Deschideți Bibliile la capitolul 11 din Luca. Ne întoarcem la Evanghelia după Luca capitolul 11, la învățătura unică, pătrunzătoare și minunată a Domnului Isus Cristos. În Luca 11:5 și apoi în următoarele versete, e o pildă cunoscută și pe care nu o poți uita, pe care Domnul Isus o spune aici. De fapt, are mult umor în ea și, deși Domnul Isus nu a spus lucruri care să fie doar amuzante sau care să ne facă să râdem, cu siguranță vedem aici și un simț al umorului al Său în această poveste, care seamănă foarte mult cu realitatea vieții.

Povestea începe în Luca 11:5. „Apoi le-a mai zis: „Dacă unul dintre voi are un prieten şi se duce la el la miezul nopţii şi-i zice: ‘Prietene, împrumută-mi trei pâini,

căci a rămas la mine de pe drum un prieten al meu şi n-am ce-i pune înainte’ şi, dacă dinăuntrul casei lui, prietenul acesta îi răspunde: ‘Nu mă tulbura; acum uşa este încuiată, copiii mei sunt cu mine în pat, nu pot să mă scol să-ţi dau pâini’, –

vă spun: chiar dacă nu s-ar scula să i le dea, pentru că-i este prieten, totuşi, măcar pentru stăruinţa lui supărătoare, tot se va scula şi-i va da tot ce-i trebuie.

De aceea şi Eu vă spun: Cereţi, şi vi se va da; căutaţi, şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide. Fiindcă oricine cere capătă; cine caută găseşte şi celui ce bate, i se deschide.

Cine este tatăl acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său pâine, să-i dea o piatră? Ori, dacă cere un peşte, să-i dea un şarpe în loc de peşte? Sau, dacă cere un ou, să-i dea o scorpie? Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!”

Ceea ce începe ca o poveste simplă are un final destul de teologic, nu-i așa? Începe așa de simplu și se termină într-o așa profunzime. Un credincios matur, care a fost modelat de Scriptură - și aceasta este singura cale de maturizare - înțelege natura lui Dumnezeu. Viziunea ta despre Dumnezeu este într-adevăr punctul de referință al maturității tale spirituale. Înțelegerea naturii lui Dumnezeu este esențială pentru maturitatea spirituală, deoarece, în cele din urmă te odihnești în realitatea Dumnezeului pe care Îl cunoști. O cunoaștere superficială a lui Dumnezeu, o cunoaștere limitată a lui Dumnezeu conduce la o înțelegere limitată, la o credință limitată și la o încredere limitată.

Așadar, atunci când vorbim despre maturitatea spirituală, vorbim cu adevărat despre înțelegerea naturii lui Dumnezeu. Lucrul acesta este esențial. Adică să înțelegi că Dumnezeu este veșnic, că El este puternic, că El este sfânt, că El este neschimbabil, că El este omniscient, omniprezent, că El are un scop, că El este suveran, că El are întotdeauna în mod absolut controlul asupra a tot ceea ce El a creat.

Înțelegi că Dumnezeu este deasupra și dincolo și în afara tuturor evenimentelor care au loc sau nu în universul creat? El este transcendent. El este măreț și grandios, maiestuos și înălțat și lucrează în mod desăvârșit planul Său pentru univers și pentru omenire. El are totul sub control întotdeauna și are o cunoaștere desăvârșită și Își duce la îndeplinire planul pe care El l-a rânduit de la bun început.

În Iov 42:2 citim aceste cuvinte: „știu că Tu poți totul și nimic nu poate sta împotriva gândurilor tale.” Este un cuvânt din partea unui bărbat credincios matur: Știu că Tu ești în controlul tuturor lucrurilor și niciun scop al Tău nu poate fi împiedicat vreodată. Psalmul 33:11 spune: „sfaturile Domnului dăinuiesc pe vecie”. Adică ceea ce spune Dumnezeu este hotărât pentru totdeauna. Nimic din ce spune Dumnezeu nu se schimbă vreodată pentru că nu există niciodată noi informații. Nu mai există niciodată nimic de clarificat și nicio împrejurare sau situație de care Dumnezeu să nu știe deja, și despre care să nu fi știut când a făcut acea declarație.

