În seara aceasta, să ne deschidem Bibliile la capitolul 13 din Romani. Romani, capitolul 13. Sunt încurajat că ați venit cu toții în această seară, în ciuda subiectului. Vom vorbi despre învățătura biblică privitoare la achitarea taxelor. Acesta este punctul la care am ajuns în studierea noastră neîntreruptă a acestei mărețe Epistole către Romani. În Romani, capitolul 13, vom privi la versetele 6 și 7. Așadar, permiteți-mi să vi le citesc ca un cadru la acest mesaj. „Tot pentru aceasta să plătiți și birurile. Căci dregătorii sunt niște slujitori ai lui Dumnezeu, făcând necurmat tocmai slujba aceasta. Dați-le tuturor ce sunteți datori să dați: cui datorați birul, dați-i birul; cui datorați vama, dați-i vama; cui datorați frica, dați-i frica; cui datorați cinstea, dați-i cinstea.”

Se pare că este o realitate elementară a comportamentului uman faptul că nimănui nu-i place să plătească taxe. Oamenilor săraci nu le place să plătească taxe, pentru că, având puțin din capul locului, și apoi trebuind să plătească și impozite, le rămâne și mai puțin. Iar oamenilor bogați nu le place să achite taxe, deoarece, cu cât au mai mult, cu atât trebuie să plătească mai mult și, cu atât mai mare este partea pe care guvernul le-o ia prin impozitare. Așadar, în esență, toți au o atitudine negativă față de taxe. De fapt, poate părea oarecum ridicol, dar această țară a fost întemeiată în urma unui protest față de taxare. Dacă vă amintiți istoria Americii, veți recunoaște acest lucru. Ne-am născut dintr-o… dintr-o revoluție declanșată de problema taxării fără reprezentare.

Dar, în ciuda dorinței noastre de a scăpa de taxare, desigur, suntem împovărați de ea din necesitate. Iar problema taxelor ne stă înainte în permanență. Nu doar pe 15 aprilie, anual, ci în permanență. De fiecare dată când cumpărați benzină, plătiți un impozit. De fiecare dată când cumpărați o haină sau orice alt produs dintr-un magazin, de fiecare dată când cumpărați o mașină, de fiecare dată când cumpărați o proprietate, taxarea este o realitate constantă de care avem parte în societatea noastră. Practic, în fiecare zi a vieții noastre cheltuim bani, din care o parte sunt taxe.

Și, desigur, guvernul pune la dispoziție moduri de exceptare de la plata unor impozite. Și ar trebui să ne folosim de fiecare dintre aceste mijloace legitime. Atunci când guvernul oferă deduceri și ne pune la dispoziție modalități de scutire de la plata anumitor impozite, ar trebui să fim administratori buni ai tuturor bunurilor pe care le avem și să profităm de aceste posibilități. Există însă și modalități nedrepte și ilegale de a evita plata taxelor. Aceasta nu este o isprăvnicie bună. Este un păcat, și trebuie să ne asigurăm că știm diferența dintre ele și că acționăm corespunzător.

Presupun că, dacă stai să te gândești, este evident, cel puțin pentru mine, că în țara noastră se comit mai multe infracțiuni ce vizează taxele, decât orice alt domeniu. De fapt, guvernul angajează mii și mii de oameni a căror unică slujbă este să încerce să-i prindă pe cetățenii care comit fraude la plata taxelor și impozitelor.

Spre a mă documenta despre situația reală, în această săptămână am sunat la fisc ca să pun câteva întrebări care mă frământau. Am aflat că diferența estimată între ceea ce se plătește și ceea ce ar trebui plătit ca taxe este de 93 de miliarde de dolari. Cu atât este păgubit guvernul american de cetățenii care înșală la plata impozitului pe venit: aproximativ 93 de miliarde de dolari.

Douăzeci de procente din cei intervievați de fisc au recunoscut că fraudează, iar 40% dintre cei intervievați spun că sunt convinși că toți înșală la taxe. Așadar, trăim într-o societate căreia nu-i place să plătească taxe și care, sincer vorbind, face tot ce poate pentru a le evita, deopotrivă pe căi legale și ilegale. Care ar trebui să fie poziția unui creștin? Care ar trebui să fie rolul unui creștin? Care ar trebui să fie atitudinea unui creștin față de această chestiune a achitării taxelor? Mai ales dacă dezaprobăm felul în care guvernul folosește banii din taxele noastre și mai ales dacă dezaprobăm politicile sale sau le considerăm nedrepte. Și mai ales dacă ne gândim că există multe lucruri pe care guvernul nostru le face și pe care eu, personal, nu vreau să le susțin. Iar dacă le dau banii mei, le permit să-i ia și să-i folosească în moduri pe care le dezaprob.

Mai apoi, am putea chiar spune că actualul sistem de taxare este nedrept, că actuala structură fiscală, care este un fel de sistem progresiv de impozitare bazat pe venit, ar trebui înlocuit cu o cotă unică pe care să o plătească fiecare, indiferent cât a câștigat. Dacă credem că acest sistem progresiv de impozitare are ca efect final împovărarea săracilor și descurajarea inițiativei celor puțin mai întreprinzători, oare nu ar trebui să avem dreptul să nu plătim și, astfel, să protestăm față de sistemul pe care-l dezaprobăm?

Ei bine, în pofida tuturor acestor critici și a lucrurilor care ne-ar putea neliniști în privința achitării taxelor, Biblia vorbește explicit. Și ceea ce, în esență, spune, fără echivoc, în cele două versete pe care le-am citit, este să-ți plătești taxele. Ea nu stabilește nicio condiție. Nu spune: dacă ești de acord cu ce se întâmplă. Nu spune: dacă autoritățile folosesc banii pentru ceea ce ai dori să-i folosească. Ea spune doar să-ți achiți taxele. Și dacă noi am putea găsi motive de critică în prezent care să ne determine să nu ne plătim birurile, la fel puteau și cei din vremea lui Pavel. De fapt, guvernul lor era, în multe privințe, mai rău decât al nostru. De exemplu, guvernul roman din vremea lui Pavel îl considera pe cezar un zeu. Ei chiar îl divinizau pe împărat. Prin urmare, plătirea dărilor era un act de venerare a împăratului. Deci era o formă de idolatrie, cel puțin într-un anumit sens.

Mai mult, guvernul roman administra un stat de asistență socială și era împovărat de milioane de nevoiași care nu aduceau nicio contribuție economică societății lor. Guvernul susținea sclavia, care, în multe cazuri, era foarte abuzivă. Folosea fondurile pentru a promova religia păgână, ritualurile și închinarea păgână. Mai mult, dacă privim din perspectiva vremii lui Cristos, în timpul lui Cristos în țara lui Israel, plătirea birurilor însemna să-i dai banii tăi unui exploatator angajat de autoritățile romane ca să strângă taxele. Dar, pentru a-și rândui lucrurile cât mai bine pentru sine, percepea taxe exorbitante, cu mult peste ce se datora Romei, și se îmbogățea din aceste încasări.

