Suntem din nou în capitolul 1 din Romani în seara aceasta pentru studiul nostru din Cuvântul lui Dumnezeu și privim din nou la primele șapte versete, pe măsură ce examinăm o introducere foarte importantă a cărții. Am petrecut puțin mai mult timp cu această introducere deoarece simțim cu adevărat că ea stabilește tonul pentru restul epistolei. Și în seara aceasta privim din nou la aceste aceleași șapte versete minunate. Lăsați-mă să vi le citesc ca un cadru pentru gândirea noastră din seara aceasta. Romani, capitolul 1 și versetul 1:

„Pavel, rob al lui Isus Hristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu, pe care o făgăduise mai înainte prin proorocii Săi în Sfintele Scripturi. Ea privește pe Fiul Său, născut din sămânța lui David, în ce privește trupul, iar în ce privește duhul sfințeniei, dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morților, adică pe Isus Hristos, Domnul nostru, prin care am primit harul și apostolia, ca să aducem, în Numele Lui, la ascultarea credinței pe toate Neamurile, între cari sunteți și voi, cei chemați să fiți ai lui Isus Hristos: deci, vouă, cari sunteți preaiubiți ai lui Dumnezeu în Roma, chemați să fiți sfinți: Har și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul Isus Hristos!”

Ați observat că aceasta este o singură propoziție? Pavel este vestit pentru asta. El scrie „Pavel” în versetul 1, „tuturor celor ce sunt în Roma” în versetul 7 și adaugă practic întreaga Evanghelie în expresiile dintre ele. Și astfel, ne-am ocupat de acele expresii foarte importante și în seara aceasta vom privi din nou la acest pasaj minunat.

Era un om extrem de bogat care poseda vaste comori de artă. Omul avea un singur fiu care era un băiat foarte obișnuit, care și-a petrecut adolescența în obscuritate și a avut puțin efect asupra cuiva. A ajuns la o anumită vârstă în viața lui și a murit foarte neașteptat, ca tânăr. Tatăl a plâns foarte mult după fiul său. La câteva luni după moartea fiului său, și tatăl a murit.

Și a lăsat această bogăție incredibilă legată în comori de artă. A lăsat un testament și a spus că totul urma să fie scos la licitație. Și, destul de ciudat, în testament tatăl a stipulat că un anumit tablou trebuia scos primul la licitație și acesta era un tablou al fiului său, făcut de un artist pe care nimeni nu-l cunoștea cu adevărat. Și astfel licitatorul, în conformitate cu testamentul, a făcut exact ceea ce trebuia făcut și, mai întâi de toate, marii mulțimi care se adunase i-a îndreptat atenția spre acest tablou al fiului destul de obscur al omului bogat și a început licitația acolo. Nimeni nu-l cunoștea pe băiat. Nimeni nu-l cunoștea pe artist. Nimănui nu-i păsa cu adevărat de băiat.

A trecut mult timp fără nicio ofertă și, în cele din urmă, un bătrân de culoare care fusese slujitor în casa omului bogat a venit înainte și a spus că ar vrea să ofere un dolar pentru portretul fiului, pe care îl iubea foarte mult. Și în acel moment al vieții sale acesta era tot ce-și putea permite. Nu au mai existat alte oferte și slujitorul de culoare a putut cumpăra tabloul fiului pentru un dolar.

Apoi a venit momentul dramatic, când a citit următoarea parte a testamentului. Spunea astfel: „Toată cealaltă comoară va reveni celui care l-a iubit pe fiul meu suficient de mult și suficient de puternic pentru a-i cumpăra portretul.”

Nu există nicio modalitate de a înțelege bogățiile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei care Îl iubesc pe Fiul Său, niciuna. Ele sunt infinite. Isus a spus că Împărăția cerurilor este asemenea unei comori. Biblia spune că ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit lucrurile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei ce-L iubesc. Și aceasta, preaiubiților, este vestea bună—nu-i așa?—că, dacă Îl iubim pe Fiul, moștenim toate bogățiile Tatălui. În Hristos avem o comoară dincolo de imaginație. Biblia spune că, dacă Îl iubim pe Fiul, vom avea o credincioșie care nu va fi niciodată îndepărtată. Vom avea o viață care nu se va sfârși niciodată. Vom avea un izvor de apă care nu va înceta niciodată să țâșnească în noi. Vom avea un dar care nu va fi niciodată pierdut. Vom avea o mână din care resursele nu se vor sfârși niciodată. Vom avea un lanț care nu va fi niciodată rupt. Vom avea o dragoste de care nu vom putea fi niciodată despărțiți. Vom avea o chemare care nu va fi niciodată revocată, o temelie care nu va fi niciodată distrusă și o moștenire care nu se va veșteji niciodată, niciodată, niciodată. Acum, aceasta este vestea bună.

Și acesta este mesajul epistolei către Romani, că Dumnezeu are veste bună pentru cei care Îl iubesc pe Fiul Său. Și apoi, pe măsură ce începem epistola, examinăm doar introducerea din primele șapte versete. Și deja am început să simțim bogățiile și vom vedea mai multe în seara aceasta.

Acum, aceste șapte versete conțin sămânța adevărului care înflorește pe deplin în celelalte șaisprezece capitole. Și v-am arătat că există cel puțin șapte elemente ale acestei introduceri, șapte caracteristici cu privire la vestea bună. Este predicatorul veștii bune, promisiunea veștii bune, Persoana veștii bune, provizia veștii bune, proclamarea veștii bune, privilegiile veștii bune și scopul veștii bune.

Acum lăsați-mă să vă reamintesc pe scurt primele trei. În primul rând, predicatorul veștii bune ne este prezentat în versetul 1: „Pavel, rob al lui Isus Hristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu.” Și acolo l-am întâlnit pe predicatorul veștii bune. Și aceasta ne îndreaptă spre realitate foarte importantă, și anume că Dumnezeu a ales vase omenești pentru a fi instrumentele transmiterii veștii bune. Pavel, un om ca noi, un rob al lui Isus Hristos, chemat să fie apostol, pus deoparte pentru Evanghelia lui Dumnezeu, indicând faptul că Dumnezeu a ales să folosească agenți umani. Dumnezeu a hotărât să folosească bărbați și femei pentru a proclama vestea bună. De fapt, ne spune în 1 Corinteni că Dumnezeu a ales prin nebunia propovăduirii să proclame mesajul Său și chiar să folosească predicatori slabi, de jos și nebuni pentru a o face.