De aceea Psalmul 33:11 mai spune: „planurile inimii Lui dăinuiesc din neam în neam”. Din generație în generație, planurile inimii lui Dumnezeu rămân în picioare. Nimic nu se schimbă pentru că nu există informații suplimentare, nu există nicio nevoie sau vreo eventualitate despre care Dumnezeu să nu știe, nimic nu se schimbă. El își îndeplinește inexorabil și perfect planul până la sfârșit.

În Proverbele 19:21 citim: „omul face multe planuri în inima lui, dar hotărârea Domnului, aceea se împlinește.” Noi ne schimbăm planurile mai tot timpul pentru că primim mai multe informații, pentru că circumstanțele se schimbă. Dumnezeu nu schimbă niciodată nimic. Sfatul lui este hotărât.

În Isaia 14:24, „Domnul oştirilor a jurat şi a zis: ‘Da, ce am hotărât se va întâmpla, ce am pus la cale se va împlini.‘” Toate aceste afirmații despre hotărâri definitive au de-a face cu faptul că Dumnezeu a fixat un obiectiv care nu se schimbă niciodată. Mi-am propus și așa se va întâmpla. Am plănuit în felul acesta, și așa este, și așa va fi.

În Isaia 46, un pasaj puțin mai lung, însă în care toate aceste aspecte vin împreună în termeni foarte clari. Isaia 46:8: „țineţi minte aceste lucruri şi fiţi oameni! Veniţi-vă în fire, păcătoşilor! Aduceţi-vă aminte de cele petrecute în vremurile străbune, căci Eu sunt Dumnezeu, şi nu este altul, Eu sunt Dumnezeu, şi nu este niciunul ca Mine.” Și aici este marea diferență. „Eu am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit.” Noi nu putem face asta. Noi nu știm sfârșitul de la bun început. Nu putem spune cum va fi finalul. Nu putem spune de la început despre cum va fi sfârșitul. Doar Dumnezeu poate. De aceea El este Dumnezeu. Nu există nimeni ca El, pentru că nimeni nu poate spune cum se va sfârși ceva înainte chiar de a începe.

El „vestește de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit”. Și nu este doar faptul că El știe cum se vor desfășura lucrurile, ci ni se spune: „hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea. De la început, Dumnezeu a hotărât finalul, El a plănuit finalul şi El lucrează la împlinirea acestui final. Versetul 11 spune: „hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea.” Am planificat totul; voi duce planul la îndeplinire. Dumnezeu nu își schimbă niciodată planul, iar planul Său a fost stabilit de la început și El îl împlinește până la sfârșit.

Domnul Isus a spus în Fapte 1:7: „nu este treaba voastră să știți vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa.” „Vremuri sau soroace”, ce înseamnă acestea? Timpul cronologic, ceasul, timpul calendaristic, și epocile, evenimentele. Toată istoria în mod cronologic și toate evenimentele care au loc în ea sunt hotărâte prin autoritatea pe care o are Dumnezeu. Totul este hotărât de la început până la sfârșit de scopurile lui Dumnezeu.

În Fapte 4 citim mărturia credincioșilor de la început: „în adevăr” – versetul 27 – „împotriva Robului Tău celui sfânt, Isus, pe care L-ai uns Tu, s-au însoţit în cetatea aceasta Irod şi Pilat din Pont cu neamurile şi cu noroadele lui Israel.” Toți s-au adunat pentru a-l ucide pe Domnul Isus. Dar versetul 28 spune: „ca să facă tot ce hotărâse mai dinainte mâna Ta și sfatul Tău”. Ce afirmație! Ce afirmație! Orice au făcut ei, a fost predestinat de Dumnezeu și predeterminat de scopul Său.

Acum Dumnezeu este suveran și Dumnezeu este atotputernic. El cunoaște planul și are puterea de a împlini acel plan. Cunoașterea Lui este desăvârșită, așa că nu există nimic care să-I schimbe planul. El nu are nevoie de noi să-I dăm mai multe informații și nu reacționează la circumstanțe.