Așadar, fie că le plăteai taxe romanilor din afara Israelului, fie sistemului roman de impozitare din Israel, fără îndoială că te puteai plânge de nedreptatea acestuia, de folosirea banilor tăi pentru a umple buzunarele unor jefuitori, de utilizarea banilor pentru răspândirea religiilor păgâne, de susținerea unui stat de asistență socială, de susținerea sclaviei și cine știe de ce alte atrocități. Dar aceasta n-a fost niciodată miza. Nu a fost miza în vremea Domnului. Nu a fost miza nici în vremea lui Pavel și nu este nici astăzi. Vorbim despre o afirmație simplă din Scriptură, care zice: Plătiți-vă birurile! Și vrem să o analizăm cu atenție și să aflăm care este responsabilitatea creștinului în această privință și care este motivul.

Privind la versetele care ne stau înainte – sunt doar două – ele au legătură, de fapt, cu cele cinci versete anterioare, așa că ne vom referi și la acestea, vreau să observați trei lucruri: principiul, scopul și apoi detaliile din versetul 7. Este o schiță foarte simplă, deoarece pasajul este foarte scurt și clar. Principiul apare la începutul versetului 6. Spune astfel: „Tot pentru aceasta…”, iar apoi urmează: „să plătiți și birurile.” „Bir” este cuvântul folosit. Termenul este phoros. În esență, se referă la o taxă impusă persoanelor individuale. Nu este ceva specific; nu ni se spune ce fel de taxă. Referirea este la o taxare individuală, o taxă personală. Deci textul le este adresat indivizilor. Observați totodată cuvântul „și”. Acesta ne amintește de cele două obligații ale unui creștin față de guvern. Prima obligație apare în versetul 1: „Oricine să fie supus stăpânirilor” sau dregătoriilor înalte.

Acum spune: „Să plătiți și birurile.” Am afirmat de-a lungul timpului că acestea sunt cele două responsabilități fundamentale ale creștinului în societatea omenească: să se supună autorităților și să plătească dările. Sunt câteva cuvinte folosite în Noul Testament pentru „biruri”. Unele apar în versetul 7. Altul nu se găsește în acest text, ci în Evanghelia după Matei, și este cuvântul censos, de la care avem „recensământ”. Era, de fapt, o taxă pe cap de locuitor. Fiecare persoană numărată plătea un bir pe cap de locuitor. Acest cuvânt specific – phoros – pare a desemna o taxă personală pe venit, legată de pământ și de bunuri: cât teren aveai, câte proprietăți aveai, câte vite aveai, cât de productivă îți era recolta, și așa mai departe. Așadar, pare să corespundă cu perspectiva unui impozit personal pe venit. Și observați că este o poruncă fără nicio calificare. Este foarte simplă și foarte precisă: „Plătiți-vă birurile.”

Acum, doar succint, vreau să dezvolt biblic această temă și să vă reamintesc unele lucruri pe care le-am studiat în trecut, precum și poate unele noi, ca să aveți o imagine de ansamblu. Impozitarea nu este o idee nouă din Romani 13. Este un adevăr biblic foarte, foarte vechi. Întorcându-ne până în Geneza, găsim sisteme de taxare personală aplicate indivizilor dintr-un popor. Taxarea este o temă importantă. Permiteți-mi să vă reamintesc câteva lucruri despre aceasta din perspectivă biblică. În toate perioadele istoriei biblice, întâlnim ideea de taxare. Și uneori era ceva apăsător. Nu încape îndoială.

De exemplu, în Neemia, capitolul 5, versetul 4, citim următoarele, poporul spune: „Am împrumutat argint punând zălog ogoarele și viile noastre pentru birul împăratului.” Cu alte cuvinte, oamenii se plâng că taxele impuse sunt atât de împovărătoare încât trebuie să-și ipotecheze bunurile pentru a le putea plăti. Așadar, au fost, fără îndoială, perioade în care sistemul de taxare era opresiv.

Mai mult, uneori, perceperea de taxe era un act de lăcomie, și nimic mai mult. În Ezra, capitolul 4, versetul 13, se spune: „Să știe dar împăratul că, dacă se va zidi cetatea aceasta și i se vor ridica zidurile, nu vor mai plăti nici bir, nici dare, nici drept de trecere, și visteria împărătească va suferi din pricina aceasta.” Cu alte cuvinte, cei care nu doreau ca Israelul să-și reconstruiască țara i-au spus, în esență, împăratului străin care stăpânea peste ei: „Dacă le îngădui să facă aceasta, se vor întări, își vor dezvolta propria națiune și vor înceta să-ți mai plătească taxele, iar veniturile îți vor fi afectate.” Și este implicat că suma care le era pretinsă era un act de lăcomie al celor care o solicitau. Și este adevărat. Uneori, sistemul de impozitare nu este decât expresia lăcomiei, având scopul de a îmbogăți un individ, nu de a răspunde unor nevoi naționale.

Mai mult, găsim în Scriptură că, uneori, sistemele de taxare erau un prilej semnificativ de învrăjbire. Atunci când erau abuzive, opresive și expresii ale lăcomiei, ele cauzau dezbinare. De exemplu, vă amintiți că, în 1 Împărați 12, chiar când Israelul s-a divizat între Regatul de Nord și de Sud, Scriptura menționează în 1 Împărați 12:3-4 următoarele: „Tatăl tău ne-a îngreunat jugul; acum, tu ușurează această aspră robie și jugul greu pe care l-a pus peste noi tatăl tău, și îți vom sluji.” Poporul i-a spus lui Roboam: „Tatăl tău, Solomon, ne-a suprataxat, iar dacă tu nu reduci dările, nu-ți vom sluji.” A refuzat, iar împărăția s-a divizat.

Așadar, existența unui sistem de impozitare nedrept, nerealist sau chiar contestarea acestuia poate cauza multă dezbinare. Mai mult, uneori, în Scriptură, aflăm că sistemele de taxare erau gândite ca mijloace de intimidare. În 2 Împărați 23:35 se spune: „Ioiachim i-a dat lui Faraon argintul și aurul, dar a trebuit să pună bir asupra țării ca să scoată argintul acesta cerut de Faraon.” A fost strict o formă de intimidare. Faraon îl subjuga pe Ioiachim, iar acesta a pus biruri pe popor pentru a-i plăti taxă de protecție lui Faraon. Seamănă cu mafia, care vine pe strada ta, și-ți cere taxă de protecție. Nu era altceva decât o formă de intimidare.