Așadar, credința nimănui nu stă în înțelepciunea oamenilor, ci stă numai în puterea lui Dumnezeu prin slăbiciunea oamenilor. Poporul lui Dumnezeu este încă instrumentul. Isus ne-a poruncit să mergem în toată lumea și să propovăduim Evanghelia la orice făptură. Predicatorul: un instrument uman.

În al doilea rând, ne-am uitat la promisiunea veștii bune, versetul 2: „Pe care o făgăduise mai înainte prin proorocii Săi în Sfintele Scripturi.” Vestea bună, sau Evanghelia, fusese deja promisă în Vechiul Testament. De aceea, în Matei 5:17, Isus a spus: „N-am venit să stric Legea, ci s-o împlinesc.” Am venit să o umplu, să o aduc la împlinire, să o aduc la rodire, să o aduc la întregime, să o aduc la desăvârșire. Noul Testament este Cuvântul lui Dumnezeu care completează Vechiul Testament; care împlinește promisiunea. Așadar, vestea bună va veni printr-un predicator omenesc și vestea bună se va baza pe promisiunile lui Dumnezeu din Vechiul Testament.

Și, în al treilea rând, am văzut nu numai predicatorul și persoana, sau mai degrabă predicatorul și promisiunea, ci predicatorul și promisiunea și persoana. Ce și cine este inima și obiectul veștii bune? Uitați-vă la versetul 3. Ea privește „pe Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru, născut din sămânța lui David, în ce privește trupul și dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, în ce privește duhul sfințeniei, prin învierea morților.”

Persoana veștii bune este Hristos. Aceasta este problema. Ceea ce faci cu Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus Hristos, determină dacă moștenești bogățiile Tatălui. Și în aceste două versete avem o prezentare absolut minunată a lui Hristos. Vedem umanitatea Lui în versetul 3: „S-a născut din sămânța lui David, în ce privește trupul.” El a fost o ființă umană adevărată. Vedem dumnezeirea Lui în versetul 4; El a fost „dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu prin duhul sfințeniei, prin învierea morților.” Vedem umanitatea Lui. Vedem dumnezeirea Lui. El trebuia să fie om pentru a lua locul omului. El trebuia să fie Dumnezeu pentru a birui păcatul și moartea și iadul și pe Satan.

Acum vreau să observați un lucru în versetul 4, chiar când încheiem gândurile noastre despre Persoană. Spune că aceasta a fost realizată, adică puterea și învierea Lui, potrivit Duhului sfințeniei. Acesta este un alt mod de a spune Duhul Sfânt. Duhul Sfânt lucra în Hristos; prin lucrarea Duhului, Hristos a făcut ceea ce a făcut. El Și-a exprimat puterea și a fost înviat din morți prin lucrarea Duhului Sfânt.

Acum această relație este foarte importantă. Dacă priviți înapoi, de exemplu, la Matei capitolul 3 pentru o clipă; permiteți-mi să vă fac un tur foarte rapid al modului în care Isus era legat de Duhul Sfânt în întruparea Sa. Duhul Sfânt este a treia Persoană a Trinității, după cum știți. Și în cadrul Trinității, Ei erau egali. Și totuși, când Isus S-a întrupat, S-a supus voii Tatălui și puterii Duhului într-o supunere voluntară. Și găsim aceasta la botezul Lui în Matei capitolul 3; El a fost botezat în versetul 16. S-a ridicat din apă. Cerurile s-au deschis pentru El și a văzut Duhul lui Dumnezeu coborându-Se ca un porumbel și venind peste El. Și un glas din ceruri a spus: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.”

Acum Tatăl Îi dăruia lui Hristos Duhul. Acum notați asta. Eu cred că, din acel moment înainte, și acesta a fost inițierea în lucrarea Lui, lucrarea Lui a fost controlată de puterea Duhului Sfânt. Acum mergeți puțin mai departe în Matei capitolul 12 și versetul 31. El le-a spus aceasta celor care Îl acuzau că este de la diavol. Îl acuzau că este de la Satan. Îl acuzau că este reprezentantul lui Beelzebul, care era un termen păgân pentru Satan. Și El a spus în versetul 31: „De aceea vă spun: Orice păcat și orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată. Oricine va vorbi împotriva Fiului omului va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat.”

Acum ce spunea El? Spunea că ai putea spune ceva împotriva umanității Mele și aceasta ar fi iertabil. Dar când hulești Duhul lui Dumnezeu care face lucrarea prin Mine, aceasta este de neiertat. Acum vom vedea pe deplin ce înseamnă aceasta. Dar ideea pe care vreau să o vedeți este aceasta: când ei negau lucrările lui Hristos, El spune: nu huliți pe Fiul omului, huliți pe cine? Pe Duhul Sfânt. De ce? Pentru că El Se predase puterii Duhului Sfânt și, când ei huleau lucrările Lui, huleau Duhul, deoarece Duhul era cel care lucra prin El.

Și astfel, chiar în această introducere, în acea mică expresie, aveți nu numai o înțelegere a umanității lui Hristos și a dumnezeirii lui Hristos, ci și a relației Lui cu Duhul Sfânt, una dintre cele mai minunate dintre toate categoriile teologice.

Ei bine, ascultați ce spune în Luca 4:1: „Isus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors dela Iordan.” După botezul Său, El a plecat de acolo plin de Duhul Sfânt.

În Ioan 3:34, spune aceasta: „Căci Acela, pe care L-a trimis Dumnezeu, vorbește cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură. Tatăl iubește pe Fiul și a dat toate lucrurile în mâna Lui.” Când Dumnezeu I-a dat Fiului Duhul, I L-a dat fără măsură, cu alte cuvinte, în plinătate absolută și totală.

Acum aceasta este o taină, oameni buni. Isus este Dumnezeu. El este una cu Tatăl și una cu Duhul. Trinitatea este una și totuși distinct trei. Dar, într-o minune a întrupării, a existat un fel de separare. Fiul a luat asupra Lui o supunere voluntară, a făcut numai voia Tatălui și numai prin puterea Duhului. Și astfel lucrarea Duhului Sfânt L-a împuternicit în umilirea Sa voluntară. Lucrarea Duhului Sfânt făcea lucrarea prin El. Și aceasta vă arată, vă arată supunerea absolută a lui Hristos. Și când spune în Filipeni că S-a dezbrăcat de aceste lucruri, că a luat chip de rob și a fost găsit în înfățișare ca un om și S-a smerit, chiar asta înseamnă. El a făcut numai ceea ce Tatăl I-a arătat să facă și numai în puterea Duhului; o supunere considerabilă pentru Cel care este pe deplin Dumnezeu și a fost și va fi pentru toată veșnicia.