Poate spuneți: „De ce ne spui toate acestea?” Pentru că toate aceste realități despre Dumnezeu ridică întrebarea: cum contează rugăciunile noastre, nu-i așa? Ai ajuns acolo? Ai început să spui: „de ce m-aș deranja atunci să mă rog? Toate acestea par să-mi stingă viața de rugăciune și micile mele cereri.” Și, desigur, aceasta este una dintre acuzațiile care au fost făcute de oamenii care resping teologia reformată că dacă ai o perspectivă puternică despre Dumnezeu, dacă ai viziunea biblică despre Dumnezeu, îți ia tot ceea ce este esențial din rugăciunea ta.

Adică, cu siguranță nu vreau să-L deranjez pe Dumnezeu, nu vreau să-L întrerup pe Dumnezeu. El știe încotro merge, El știe ce face, El nu are nevoie de informații de la mine despre nimic. Și nu este pe cale să-și schimbe planul și designul suprem. Așa că, dacă mi se spune să mă rog, poate că tot ce trebuie să fac este să spun pe scurt: „Știi, îmi pare foarte rău că Te deranjez, Doamne, voi fi foarte precis. Știu că ești foarte ocupat și știu că ai rezolvat situație, știi încotro merg lucrurile - așa că nu mă voi lungi.”

Oamenii îmi spun și mie asta tot timpul. „Știu că ești foarte ocupat și știu că ai o mulțime de lucruri pe cap, dar dacă mi-ai acorda doar un minut…” Dacă oamenii cred că asta este un fel de intruziune în viața mea și eu nu am nici cea mai mică idee despre ce urmează în viitor, când este vorba de Dumnezeu, i-am spune lui Dumnezeu: „ei bine, este ridicol să vin și să aduc mica mea pricină înaintea Ta, când Tu deja ai planificat totul de la început până la sfârșit. Chiar și faptul că m-am născut, că exist și că mă voi întoarce la Tine cu această cerere a fost cunoscut înainte de întemeierea lumii, totul este în planul Tău, ce rost are cererea mea? Ei bine, dacă totuși vin, voi veni repede și voi pleca.” Adică, este aproape jenant, nu-i așa? „Îmi pare rău, Doamne, sunt din nou eu și știu că Te întrerup atât de des cu nevoile mele mărunte.”

Dar trebuie să ne amintim că ni se spune să ne rugăm, și tocmai am trecut prin asta, nu-i așa? ?În versetele de la 2 la 4 nu am studiat rugăciunea „Tatăl nostru” timp de 12 săptămâni, 3 luni? Și toate acestea ne învățau cum să ne rugăm, cum să ne rugăm. Și asta a fost repetată după un model stabilit inițial de Domnul Isus, consemnat în Matei capitolul 6, când slujea în Galileea, cu multe luni înainte de asta. Aici avem reiterarea aceleiași învățături.

Dar încă rămânem cu problema aceasta sâcâitoare, această dilemă cu privire la cum se încadrează rugăciunile noastre. Noi ne întrebăm, dacă avem o perspectivă matură despre Dumnezeu și o perspectivă deplină asupra Lui și înțelegem caracterul și natura Lui, are asta într-adevăr un efect direct asupra vieții noastre de rugăciune?

Ei bine, permiteți-mi să ilustrez acest lucru. Să ne întoarcem în cartea lui Neemia, Neemia capitolul 1. Israel este în robie. Dumnezeu știe asta. Țara lui Israel și țara lui Iuda, în special Împărăția de Sud și orașul Ierusalim, sunt în ruine. „cei ce au mai rămas din robie sunt acolo, în ţară” - 1:3 - „în cea mai mare nenorocire şi ocară; zidurile Ierusalimului sunt dărâmate şi porţile sunt arse de foc.” Dumnezeu știe toate acestea. De fapt, Dumnezeu s-a asigurat că acest lucru se va întâmpla pentru că Dumnezeu i-a adus, vă amintiți, pe babilonieni să fie călăul Său pentru a judeca Israelul pentru idolatrie. Deci Dumnezeu știe toate acestea.