De aceea se spune că „Ioiachim a hotărât partea fiecăruia și a cerut de la poporul țării argintul și aurul pe care trebuia să i-l dea faraonului Neco”, pentru a rămâne în relații bune cu acesta. Așadar, recunoaștem că, până și în Biblie, până și în relatările Scripturii, au fost vremuri când taxarea era opresivă, izvora din lăcomie, stârnea învrăjbire și reprezenta o formă de intimidare. Totuși – și Biblia recunoaște toate aceste posibilități, căci tocmai v-am citit pasaje în care ele sunt consemnate în istorie, în Scriptură – în ciuda tuturor acestora, porunca este dată fără nicio calificare. Nu spune: „Dacă nu sunt opresive”, „dacă nu sunt dezbinătoare”, „dacă nu sunt intimidante”, și așa mai departe. Textul spune atât: „Plătiți-vă birurile.” Dumnezeu știe că vor exista perioade când taxele vor fi nedrepte și când acestea nu vor merge în direcția în care ați vrea să meargă banii pe care-i dați. Însă porunca rămâne valabilă.

Învățătura biblică despre subiectul taxelor începe încă din capitolul 41 din Geneza. Să ne oprim puțin asupra acestui pasaj și să ne croim drum, nădăjduiesc, pe un teren familiar. Sunt destul de sigur că vom încheia acest subiect duminica viitoare, nu în această seară, chiar dacă este vorba doar despre două versete, căci vrem să acoperim subiectul.

În Geneza capitolul 41, versetul 34, aflăm despre introducerea primului impozit național de bază asupra venitului, asupra proprietății și asupra resurselor personale. Îngăduiți-mi să vă prezint contextul. Faraon a avut un vis. A visat șapte vaci slabe și apoi șapte vaci grase. Iar în visul său, cele șapte vaci slabe au făcut ce anume? Le-au mâncat pe cele șapte vaci grase. Apoi, a visat că erau șapte spice slabe de grâu, care au înghițit șapte spice frumoase. Faraon nu a fost în stare să-și tâlcuiască visul. Dar era cineva care putea să o facă. Numele lui era Iosif. Iosif fusese vândut ca rob în Egipt de frații săi, iar Domnul a rânduit toate acestea pentru ca el să fie în locul potrivit, la momentul potrivit. Se știa că Iosif era un tălmăcitor de vise, așa că a tâlcuit visul lui Faraon. În final, în urma interpretării visului, a ajuns prim-ministru al Egiptului, adică exact acolo unde a vrut Dumnezeu să fie ca să-și poată ajuta frații și poporul, în derularea istoriei.

Dar Iosif a explicat visul spunând că devorarea de către cele șapte vaci slabe a celor grase și de către cele șapte spice slabe a celor frumoase arăta că aveau să fie, mai întâi, șapte ani de belșug, urmați de alți șapte de foamete. Ideea aceasta începe să fie explicată în versetul 29. Ați vrea să ne uităm la aceasta pentru o clipă? „Iată, vor fi șapte ani de mare belșug în toată țara Egiptului. După ei, vor veni șapte ani de foamete.” Iată însemnătatea visului.

Ca să rezistăm unei astfel de situații, ce să facem? Cum să ne pregătim pentru cei șapte ani de foamete? În versetul 34 este prezentat planul: „Faraon să pună prefecți în țară, ca să ridice o cincime din roadele Egiptului în timpul celor șapte ani de belșug.” Douăzeci de procente din grâul fiecăruia, din producția agricolă a fiecăruia, din câștigul fiecărui agricultor era colectat printr-un sistem de impozitare personală și depozitate pentru a fi întrebuințate în cei șapte ani de foamete. Iată inițierea primului sistem național de taxare personală dintr-un popor.

Vreau să țineți cont că vorbim de o națiune păgână. Nu este vorba despre Israel. Este vorba despre Egipt. Egiptul nu I Se închina lui Dumnezeu. Era o națiune păgână. Cu toate acestea, a fost o rânduială pe care slujitorul ales al lui Dumnezeu, Iosif, i-a prezentat-o lui Faraon. Mai jos, în versetul 53, se spune: „Cei șapte ani de belșug care au fost în țara Egiptului au trecut și au început să vină cei șapte ani de foamete, așa cum vestise Iosif. În toate țările era foamete, dar în toată țara Egiptului era” – ce? – „pâine.” De ce? Pentru că o strânseseră. Erau pregătiți pentru aceasta. „Când a flămânzit, în sfârșit, toată țara Egiptului, poporul a strigat la Faraon să-i dea pâine. Faraon le-a spus tuturor egiptenilor: 'Duceți-vă la Iosif și faceți ce vă va spune el!' Foametea bântuia în toată țara. Iosif a deschis toate locurile cu provizii și le-a vândut grâu egiptenilor. Foametea creștea din ce în ce mai mult în țara Egiptului.” Când foametea a împovărat mai tare țara, ei aveau tot ceea ce le trebuia, iar guvernul a obținut, sincer vorbind, un profit enorm deoarece avea resursele necesare pe care să le vândă înapoi poporului.

Iar versetul 57 spune: „Și din toate țările venea lumea în Egipt ca să cumpere grâu de la Iosif, căci în toate țările era foamete mare.” Așadar, aici avem întocmirea unui sistem de taxare a veniturilor.

Priviți pentru o clipă în capitolul 47 din Geneza, unde găsiți o dezvoltare suplimentară a acestui subiect, cu începere de la versetul 13: „Nu mai era pâine în toată țara, căci foametea era foarte mare; țara Egiptului și țara Canaanului tânjeau din pricina foametei. Iosif a strâns tot argintul care se găsea în țara Egiptului și în țara Canaanului în schimbul grâului pe care-l cumpărau oamenii și astfel a făcut ca tot argintul acesta să intre în casa lui Faraon.” Se continuă descrierea până la versetul 26. Și iată ce vreau să observați: „Iosif a făcut din aceasta o lege care a rămas în picioare până în ziua de azi.” Aici a devenit o lege permanentă: „A cincea parte din venitul pământurilor Egiptului este al lui Faraon; numai pământurile preoților nu sunt ale lui Faraon.” Personalul religios era scutit de această taxă. Toți ceilalți plăteau un bir de 20%. Aceasta a devenit legea Egiptului.

Poate că acum spuneți: „Cum știi că Dumnezeu a instituit acest sistem?” Știu pentru că slujitorul lui Dumnezeu, Iosif, a fost cel care l-a instituit. Iar Dumnezeu a stabilit un model pentru guvernele viitoare, prin care ele să poată lua resurse de la popoarele lor și să le redistribuie oamenilor la vreme de nevoie. Astfel, guvernarea a fost cu adevărat instituită de Dumnezeu și își are începuturile încă din primele capitole ale cărții Geneza, incluzând conceptul de taxare.

Oare când Dumnezeu a întemeiat națiunea Israel, a avut aceasta un sistem de taxare? Absolut. Dacă deschidem în Leviticul, capitolul 27, vom descoperi inițierea sistemului de taxare în țara lui Israel. Acesta a devenit o parte esențială a vieții lor. Cred că putem începe cu versetul 30, deși discuția începe din versetul 26. Se spune astfel: „Orice zeciuială…” Zeciuiala este a zecea parte. Este un cuvânt care înseamnă pur și simplu o zecime. Nici măcar nu este un termen religios; este unul matematic, iar „Orice zeciuială din pământ, fie din roadele pământului, fie din rodul pomilor, este a Domnului; este un lucru închinat Domnului.” Adică pus deoparte pentru El. „Dacă vrea cineva să răscumpere ceva din zeciuiala lui, să mai adauge o cincime.”