Și astfel, Duhul a fost Cel care L-a împuternicit în învierea Lui. Veți spune: „De ce este aceasta important?” Este important deoarece ne indică faptul că Trinitatea, că Dumnezeu Însuși, este implicat în viața și moartea și învierea lui Hristos. Și cea mai mare afirmare că Isus era ceea ce pretindea că este a fost aceea că Dumnezeu Însuși L-a înviat din morți prin lucrarea Duhului Sfânt. Așadar Hristos este Dumnezeu-omul, pe deplin om și pe deplin Dumnezeu. Și aceasta este pe deplin indicată prin faptul că Dumnezeu Însuși L-a înviat din morți prin intermediul Duhului Sfânt. Aceasta este vestea bună. El a venit să Se identifice cu noi. El a venit să fie om așa cum suntem noi oameni, să sufere, să înțeleagă rolul vieții omenești, dar în același timp El era Dumnezeu și a biruit prin puterea Duhului și a înviat din morți.

Minunea umanității și dumnezeirii Lui și acea unire misterioasă nu o vom putea înțelege niciodată pe deplin. Și nu vom putea înțelege niciodată pe deplin cum era El legat de Tatăl și cum era legat de Duhul, pentru că este atât de tainic. Nu putem cu adevărat să o cuprindem în întregime. Dar tocmai aceasta este ceea ce Biblia învață, pe deplin om și pe deplin Dumnezeu.

Cred că poate puteți înțelege puțin privind doar la ilustrații ale acestui lucru. Ascultați Matei 17:24: „Când au ajuns în Capernaum, cei ce strângeau darea pentru Templu au venit la Petru și i-au zis: «Învățătorul vostru nu plătește darea?» «Ba da», a zis Petru.” Acum aceasta este interesant. Isus plătea taxe. Gândiți-vă la aceasta în următoarele câteva săptămâni; vă va face să vă simțiți mai bine. Isus plătea taxe. Aceasta arată umanitatea Lui. Aceasta arată că El era un om ca ceilalți oameni.

„Și, când a intrat în casă, Isus i-a zis înainte: «Ce crezi, Simone? Împărații pământului de la cine iau biruri sau dări? De la fiii lor sau de la străini?» Petru I-a răspuns: «De la străini.» Și Isus i-a zis: «Așadar, fiii sunt scutiți.»” Cu alte cuvinte, El spune, în esență, că noi nu aparținem cu adevărat sistemului. Ei îi taxează pe ai lor, iar noi nu suntem din lumea aceasta, dar, totuși, ca să nu-i ofensăm, nu-i așa? Nu aparținem cu adevărat acestei lumi, dar ca să nu-i ofensăm, vom plăti taxele noastre la fel ca toți ceilalți. Și apoi spune aceasta: „Du-te la mare, aruncă undița și trage afară peștele care vine întâi; deschide-i gura și vei găsi în ea un ban. Ia-l și dă-l colectorului de taxe pentru Mine și pentru tine.”

Acum stați puțin. Este un lucru să-ți plătești taxele, dar acesta este un alt mod de a obține banii, unul pe care niciunul dintre noi nu-l poate gestiona. Vedeți, aici aveți o ilustrație perfectă a minunii umanității și dumnezeirii Lui. El Și-a plătit taxele, dar avea modalități de a purta de grijă care erau absolut supranaturale.

În Marcu capitolul 4, versetul 35, și am citit aceasta recent: „În aceeași zi, seara, Isus le-a zis: «Să trecem în partea cealaltă.» (trecând dincolo de marea Galilei) După ce au dat drumul norodului, ucenicii L-au luat în corabia în care Se afla, așa cum era. Împreună cu El mai erau și alte corăbii. S-a stârnit o mare furtună de vânt, care arunca valurile în corabie, așa că mai că se umplea corabia.” Acum știți la fel de bine ca mine că este în regulă ca barca să fie în apă, dar nu este în regulă ca apa să fie în barcă. Și ascultați aceasta, versetul 38: „Și El dormea la cârmă pe căpătâi.” Aceasta este umanitatea Lui. Era obosit. Mulțimile Îi urmau literalmente pașii fără încetare. Era obosit și dormea într-o furtună.

„Ucenicii L-au deșteptat și I-au zis: «Învățătorule, nu-Ți pasă că pierim?» El S-a sculat, a certat vântul și a zis mării: «Taci! Fără gură!» Vântul a stat și s-a făcut o liniște mare.” Vedeți umanitatea Lui pe de o parte; doarme pentru că este atât de obosit. Pe de altă parte, oprește furtuna instantaneu. Nu poți explica taina, poți doar să o vezi.

Luca 23, versetul 39, și unul dintre tâlharii care erau spânzurați Îl batjocorea și zicea: „«Nu ești Tu Hristosul? Mântuiește-Te pe Tine însuți și mântuiește-ne și pe noi!» Dar celălalt l-a înfruntat și i-a zis: «Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care ești sub aceeași osândă? Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar El n-a făcut niciun rău.»” Acolo vedeți umanitatea Lui. Este o victimă, bătut fără milă pe o cruce, cu un veșmânt de sânge și muște, scuipat, batjocorit, privit în goliciunea Lui, umilit. „Apoi a zis lui Isus: «Doamne, adu-Ți aminte de mine, când vei veni în Împărăția Ta!» Și Isus i-a răspuns: «Adevărat îți spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.»” Aceasta este dumnezeirea Lui. Și vedeți această împletire de-a lungul întregii Sale vieți.

Așadar, întâlnim predicatorul. Vedem promisiunea și Persoana veștii bune, Isus Hristos, Dumnezeu în trup omenesc, făcând voia Tatălui, al cărui Fiu S-a făcut prin puterea Duhului.

Acum să venim, numărul patru, la provizia veștii bune, provizia. Dacă Îl iubești pe Fiul, ce se întâmplă? Dacă primești vestea bună, ce se întâmplă? Două lucruri ies mai întâi la iveală din tezaurul pe care Dumnezeu l-a pregătit. Versetul 5 spune: „Prin care am primit harul și apostolia”, și vă puteți opri acolo.

Ce este ceea ce ne dă vestea bună? Ce este ceea ce ne dăruiește vestea bună? Care este comoara pe care o moștenim când Îl iubim pe Fiul? Mai întâi, har; al doilea, apostolie. Mai întâi, urmăriți aceasta, convertire; al doilea, vocație. Mai întâi, să fii chemat; al doilea, să fii trimis.