Dar vreau să vedeți în continuare reacția lui Neemia, în versetul 4. „Când am auzit aceste lucruri” - primise un raport despre situația Ierusalimului” - „am șezut jos, am plâns și m-am jelit multe zile.” Durerea nu a putut fi schimbată. Doar pentru că Dumnezeu știa toate acestea, iar Neemia știa că Dumnezeu știe toate acestea, asta nu a schimbat modul în care se simțea Neemia. „Am postit și m-am rugat înaintea Dumnezeului cerurilor.”

Vei spune: „ei bine, poate că a avut o idee foarte bună. Poate că nu a înțeles cu adevărat cine era Dumnezeu și a exagerat, iată-l că postește, se roagă, plânge, se lamentează, este într-adevăr într-o stare emoțională intensă la momentul acesta. Poate că pur și simplu nu știe că Dumnezeu este la conducere. Poate că este doar un arminian care rătăcește prin Vechiul Testament.”

Priviți însă la rugăciunea lui din versetul 5. „Și am zis: „Doamne, Dumnezeul cerurilor, Dumnezeule mare şi înfricoşat, Tu, care ţii legământul Tău şi eşti plin de îndurare faţă de cei ce Te iubesc şi păzesc poruncile Tale!” Da, el L-a înțeles pe Dumnezeu. El a înţeles că Dumnezeu era Domn suveran. El a înțeles grandoarea Sa, măreția Sa, toate atributele care completează acești termeni. El a știut că El a avut un legământ și că El este credincios acelui legământ. El a înțeles harul Lui și bunătatea Lui iubitoare față de cei care Îl iubesc și păzesc poruncile Lui. El a știut foarte bine toate acestea, și cu toate acestea în versetul 6 spune: „să ia aminte urechea Ta şi ochii să-Ţi fie deschiși: ascultă rugăciunea pe care ţi-o face robul Tău acum, zi şi noapte, pentru robii Tăi, copiii lui Israel.”

Și tu știi asta, când citești asta în context, te face să şovăi puțin. Ai vorbit vreodată cu Dumnezeu așa? I-ai spus vreodată: „Doamne, ascultă-mă. Cu Tine vorbesc. Deschide-ţi ochii și verifică situația mea.” Nu cred că i-am spus vreodată asta lui Dumnezeu. Și nu numai că a spus-o o dată, ci continuă: „mă rog înaintea Ta zi și noapte, postesc, plâng, sunt îndurerat, mă rog înaintea Dumnezeului cerului”, pe care El îl înțelegea complet. Cu adevărat omul acesta a dat buzna la poarta cerului. El spune: „Doamne, deschide-Ţi urechea și deschide-Ţi ochii și privește la starea mea.” Este o rugăciune îndrăzneață, nu-i așa? Este aproape jenantă.

Știți, cumva noi mergem în prezența lui Dumnezeu. „Știi, sunt eu din nou, Doamne. O, eu doar… - oricare este voia Ta. Te rog, hai să stabilim asta încă de la început. Aici sunt eu. Știi, știu că ai alte lucruri de care să te ocupi, așa că voi înțelege dacă nu poți fi deranjat cu această mică problemă…” Nu aceasta este abordarea lui Neemia. „Doamne, ridică-Te, scoală-Te! Privește spre mine! Vino în grabă!”

Priviți la Psalmul 17:1. „Doamne, ascultă-mi pricina nevinovată, ia aminte la strigătele mele, pleacă urechea la rugăciunea mea”. „Ascultă-mă Doamne!” Acești oameni care se roagă în Vechiul Testament au cerut o audiență la Dumnezeu. Psalmul 27:7 – acestea sunt câteva exemple, sunt mult mai multe. Psalmul 27:7, „ascultă-mi, Doamne, glasul când Te chem” - Ascultă-mă când vorbesc cu tine, Dumnezeule. „Ai milă de mine” – și uitați-vă la asta – „răspunde-mi.” I-ai spus vreodată așa lui Dumnezeu? „Îți spun, Doamne, ai face bine să mă asculți, și vreau un răspuns. Răspunde-mi!”

Psalmul 55 mai adaugă un element, în versetul 1, „ia aminte”. „Ia aminte, Dumnezeule, la rugăciunea mea şi nu Te ascunde de cererile mele!” Să nu te ascunzi nicăieri. Vorbesc cu tine, Doamne. Este ceva uimitor. „Ascultă-mă şi răspunde-mi! Rătăcesc încoace şi încolo şi mă frământ.” Vreau să-ți spun că lucrurile nu merg bine și trebuie să mă asculți și să nu mergi să te ascunzi undeva. Fii atent! Sună aşa cum îmi vorbesc mie copiii când nu sunt atent la ei.

