpărată. Iar posibilitatea ca aceste firi nerăscumpărate, provenite din medii atât de diferite, să se ciocnească poate crea probleme majore. Vă mărturisesc că este la fel de important să ne ocupăm de frecușurile, ciocnirile, contrele și coliziunile rezultate din întâlnirea atâtor oameni diferiți, cu firi nerăscumpărate pe cât este de important să ne ocupăm de păcatul fățiș. Sunt oameni care spun: „Ei bine, ceea ce faceți voi aici, în biserică noi… noi nu făceam în biserica noastră”. Adică, oamenii îmi spun lucruri de genul: „De ce nu poartă femeile pălării?” Sunt foarte preocupați de acest aspect, pentru că provin dintr-un mediu în care femeile purtau pălării. Există oameni care întreabă: „De ce nu aveți lumânări în biserică? Unde sunt lumânările?” Pentru ei este greu să se închine fără lumânări, deoarece acestea au făcut parte integrantă din experiența lor.

Au existat și persoane care s-au simțit profund ofensate de anumite tunsori. Știți, există biserici unde, dacă părul nu este tăiat la o distanță de un un inch (aproximativ 2,5 cm) deasupra urechii, nu ești considerat o persoană spirituală. Așa au fost crescuți unii oameni. Și apoi sunt oameni care provin din anumite medii, chiar și din punct de vedere muzical, iar când aud ceva spun: „Vai, lucrul acesta îmi readuce în minte tot ceea ce făcea parte odinioară din viața mea. Nu-mi place. De ce faceți asta?” De asemenea, există oameni care spun: „Hei, nu am nicio problemă cu băutura, știu să mă controlez”, în timp ce alții afirmă: „Este un păcat oribil. Așa am fost educat, este ceva de neacceptat”. Și sunt unii oameni care nu ar rata niciun film nou apărut, pe când alții nu ar călca niciodată pragul unui cinematograf, de teamă că Dumnezeu i-ar putea lovi cu moartea chiar la casa de bilete, așa cum a făcut cu Anania și Safira.

Avem, așadar, o gamă extrem de variată de oameni, cu orientări dintre cele mai diverse, ceea ce poate genera conflicte majore în cadrul bisericii. Întâlnim creștini nou convertiți care rămân atașați de vechile tradiții și stiluri de viață, precum și creștini de origine iudaică ce continuă să respecte tradițiile specific iudaice. Avem mulți credincioși romano-catolici care vin la Domnul Isus Cristos, ei participă la liturghie, iar apoi vin aici. Le ia un timp până reușesc să se desprindă de acele obiceiuri, întrucât sunt profund înrădăcinate în ei. Există și alții care vin din medii episcopaliene sau luterane, obișnuiți cu slujitori care poartă gulere clericale și cu o rânduială ce presupune ridicarea și așezarea pe scaun de vreo douăzeci de ori în timpul unei slujbe. Și ei nu înțeleg de ce noi nu avem acel lucru și se luptă într-o oarecare măsură cu concepțiile mai relaxate și cu libertățile altora. Există preferințe în tot felul de domenii, preferințe în privința îmbrăcămintei, a muzicii, a alimentației, a divertismentului, a programelor și în multe alte lucruri. Această situație a existat și în biserica primară, aș spune chiar că este mult mai pregnantă astăzi decât atunci, având în vedere diversitatea uriașă în care trăim. Însă aici ne referim la ceea ce numim preferințe non morale și despre acestea dorim să discutăm, preferințe non morale. Cu alte cuvinte, a face sau a nu face lucrurile despre care vorbim nu constituie, în sine, un păcat, totuși, acest aspect poate deveni o problemă extrem de serioasă în cadrul bisericii, care trebuie abordată. Este necesar să înțelegem ce ne învață Biblia în această privință, pentru a putea conviețui în armonie. Așadar, în pasajul cuprins între versetele 14:1 și 15:13, Pavel tratează problema unității dintre credincioșii tari și cei slabi.

Să reținem însă că problema adusă în discuție aici este esența păstrării unității în biserică. Aceasta este chestiunea principală. Este vorba despre ceea ce spune Efeseni 4:3, străduința de a păstra legătura păcii, străduința de a păstra unitatea Duhului prin legătura păcii. Despre asta este vorba. Este ceea ce a spus apostolul Pavel în Coloseni 3:14, păstrarea dragostei, care este legătura desăvârșirii ce îi unește pe toți. Despre unitate vorbim aici. Este vorba despre o compatibilitate bazată pe dragoste între oameni foarte diferiți. Și este o chestiune extrem de importantă. Domnul nostru Isus a spus, în Ioan 13, că oamenii vor cunoaște că sunteți ucenicii Mei dacă aveți ce? Dragoste unii pentru alții. Iar Domnul Isus S-a rugat, în Ioan 17, ca noi să fim una, nu doar în sensul răscumpărării, ci cu siguranță și în sensul modului în care ne demonstrăm răscumpărarea în lume. Iar lucrul acesta se realizează cu dificultate. Se realizează cu mare dificultate, deoarece biserica este alcătuită din oameni atât de diferiți.

Acum, în Faptele Apostolilor capitolul 20, și vom lua doar câteva pasaje care să ilustreze acest aspect, versetul 35, ascultați ce spune Pavel: „în toate privințele v-am dat o pildă”. El li se adresează prezbiterilor din Efes în acest pasaj foarte cunoscut. „În toate privințele v-am dat o pildă și v-am arătat că lucrând astfel”, și acum ascultați bine, „trebuie să-i ajutați pe cei slabi”. Astfel el subliniază faptul că în biserică vor exista și oameni slabi. Iar dacă în biserică există cei slabi, putem conchide că există și cei tari, precum și toți cei situați între aceste două extreme. Pavel spune că trebuie să fim atent preocupați în a-i sprijini pe cei care sunt încă slabi.

Un alt text care pare să abordeze această chestiune se găsește în Galateni 6:1: „Fraților, dacă un om ar cădea deodată într-o greșeală”, o paraptōma, el cade „voi, care sunteți duhovnicești, să-l ridicați cu duhul blândeții”. Pavel arată, așadar, că vor exista frați care se poticnesc și frați puternici care vin în ajutorul lor. În 1 Tesaloniceni 5:14, un verset foarte important, Pavel spune: „Vă îndemnăm, fraților”, și fiți atenți aici, „să mustrați pe cei care trăiesc în neorânduială”. Aceștia sunt oamenii care vor mereu să forțeze limitele. Sunt cei cărora le lipsește prudența și vor să-și exercite libertatea în Cristos până la extremă. Tind să refuze orice regulă, indisciplinați. Atenționați-i. Avertizați-i cu privire la pericolul de a trăi la limita libertății lor. Apoi Pavel continuă: „să îmbărbătaţi pe cei deznădăjduiţi”. Aceștia sunt oamenii care stau retrași, temându-se cumplit de propria libertate. Nu au curajul nici măcar să facă un pas înainte. Și apoi mai spune: „sprijiniți-i pe cei slabi și fiți răbdători cu toți”.