Mai întâi, să privim la har. Primim har. Ce vrei să spui, Pavel? Ei bine, există posibilitatea ca el să se refere la harul apostoliei, este posibil. Dar îmi place să cred că spune ceva mai distinct decât aceasta, că traducerea Versiunii Autorizate este corectă, că spune că am primit har și apostolie. Ce este harul? Este favoare nemeritată, favoare necâștigată. Vestea bună este că mântuirea este prin har. Efeseni 2:8 și 9 spune: „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine dela voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se (să nu se ce?) laude nimeni.” Suntem mântuiți prin har: „Harul lui Dumnezeu, care aduce mântuirea pentru toți oamenii, a fost arătat.” Este har, favoare nemeritată, bunăvoința, mila, bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu ne acordă aceasta ca dar și tot ceea ce facem este să răspundem prin a crede.

Un bebeluș respiră pentru că este pălmuit. Și noi intrăm în Împărăția lui Dumnezeu și primim darul vieții de la El, deoarece, cu suveranitate divină, El ne lovește și noi începem să respirăm spiritual. Dacă suntem vii, este pentru că suflarea Lui a fost suflată în noi. Suntem născuți de sus. Nu există loc pentru felicitări de sine. Nu există loc pentru realizări omenești. Nu suntem mântuiți prin fapte. De fapt, în Romani aceasta va fi dezvoltată pentru noi în capitolul trei, astfel încât să nu poți niciodată să o ratezi. În Romani 3, versetul 24, spune: „Și sunt socotiți neprihăniți, fără plată, prin harul Său.” Versetul 27: „Unde este dar pricina de laudă? S-a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu; ci prin legea credinței.” Noi credem și Dumnezeu este plin de har.

În Romani capitolul 5, el va dezvolta aceasta mai mult. În versetele 20 și 21 vorbește despre faptul că unde s-a înmulțit păcatul, acolo harul s-a înmulțit și mai mult. Milă fără cauză, bunătate fără merit. Așadar, mântuirea nu a venit prin confirmare, mântuirea nu vine prin împărtășanie, nu vine prin botez, nu vine prin apartenența la biserică, nu vine prin participarea la biserică, nu vine prin încercarea de a ține Cele Zece Porunci sau prin încercarea de a trăi Predica de pe Munte. Nu vine prin a da caritate. Nu vine prin a crede că există un Dumnezeu sau că există un Hristos. Nu vine prin simplul fapt de a fi moral și respectabil. Nu vine nici măcar prin a pretinde că ești creștin. Vine atunci când primim prin credință darul harului. Apropo, iadul va fi plin de oameni pe care tocmai i-am descris, care cred că au mântuirea în lucrul greșit.

Și astfel, Pavel spune că primim har. Aceasta este prima provizie a Evangheliei, că nu trebuie să o câștigi. N-ai putea, chiar dacă ai vrea. Este imposibil. „Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii.”

Dr. Barnhouse a spus un lucru bun. El a spus aceasta: „Dragostea care privește în sus este închinare. Dragostea care privește în afară este afecțiune. Și dragostea care se pleacă este har.” Și Dumnezeu S-a plecat pentru a ne da har, deși nu-l merităm.

Sfântul Payson, aflat pe moarte, a spus aceasta: „Harul este singurul lucru care ne poate face asemenea lui Dumnezeu. Aș putea fi târât prin cer, prin pământ și prin iad și aș rămâne tot același nenorocit păcătos și întinat dacă Dumnezeu Însuși nu m-ar curăți prin harul Său.” Și vom vedea mult mai multe despre har, așa că îl voi lăsa aici. Dar este gratuit. Este un dar. Prima provizie: harul.

A doua: apostolia. Și cred că Pavel își extinde aici gândirea. Începe cu el însuși, „Pavel”. Până ajunge la versetul 5 are cuvântul „noi”. Am primit har. Și cred că el îmbrățișează comunitatea credincioșilor. Am primit un anumit fel de apostolie. Știu că se vede pe sine în acel „noi” și îi vede acolo pe ceilalți apostoli și pe cei care au lucrat împreună cu el. Este de asemenea posibil să simtă amploarea acestui termen în cel mai larg context posibil. Evanghelia nu ne aduce numai harul mântuirii, ci și sarcina apostoliei.

Și am văzut, nu-i așa, în studiul nostru din această dimineață, că înseamnă să fii trimis, să fii unul trimis. Suntem chemați și mântuiți pentru a fi trimiși să ajungem la lume. Iar pentru Pavel, apostolia lui era acea apostolie foarte unică, una foarte unică... de fapt, nu exista alta asemenea ei. Erau cei doisprezece: Iuda a căzut, Matia a fost adăugat, ceea ce i-a menținut pe cei doisprezece. Și mai târziu Pavel a apărut pe scenă ca unul născut în afara timpului potrivit, un apostol la fel de adevărat ca oricare dintre ceilalți care L-au văzut personal pe Hristos după înviere. Și totuși exista o unicitate în apostolia lui. Și cred că el a simțit aceasta. Dar și-a dat seama că noi toți suntem cuprinși în conceptul de a fi oameni trimiși. Știți că Evrei 3:1 Îl numește pe Domnul Isus Apostol? El a fost trimis de la Tatăl. Așadar, în sensul său cel mai larg, cred că termenul se referă la orice mesager al Evangheliei. Comentatorul William Hendriksen este de acord cu aceasta. El spune: „Oricine se află într-o misiune spirituală, oricine, în această calitate, îl reprezintă pe cel care îl trimite, oricine aduce mesajul mântuirii este, într-un sens, un apostol.” Dar vă rog să nu fiți confuzi. Noi nu suntem egali cu apostolii Noului Testament. Ei au fost unici pentru vremea lor.

Dar puteți găsi, pe măsură ce studiați, și am văzut aceasta în lecțiile trecute, așa că nu vom insista asupra punctului, că au existat mulți care au fost oameni trimiși. De exemplu, în Romani 16:7 spune: „Spuneți sănătate lui Andronic și Iunia.” Ați auzit vreodată de ei? Știți ceva despre ei? Eu nu. Spune: „Ei sunt cu vază între apostoli.” Ce fel de apostoli erau Andronic și Iunia? Ei bine, cu siguranță nu apostoli cu „A” mare, nu cei oficiali. Dar erau trimiși. Erau oameni trimiși într-o misiune de proclamare a adevărului lui Hristos în numele Lui. Și astfel, cred că aceasta este ceea ce învățăm aici, că nu există numai harul mântuirii, ci și provocarea de a fi trimiși.

Apropo, în Faptele Apostolilor 14:14 îl numește pe Barnaba apostol. El nu era unul dintre cei doisprezece și nici nu era echivalentul lui Pavel în acest sens. Și aceasta continuă de-a lungul Scripturii. Ai termenul apostol lărgindu-se și lărgindu-se în multe texte, astfel încât nu-l putem limita doar la câțiva indivizi specifici.