Psalmul 102 este încă unul și vă spun din nou că acestea sunt câteva exemple pe care vi le dau. „Doamne, ascultă-mi rugăciunea şi s-ajungă strigătul meu până la Tine! Nu-mi ascunde Faţa Ta în ziua necazului meu! Pleacă-Ţi urechea spre mine când strig! Ascultă-mă degrabă!” Din nou, este același mod insistent, pare aproape obraznic. Este ca și cum cineva vine la tine și îți spune: „Uite, aș vrea să vorbesc cu tine. Ascultă-mă. Vreau sa vorbesc cu tine. Uită-te la mine. Nu fi distras.” Probabil că ai zice: „Ei bine, așteaptă puțin”.

Psalmul 143 adaugă o altă componentă: „Doamne, ascultă-mi rugăciunea” – Psalmul 143:1 – „pleacă-Ţi urechea la cererile mele! Ascultă-mă în credincioșia şi dreptatea Ta!” Îmi place așa de mult ce urmează: „nu intra la judecată cu robul Tău!” Fără nicio obiecție. Nu vreau să fii supărat pe mine. Nu vreau să fii mânios, ci doar ascultă-mă. Un mod uimitor de a vorbi cu Dumnezeu. Uimitor! Sunt șocat de unele dintre ele, de îndrăzneala lor.

Când eram copil, bunica mea avea o vorbă: „Să nu mai aud!”. Mama a preluat-o și a dus-o mai departe. Ea spunea: „ei bine, Johnny, asta a necesitat mult tupeu”. Ați auzit pe cineva spunând asta? „Asta a necesitat multă obrăznicie.” Nu știu care este originea acestei expresii, dacă te uiți după cuvântul „tupeu” în dicționar nu știu cum se leagă. Dar mama spunea: „A fost nevoie de multă nerușinare.” E ca și cum ai fi trecut granițele obrăzniciei, ai mers prea departe.

Îmi veți spune: „ei bine, ce rost are să-I vorbești în felul acesta lui Dumnezeu? Dacă știi că Dumnezeu este suveran și știi că Dumnezeu este înțelept, atotputernic și atotștiutor și a intenționat totul de la început până la sfârșit și ce are să se întâmple între început și sfârșit, ce rost are să te rogi? Și răspunsul este pentru că Dumnezeu nu a hotărât numai sfârșitul, El a rânduit și mijloacele până la sfârșit. Și nu știu despre voi, dar eu aș prefera mai degrabă să fiu o parte din mijloacele lui Dumnezeu decât orice altceva.

Presupun că aș putea să fiu un leneș și să nu-mi pese dacă am participat ca un mijloc pe care Dumnezeu îl folosește pentru a împlini scopul Său. Dar aș prefera mai bine să fiu angajat și implicat în mijloacele cu care lucrează Dumnezeu, deoarece efectul pentru mine este unul minunat, este bunătatea și binecuvântarea Lui în această viață și răsplata veșnică în viața viitoare. Nu este vorba despre schimbarea gândirii lui Dumnezeu. Nu este vorba despre schimbarea planurilor lui Dumnezeu. Nu este vorba despre a-I oferi informații pe care El nu le are. Nu este vorba despre o modificare a circumstanțelor pe care El ar putea să nu le fi anticipat. Este pur și simplu despre a fi folosit de Dumnezeu.

Prorocul Vechiului Testament – vă voi da o ilustrație - Prorocul Vechiului Testament a vestit că Domnul Isus se va naște în Betleem. Ei bine, a fost stabilit și așa trebuia să fie. El nu se putea naște în altă parte, altfel întreg Vechiul Testament ar fi fost discreditat. Profetul ar fi greșit. Cum s-a născut Isus în Betleem? Pentru că Cezar Augustus, care nu știa nimic despre Maleahi sau despre Isus, a hotărât să facă un recensământ în Israel și fiecare a trebuit să meargă în orașul său natal pentru a se înregistra la acest recensământ, Luca capitolul 2.