Așadar, în biserică vei întâlni atât oameni care nu doresc să se supună regulilor, cât și oameni sfioși, care nu fac niciun pas în nicio direcție, ci se agață doar de ceea ce au deja. Pe de altă parte îi avem pe cei slabi, care încearcă să treacă de la starea de timiditate sau slăbiciune la cea de tărie, ba chiar, poate, la o atitudine neînfrânată. În acest proces, ei sunt atât de slabi, încât au nevoie de sprijin. Biserica trebuie, așadar, să gestioneze toate aceste aspecte. În 1 Ioan 2 ni se spune că există copii spirituali, tineri spirituali și părinți spirituali, toți aflându-se într-un parcurs continuu de creștere spirituală. Iar pentru a dezvolta o armonie bazată pe dragoste între toți acești oameni, trebuie să înțelegem ceea ce ne scrie Pavel aici, în acest pasaj extrem de important din Romani 14 și 15. Știu că veți fi entuziasmați pe măsură ce vom aprofunda acest subiect, deoarece este extraordinar de bogat în adevăr.

Permiteți-mi să vă prezint pe scurt tabloul așa cum apare el în mintea Duhului lui Dumnezeu în acest pasaj. Ispita care apare în biserică este următoarea, și o puteți observa dacă stați să vă gândiți, eu am văzut-o de-a lungul anilor, o văd mereu, ea există. Pe de o parte, sunt frați și surori care își exercită libertatea, care înțeleg cu adevărat și pe deplin ce înseamnă să fii liber în Cristos, ei nu sunt captivi vechilor tradiții, ritualuri, rutine sau vechilor forme de religie. Ei înțeleg pe deplin că sunt eliberați de păcat, de moarte, de iad și de Satan, înțeleg că libertatea pe care o au în Domnul Isus Cristos nu mai presupune tipare religioase, ritualuri, zile sfinte, ceremonii, lumânări sau alte lucruri de acest gen, ci sunt liberi să ia decizii călăuziți de lucrarea Duhului lui Dumnezeu în inimile lor. Pe aceștia îi vom numi cei tari. Tari în credință, întrucât își înțeleg libertatea.

Pe de altă parte, îi avem pe cei slabi în credință, care sunt încă atât de legați de trecut, încât nu se pot desprinde cu adevărat și nu se pot îndepărta de ceea ce îi ține pe loc. Astfel, nu pot crede că se pot bucura cu adevărat de libertatea pe care o au. Deși posedă într-adevăr anumite libertăți, nu pot crede acest lucru, nu-l pot accepta și nu-l pot gestiona, din cauza unor preferințe care le-au marcat viața în trecut. Prin urmare, nu se pot bucura de acea libertate și rămân într-o stare de nesiguranță și timiditate, făcând poate doar eforturi timide, anevoioase, spre a înțelege această libertate.

Iată, așadar, ispita. Cei puternici vor fi ispitiți să-i privească de sus pe cei slabi, considerându-i legaliști, lipsiți de credință, slabi și vrednici de milă, care doar îi încurcă pe cei ce încearcă să se bucure de libertatea lor. Apare cineva și spune: „nu poți face asta, asta mă jignește, mă face să mă poticnesc, e un păcat.” Iar reacția ta față de el este să-l disprețuiești sau să-l privești de sus, ca pe cineva care nu-și înțelege libertatea, care nu s-a maturizat suficient pentru a pricepe libertatea oferită în Cristos, fiind încă legat de preferințe inutile. Astfel, există tendința ca cei puternici să-i privească cu superioritate pe cei slabi. În schimb, tendința celor slabi este de a-i condamna pe cei puternici pentru ceea ce ei percep drept un abuz de libertate și de a-i blama pentru libertăți pe care consideră că aceștia nu ar trebui să și le exercite. Așadar, avem situația în care cei slabi vor să-i condamne pe cei puternici, iar cei puternici vor să-i disprețuiască pe cei slabi și tocmai aici este problema.

Și lucrul acesta chiar se întâmplă, chiar se întâmpla. Există oameni în biserică dispuși să-și exercite libertatea până la limită. Și există oameni în biserică ce vor să și-o țină undeva la mijloc, strâns încleștată în mâinile lor, fiindcă sunt legați de o tradiție și se conformează acesteia. Vom intra în detalii pe măsură ce analizăm textul. Iar conflictul dintre aceste două categorii de oameni apare atunci când unul îl disprețuiește pe altul, iar altul îl condamnă pe celălalt.

În această biserică există credincioși care își înțeleg libertatea și se bucură de ea. Există credincioși care consideră că fac abuz de libertatea lor. Există credincioși foarte slabi, care nu înțeleg libertatea pe care o au în Cristos, ei rămân atașați de vestigii ale trecutului și trăiesc sub povara unor reguli, ritualuri și practici inutile, pe care și le-au impus singuri. Adesea, ceilalți îi privesc cu dispreț. Însă principiile pe care ni le oferă Pavel aici ne învață cum să păstrăm unitatea, atât între cei tari, cât și între cei slabi. Este esențial, absolut esențial să înțelegem acest lucru.

Aș dori să afirmăm, încă de la început, că noi avem într-adevăr libertate în Cristos. Suntem liberi de păcat în ceea ce privește pedeapsa finală. Suntem liberi de moarte în ceea ce privește puterea absolută a păcatului. Suntem liberi de iad în ceea ce privește pedeapsa lui absolută. Și suntem liberi de Satan în ceea ce privește puterea sa de convingere absolută. Suntem liberi în toate aceste privințe, liberi să ne închinăm lui Dumnezeu, liberi să-L iubim pe Dumnezeu, liberi să fim iertați, liberi să mergem în Cer.

Există însă și o altă dimensiune a libertății de care ne bucurăm. Este vorba despre faptul că, în calitate de creștini ai Noului Legământ, suntem liberi de toate legile Vechiului Testament, care țineau strict de aspectele exterioare și ceremoniale. Nu suntem scutiți de respectarea Celor Zece Porunci și nici de legile morale date în Vechiul Testament, deoarece Dumnezeu rămâne același. Suntem însă liberi de regulile și ritualurile exterioare, ceremoniale, care erau legate doar de o anumită epocă și de un popor anume, poporul Israel. Am intrat într-o libertate separată de ceremoniile, ritualurile și practicile care făceau parte din vechea rânduială.

Noi ne putem bucura de acest lucru. Mulți dintre noi se bucură enorm de această realitate. De fapt, majoritatea oamenilor din această biserică s-ar simți liberi în această privință. Totuși, există câțiva evrei în această biserică ce rămân, într-o oarecare măsură, legați de tradiția Vechiului Testament în care au fost crescuți. Ei bine, dacă aceasta poate fi o problemă aici la noi, vă puteți imagina ce fel de problemă reprezenta ea la Roma, pe vremea lui Pavel. Erau evrei care au venit la mântuire direct din iudaism și cărora le era practic imposibil să renunțe la tradițiile adânc înrădăcinate, tradiții legate, de exemplu, de legile alimentare sau de respectarea zilelor sfinte, a sărbătorilor, a adunărilor de sărbătoare, a lunilor noi și a Sabatelor, practici pe care fuseseră învățați toată viața să le respecte cu strictețe. Mulți ieșiseră din legalismul iudaic, dar conștiința îi ținea încă legați de ritualuri, ceremonii și tradiții pe care le urmaseră o viață întreagă. De fapt, pasajul din Faptele Apostolilor 21:20 sugerează că majoritatea evreilor rămăseseră atașați de rânduielile mozaice. Conștiințele lor impuneau, și observați acest aspect, o robie inutilă asupra libertății lor.