Cu alte cuvinte, dacă spuneai, „Eu nu vreau să dau grâul; aș prefera să dau în schimb bani”, trebuia să adaugi încă o cincime, deoarece se dorea bunul propriu-zis. La fel în ce privește „orice zeciuială din cirezi și din turme”, și așa mai departe. Și textul continuă descriind toate aceste rânduieli. Ei trebuiau să dăruiască o zecime din tot în fiecare an. Aceasta se numea „zeciuiala Domnului”, pe baza versetului 30: „Este a Domnului; este un lucru închinat Domnului.”

Uneori este numită chiar „zeciuiala leviților”, deoarece această zecime le era dată leviților. Știm aceasta din Numeri, capitolul 18, unde subiectul este dezvoltat. Și ni se spune în Numeri 18:21 și 24 că această zeciuială le era dată leviților. Dar cine erau leviții? Levi era una dintre cele douăsprezece seminții, nu-i așa? Iar atunci când țara a fost împărțită între semințiile lui Israel, leviții nu au primit niciun teren, deoarece nu trebuiau să fie agricultori. Ei trebuiau să fie preoți și să se ocupe de chestiunile privitoare la închinare. Astfel, ei nu se întrețineau singuri. Ci, fiind preoți, erau susținuți de popor. Tocmai aceasta fusese menirea sistemului de taxare din Egipt, națiunea păgână, unde preoții nu plăteau taxe.

Așadar, aici, în țara lui Israel, toți plăteau taxe, iar acestea mergeau la leviți. De ce? Pentru că ei erau preoții, iar preoții erau conducătorii, judecătorii și liderii propriu-ziși ai poporului. Nu-i așa că astfel stau lucrurile și în vremea lui Cristos? Cine conducea poporul? Preoții de seamă, nu-i așa? Ei erau cei aflați la conducere. Și acest lucru are rădăcini vechi, chiar din vremea Pentateuhului, din timpul lui Moise. Preoții erau responsabili de exercitarea conducerii. Ei erau judecătorii. Ei erau dregătorii. Ei erau conducătorii. Ei luau deciziile cu privire la popor.

Și astfel, în teocrație, ei trebuiau susținuți prin a zecea parte dată anual, cunoscută și ca zeciuiala Domnului. Reținerea acesteia echivala cu săvârșirea unui păcat grav. În capitolul 3 din Maleahi, profetul condamnă poporul lui Israel pentru că nu făcuse acest lucru. El spune în Maleahi 3:8: „Se cade să-L înșele un om pe Dumnezeu cum Mă înșelați voi? Dar voi întrebați: 'Cu ce Te-am înșelat? ' Cu zeciuielile și darurile de mâncare. Sunteți blestemați câtă vreme căutați să Mă înșelați, tot poporul în întregime.” Iată că aveau aceeași problemă pe care o au oamenii astăzi. Nici ei nu-și plăteau taxele. Nu cred că aveau un deficit fiscal de 93 de miliarde de dolari, dar tot aveau unul foarte mare. Și astfel, Dumnezeu le spune în versetul 10: „Aduceți însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în Casa Mea.” Termenul se referă la trezorerie; nu la biserică, ci la trezorerie. „Ca să fie hrană în Casa Mea.” El le cere să aducă zeciuiala Domnului sau zeciuiala leviților. „Și vă promit că voi deschide cerul și voi turna peste voi o binecuvântare atât de mare încât nici nu veți avea unde să o puneți.”

Așadar, Dumnezeu spune: „M-ați înșelat și, pentru că M-ați înșelat, v-ați lipsit singuri de binecuvântare.” Aceasta era o formă de impozitare. Când te gândești la o zeciuială din Vechiul Testament, ține minte că nu avea nimic de-a face cu o dărnicie benevolă. Nu avea nimic de-a face cu a dărui, din generozitatea inimii lui, un dar lui Dumnezeu. Era o chestiune de impozitare: 10%.

Acum, să deschidem în Deuteronomul, capitolul 12, și vreau să vă arăt ceva în cele ce urmează. Deuteronomul, capitolul 12. Domnul dă aici câteva legi și spune, în versetul 10: „Dar veți trece Iordanul și veți locui în țara pe care v-o va da în stăpânire Domnul, Dumnezeul vostru. El vă va da odihnă, după ce vă va izbăvi de toți vrăjmașii voștri care vă înconjoară, și veți locui fără frică. Atunci va fi un loc pe care-l va alege Domnul, Dumnezeul vostru, ca să facă să locuiască Numele Lui acolo.” Acesta avea să fie, desigur, Templul, sanctuarul. Acolo să aduceți tot ce vă poruncesc: arderile-de-tot, jertfele, zeciuielile, cele dintâi roade și darurile alese pe care I le veți face Domnului pentru împlinirea juruințelor voastre.”

Acum să trecem la versetul 17: „Nu vei putea să mănânci în cetățile tale zeciuiala din grâul tău, din mustul tău și din untdelemnul tău, nici întâii născuți din cirezile și turmele tale, nici vreunul din darurile aduse de tine pentru împlinirea unei juruințe, nici darurile tale de bunăvoie, nici cele dintâi roade ale tale (Aceasta este în plus față de zeciuielile pe care le aduceți). Ci pe acestea să le mănânci înaintea Domnului, Dumnezeului tău, în locul pe care-l va alege Domnul, Dumnezeul tău, tu, fiul tău și fiica ta, robul și roaba ta și levitul care va fi în cetățile tale, și să te bucuri înaintea Domnului, Dumnezeului tău, de toate bunurile pe care le vei avea.”

Ce este aceasta? Este ceea ce este cunoscut drept zeciuiala pentru sărbători. Iată încă o taxă anuală de 10%. Din ce? Din grâu, vin, untdelemn, întâii născuți din cirezi și turme și din orice alt lucru care intra în această categorie largă; dădeai încă o zecime. Pentru ce era aceasta? O duceai… zice textul că o duceai la Ierusalim. O duceai în locul rânduit, în cetatea Ierusalimului, pentru a fi mâncată de familia ta și de leviți. Era o masă comună națională. Periodic, în timpul anului, aveau aceste sărbători și praznice mari. Și trebuiau să ducă o zecime din tot ce aveau pentru aceste sărbători importante. Menirea lor era susținerea închinării naționale, perpetuarea religiei și a comunității poporului, promovarea unității naționale și cultivarea vieții sociale și culturale a poporului evreu, un element esențial al unității naționale și al bogăției vieții.