Așa că, Iosif și Maria au trebuit să coboare la Betleem exact în momentul recensământului, care este exact momentul când urma să se nască copilul. Mesia s-a născut în Betleem. Finalul a fost stabilit în planul lui Dumnezeu încă de la început, așa cum a fost articulat de prorocul Vechiului Testament. Mijlocul a fost un Cezar ignorant care a dat un decret. Dumnezeu folosește mijloacele și determină finalul.

Și în Faptele Apostolilor capitolul 2, unde Petru predică în ziua Cincizecimii, el spune: „voi l-ați omorât pe Fiul lui Dumnezeu după sfatul hotărât și după știința mai dinainte a lui Dumnezeu”. Mijloacele mântuirii noastre - Dumnezeu a hotărât că Domnul Cristos va fi jertfa pentru mântuirea noastră. Mijloacele au fost soldații romani și toate lucrurile implicate în lucrarea aceasta.

Ca orice alt lucru, privește, Dumnezeu a hotărât mântuirea ta înainte de întemeierea lumii. Prin ce mijloace? Prin credința și pocăința voastră. Nu vei fi mântuit fără credință. Nu vei fi sfințit fără ascultare. Și nu vă veți bucura de bunătatea lui Dumnezeu în această viață fără a participa prin rugăciune la îndeplinirea scopurilor divine. Nu mă pot gândi la ceva mai minunat decât ca Dumnezeu să-mi îngăduie să fiu un mijloc pentru împlinirea planurilor Sale. Este incredibil. Nu-mi doresc să-L schimb pe Dumnezeu.

Vreau să îți spun răspicat, nu vreau să schimb nimic. Nu pot. Ar fi ridicol să te gândești la așa ceva. Asta ar însemna să presupun că am avut eu o idee mai bună și asta ar fi o idioțenie absolută. Dar să mă gândesc că Dumnezeu m-ar putea folosi, fără să cunosc deloc viitorul, totalmente incompetent, să fiu un mijloc prin care El își atinge scopurile eterne și apoi nu numai să mă binecuvânteze pentru asta, ci să mă și răsplătească pentru totdeauna, dincolo de orice aș putea crede.

De aceea Biblia ne spune să ne rugăm. Rugăciunea este mijlocul prin care înțelepciunea infinită, puterea infinită și scopul perfect al lui Dumnezeu sunt aduse împreună pentru a împlini voia Sa. Nu poți fi mântuit fără să crezi. Nu poți fi sfințit fără să asculți. Și nu te poți bucura de bunătatea lui Dumnezeu în această viață fără a fi implicat în planul Lui care se desfășoară prin rugăciunile tale și prin slujirea ta pentru El. Asta vom vedea în această relatare.

Priviți la versetul 8. Observați în versetul 8 cuvântul „insistență”. Aceste este cuvântul folosit în traducerea NAS. Nu știu în alte versiuni cum este. Unele Biblii folosesc cuvântul „importunitate”. Există un cuvânt pe care nimeni nu îl folosește niciodată, „importunitate”. Acesta este un cuvânt bun. Dacă ai vreodată ocazia să-l cauți în dicționar, iată ceea ce vei găsi. Importunitatea este diferită de oportunitate. Cu toții folosim „oportunitate” mai tot timpul, pentru că e ceva obișnuit pentru noi în comunicarea noastră de zi cu zi. „Oportunitatea” este un cuvânt despre care dicționarul spune că înseamnă „o circumstanță favorabilă nouă”. Vezi ceea ce pare a fi o circumstanță favorabilă pentru tine și profiți de ea. Cauţi acea circumstanță pentru a avea oportunitatea de a realiza ceea ce crezi că este disponibil pentru tine acolo. Aceasta este oportunitatea.

„Importunitatea” este cu totul altceva. Este ceva diferit. „Oportunitatea” înseamnă pur și simplu că te muți într-o circumstanță favorabilă. „Importunitatea” este ceva mult mai puternic. Este un cuvânt în care se regăsește și urgența și insistența, dar este ceva mai mult decât „persistență”. Unele dicționare îl traduc în felul următor: „supărător de urgent, excesiv de insistent”. Este un superlativ, sensul poate fi „enervant de insistent”.