Acum permiteți-mi să văd dacă nu pot să vă dau o ilustrație ca să vă ajut. Am crescut cu sportul ca fundal. Și am fost în multe echipe diferite. Și unii antrenori pentru care am jucat în diferite sporturi erau suflete blânde. Alții nu erau atât de blânzi; victoria era totul. Dar îmi amintesc mai multe echipe în care am fost în viața mea unde un băiat venea și încerca pentru echipă și nu era foarte bun, nu avea prea multă abilitate. Dar poate tatăl lui murise, sau poate era un biet băiat, sau poate era pur și simplu genul de persoană care îți trezește simpatia. Și din când în când un antrenor pur și simplu îl punea în echipă, știți. Îi dădea o uniformă, îl făcea să se simtă parte din ea. Dar nu juca niciodată, nu intra niciodată în joc.

Și m-am gândit la aceasta în legătură cu ceea ce vorbim. Domnul nu lucrează așa. Dacă intri în echipă, vei intra în joc. Va fi har și apostolie la care ne-a chemat. Nu este vorba doar să fim răscumpărați, ci să fim răscumpărați și apoi trimiși. El ne pune cu har în echipă. Și, apropo, noi toți suntem ca acel băiețel care nu putea face nimic. Și El ne pune în echipă și apoi ne folosește. Și am văzut în această dimineață, în studiul nostru, ce grup greu suntem de lucrat cu noi. Vestea bună, preaiubiților, este că El asigură convertirea și vocația, înaltul și sfântul privilegiu de a-L sluji pe Isus Hristos.

O, vai, aveți vreo înțelegere a cât de înaltă este această chemare? Spune în Efeseni 2:10 că am fost zidiți în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele. Am fost zidiți în Hristos Isus pentru fapte bune. Acesta este întregul punct.

Un învingător la Jocurile Olimpice din vechime a fost întrebat: „Spartanule, ce vei câștiga prin această victorie?” El a răspuns: „Eu, domnule, voi avea onoarea de a lupta pe linia întâi pentru regele meu.” Asta este. Suntem chemați să slujim cu toate limitările noastre.

D.L. Moody a ținut odată o cuvântare în Chicago. Și era tipic pentru Moody. La sfârșitul cuvântării, un om foarte educat a venit la el și i-a spus: „Domnule, scuzați-mă, dar ați făcut unsprezece greșeli gramaticale în seara aceasta.” Domnul Moody a spus: „Probabil că am făcut. Vedeți, educația mea timpurie a fost foarte limitată și defectuoasă, dar folosesc toată gramatica pe care o cunosc pentru cauza lui Hristos. Dar dumneavoastră?”

Acesta a fost răspunsul corect, nu-i așa? Odată, un om a venit la Moody și i-a spus: „Nu-mi place chemarea dumneavoastră. Nu cred că este modul corect de a face o chemare.” El a spus: „Ei bine, știți, apreciez aceasta.” El a spus: „Întotdeauna am fost inconfortabil cu aceasta, de asemenea. Aș vrea să cunosc o cale mai bună. Care este metoda dumneavoastră de a-i invita pe oameni la Hristos?”

„Oh”, a spus omul, „eu nu am una.”

El a spus: „Îmi place mai mult a mea.”

Oricare ar fi limitările noastre, cred că Dumnezeu vrea să avem nu numai har, ci și apostolie, să fim trimiși. Și știu că punctul principal aici este că Pavel reflectă asupra propriei sale apostolii și asupra harului lui Dumnezeu în propria lui viață. Dar este mult mai mare decât atât.

Dr. Barnhouse a reflectat asupra unui timp foarte interesant din viața lui care se aseamănă cu o experiență pe care am avut-o și vreau doar să vi le împărtășesc. El era ordinat în slujirea prezbiteriană și scrie: „Moderatorul prezbiteriului mi-a pus întrebări și eu am răspuns. Mi-au spus să îngenunchez. Bărbații au venit spre mine și unui om i s-a cerut să facă rugăciunea. Am simțit mâna lui venind pe capul meu și apoi mâinile celorlalți atingându-mi capul și apăsând peste mâna lui și peste celelalte mâini. Cercul de bărbați s-a închis în jurul meu și un om a început să se roage. Era o rugăciune drăguță și avea o expresie simplă în ea: «Tată, păzește-l cu dragostea Ta, călăuzește-l cu ochiul Tău și încinge-l cu puterea Ta.»”

„Mă tot gândeam la acele trei verbe: păzește, călăuzește și încinge. Părea la fel de absurd ca oficierea unei ceremonii de căsătorie pentru doi oameni care trăiseră împreună un sfert de secol și aveau o familie. Știam că fusesem ordinat cu mult timp înainte și că mâinile care fuseseră pe capul meu erau mâini care fuseseră străpunse și bătute în cuie pe o cruce.”

„Ani mai târziu, omul care făcuse rugăciunea în acea zi a semnat un document în care spunea că se opunea doctrinei nașterii din fecioară, doctrinei dumnezeirii lui Isus Hristos, doctrinei ispășirii substitutive, doctrinei minunilor lui Hristos, doctrinei inspirației Scripturilor ca teste pentru ordinare sau pentru buna reputație a unui om în slujire.”

„Când i-am văzut numele pe acea listă, mi-am pus mâna pe creștetul capului și am zâmbit pentru mine, întrebându-mă de câte zeci de ori mi-am tăiat părul de când mâinile lui nelegiuite m-au atins. Și am avut mângâierea profundă de a ști că mâna Domnului Isus Hristos, rănită și sfâșiată din cauza păcatului meu, m-a atins și mi-a dat o apostolie care era de la Dumnezeu și care era mai importantă decât oricare pe care omul ar fi putut-o aproba prin micile lor ceremonii.”

Acum trebuie să-l auziți pe Dr. Barnhouse predicând aceasta pentru a înțelege cât de puternic a spus-o. Dumnezeu i-a dat slujirea și misiunea lui. Am citit aceasta și m-am gândit la propria mea ordinare. Au fost acolo oameni buni și evlavioși. Mi-au pus tot felul de întrebări. Și au venit la mine, și-au pus mâinile peste mine și s-au rugat. Toți au semnat certificatul meu de ordinare. De fapt, nu erau suficiente rânduri pentru ei și există un nume scris mai mare decât orice alt nume. Trebuie să fi fost un strămoș al lui John Hancock, o scriere uriașă. Și-a scris numele pe primul rând al ordinării mele care atârnă pe peretele meu.