Așadar, prima zeciuială pe care o plătea un evreu ca taxă mergea pentru susținerea conducerii naționale, pentru plata salariilor, dacă vreți, și pentru asigurarea hranei și a resursele necesare celor care conduceau poporul. A doua zeciuială era destinată dezvoltării culturii și vieții naționale – aidoma impozitelor noastre. O parte contribuie la salariile celor din funcții oficiale. Alte părți sunt pentru menținerea vieții noastre naționale. Toate lucrurile de care ne bucurăm ca națiune sunt asigurate prin banii din taxe.

Apoi vreau să vă uitați în capitolul 14 din Deuteronomul, la versetul 28. Acolo spune: „După trei ani.” „După trei ani să scoți toată zeciuiala din venitul tău din anul al treilea și s-o pui în cetățile tale” – în cetățile tale. „Atunci să vină levitul, care n-are nici parte, nici moștenire cu tine” – pentru că nu deține niciun teren, nici vreo altă resursă, „străinul” sau veneticul și cel lipsit de tată, adică „orfanul”, precum „și văduva care vor fi în cetățile tale și să mănânce și să se sature, pentru ca Domnul, Dumnezeul tău, să te binecuvânteze în toată lucrările pe care le vei face cu mâinile tale.”

De fiecare dată când Dumnezeu le stabilea o taxă, Dumnezeu le promitea că, dacă o plăteau, ce avea să facă El? Avea să-i binecuvânteze. Avea să-i binecuvânteze. Iată a treia taxă. Pe aceasta o plăteau la sfârșitul fiecărui – ce? Fiecărui al treilea an. Așadar, plăteau 10%, încă 10% și, să zicem, 3 1/3 (3 procente și o treime). Aproximativ 23% pe an se plătea atunci sub formă de taxe. Nu diferea prea mult de taxarea inițială din Egipt, care era tot de 20%. Foarte asemănător.

Aceste trei zeciuieli erau importante. Prima acoperea salariile celor care guvernau, conduceau, cârmuiau și judecau poporul. Prin a doua se cultiva viața națională, iar a treia asigura îngrijirea săracilor, a orfanilor și a văduvelor. Era zeciuiala pentru bunăstare socială, zeciuiala pentru bunăstare socială. Iar suma ajunge la peste 23%. Aceste trei zeciuieli se strângeau, așadar, din partea dintâi din binecuvântarea fiecăruia și apoi se împărțeau pentru a face națiunea ceea ce trebuia să fie.

Acum, aceasta nu este tot. Legea lui Dumnezeu prevedea și alte dărnicii care trebuiau făcute pentru ca cei din popor să se bucure de viața împreună, iar resursele să corespundă nevoilor. De exemplu, în Leviticul 19:9, când zice, „Când veți secera holdele țării”, se precizează – „să lași nesecerat un colț din câmpul tău și să nu strângi spicele rămase pe urma secerătorilor.” Cu alte cuvinte, când treci prin ogorul tău, nu încerca să strângi totul din toate colțurile. Și dacă ceva rămâne în urmă, omiți sau îți scapă, să nu te întorci să aduni. Să nu strângi cele rămase. „Nici să nu culegi strugurii rămași după cules în via ta și să nu strângi boabele care vor cădea din ei. Să le lași săracului și străinului. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru.”

Așadar, ei aveau cu adevărat un fel de plan de împărțire a profitului. La vremea recoltei, adunau tot ce se putea aduna în procesul normal de recoltare. Iar pentru orice rămânea în urmă, nu puteau să se întoarcă și să-l adune. Se lăsa pentru cei nevoiași. Și aceștia se puteau bucura de belșugul recoltei altcuiva, prin prevederea din Legea lui Moise. Deci, într-un sens, aceasta era încă o parte din câștigul tău pe care trebuia să i-o lași altcuiva.

Apoi, în Exod 23:10 și 11, se spune că în fiecare al șaptelea an – ce trebuia să faci cu pământul? „Să-i dai răgaz și să-l lași să se odihnească; din rodul lui să mănânce săracii poporului tău, iar ce va mai rămâne să mănânce fiarele de pe câmp.” Ați văzut vreodată un… un ogor care a fost semănat, semănat, semănat, și iarăși semănat, iar apoi, într-un an, nu mai este semănat? Ce se întâmplă pe acel ogor? Adesea, răsare oricum câte ceva, pe ici, pe colo, pretutindeni. Iar dacă un ogor era lăsat nelucrat, un sărac putea veni și, într-un colț al acelui ogor, să semene puțin din ceva pentru a supraviețui. Iar ce nu adunau săracii, mâncau animalele. Și, din nou, acesta era un alt mod de a împărți binecuvântarea resurselor cu cei mai puțin privilegiați.

Și mai exista încă o prevedere. În Exodul, capitolul 30, versetul 13, li se cerea să plătească o taxă de jumătate de siclu pentru funcționarea Templului. Erau costuri mari pentru activitățile de la Templu. Toți plăteau o jumătate de siclu. Așadar, ai o zecime; încă o zecime; tot la trei ani câte o zecime, care este a treia parte sau 3 procente și o treime; apoi ai marginile ogorului; și ai ce rămânea când ogorul nu era semănat în al șaptelea an; apoi ai taxa de jumătate de siclu pentru templu, și probabil ajungi la 23, 24%, poate chiar 25%, în funcție de cât de priceput erai în a strânge recolta. Și aceasta era ceea ce plăteai în fiecare an.

Aceasta nu era o dărnicie voluntară. Nu există absolut nicio paralelă cu dărnicia din biserică. Este vorba de taxare. Nu are legătură cu dărnicia benevolă din inimă. Nu are legătură cu ce spune în Vechiul Testament ca fiecare să dea de bunăvoie, după cum voiește sau hotărăște în inima lui. Ca atunci când au dăruit pentru Cortul întâlnirii sau pentru Templu. Nu se vorbește despre asta. Nu se vorbește despre dărnicia benevolă, spontană, jertfitoare și generoasă care ni se cere, de exemplu, în Proverbe 3, unde se spune: „Cinstește-L pe Domnul cu averile tale și cu cele dintâi roade din tot venitul tău, căci atunci grânarele îți vor fi pline de belșug, și teascurile tale vor geme de must.” Spus simplu: „Dă-i Domnului ce ai mai bun și dă-i Domnului partea cea mai aleasă din ce obții, și vei fi binecuvântat.” Aceasta este dărnicia benevolă. Aceasta înseamnă pur și simplu să fii generos și să-i dai lui Dumnezeu dincolo de aceasta.

Dar prevederea din Vechiul Testament era că israeliții trebuiau să plătească o taxă pe venit. Trebuiau să o plătească. Altminteri, conform cu Maleahi 3:8-10, Îl jefuiau pe Dumnezeu și îi aștepta judecata. Pe de altă parte, dacă o plăteau, atunci aveau să fie binecuvântați de Dumnezeu.