Mai existau și alți credincioși, proveniți din societatea romană. Erau cei ieșiți din societatea romană care fuseseră mântuiți din păgânism și din idolatrie, eliberați în Cristos, dar pe care trecutul îi limita. Mediul din care proveneau îi reținea, din cauza experiențelor religioase păgâne de odinioară, împiedicându-i să se bucure de anumite lucruri de care aveau tot dreptul să se bucure.

Așadar, exista acolo această dinamică între iudei și neamuri: iudeii doreau să păstreze ceea ce cunoscuseră întreaga viață, în timp ce unii dintre cei dintre neamuri se agățau de vechile obiceiuri, iar alții căutau să evite lucrurile pe care le cunoscuseră în trecut, iar când vedeau în biserică că lucrurile se fac tot așa, doreau să evite toate aceste lucruri. Astfel, apărea un conflict natural între cineva dintre neamuri care avea libertate și un iudeu legalist. Acesta era, așadar, un potențial conflict. Pe de o parte, erau iudeii care rămâneau atașați de Vechiul Testament și alții care se bucurau de o libertate deplină, o atitudine care îi ofensa profund pe iudeii încă legați de vechile rânduieli. Cei dintre neamuri proaspăt eliberați din păgânism, proaspăt eliberați și din tot felul de orgii fără frâu, unde consumaseră hrană oferită idolilor alături de alții dintre neamuri, liberi de orice astfel de griji legate de aceste lucruri din trecut și liberi să-și exercite toate libertățile. Însă anumite acțiuni ale acestora din urmă, precum consumul de alimente oferite anterior idolilor îi ofensau profund pe noii convertiți dintre neamuri, veniți din mediul păgân. Aceștia din urmă nu puteau concepe ideea de a mânca alimente oferite unor idoli, care făcuseră parte integrantă din trecutul lor marcat de desfrâu.

Prin urmare, a apărut acest conflict. Credinciosul legalist care privește libertatea ca pe un păcat. Credinciosul care are libertate consideră legalismul drept păcat. Acum pentru a aborda această situație, Pavel oferă ceea ce eu consider a fi niște principii extraordinare, extraordinare — patru la număr. Iar noi vom începe să ne uităm doar la primul principiu, dar vi le voi prezenta pe toate patru, întrucât ele se întind până la capitolul 15, versetul 13. Modalitatea prin care se poate rezolva problema și se poate păstra unitatea este, numărul unu, primiți-vă unii pe alții cu înțelegere, primiți-vă unii pe alții cu înțelegere. Acesta este subiectul versetelor de la 1 la 12.

Al doilea aspect este nu doar să ne primim unii pe alții cu înțelegere, versetele 1 la 12, ci să ne zidim unii pe alții fără a ne ofensa unii pe alții, versetele 13 la 23. ​​Zidiți-vă unii pe alții fără a ofensa. Cel de-al treilea principiu este să căutați să fiți plăcuți unii altora așa cum a făcut Cristos, asta este în capitolul 15, versetele 1 la 7. Căutați să fiți plăcuți unii altora așa cum a făcut Cristos. Iar al patrulea: Bucurați-vă unii împreună cu alții în planul lui Dumnezeu. Asta se găsește în capitolul 15, versetele de la 8 la 13. Așadar, el spune: să ne acceptăm unii pe alții cu înțelegere, să ne zidim unii pe alții fără să ne ofensăm, căutați să fiți plăcuți unii altora așa cum a făcut Cristos și bucurați-vă unii împreună cu alții în planul lui Dumnezeu.

În următoarele câteva săptămâni, pe măsură pe cât ne va fi cu putință, ne vom ocupa de aceste principii, principii extraordinare, extraordinare. Vom parcurge împreună cele patru principii, iar după ce vom trece de versetul 13, vom ajunge la ceea ce constituie, de fapt, concluzia întregii Epistole către Romani. Să începem cu primul punct și să facem, cel puțin, un prim pas în această direcție.

Primul principiu este primiți-vă unii pe alții cu înțelegere, primiți-vă unii pe alții cu înțelegere, versetul 1, și acest principiu, desigur, li se adresează celor tari, căci spune: „primiţi bine pe cel slab în credinţă şi nu vă apucaţi la vorbă asupra părerilor îndoielnice”, și voi explica această expresie.

Acum înainte de a ne uita specific la verset, trebuie să ne formăm o oarecare imagine asupra contextului. Evreii au fost crescuți să respecte ceea ce era „cușer”. Termenul „cușer” provine dintr-un cuvânt ebraic. Cuvântul este kasher și înseamnă „adecvat” sau „corect”. Tot ce este cușer pentru un evreu este corect, este adecvat, este cuviincios și este acceptabil. Și existau două aspecte care erau foarte, foarte dominante în ceea ce privește categoria lucrurilor cușer. Unul era dieta și celălalt era zilele, adică dietele alimentare speciale și zilele speciale. În Leviticul, întoarceți-vă și citiți capitolul 11; citiți-l până pe la versetul 45 și veți vedea toate restricțiile alimentare. Apoi, mergeți la Deuteronomul și citiți capitolul 14. Apoi, reîmprospătați-vă memoria cu istoria lui Daniel, căruia, atunci când a fost dus în robie în Babilon, i s-a spus că trebuia să mănânce din bucatele împăratului, nu-i așa? El trebuia să consume toată hrana oferită de rege, dar în capitolul 1, versetul 8, el spune: „nu voi face asta”. Conștiința lui nu-i permitea să facă acest lucru. El avea trei prieteni Hanania, Azaria și Mișael cărora babilonienii le-au dat numele de Șadrac, Meșac și Abed-Nego, acestea fiind numele lor păgâne, numele lor adevărate vi le-am spus mai întâi. Aceștia, împreună cu Daniel, au declarat că nu își vor compromite convingerile iudaice. Astfel, ei au devenit simbolul evreului care refuză orice compromis și care respectă legile alimentare indiferent de prețul pe care trebuie să-l plătească.

Și, apropo, toate acele legi alimentare și toate acele zile speciale au fost poruncite inițial de cine? De Dumnezeu. Așadar, exista un motiv întemeiat pentru a afirma validitatea lor.

Pe de altă parte, le aveați pe neamuri. Aceștia erau obișnuiți cu ospețele păgâne și cu sărbătorile păgâne. Ceea ce sărbătorim noi astăzi drept Crăciun seamănă mai mult cu sărbătoarea Saturnaliilor decât cu orice altceva legat de nașterea lui Cristos. Era o sărbătoare păgână, iar sărbătorile lor, precum Saturnalia și multe altele, implicau orgii caracterizate prin beție și îmbuibare. Acest lucru îi făcea adesea să dezvolte o aversiune față de anumite practici pe care, în calitate de creștini, ar fi fost liberi să le facă. Însă, din cauza experienței lor trecute, în care asociaseră acele lucruri cu păgânismul, nu doreau să aibă nicio legătură cu ele.