Nu mult după aceea, el a abandonat slujirea, a fost implicat într-o imoralitate abundentă, a negat credința, L-a negat pe Hristos, a devenit un ateu declarat, a devenit profesor de filosofie la USC. Și eu, asemenea lui Dr. Barnhouse, Îi mulțumesc lui Dumnezeu că apostolia mea, slujirea mea, nu a venit de la oameni, ci a venit de la Hristos Însuși.

Ascultați, care este provizia veștii bune? Este har pentru a mântui, apostolie pentru a sluji. Așadar, vedem vestea bună: predicatorul, promisiunea, Persoana, provizia. Și apoi ajungem la proclamare. Acum că vom sluji, vom fi trimiși cu un mesaj. Ce proclamăm? Versetul 5 din nou: proclamăm ascultarea de credință printre toate neamurile. Și apoi spune în versetul 6: „Între care sunteți și voi, cei chemați să fiți ai lui Isus Hristos.”

Cu alte cuvinte, la fel cum ați fost chemați la Hristos, noi vom merge și îi vom chema pe alții la Hristos. Aceasta extinde cu adevărat ultimul gând, vestea bună despre Isus Hristos care ne-a adus har și slujire ne conduce să mergem și să o proclamăm și să chemăm neamurile pământului la ascultarea credinței. Aceasta este o declarație măreață, oameni buni. Aș vrea să avem timp în seara aceasta doar să trecem peste întregul gând al ascultării de credință. Ar trebui să scrieți; puneți un cerc în jurul acestei expresii în Biblia voastră, „Ascultarea credinței”. O declarație extraordinară, o declarație literalmente plină de înțeles. Și apare din nou la sfârșitul lui Romani, în capitolul 16, versetul 26, versetul penultim: „Să fie cunoscută de toate neamurile ascultarea credinței.” Ascultarea credinței; ascultați, dacă există un lucru despre credință, acesta este că credința este ce? Ascultătoare. Arată-mi pe cineva care spune că crede și trăiește o viață de neascultare și îți voi arăta pe cineva care nu este răscumpărat. Pentru că credința, dacă nu manifestă fapte de ascultare, este moartă. Nu suntem mântuiți prin fapte; suntem mântuiți pentru fapte bune. Și mesajul creștinismului este o chemare pentru oameni să fie ascultători de credință.

Când vii la Hristos, afirmi credința. Și, apropo, aceasta este o afirmație foarte precisă—credința. Și Iuda o folosește: „credința care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna.” Înseamnă conținutul Evangheliei, conținutul mesajului. Înseamnă să-i învățați să păzească „tot ce v-am poruncit.” Așa procedezi când predici. Este ascultarea pe care o predicăm, ascultarea de credință, credința constituită în mod corespunzător. Predicăm un mesaj de ascultare. Și, din nefericire, acesta nu este mesajul pe care oamenii îl aud astăzi. Trebuie să chemăm oamenii la credință, dar credința care ascultă este singura credință autentică. Oamenii spun că cred și trăiesc o viață de neascultare, mint și adevărul nu este în ei. Oamenii care cred cu adevărat vor asculta.

Și astfel, scopul apostoliei noastre, scopul apostoliei lui Pavel, era să aducă toate neamurile la ascultarea de credință. Și credința este mai mult decât doar a crede în Isus, este credința. Este tot ceea ce cuprinde credința noastră. Credința dată sfinților odată pentru totdeauna. Dacă vrei să știi ce este cu adevărat credința, este întregul conținut al Cuvântului lui Dumnezeu revelat. Îi chemăm pe oameni să asculte.

Acum ascultați-mă. Nu este credință plus ascultare egal mântuire. Nu, este o credință ascultătoare egal mântuire. Credința adevărată este verificată prin ascultare. De aceea Biblia spune în mod constant că Isus este Domnul, că Isus este Domnul, că Isus este Domnul, deoarece aceasta cere ascultare supusă. Nu există credință fără ascultare. Trebuie să existe ascultare pentru ca credința să fie autentică.

Priviți la, pentru o clipă, o ilustrație bună chiar în Romani capitolul 1 versetul 8, versetul 8. „Mulțumesc întâi Dumnezeului meu, prin Isus Hristos, pentru voi toți, căci credința voastră este vestită în toată lumea.” Cum așa? Cum s-a făcut cunoscută credința lor în toată lumea? Capitolul 16 versetul 19, iată cum, 16:19: „Ascultarea voastră este cunoscută de toți.”

La început credința voastră este cea răspândită în toată lumea. La sfârșit ascultarea voastră este cea răspândită în toată lumea. De ce? Pentru că una trebuie să existe împreună cu cealaltă; nu este credință dacă nu ascultă. Mântuirea este supunere. Mântuirea este afirmarea domniei lui Hristos.

Acum nu vreți să aveți o teologie care face creștin din cineva care trăiește o viață de neascultare absolută. Nu există recunoaștere a domniei lui Hristos. „Dacă mărturisești cu gura ta”, Romani 10:9 și 10, „pe Isus ca Domn”, iar aceasta înseamnă ascultare de domnia Lui, „vei fi mântuit.” Aceasta este substanța adevărată din care este produsă mântuirea. „Să știe bine dar toată casa lui Israel că Dumnezeu a făcut Domn și Hristos pe acest Isus pe care L-ați răstignit”, spune Petru. Iar Isus le-a spus fariseilor, în esență, în Matei 5: „Nu-mi pasă ce credeți; apropo, prin felul în care trăiți negați mântuirea.” O credință fără ascultare este o credință care nu va mântui pe nimeni. Este așezarea pe drumul larg care duce la pierzare. Asta este. Este construirea unei frumoase super-structuri religioase pe nisip. O credință fără ascultare nu este credință mântuitoare. Este genul de lucru care amăgește și înșală, dar nu mântuiește.

Oamenii spun: „O, eu cred în Isus, cred în Biblie, îmi amintesc când am mers în față, îmi amintesc cutare și cutare.” Aceasta nu mântuiește decât dacă există o viață de ascultare. Ascultați Evrei 12:14: „Urmăriți pacea cu toți și sfințirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul.” Fără sfințenie, nu este cer.

Așadar, proclamarea este să-i aducă pe toți oamenii la ascultarea credinței, la ascultarea credinței. Și, preaiubiților, aceasta este ceva ce spune în versetul 6 că ar trebui să dorim să facem deoarece este ceva ce am primit: „Între cari sunteți și voi, cei chemați să fiți ai lui Isus Hristos.” Cu alte cuvinte, ați fost chemați la aceasta, acum mergeți și chemați celelalte neamuri la același lucru. Este o declarație măreață în versetul 6: „Și voi sunteți ai lui Isus Hristos.” Am fost atrași la Hristos. Am ieșit din acea viață de neascultare într-o viață de ascultare, din necredință în credință. Și spune că, deoarece aceasta ni s-a întâmplat și suntem parte dintre cei chemați la Hristos, ar trebui să ducem mesajul pentru a-i chema pe alții. Am cântat acel refren: „Dumnezeu mi-a iertat păcatul în Numele lui Isus. Am fost născut din nou în Numele lui Isus. În Numele lui Isus vin la tine să împărtășesc dragostea Lui, așa cum mi-a spus. El a spus: «În dar, în dar ai primit, în dar, în dar [ce?] dă. Du-te în Numele Meu și, pentru că tu crezi, alții vor ști că Eu trăiesc.»” Aceasta este ceea ce spune el.