Dacă privim în Noul Testament, descoperim că Domnul menține același standard. Să privim în Matei 17, și vom reveni la un pasaj pe care l-am analizat cu ceva timp în urmă. Matei 17. Ne este de folos să înțelegem că Isus este în procesul de instruire a ucenicilor. Și, pe când erau în Galileea, au ajuns în orașul Capernaum, unde locuia Petru – locul acesta era foarte familiar. Însuși Domnul nostru a locuit acolo o vreme. Au ajuns în Capernaum, aflat în cel mai nordic punct al Mării Galileii, la poalele povârnișurilor dealurilor care coboară din Liban spre nord. „Când au ajuns în Capernaum, cei ce strângeau darea pentru Templu au venit la Petru și i-au zis: 'Învățătorul vostru nu plătește darea? '”

Acum, contextul este esențial. Isus îi anunțase pe ucenici că urma să moară. De fapt, tocmai le spusese aceasta. Uitați-vă în versetul 22: „Pe când stăteau în Galileea, Isus le-a zis: 'Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor. Ei Îl vor omorî, dar a treia zi va învia.' Ucenicii s-au întristat foarte mult.” El le spune pur și simplu: „Voi muri. Voi muri.” Cum avea să moară? Le-a spus deja încă din capitolul 16, versetul 21. Bătrânii, preoții cei mai de seamă și cărturarii aveau să-L omoare. Așa că ei știu deja, sau cel puțin au auzit deja, că Isus urma să fie omorât de conducătorii evrei, de autoritățile evreiești, de preoții cei mai de seamă. Vor trebui să se împace cu gândul că, așa cum a spus, El va muri de o moarte violentă, în mâinile autorităților evreiești.

Și acum, tocmai aceste autorități vin ca să ceară bani, solicitând taxa pentru Templu. Nu-I cer să susțină conducerea romană. Nu se are în vedere sistemul roman de impozitare. Este vorba despre taxa pentru Templu. Aflăm, mai târziu, că era nevoie de moneda respectivă și că a fost asigurată în chip minunat. „Învățătorul vostru nu plătește darea?” Este uimitor să te gândești la aceasta. Iată-i pe cei care strângeau bani pentru vistieria Templului, din care aveau să i se plătească lui Iuda treizeci de arginți pentru a-L trăda pe Cristos. Deci este vorba despre a-ți da banii pentru ceva pentru care, în realitate, n-ai vrea să plătești.

Iată-L pe Isus punând bani într-o vistierie din care urmau să fie scoși bani pentru propria Sa execuție, pentru propria Sa trădare, care avea să ducă la moartea Sa. Mai mult, Isus luase deja, o dată în viața Sa, un bici și curățase întregul Templu, arătându-le tuturor ce părere avea despre acesta. Mai mult, înainte să moară, avea să facă din nou acest lucru și avea să prezică devastarea și distrugerea Templului, numindu-l o peșteră de tâlhari, nu o casă de rugăciune.

Așadar, iată că un preot evreu sau cineva de seamă, care acționează la porunca dregătorilor Templului, vine și spune: „Avem nevoie de banii Tăi pentru susținerea Templului nostru”; era Templul pe care Cristos îl curățise și îl blestemase și care, în final, avea să fie distrus. Din vistieria acelui Templu avea să fie plătit trădătorul — care avea să fie răspunsul Lui?

Fiecare bărbat evreu avea datoria, după cum am spus, să plătească anual o taxă de o jumătate de siclu. Se numea taxa drahmei duble. Consta în două drahme grecești sau era aproximativ plata pentru două zile lucrătoare. Taxa putea fi impusă de autorități. Aveau puterea să o pretindă. Iar dacă cineva nu o plătea, aveau puterea să ia din bunurile lui echivalentul sumei. Moneda solicitată nu era în circulație pe atunci, spun istoricii, așa că se obișnuia ca doi oameni să meargă împreună. Taxa era percepută doar de la bărbați, astfel că doi bărbați mergeau împreună și plăteau o singură monedă pentru amândoi. Aceasta se făcea înainte de Paște, spre acoperirea nevoilor speciale legate de pregătirea Templului pentru perioada Paștelui.

Mă fascinează întrucâtva că, inclusiv după anul 70 d.Cr., când Titus a venit și a distrus Templul, ștergându-l de pe fața pământului, a considerat taxa atât de bună încât i-a obligat pe evrei să o plătească în continuare, în beneficiul Templului lui Jupiter Capitolinus, potrivit lui Iosif Flavius. Deci li s-a cerut să achite darea chiar și după distrugerea Templului lor.

Așadar, colectorii taxei pentru Templu vin la Petru și-l întreabă dacă Isus a plătit drahma. „Învățătorul vostru nu plătește darea?” Acum, ai putea crede că Petru s-ar fi arătat oarecum nesigur și le-ar fi ținut un discurs despre motivul pentru care Isus nu dă bani pentru ceva în care nu crede. Dar nu procedează astfel. În versetul 25, se spune că Petru a zis ceva – ce a spus? „Ba da”, fără să ezite: „Ba da, Isus Și-a plătit taxele.” Aceasta ar trebui să pună capăt… disputei, dacă chiar există vreuna.

Isus Și-a plătit taxele. „Și când a intrat în casă, Isus i-a luat-o înainte și i-a zis: 'Ce crezi, Simone? '” I-a citit gândurile, și Petru nici măcar nu-I spusese ce se întâmplase. El tocmai fusese abordat pe stradă de colectorul de taxe, intră în casă, iar Domnul îi spune: „Ce crezi, Simone? Împărații pământului de la cine iau dări sau biruri? De la fiii lor sau de la străini?” Așadar, îi citește gândurile lui Petru. Petru își spune sieși: „Domnul… Își plătește taxele, dar de ce? De ce face asta?” Astfel, Cristos îi spune: „Acum, Petru, gândește-te: de la cine iau dări sau biruri împărații pământului? De la fiii lor sau de la străini?” Răspunsul este evident. Împărații din acea perioadă a istoriei, și sunt sigur că și din alte locuri și din alte vremuri, percepeau taxe de la toți, mai puțin de la membrii propriei familii. Care ar fi rostul să perceapă taxe de la propria familie? Aceasta ar însemna să se taxeze pe ei înșiși, pentru a-și pune banii înapoi în propriul cont bancar. Este ilogic. „Petru I-a răspuns: 'De la străini '”, versetul 26, „de la străini.” „Și Isus i-a zis: 'Așadar, fiii sunt (cum?) scutiți '”; nu sunt taxați.

Acum, ilustrația este perfectă deoarece problema este taxa pentru Templu, iar Templul trebuia să fie Casa lui Dumnezeu, iar Isus era Fiul lui Dumnezeu; deci Dumnezeu nu avea să-L taxeze pe Isus. Dumnezeu nu avea să-l taxeze nici pe vreunul dintre propriii Săi copii. De aceea, prieteni dragi, nu există nicio limită, nu există nicio sumă fixă pentru a fi dăruită în biserică. Dumnezeu nu-Și taxează propria Sa familie. Înțelegi aceasta? Noi dăruim potrivit cu ce avem pe inimă să dăruim.