Acum putem vedea acest lucru ilustrat în două pasaje. Primul dintre ele abordează problema iudaică. Este vorba despre Galateni capitolul 2. Haideți să ne uităm la Galateni capitolul 2. Nu ne vom grăbi, deoarece doresc să explic aceste aspecte clar și cu atenție pe măsură ce le parcurgem, întrucât le consider extrem de importante. Așadar, să ne fixăm bine în minte despre ce vorbim, iar în săptămânile următoare vom continua de aici.

Acum Petru a venit în Antiohia, iar Pavel spune: „I-am stat împotrivă pe față, pentru că era de condamnat”. Un lucru este cert în privința lui Pavel, când ceva trebuia spus el era genul de om care spunea lucrurilor pe nume, nu-i așa? Și, în această situație, trebuia să i se spună ceva lui Petru însă după cum știm, Petru era o persoană importantă. Petru era un personaj principal. El se bucura de un statut unic ca apostol al lui Cristos, un privilegiu de care nici măcar Pavel nu avusese parte, și anume acela de a trăi în timpul lucrării pământești a Domnului Isus Cristos și de a umbla alături de El. Cu toate acestea, Petru a făcut ceva ce l-a determinat pe Pavel să-l mustre în față. Ce anume a făcut? Ei bine, versetul 12 spune: „au venit niște oameni din partea lui Iacov”, Iacov era fratele Domnului nostru Isus și conducătorul bisericii din Ierusalim. Așadar, câțiva bărbați iudei din biserica din Ierusalim au venit la Antiohia, o călătorie destul de lungă spre nord. Înainte de sosirea acestor oameni trimiși de Iacov, Petru mânca împreună cu neamurile. Se așeza la masă și mânca un sandviș cu șuncă alături de cineva dintre neamuri, știți, sau o ceafă de porc, sau orice altceva.

Dar, când au apărut, neamurile și iudeii s-au întâlnit. Când au sosit iudeii, el s-a retras din mijlocul neamurilor, s-a separat atât de mâncarea neamurilor, cât și de oamenii dintre neamuri, temându-se de cei din gruparea celor tăiați împrejur. Se temea de iudei. Se temea de ceea ce ar fi putut gândi iudeii. Și astfel, știți ce a făcut? A negat în mod vădit și deschis libertatea pe care o avea în Cristos. Legile alimentare fuseseră abrogate, nu-i așa? Nu au fost ele abrogate în mod special pentru Petru, în capitolul 10 din Faptele Apostolilor, când Domnul i-a dat o viziune cu o față de masă coborând din cer, în care se aflau toate animalele atât cele curate, cât și cele necurate, adică, cele care puteau fi mâncate și cele care nu puteau fi mâncate? Domnul i-a spus lui Petru în vedenie: „Ridică-te, Petre, taie și mănâncă”. Iar Petru a răspuns: „Nu pot să fac asta, nu pot mânca nimic din ce nu este cușer”. Iar Domnul i-a răspuns: „să nu îndrăznești să numești necurat ceea ce Eu am numit curat”. Practic, Domnul spunea că toate acele reguli alimentare sunt înlăturate. Sunt eliminate. De asemenea, chiar și în viața lui Petru, Domnul a început să înlăture importanța Sabatului.

Când a venit, El a spus: „Iată, Eu sunt Domn al Sabatului”. Iar în ceea ce-i privea pe iudei, El a încălcat în mod vădit Sabatul, călcând tradițiile. În cele din urmă, a înviat din morți nu într-o zi de Sabat, ci în prima zi a săptămânii, inaugurând o era cu totul nouă, în care Sabatul nu mai are niciun loc esențial.

Petru știa acest lucru, căci a fost cu Cristos, L-a văzut după înviere și știa că biserica se întrunea în prima zi a săptămânii. Totuși, când au sosit iudeii, el a revenit la vechile obiceiuri, supunându-se din nou Legii lui Moise și Pavel l-a mustrat pentru această renunțare nesăbuită la libertatea în Cristos, întrucât tot ceea ce va face prin asta este să îi deruteze pe toți. Iar toți ceilalți iudei, așa cum se arată în versetul 13, au căzut în același laț al fățărniciei. Petru era un lider atât de influent, încât, atunci când a procedat astfel, și ceilalți iudei s-au îndepărtat de neamuri, iar Pavel a văzut cum biserica risca să se dezbine. Și știți cine a mai căzut victimă acestei situații? Chiar și un om ca Barnaba s-a lăsat atras de această ipocrizie. „Când i-am văzut eu că nu umblă drept după adevărul Evangheliei, am spus lui Chifa în faţa tuturor: „Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca neamurile, şi nu ca iudeii, cum sileşti pe neamuri să trăiască în felul iudeilor?”

Adică, dacă nu ai nicio problemă să vii aici și să trăiești alături de neamuri, de ce te întorci acum în tabăra iudeilor și îi obligi pe aceștia dintre neamuri să trăiască precum iudeii? Petru, greșești. Și i-a stat împotrivă pe față. Vreau doar să rețineți că exista această tensiune, deoarece, în biserica primară, asupra iudeilor exista presiunea de a rămâne atașați de iudaism. Vă amintiți de conciliul din Faptele Apostolilor capitolul 15. Acolo erau unii care doreau să se asigure că oamenii rămân fideli iudaismului. Erau iudaizatorii care susțineau că nu poți fi creștin dacă nu respecți Legea lui Moise și nu treci prin circumcizia fizică. De fapt, Iosephus, marele istoric evreu, consemnează că, în perioada în care a fost scrisă Epistola către Romani, existau iudei la Roma care se hrăneau exclusiv cu fructe, de teamă să nu consume ceva necurat. Ei bine, o astfel de situație putea apărea chiar și în rândul credincioșilor din Roma, deoarece aceștia rămăseseră ancorați în legi care fuseseră abrogate de multă vreme. Domnul Isus Însuși a spus, nu-i așa? „Nu ceea ce intră în om îl întinează”, Marcu 7, „ci ceea ce (ce anume?) iese din om”, Marcu 7:15 la 19. Așadar, vedem că asupra iudeilor exista presiunea de a-și păstra moștenirea. Și s-au agățat de ea. Și este de înțeles.