Suntem trimiși pentru ascultarea de credință printre toate neamurile deoarece aceasta este ceea ce ni s-a întâmplat nouă. Noi suntem cei chemați care au fost atrași la Hristos.

Așadar, vedem predicatorul veștii bune, promisiunea veștii bune, Persoana veștii bune, provizia veștii bune—har și apostolie—proclamarea veștii bune. Și este o proclamare a ascultării. Preaiubiților, nu lăsați niciodată afară această parte. Vă voi da două în încheiere: privilegiile veștii bune, privilegiile.

Priviți-le în versetul 7. „Tuturor celor ce sunt în Roma”, și el poate extinde aceasta cu siguranță dincolo de aceasta, la toți credincioșii. El... el le dă trei adevăruri minunate despre privilegiile lor. Mai întâi, sunt preaiubiți de Dumnezeu. În al doilea rând, sunt chemați, și ar trebui să puneți o virgulă după aceasta, iar dacă aveți câteva cuvinte cu caractere italice, aceasta înseamnă că ele nu sunt în original. Sunt trei lucruri aici: preaiubiți de Dumnezeu, chemați și sfinți; preaiubiți de Dumnezeu, chemați și sfinți. Acestea sunt privilegiile veștii bune.

Ce înseamnă să fii preaiubit de Dumnezeu? Ei bine, înseamnă pur și simplu că suntem iubiți. Și aceasta este peste tot în Scriptură. Dumnezeu ne-a iubit. Și-a pus dragostea asupra noastră. În Efeseni capitolul 2, (pur și simplu iubesc acel verset) versetul 5... versetul 4, mai degrabă: „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morți în greșelile noastre, ne-a adus la viață împreună cu Hristos.” El ne-a iubit. Ne-a iubit chiar când eram morți în păcat. În 1 Ioan 3:1 spune: „Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl.” Și cuvântul „ce fel de”, un cuvânt grecesc foarte interesant, potapan, are de-a face cu ceva străin, ceva din altă lume, ceva care aparține spațiului cosmic. Adică, ce fel de lucru ciudat, neomenesc este acesta, să ne iubească?

În Efeseni 1:6 spune că prin Hristos am fost făcuți primiți în Preaiubitul. Dumnezeu ne poate iubi pentru că ne iubește în Fiul Său. Romani 5 spune: „Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre.” Romani 8 spune: „Nimic nu ne va despărți vreodată de dragostea lui Hristos.” Nimic. Și astfel, privilegiul veștii bune este că suntem iubiți de Dumnezeu, iar când Dumnezeu iubește, Dumnezeu revarsă binecuvântare.

În al doilea rând, suntem chemați. Suntem chemați. Și aceasta este chemarea eficace. Aceasta se referă la chemarea reală la mântuire. Și vom vedea aceasta în detaliu când ajungem la capitolele 9 și 10. Dar am fost chemați. Suntem mântuiți datorită actului suveran al lui Dumnezeu. Aceasta nu se referă la o chemare generală externă. Nu doar proclamarea, ca în Isaia 45: „Întoarceți-vă la Mine și veți fi mântuiți, toate marginile pământului”, sau Isaia 55: „Căutați pe Domnul câtă vreme se poate găsi.” Aceasta nu este doar chemarea generală, ca în Ezechiel 33 când a strigat: „Întoarceți-vă, întoarceți-vă,” sau Matei 11 unde Isus a spus: „Veniți la Mine, toți cei trudiți,” sau Ioan 7: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea,” sau Apocalipsa 22: „Și Duhul și Mireasa zic: «Vino»,” sau Romani 10: „Credința vine în urma auzirii unei predici despre Hristos.” Nu este doar acea chemare generală a Evangheliei. Aceasta este o indicație a acelei chemări foarte eficace și intenționate la răscumpărare care vine prin voia suverană a lui Dumnezeu. Noi suntem cei chemați. Este un alt cuvânt, dacă vreți, pentru aleși, pentru aleși. Noi suntem aleșii. Biblia spune aleși în El înainte de întemeierea lumii; un adevăr extraordinar. Noi suntem cei chemați, chemați de Dumnezeu, aleșii.

Puteți studia aceasta în tot Noul Testament. Și, după cum am spus, când ajungem la capitolele 8, 9 și 10, o vom vedea în detaliu. Dar iar și iar sunt făcute afirmații în sensul că oricine este credincios este unul care a fost chemat în mod suveran și predestinat de Dumnezeu.

Pot adăuga aceasta rapid? Nu este niciodată doar chemarea, ci întotdeauna există împreună cu acea chemare actul credinței în Hristos care o însoțește. Dar, cu toate acestea, suntem chemați. Din punctul nostru de vedere, venim la Hristos ca un act al voinței noastre. Dar din punctul de vedere al lui Dumnezeu, aceasta a fost hotărâtă înainte de începerea lumii și El ne-a chemat la Sine. Este un adevăr minunat. Și îl vom vedea desfășurându-se pe măsură ce înaintăm în epistolă.

Așadar, suntem preaiubiți și suntem chemați. Și prindeți-l pe al treilea, suntem sfinți, suntem sfinți. Spuneți: „Nu mă cunoști foarte bine.” O, dar vă cunosc suficient de bine ca să știu că, dacă sunteți creștin, sunteți sfânt. Știți ce înseamnă? Unul sfânt, hagios, unul sfânt. În virtutea faptului că sunteți preaiubit de Dumnezeu, în virtutea faptului că sunteți chemat, sunteți sfânt. Ați fost făcut sfânt. Ce înseamnă? A fi pus deoparte, a fi pus deoparte de lume pentru Dumnezeu.

În Vechiul Testament, aveau multe lucruri care erau puse deoparte. Spuneau că locul sfânt era pus deoparte; Sfânta Sfintelor era pusă deoparte. Zeciuiala era pusă deoparte. Preoții erau puși deoparte. În Exod 19:6 spune că întreaga națiune a lui Israel era pusă deoparte. Cu alte cuvinte, toate acele lucruri erau sfinte: locul sfânt, Sfânta Sfintelor, zeciuiala, preoții, națiunea erau toate sfinte pentru Domnul. Cu alte cuvinte, erau puse deoparte pentru Dumnezeu.