Așadar, Isus spune, în adevăratul sens al cuvântului, că noi, ca fii ai lui Dumnezeu, suntem liberi. Suntem în familia Lui, așa că, de fapt, nu ar trebui să plătim această taxă. „Dar, ca să nu-i (ce?) facem să păcătuiască, o vom plăti.” Și apoi îi spune: „Petru, du-te la mare, aruncă undița și trage afară peștele care va veni întâi! Deschide-i gura, și vei găsi în ea un ban, pe care ia-l și dă-li-l lor pentru Mine și pentru tine!”

Vreau să spun că asta… asta nu este corect. Asta e… Vreau să spun că nici noi nu ne-am supăra dacă am putea scoate banii din gura unui pește, bănuiesc. Dar ceea ce demonstrează Domnul aici este următorul lucru: „Ascultă, nu sunt obligat să plătesc această taxă. Tatăl Meu nu M-ar taxa pe Mine și nici nu i-ar taxa pe vreunul dintre propriii Săi copii. Dar o fac pentru a nu-i ofensa. O fac pentru a nu-i ofensa.” Gândește-te la aceasta: Domnul Își dădea efectiv banii de taxe către o religie apostată care, în final, avea să-L execute, către un loc unde se desfășurau servicii publice care erau o batjocură la adresa lui Dumnezeu, către un loc care era o peșteră de tâlhari. Dar, pentru că taxarea a fost rânduită de Dumnezeu, și Isus nu avea de gând să înceapă o revoltă împotriva taxelor, nici să-i ofenseze pe toți și să deturneze atenția de la dimensiunea spirituală către altceva, El le-a plătit. Înțelegi asta?

Vreau să spun că ar fi cumplit pentru creștini să ajungă vreodată să declanșeze un soi de revoltă împotriva taxării și să-și îndrepte întreaga atenție spre așa ceva, nu spre ceea ce ar trebui să fie cu adevărat punctul focal, și anume latura spirituală. Iar Isus spune: „Plătește darea, ca să nu-i facem să păcătuiască, și astfel întotdeauna va fi clar scopul Nostru, preocuparea Noastră, mesajul Nostru.”

Îmi place… că El a achitat taxa pentru Templu atunci când era corect să o achite și că a luat un bici și a curățat Templul atunci când era corect să facă aceasta. Iar faptul că plătim dările nu înseamnă că nu avem dreptul să vorbim cu o indignare sfântă împotriva folosirii greșite a taxelor. Dar le plătim, iar apoi spunem ce trebuie spus, la locul potrivit și la timpul potrivit, atunci când problema este una morală și spirituală.

Acum, uitați-vă în Matei 22, versetul 15. Matei 22, versetul 15. Vom privi la acest pasaj în această seară. Aici vin fariseii. Vă amintiți că este ziua de miercuri, din săptămâna Patimilor. Isus este în Templu, iar aceștia Îl înfruntă. Se iscă tot felul de întrebări și, astfel, încearcă să-L prindă cu vorbă. Vor să găsească o modalitate de a-L încolți. „I-au trimis la El pe ucenicii lor împreună cu irodienii.” Fariseii și irodienii se urau cu înverșunare. Fariseii erau împotriva lui Irod. Irod era un rege vasal. Nici măcar nu era evreu. Romanii îi acordaseră dreptul de a domni. Irodienii erau cei care aparțineau partidei irozilor. Îi voiau la putere. Prin urmare, erau cei care susțineau autoritatea romană. Erau cei care încercau să intre în grațiile romanilor. Nu erau deloc anti-romani. Erau pro-romani, pentru că favorizau menținerea monarhiei irodiene. Și, prin urmare, trebuiau să dovedească o supunere minuțioasă față de romani. Iar pentru că erau atât de pro-romani pentru propriul lor câștig politic, erau tocmai dușmanii de moarte ai fariseilor, care erau niște anti-romani înverșunați. Și, deși fariseii și irodienii aveau poziții politice extrem de îndepărtate, s-au unit într-o singură privință: ambele grupări voiau înlăturarea lui Isus. Erau în dușmănie, dar s-au aliat în mod neobișnuit pentru a-L elimina pe Isus.

Aici, planul era să-i implice pe irodieni în această chestiune, deoarece, dacă ar fi putut să-L facă pe Isus să afirme că protesta împotriva taxării, că nu-Și plătea taxele, că nu credea că autoritatea Romei ar trebui recunoscută, dacă ar fi putut scoate asemenea cuvinte din gura Lui, atunci irodienii i-ar fi anunțat degrabă pe romani. Dacă fariseii ar fi mers la romani cu un astfel de raport, romanii ar fi crezut că era o înșelătorie, căci fariseii nu le-ar fi spus reprezentanților Romei ceva folositor. Dar irodienii ar fi făcut-o și, astfel, îi cooptează pe irodieni pentru a fi cei care să meargă la romani, prinzându-L pe Isus în capcana propriile Sale cuvinte.

Așa că se apropie de El cu… cu multe lingușiri. „Știm că ești adevărat și că îi înveți pe oameni calea lui Dumnezeu în adevăr, fără să-Ți pese de nimeni, pentru că nu… cauți la fața oamenilor.” Când se spune: nu-Ți pasă de nimeni, sensul nu este: ești indiferent. Înseamnă pur și simplu că nu favorizezi pe nimeni. Nu faci ceva pentru a obține un anumit rezultat în relație cu o anumită persoană. Nu ții cont de poziția oamenilor. Nu contează pentru Tine rangul sau banii cuiva. Ești pur și simplu corect și onest. Ei Îl copleșesc cu lingușiri. „Întrucât ești atât de minunat, spune-ne, așadar, ce crezi: se cade să-i plătim bir cezarului sau nu? Ar trebui să ne plătim taxele către Roma?”

Desigur, fariseii spuneau: „Categoric nu. Nu plătiți taxe Romei. Asta înseamnă să-i dați bani guvernului roman. Ei pretind că cezar este un zeu. Asta este idolatrie. Voi susțineți o religie idolatră, păgână și apostată.” Apropo, împăratul roman își permitea chiar și să pronunțe absolvirea cuiva de păcate, acționând asemenea unui mare-preot și luându-și titlul de mare-preot.

Așadar, ei, fariseii, nu s-ar fi gândit să facă aceasta în inimile lor. Adică, poate că au făcut-o fiind constrânși. Nu știu. Este posibil ca, în anumite ocazii, să nu fi avut de ales. Dar, cu siguranță, ar fi răspuns astfel la întrebarea anterioară: „Nu este drept să-i plătim impozit cezarului.” Nu știu dacă ar fi spus-o în public. Dar așa simțeau ei. Voiau ca Isus să o spună. Și atunci, irodienii ar fi mers să-L raporteze. Oare ar trebui să plătească taxe? Censos e taxa personală, impozitul pe cap de locuitor, acel impozit de un dinar pe care fiecare dintre ei trebuia să-l plătească; evreii, desigur, urau taxarea romană. I s-au împotrivit.