Apoi, vreau să observați problema cu care se confruntau neamurile. Am făcut deja referire la acest aspect, dar haideți să ne uităm în 1 Corinteni, capitolul 8. 1Corinteni, capitolul 8. Ne va oferi o perspectivă extrem de importantă asupra tensiunilor dintre neamuri în biserica primară și prezintă multe asemănări cu situația de astăzi, după cum vom vedea. „Cu privire la lucrurile jertfite idolilor.” Iată care era problema în Corint. Iată care era problema în Corint. Să presupunem că ești un păgân, un păgân obișnuit, și îți practici închinarea. Iată cum procedezi: mergi la templul unei zeități păgâne, existau multe astfel de zeități, te îndrepți spre cea pe care dorești să o venerezi sau participi la sărbătoarea zeității respective, unde se organizează un banchet, și aduci o jertfă. Ar putea fi vorba despre legume. Ar putea fi vorba despre fructe. Ar putea fi vorba despre carne. Ar putea fi orice altceva, Ar putea fi chiar o băutură dintr-un anumit sortiment. Îți aduci ofranda și o așezi pe altar. Să zicem că ai primit o invitație, există copii ale unor astfel de invitații din acea vreme, care sună astfel: „Antonius te invită să iei masa la ospățul domnului nostru Serapis”. Serapis era o zeitate păgână.

Să presupunem, deci, că ai fost invitat la ospățul lui Serapis. Te duceai acolo și îți aduceai bucățica ta de carne. Iar acele ospețe funcționau, într-un fel, pe principiul contribuției comune, fiecare aducea câte ceva. Puneai carnea pe altar, o parte din ea putea fi consumată în cadrul unei ceremonii. O altă parte era mâncată pe loc, iar ceea ce rămânea neconsumat în acea noapte era scos prin spatele templului și vândut a doua zi în piață, pentru ca preoții să poată câștiga bani de pe urma mâncării. Astfel, când mergeai prin piață, prin agora, să-ți faci cumpărăturile, teoretic puteai ajunge să cumperi alimente care, cu o seară înainte, fuseseră oferite idolilor.

Ei bine, dacă se întâmpla să fii un păgân care își petrecuse întreaga viață prins în idolatrie, iar apoi în viața ta a pătruns Evanghelia lui Isus Cristos, transformându-te și răscumpărându-te complet, făcând din tine o făptură nouă ai fi simțit, probabil, aversiune și ură față de tot acel trecut. Iar gândul că ai putea fi invitat acasă la un frate creștin, un frate care își înțelegea libertatea și că acesta îți oferea o masă minunată, dar tu te gândeai că mâncarea aceea ar fi putut fi jertfită zeului Serapis, te-ar fi putut tulbura foarte mult. Și astfel s-ar putea să nu poți servi acea mâncare, și prin urmare să ofensezi foarte mult gazda, poate o gazdă iudaică pe care idolii nu o deranjau, după cum unul dintre neamuri putea să ofenseze foarte mult un oaspete iudeu oferindu-i carne de porc sau dintr-un alt animal necurat.

Așadar, problema din biserica din Corint este aceeași. Ei se luptă cu ce trebuie făcut cu carnea jertfită idolilor. De aceea, el spune: „Dați-mi voie să vă ofer câteva principii, câteva principii simple care vă vor ajuta.” Primul principiu este că, deși toți au cunoștință, dragostea trebuie să guverneze. Cunoștința doar îngâmfă, pe când dragostea zidește. „Dacă crede cineva că știe ceva, n-a cunoscut încă nimic așa cum trebuie să cunoască. Dar dacă iubește cineva pe Dumnezeu, acela este cunoscut de Dumnezeu.”

Ce vrea Pavel să spună în aceste versete este un lucru foarte simplu. El spune: nu-ți impune cunoștința asupra unei persoane, ci, mai degrabă, dragostea față de ea. Dacă lucrul respectiv urmează să-l ofenseze pe celălalt, nu-l fă, fii sensibil cu privire la celălalt. Cunoștința este bună, dar dragostea trebuie să aibă întâietate.

Al doilea principiu pe care îl oferă este acela că idolii sunt, de fapt, nimic, și totuși, nu toată lumea poate accepta acest lucru. Există oare, și permiteți-mi să vă pun o întrebare, există cu adevărat un dumnezeu fals? Există așa ceva? Mai există și alte divinități pe undeva? Nu. Nu există niciuna. Așadar, orice este oferit unui dumnezeu fals este oferit unui nimic. Aceste zeități nu există. De aceea, el spune în versetul 4: „Deci, cu privire la mâncarea lucrurilor jertfite idolilor, știm că un idol este tot una cu nimic, și că nu este decât un singur Dumnezeu”. Așadar, de ce vă faceți griji? Jertfa a fost oferită nimănui. Ei bine, e ușor de spus, dar greu de înțeles. Versetul 5 spune: „căci, chiar dacă ar exista așa-numiți dumnezei, fie în cer, fie pe pământ, și într-adevăr există mulți dumnezei și mulți domni, totuși pentru noi există un singur Dumnezeu, Tatăl, de la care vin toate lucrurile și pentru care existăm și noi, și un singur Domn, Isus Cristos, prin care sunt toate lucrurile și prin care existăm noi.”

Așadar, nu ar trebui să te preocupi prea mult de asta, pentru că, oricum, nu există alți dumnezei. Prin urmare, lucrul respectiv este oferit unui „nimic”. Totuși, versetul 7 atinge un aspect foarte delicat și-anume că nu toți oamenii au această cunoaștere. Vezi tu, nu oricine poate gestiona această realitate. Pentru unii, există conștiența prezenței unui idol, adică, pentru ei este un idol, iar împreună cu un idol tot gunoiul. Până în ceasul acesta, ei o mănâncă socotind-o ca pe un lucru jertfit unui idol, iar conștiința lor, fiind cum? Fiind cum? Slabă, subliniați acest cuvânt, pentru că aceasta este definiția persoanei slabe. Persoana slabă este cea care încă nu a ajuns să creadă în libertățile sale. Aceasta este persoana slabă. Ea încă nu înțelege că este liberă să mănânce acel lucru, iar dacă îl mănâncă fără să înțeleagă acest lucru, își va întina propria conștiință. O va face, pentru că conștiința îi strigă: „nu mânca asta, nu mânca asta, nu ai voie să mănânci asta, a fost oferit unui idol, nu mânca asta”.

Așadar, dacă mergi acolo și îl obligi să facă acel lucru împotriva conștiinței sale, îi vei întina conștiința, iar aceasta îl va acuza, și trebuie aici să înțelegeți un lucru: conștiința ta este controlată în totalitate de mintea ta. Conștiința nu acționează independent de ceea ce știi, ea este, pur și simplu, pusă în mișcare. Mintea este motorul, iar conștiința este doar o rotiță. Este pusă în mișcare de mintea ta. Iar când intră în acțiune, te determină să acționezi, însă conștiința ta reacționează la modul tău de a gândi. Dacă ești convins în mintea ta că acel lucru a fost oferit unui idol și totuși îl mănânci, conștiința ta va reacționa negativ, deoarece ea nu poate răspunde decât la ceea ce știi. De aceea, spune el că nu toți au această cunoaștere. Și, așa cum reiese din primele trei versete, s-ar putea să ai această cunoștință, dar cunoștința singură ce face? Îngâmfă. De aceea ar fi mai bine să acționezi nu din cunoaștere, ci din dragoste.