În Noul Testament nu mai avem aceasta. Sfânta Sfintelor nu mai există, perdeaua s-a rupt. Locul sfânt nu mai este, templul a fost distrus. Zeciuiala nu mai este deoarece nu suntem sub o teocrație. Preoții nu mai sunt. Națiunea lui Israel a fost temporar pusă deoparte. Ce a rămas care este sfânt? Vă spun ce este: este noul templu al lui Dumnezeu, care este Biserica Lui. Și noi suntem sfinți. Suntem puși deoparte pentru Dumnezeu. Puși deoparte de păcat pentru Dumnezeu. Și trebuie să trăim așa.

Dar gândiți-vă la aceasta, privilegiile de a fi preaiubit de Dumnezeu, de a fi chemat înainte de întemeierea lumii să fii copilul Său și de a fi pus deoparte de păcat pentru El Însuși, separat pentru El. O, vai, potrivit pentru un asemenea popor este binecuvântarea din versetul 7: „Har și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul Isus Hristos.”

Știți ceva? Singurii oameni care ar putea primi vreodată o asemenea binecuvântare ar fi cei care au fost preaiubiți de Dumnezeu, chemați de Dumnezeu și făcuți sfinți de Dumnezeu. Noi suntem singurii care putem primi harul Său și singurii care putem experimenta pacea Lui—har și apoi pace.

Acum ascultați în timp ce încheiem. În sfârșit, după toate celelalte puncte pe care le-am văzut, vreau să vă dau scopul veștii bune, ultimul punct. Le-am parcurs pe toate în afară de acesta, scopul. Și este la sfârșitul versetului 5.

De ce predică predicatorul? De ce a fost făcută promisiunea? De ce a venit Persoana? De ce am primit provizia Evangheliei? De ce am experimentat responsabilitatea proclamării? De ce ne-a dat Dumnezeu privilegiile?

Dintr-un singur motiv, sfârșitul versetului 5: „Pentru Numele Lui.” Și știu că aceia dintre voi care ați fost la Grace Church o perioadă înțelegeți aceasta. Aceasta înseamnă pur și simplu că totul se concentrează pe gloria lui Dumnezeu. Oamenii trebuie să fie mântuiți. De ce? O, spuneți: „Ca să-i țină afară din iad.” Aceasta este secundar. „O, ca să poată experimenta dragostea lui Dumnezeu.” Aceasta este secundar. „O, ca să poată merge în cer.” Aceasta este secundar. „O, ca Dumnezeu să le poată călăuzi viața.” Aceasta este secundar.

Oamenii trebuie să fie mântuiți pentru gloria lui Dumnezeu, deoarece este o ofensă la adresa naturii Lui sfinte ca cineva să trăiască în răzvrătire împotriva Lui. Gloria Lui este problema. Și acesta este motivul pentru toate. În Filipeni 2 spune că orice genunchi să se plece și orice limbă să mărturisească pe Isus Hristos ca Domn, spre slava lui Dumnezeu Tatăl. Mântuirea este pentru gloria Lui, Evanghelia este pentru gloria Lui. Pavel spune în 2 Corinteni 4:15: „Propovăduim Evanghelia pentru ca harul, răspândindu-se prin mulți, să facă să prisosească mulțumirile spre slava lui Dumnezeu.” Motivul pentru care vrem să vă aducem la mântuire este ca voi să lăudați gloria lui Dumnezeu.

Vedeți, Dumnezeu este glorificat când credeți Evanghelia Lui. Dumnezeu este glorificat când Îl iubiți pe Fiul Său. Dumnezeu este glorificat când acceptați diagnosticul Lui despre păcatul și nevoia voastră. Dumnezeu este glorificat când Îl primiți în viața voastră. Dumnezeu este glorificat când planurile voastre devin planurile Lui și gândurile voastre devin gândurile care sunt comune cu El. Trăim și existăm pentru gloria lui Dumnezeu.

Madame Guyon a scris: „Slăvit, Atotputernic, Dumnezeu fără sfârșit, când vei topi munții și vei coborî? Când vei striga pretutindeni razele cuceritoare și îi vei învăța pe acești Adam pe care i-ai făcut lauda Ta?”

Și astfel ajungem din nou la cercul complet. Vestea bună vine de la Dumnezeu. Este Evanghelia lui Dumnezeu, versetul 1. Și este predicată de predicator, promisă în Vechiul Testament, personificată în Isus Hristos, oferind har și slujire, proclamată de cei care primesc privilegii veșnice și totul este pentru scopul de a-L glorifica pe Dumnezeu.

Mă încred că Dumnezeu va fi glorificat în viața voastră pe măsură ce răspundeți veștii Lui bune și o proclamați. Acum ascultați. Tocmai am atins atât de multe subiecte vaste, încât mă frustrează de moarte. Dar vom vedea aceste lucruri desfășurându-se pe măsură ce trecem împreună prin cartea Romani. Vreți să vă plecați capetele și să ascultați aceste cuvinte de William Blaine?

„Cel ce a plâns deasupra mormântului, Cel ce a liniștit valul furios, blând în suferință, puternic în mântuire, a Lui va fi slava.

Cel al cărui drum a trecut prin durere, Cel ce a dăruit orice bine, Fiul Omului și Fiul lui Dumnezeu, a Lui va fi slava.

Cel ce a sângerat sub lovituri cumplite, spinii și stacojiul i-a purtat cu blândețe, Cel ce a purtat orice durere, a Lui va fi slava.

Monarhul obrajilor loviți, disprețul Iudeului și disprețul Grecului, Preot și Împărat divin de blând, a Lui va fi slava.

Pe tronul cercului curcubeului, în mijlocul miilor care sunt ai Lui, niciodată mai mult să nu plângă singur, a Lui va fi slava.

Omul Nazaretului disprețuit, Împăratul care a purtat cununa de spini, Fiul ascultător până la moarte, a Lui va fi slava.

A Lui este măreața așteptare veșnică, a Lui este starea preoțească împărătească, pe El Tatăl Îl face măreț, a Lui va fi slava.

Cel ce a murit ca să ne elibereze, Cel ce trăiește și mă iubește chiar și pe mine, Cel ce vine, pe care Îl voi vedea, numai Isus, numai El, a Lui va fi slava.”

Și, Tată, știm că aceasta este inima lui Pavel și mesajul cărții. Ajută-ne să-l vedem cât se poate de clar, pentru gloria lui Hristos. Amin.

SFÂRȘIT