Dacă studiați istoria – istoria Israelului începând de prin anul 6 d.Cr., veți afla despre o mulțime de revolte împotriva acestei taxări. Eu chiar cred că distrugerea din anul 70 d.Cr. a avut loc, parțial, în urma unei revolte fiscale din anul 66 d.Cr., când acest sentiment anti-taxare romană a fost reînviat și, în final, romanii s-au văzut obligați să vină și să-i omoare pe oameni. Practic, revoluționarii care au condus-o au ajuns cunoscuți drept zeloți. Ați auzit termenul acesta? Zeloții, care au desfășurat tot felul de activități teroriste împotriva romanilor.

Așadar, Îi pun întrebarea și vor ca El să spună: „Nu plătiți taxele!”, iar apoi să-L raporteze romanilor, care Îl vor trata ca pe un răzvrătit și vor scăpa de El. „Isus, care le cunoștea vicleșugul, a răspuns: ’Pentru ce Mă ispitiți, fățarnicilor? ’” Sunteți niște prefăcuți. Nu vreți de fapt un răspuns. „Arătați-Mi banul pentru taxe.” Și I-au adus un dinar, pentru că era censos, taxa pe cap de locuitor, taxa pe care toți trebuiau să o plătească. Arătați-Mi acel dinar, echivalentul pentru o zi de muncă. Și El a spus, când I l-au adus, în versetul 19: „Chipul acesta și slovele scrise pe el ale cui sunt?” „Al cui chip este pe el?” Era chipul împăratului, și el era desemnat pe monedă drept mare-preot, deci era o chestiune religioasă.

Împăratul August, apropo, chiar s-a autoproclamat — atenție — fiul lui Dumnezeu. Voia să fie venerat ca divinitate. Așadar, pentru evrei era o problemă serioasă de idolatrie. „Al cui chip este acesta?” Ei I-au spus: „Al cezarului.” Și apoi El a spus: „Dați-i, dar, cezarului ce este al cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.” Știți ce a spus El? „Plătiți-vă taxele către cezar și dați-I lui Dumnezeu închinarea voastră. Plătiți-vă taxele. Închinați-vă lui Dumnezeu.” Iată cuvintele lui Isus.

Acesta este principiul afirmat de-a lungul întregii Scripturi: plătește-ți dările. Tu spui: „Dar cezarul este apostat. Cezarul se proclamă ca fiu al lui Dumnezeu.” Ascultați – Isus a spus: „Dați-vă taxele acestui om, care este rivalul Meu, care spune că este fiul lui Dumnezeu, că este marele-preot, care este un apostat.”

Așadar, când vine cineva la mine și spune: „Eu… eu nu-mi voi plăti taxele, pentru că ei le folosesc pentru avort”, răspund că nu există niciun temei valabil. Nu ne place aceasta și nu este corect, iar noi trebuie ca, ori de câte ori avem prilej, să vorbim împotriva acestui lucru și a oricărui alt rău moral din societatea noastră. Apropo, m-am bucurat să aud astăzi, într-un apel telefonic, că orașul Houston, cu o proporție de patru la unu, a respins propunerea supusă votului de a-i lăsa pe homosexuali în poziții de conducere a orașului. Și propunerea a fost respinsă cu patru la unu, și trebuiau să o respingă. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că au respins-o. Apropo, homosexualii din acel oraș au amenințat că, dacă propunerea nu va fi adoptată, vor mărșălui în tot orașul și vor dona sânge infectat cu SIDA și vor provoca o epidemie la scară largă în oraș. Dar propunerea tot a fost respinsă cu un procent de patru la unu.

Dar acestea sunt lucrurile împotriva cărora vrem să protestăm, și nu vrem ca guvernul nostru să folosească banii noștri pentru a face astfel de lucruri. Dar aceasta nu exclude obligația noastră, spre a nu-i face pe alții să păcătuiască, de a ne plăti taxele, așa cum a făcut Isus față de un guvern roman apostat și cum i-a încurajat pe oameni să facă, deoarece un guvern, orice guvern, indiferent cât de rău, este mai bun decât lipsa oricărui guvern și este instituit de Dumnezeu pentru protejarea și păstrarea vieții și a proprietății. Și Isus chiar a plătit o taxă pentru Templu, care în final ar fi putut fi folosită pentru propria Sa moarte.

Așadar, principiul este foarte simplu: plătește-ți taxele. Și cred că putem revendica aceleași promisiuni date în Vechiul Testament potrivit cărora, când îți plătești taxele, poți fi sigur că Dumnezeu va face ce? Te va binecuvânta. Vă spun un lucru: eu îmi plătesc taxele ca un act de ascultare față de Dumnezeu, crezând că, astfel, Dumnezeu mă va binecuvânta. Nu plătesc niciun ban mai mult față de cât mi se spune că trebuie să plătesc, dar nu plătesc niciun ban mai puțin. Și sunt tot mai atent pentru că vreau să am mai mult pentru Împărăție. Dar cred că principiul este clar.

Data viitoare vom privi la versetele 6 și 7, și vom vedea scopul și detaliile, iar aceasta este o secțiune cu adevărat interesantă, pe măsură ce se desfășoară restul mesajului lui Pavel pentru noi.

Să ne plecăm în rugăciune. Doamne, este atât de bine și de practic pentru noi să înțelegem responsabilitatea noastră ca cetățeni. Ne îngrijorăm atât de mult pentru cum ne purtăm în biserică, pentru cum ne comportăm în familie și, uneori, uităm cum ne comportăm în lumea și în societatea din jurul nostru. Fă-ne să știm că a noastră credință poate fi vorbită de rău, dacă nu suntem cetățeni buni. Ne supunem de bunăvoie autorităților și ne plătim cu bucurie taxele, pentru a nu-i face să păcătuiască și pentru a-i da cezarului ce este al cezarului. Dar fă-ne să știm și ce a spus Isus: „Dați-i cezarului ce este al cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.”

Nu-i venerăm pe oameni, indiferent ce poziții înalte au. Nu ne închinăm lor. Închinarea Ți-o dăm Ție. Îți mulțumim pentru acest privilegiu și Îți mulțumim, Doamne, că, până și atunci când nu avem niciun control asupra modului în care sunt folosiți banii noștri din taxe și când inimile noastre sunt întristate de ce se întâmplă de multe ori cu ei, nu trebuie să ne temem că facem răul, pentru că Tu ne-ai spus să le plătim și ne vei binecuvânta. Căci guvernarea este o instituție pe care Tu ai rânduit-o. Chiar și cu toate neajunsurile ei, ea păstrează și protejează viața, iar Tu știi sfera noastră limitată de control. Dar, Doamne, ajută-ne să fim îndrăzneți și curajoși. Când putem spune ceva despre locul în care ajung banii noștri din taxe, ajută-ne să spunem. Când putem să facem ceva în privința aceasta, ajută-ne să facem. Astfel, să facem tot ce putem pentru a sprijini și a susține lucrurile care dau înaintare Împărăției Tale, și nu cele care înjosesc Numele și adevărul Tău. Fă-ne cetățeni buni, de dragul lui Cristos. Amin.