Prin urmare, dragostea trebuie să guverneze. În al doilea rând așadar, idolii nu sunt nimic, dar nu oricine poate accepta acest lucru. Și există un al treilea principiu, pe care el îl prezintă spre sfârșitul capitolului: acela că, oricum, mâncarea nu constituie o problemă înaintea lui Dumnezeu. Mâncarea nu ne face plăcuți înaintea lui Dumnezeu, versetul 8. Se poate spune ceva mai simplu de atât? Ar trebui să le spunem acest lucru cunoscuților noștri care sunt adventiști de ziua a șaptea, deoarece ei cred că Dumnezeu dorește ca ei să fie vegetarieni. Lui Dumnezeu nu-I pasă câtuși de puțin de ceea ce mâncați, din perspectiva vreunei semnificații ceremoniale sau a vreunui impact religios. Sunt convins că aveți destul discernământ să înțelegeți că Dumnezeu nu dorește să consumați alimente care, în cele din urmă, v-ar scurta viața sau v-ar afecta capacitatea de a funcționa ca ființe umane. Însă, în ceea ce privește alimentația, pe Dumnezeu nu-L preocupă dacă mâncați un anumit lucru sau altul. Nu contează de unde provine hrana, cui a fost oferită sau care a fost scopul ei inițial. Pentru Dumnezeu, acest aspect nu constituie o problemă. Știu că există mulți oameni care consideră că vegetarianismul este o practică spirituală, spre deosebire de consumul de carne. Lucrurile nu stau însă așa. Nu suntem mai buni dacă mâncăm și nici mai răi dacă nu mâncăm. Asta chiar nu contează. Desigur, asta nu înseamnă că nu trebuie să mâncăm niciodată. Evident, dacă nu am mânca deloc, starea noastră s-ar înrăutăți. Ideea este că, în cazul cărnii oferite idolilor, nu contează dacă o mănânci sau nu, acest lucru nu te face nici mai bun, nici mai rău.

Dar iată care este problema și aici intervine al patrulea principiu, menționat în versetul 9: „luați seama ca nu cumva această libertate a voastră să ajungă (ce?) o pricină de poticnire pentru cel slab”. Așadar, dacă gestul tău îi ofensează pe alții, nu-l face. Acesta a fost un cuvânt bun pentru biserica din Corint, întrucât existau unii credincioși, știți, care fuseseră mântuiți cu câțiva ani în urmă și au rupt legăturile cu păgânismul. Ei obișnuiau să meargă la piață și, dacă găseau carne mai ieftină la măcelăria de pe lângă templu, o cumpărau de acolo. Și pe ei nu-i deranja deloc. Apoi îi invitau pe niște noi convertiți, iar aceștia întrebau: „pot să întreb de unde aveți carnea aceasta?” „O, da, păi aseară a fost oferită lui Zeus.” Nu puteau accepta așa ceva. Nu puteau suporta ideea aceasta. „Cum poți să mănânci așa ceva? Nu cumva participi la închinarea adusă unui zeu fals, din moment ce carnea a fost oferită în acest scop?” Iar cel care își înțelege libertatea spune, „Ți-ai pierdut mințile, omule! Nu-ți înțelegi libertatea? Mănâncă! De fapt, dacă tu nu vrei, o mănânc eu.”

Observați că versetul 11 ​​spune: „prin cunoștința ta, va pieri fratele tău mai slab pentru care a murit Cristos?” Ai vrea cu adevărat să distrugi pe cineva pentru care a murit Cristos? Nu, nu ai vrea. Nu, nu ai vrea. Așadar, nu păcătui împotriva fraților și nu le răni conștiința slabă, căci, făcând asta, spune versetul 12, păcătuiești împotriva cui? Împotriva lui Cristos. Prin urmare, Pavel spune dacă acea carne… sau mâncarea aceea îl face pe fratele meu să se poticnească, nu voi mai mânca niciodată carne, câtă vreme va exista lumea, pentru că singurul lucru pe care nu vreau să-l fac este care? Să-l ofensez pe fratele meu.

Așadar, vedem din pasajul destinat galatenilor că existau unii iudei foarte preocupați de păstrarea tradițiilor iudaice, a legilor alimentare și a legilor privind Sabatul. Existau și unii dintre neamuri foarte preocupați să nu păstreze tradițiile lor din trecut. Iar în biserică exista riscul apariției a tot felul de conflicte din cauza acestor aspecte particulare.

Și acestea erau problemele cu care se confrunta biserica la începuturile ei. Și ele sunt foarte, foarte asemănătoare cu problemele cu care se confruntă biserica de astăzi, după cum vom vedea. Era vorba despre o credință imatură, slabă. Este numită întotdeauna o credință slabă. Persoana slabă este întotdeauna cea care nu-și înțelege libertatea. Ea nu crede că este atât de liberă pe cât este în realitate. Crede că este legată de anumite tradiții externe, bazate pe preferințe, deși nu este așa. Credinciosul puternic este cel care știe că nu este legat de acele lucruri. Nu vorbim aici despre chestiuni de morală sau despre păcat. Evident, libertatea creștină nu este libertatea de a face răul, nu-i așa? Este libertatea față de aspecte exterioare, tradiții, preferințe, ritualuri și ceremonii.

Așadar, acesta era conflictul. Să ne întoarcem acum și să privim măcar pe scurt la acest prim verset, pentru a ne pregăti pentru restul capitolului.

„Pe cel slab în credință”, acum știm cine este cel slab, nu-i așa? El este slab în credință. Aici este folosit participiul prezent: cel care, la timpul prezent, este slab. Participiul pare să indice, pentru mine, o slăbiciune a credinței într-un anumit moment sau într-o anumită împrejurare, nu neapărat o stare permanentă, ci situația în care se află persoana respectivă în acel moment.

Articolul hotărât este acolo și el, este slab în credință. Nu este slab în ceea ce privește credința mântuitoare, el a ajuns la credința mântuitoare. Dar este slab în credința necesară pentru a crede că este cu adevărat liber să se bucure de orice fel de mâncare, liber să se bucure de orice zi, liber să rupă legătura cu trecutul, iudaismul tradițional, liber să mănânce carnea care fusese oferită odinioară unui idol, este liber să se bucure de toate aceste lucruri, dar este prea slab pentru a crede acest lucru. Așadar, Pavel le spune celor tari: primiți-l, primiți-l. Literalmente înseamnă a lua la sine, a primi, cu o prepoziție, „pros” din componența sa intensifică sensul, sugerând o primire deplină. Este un imperativ, o poruncă. Primiți-l pe deplin în părtășia voastră. Primiți-l pe deplin în dragostea, în tovărășia și în comuniunea voastră. Nu este…nu este ideea de a-i permite să se alăture bisericii. Este ideea de a-l îmbrățișa, în dragoste și a-l primi în părtășia voastră. Cei care înțeleg pe deplin libertatea creștină trebuie să-i îmbrățișeze pe cei care nu înțeleg libertatea, pe cei care sunt încă prinși în trecutul lor legalist.

Îmi amintesc o experiență minunată de pe vremea când mă aflam în Lancaster, Pennsylvania. Ce zonă frumoasă a țării este aceea! Transmiteam emisiuni radio din Lancaster, Pennsylvania, iar Dumnezeu a binecuvântat acea lucrare radiofonică prin postul WDAC din regiune. Este o zonă cu o istorie bogată. Printre locuitorii din zona Lancaster se numără un grup foarte aparte de oameni, cunoscuți sub numele de Amish. Cei care ați fost acolo îi cunoașteți pe Amish. Ei au niște standarde foarte neobișnuite. Toți se îmbracă într-un mod cu totul aparte. Femeile își poartă părul strâns la spate, și chiar strâns de tot. Modul în care își trag părul înapoi le întinde efectiv pielea capului și îl au prins la ceafă. Sunt oameni foarte gospodari. Dețin ferme, ferme superbe, minunate și foarte prospere. Totuși, nu consideră că este corect să se deplaseze dintr-un loc în altul cu vehicule dotate cu roți și propulsate de motor. Așa că circulă cu căruțe și trăsuri trase de cai. Te trezești, așadar, conducând pe șosea și strecurându-te printre aceste căruțe, mici vehicule negre, trase de cai. Bărbații poartă pălării negre, iar femeile au capul acoperit, respectând un cod vestimentar foarte strict.

Am vizitat multe ferme Amish, întrucât Patricia încerca să găsească cuverturi lucrate manual. Amishii fac niște cuverturi superbe, așa că mergeam de la o fermă la alta și coboram în pivnițe, unde mamele își învățau fiicele meșteșugul confecționării acestor cuverturi. Într-adevăr, coborai în pivniță și găseai toate acele fete, pline de grație și blândețe lucrând la acele cuverturi. Nu au nici televizoare, nici aparate radio, nici electrocasnice și nici automobile.

Dar ce este curios cu privire la asta că vei vedea o combină Allis-Chalmers uriașă, nou-nouță, recoltând un lan de grîu în timp ce este trasă de doi cai. Chiar așa, utilajul seceră recolta, o balotează și o evacuează prin spate, iar tot ansamblul este tras de doi cai. Este puțin inconsecvent, cel puțin din punctul meu de vedere, dar interesant.

Ei bine, am vizitat o fermă Amish, iar proprietarul ne-a dus în șură să ne arate mașina lui. Avea o mașină ascunsă sub o prelată. Și pe deasupra, Doamne ferește, avea și un, vă vine să credeți? - un radio. Avea un radio. Și mi-a spus, oarecum sfios: „aș vrea să vă pun câteva întrebări despre Biblie”. Am întrebat: „Ai vrea?” El a răspuns: „Da”. Apoi a adăugat: „V-am ascultat.” și „Apreciez mult ceea ce propovăduiți”. Era evident pentru noi că Îl cunoscuse pe Domnul Isus Cristos. Și mulți dintre acești oameni nu Îl cunosc pe Cristos. Ei cunosc o formă de religie, dar nu Îl cunosc pe Cristos. Omul acesta lupta pentru a-și exercita libertatea. Începuse să renunțe la anumite lucruri, deși poate nu reușea să renunțe la altele. El făcea cunoscut faptul că avea un radio. Asta era o mare… o mare libertate, oameni buni. El… el lăsa să se știe că deținea un radio. Și cred că ajunsese chiar să conducă mașina ziua. Voia să afle totul despre cartea Apocalipsei, pentru că ei niciodată… spunea el, „ai noștri nu explică niciodată cartea Apocalipsei, este o carte închisă”. Nu prea ne ocupăm de cartea Apocalipsei. Nu știm ce înseamnă.

Așa că Patricia și cu mine ne-am așezat…, totul se întâmplă în bucătărie, fotoliile sunt în bucătărie, viața se desfășoară în bucătărie, deci ne-am așezat în bucătărie și am răspuns la o mulțime de întrebări despre cartea Apocalipsei, despre A Doua Venire a lui Isus Cristos și despre toate aceste lucruri. Și mi-am dat seama că îi va fi extrem de greu acestui om să înțeleagă pe deplin libertatea de care s-ar putea bucura în Isus Cristos, întrucât avea probabil 65 de ani. Era căsătorit de puțin timp, Patricia m-ar putea corecta aici - cred că era căsătorit doar de vreo trei ani. Cam așa este, nu-i așa? Cred că da. iar acesta este un pas important în viață, când ai așteptat atât de mult. Și avea o soție plină de har și de o bunătate aparte.

Dar acesta este genul de situație pe care, în mintea mea, mi-o pot imagina foarte ușor petrecându-se în cultura lui Pavel, într-un context iudaic, unde era aproape imposibil să te desprinzi de toate acele lucruri. Și era nevoie de o perioadă îndelungată de timp. Și dacă venea cineva și punea pur și simplu o casetă cu muzică rock creștină, asta l-ar fi dărâmat pe om, sau dacă ar fi încercat să-l oblige imediat să meargă la magazinul Harris & Frank și să iasă de acolo într-un costum din trei piese cu dungi fine, pur și simplu n-ar fi mers, sau să-și cumpere o mașină decapotabilă.

Știți, există oameni de felul acesta pe care pur și simplu trebuie să-i iubim. Și, cu siguranță, nu vrem să facem nimic care să-i ofenseze. Iar asta este, în esență, ceea ce spune Pavel. Voi, cei tari, adică totul trebuie să înceapă cu voi. Dacă vrem să avem o unitate bazată pe iubire în biserică, în mijlocul acestor oameni atât de diferiți, cine sunt cei care trebuie să facă primul pas și să ofere îngăduință? Trebuie să fie cei tari, Cei tari trebuie să fie dispuși să-și sacrifice libertățile. Iar eu… eu sunt încântat să fac asta. Mă bucur să fac asta, pentru că vreau ca ceea ce fac să fac de dragul celor care s-ar putea să fie ofensați de asta, și vreau să-i primesc cu toată inima în părtășie și vreau să fiu sigur că sunt… că sunt sensibil față de oamenii care cred că trebuie să trăiești într-un anumit fel și să te îmbraci într-un anumit fel, și să faci anumite lucruri și să te comporți în anumite moduri și să te abții de la anumite obiceiuri. Vreau să fiu sensibil la acest aspect, până când ei vor putea, poate, să crească și să înțeleagă mai bine libertatea pe care o au în Isus Cristos.

Aș vrea să închei cu următorul lucru. Pavel este foarte blând aici, dar vreau să remarcați un aspect, și ne vom opri aici. Este foarte blând, iar atitudinea sa diferă mult de modul în care îi mustră pe credincioșii din Galatia și Colose. Permiteți-mi să vă arăt ceva, foarte pe scurt, este un lucru fascinant. Să privim la capitolul 1 din epistola către Galateni pentru o clipă. Așadar, în Galateni 1:8, el spune: „chiar dacă noi înșine sau un înger din cer v-ar propovădui o altă Evanghelie decât cea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema. Așa cum am mai spus, spun și acum: dacă cineva vă propovăduiește o altă Evanghelie decât cea pe care ați primit-o, să fie anatema”. El rostește, deci, o judecată asupra oricui propovăduiește o altă Evanghelie.

Acum aveți o distorsionare a mântuirii aici. Aveți o distorsionare a mesajului răscumpărării aici. Iar în capitolul 4 din Galateni, în versetul 8, el spune: „odinioară, când nu cunoşteaţi pe Dumnezeu, eraţi robiţi celor ce, din firea lor, nu sunt dumnezei. Dar acum, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai bine zis după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă mai întoarceţi iarăşi la acele învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase, cărora vreţi să vă supuneţi din nou?”

Știți ce se întâmpla în Galatia? Pavel trecuse pe acolo și propovăduise Evanghelia, apoi au venit iudaizatorii și au spus că acea Evanghelie nu te poate mântui. Că nu poți fi mântuit prin har. Că trebuie să fii tăiat împrejur. Că trebuie să respecți Legea lui Moise. De aceea, el spune în versetul 10: „Voi păziţi zile, luni, vremuri şi ani. Mă tem să nu mă fi ostenit degeaba pentru voi”. Astfel, în capitolul 5 el spune, Cristos ne-a eliberat ca să fim liberi, rămâneţi dar tari şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei. Poziția adoptată de el este una fermă. De fapt, el spune puțin mai jos în capitolul 5: „dacă vreunul dintre voi dorește tăierea împrejur, Cristos nu vă va fi de niciun folos”. Dar de ce este el atât de categoric, de îndrăzneț și de direct?

Iată care este diferența. În Galatia, se propovăduia ideea că Legea și rânduielile mozaice și sistemul mozaic, cu toate ceremoniile și ritualurile sale, erau necesare pentru mântuire. Și el condamnă cu vehemență lucrul acesta ca fiind o altă evanghelie. În biserica din Roma, ei nu susțineau acele lucruri ca făcând parte din mântuire. Ei ajunseseră să creadă în mântuirea prin har, prin credința în Domnul Isus Cristos. Ei pur și simplu păstrau acele practici doar ca pe niște vestigii ale tradițiilor și obiceiurilor din trecut. Aceasta era diferența. De aceea a putut să le vorbească cu blândețe celor din biserica din Roma, pentru că ei nu afirmau acele lucruri ca elemente ale mântuirii, dar galatenii o făceau.

La fel stau lucrurile și în cazul Colosenilor; Coloseni capitolul 2 cu versetul 16, el spune: „nimeni dar să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă sau cu privire la o zi de Sabat”. Ceea ce vrea el să spună este împotriviți-vă acestor lucruri. Nu lăsați pe nimeni să vă impună astfel de rigori. De ce? Pentru că ele sunt doar o umbră a lucrurilor viitoare, pe când realitatea este Cristos. El spune că trebuie evitate acele lucruri. De ce? Pentru că situația din Colose era similară; oamenii susțineau că, pentru a fi un creștin adevărat, trebuia să respecți regulile privind mâncarea, băutura, sărbătorile, luna nouă și Sabatul, toate în conformitate cu rânduielile mozaice. Și, din nou, ei susțineau acel lucru ca fiind un element al mântuirii. Prin urmare, el îl respinge categoric. El îi confrunta pe iudaizatorii care promovau o altă evanghelie, un legalism intolerabil, inacceptabil, care i-ar fi condamnat pe oameni la iad. Însă, în situația de la Roma, era vorba doar despre vestigii ale religiei de odinioară. Acestea nu erau prezentate ca fiind necesare pentru mântuire; erau păstrate doar ca elemente necesare creșterii spirituale. Și tocmai aceasta era diferența.

Așadar, el spune: „primiți-i, fiți îngăduitori cu ei. Deschideți-vă brațele și primiți-i alături de voi”. Atmosfera de la Roma era foarte diferită de cea din Galatia sau Colose. Iar în acel prim verset, care are încă un caracter introductiv el spune: când îi primiți, și îmi place mult acest detaliu, doar o mică notă explicativă, să nu o faceți cu scopul de a le judeca părerile. Cu alte cuvinte, nu o faceți doar pentru a intra în dispută cu ei. Da, îi vom primi: „veniți încoace, veniți încoace” ca apoi să te cerți și să te lupți cu ei. Nu pentru a vă hărțui, nu pentru a vă certa sau a intra în dispute, nu pentru a le impune părerea voastră, nicidecum, ci pentru a-i iubi.

Vedeți, dacă îi împingeți prea repede înainte, îi veți răni. Îi veți face să se poticnească. Le veți răni conștiința. Acționați cu răbdare și blândețe. Vă amintiți de Galateni 5 unde el spune să nu vă folosiți libertatea pentru a-i răni pe ceilalți, versetele 13 și 15 din Galateni 5? Așadar, principiul fundamental apare în versetul 1. Aceasta este prima parte.

Există patru secțiuni, versetele 1-12, 13 la 23, apoi capitolul 15:1 la 7 și capitolul 15:8 la 13. Prima dintre secțiuni se referă la a ne primi unii pe alții, aspect introdus chiar în versetul 1. Acestea fiind spuse, există mai multe motive pentru care trebuie să ne primim unii pe alții, iar pe acestea le vom analiza duminica viitoare. Ele ne vor purta prin text, de la versetul 2 până la versetul 12. Un adevăr puternic, fie ca Dumnezeu să binecuvânteze inimile noastre cu lucrurile pe care le vom învăța. Să ne plecăm în rugăciune.

Este atât de bine să fim împreună în această seară, Doamne, suntem atât de binecuvântați să cântăm imnuri ale credinței și să ne bucurăm în Cristos Isus, să fim alături de cei care Îl iubesc pe Domnul, Îi iubesc Cuvântul și Îi iubesc poporul. Este atât de bine, Doamne, să ne bucurăm, să avem o inimă veselă; și este bine, ba chiar cel mai bine dintre toate, să fim în părtășie cu Tine și cu prețiosul Tău Cuvânt și să înțelegem dezvăluirea adevărului.

O, Doamne Dumnezeule, ne dorim ca această biserică să fie liberă de păcat și ne dorim, de asemenea, să fie liberă de conflictele care pot apărea între cei slabi și cei tari în credință. Și știm că totul începe atunci când învățăm să ne primim unii pe alții, în special când cei tari sunt dispuși, chiar și având o înțelegere deplină a libertății lor, să-i îmbrățișeze cu dragoste pe cei slabi. Nu pentru a se certa cu ei, nu pentru a le schimba opiniile sau a le judeca concepțiile, ci pur și simplu pentru a-i zidi, a-i iubi și a-i sprijini până când vor ajunge să înțeleagă pe deplin libertatea pe care o au în Cristos.

Doamne, ajută-ne să ne apropiem unii de alții, nu numai de dragul curăției, ci și pentru a-i întări pe cei slabi, astfel încât ei să ajungă la deplina libertate în Cristos. Îți binecuvântăm numele pentru învățătura pe care o primim de la Tine în această privință. Și așteptăm cu nerăbdare ceea ce ne pregătești pentru zilele ce vor urma, Doamne, pe măsură ce parcurgem acest text măreț.

Toate acestea te rugăm de dragul Domnului Isus Cristos, amin.