Ceea ce s-a întâmplat în textul nostru a fost că omul acesta s-a ridicat noaptea în sfârșit din pat și i-a dat celui care cerea ceea ce și-a dorit pentru că era supărător de insistent. Era exagerat de persistent. Era supărător de grăbit. Este cuvântul grecesc anaideian, este hapax legomena, adică este spus o singură dată în Noul Testament, este singurul loc în care apare. Și ce înseamnă cu adevărat - și s-ar putea să observați și voi în notițele de pe marginea traducerii NAS, este „nerușinare, cineva care pur și simplu lasă deoparte orice sentiment de rușine”. Este spus într-un lexicon: „exagerat de îndrăzneț”. Un alt lexicon ne vorbește despre o „totală nerușinare”. Cineva care este pur și simplu nerăbdător și îndrăzneț, cineva care are prea multă îndrăzneală. Ar trebui să ne rugăm în felul acesta?

Exact asta este ceea ce Domnul Isus ne învăță aici, să ne rugăm astfel și în felul acesta să participăm la mijloacele prin care Dumnezeu își atinge scopurile. Să începem așadar cu pilda. Este în regulă, vom privi numai la două puncte astăzi. Şi aveam de gând ca azi să terminăm tot, dar nu se va întâmpla. Îmi fac iluzii și la bătrânețe.

Luca 11:5, Domnul Isus pur și simplu intră în subiect. Tema este rugăciunea. El numai ce i-a învățat cum să se roage, este la același subiect, cel mai probabil în aceeași locație și în același moment. „Și El le-a zis…” Fiindcă El știa că se va ridica această întrebare. Dacă Dumnezeu are Împărăția Sa, voia Sa, Dumnezeu are scopul Său, și toate acestea, ce - știi, exista această curiozitate deranjantă cu privire la de ce ne rugăm? Și poate ne rugăm doar, știți voi, acele slabe rugăciuni căldicele, scurte, rapide, să nu cumva să-L întrerupem pe Dumnezeu. Acum Domnul Isus spune pilda.

„Să presupunem că unul dintre voi ar avea un prieten și te duci la el la miezul nopții și îi spui: ‘Prietene, împrumută-mi trei pâini.‘” Acum, învățătura despre rugăciune ridică întrebarea: nu ar trebui să fim reticenți sau puțin rușinați să-L deranjăm pe Dumnezeu cu necazurile noastre, de vreme ce, știi, El oricum va face ceea ce va face? Așa că iată ilustrația. Domnul Isus revine la viața de zi cu zi, o ilustrație foarte simplă, imposibil de uitat. Să presupunem că ai un philos, un prieten, cineva pentru care ai o anumită afecțiune. Înseamnă „un vecin”.

Acum, în Israel, ca și în alte părți ale lumii în vremurile trecute, și în țările din lumea a treia de astăzi, oameni în locuri în care nu au foarte multe depind de vecinii lor. Sunt dependenți unii de alții. Ei, într-un fel supraviețuiesc împreună. Faci suficientă pâine pentru ziua respectivă, mănânci pâinea în acea zi și apoi se termină. A doua zi faci din nou pâine. S-ar putea să ai o rezervă de făină și s-ar putea să ai o rezervă de ulei, ca văduva din Vechiul Testament, dar nu ai conservanți și nu ai un depozit pentru alimente. Nu ai un magazin non-stop și cu siguranță nu există magazine alimentare care sunt deschise noaptea, și nu ai acces la asta, așa că, știți, există această luptă pentru pâine în fiecare zi. Așa a fost în vremea de atunci.

Așadar, iată un bărbat care are un vecin și se duce la el la miezul nopții. Acesta este cel mai nepotrivit moment pentru o vizită. Detest când oamenii vin să mă vadă la miezul nopții. Nu-mi pasă ce vor, nu este un moment potrivit să vină. Și apropo, nu erau televizoare în acele zile, așa că nu aveai ce să faci până noaptea târziu. Când se lăsa întunericul, practic mai stăteai puțin la lumina unei lumânări, apoi mergeai la culcare pentru că trebuia să începi lucrul la 6 dimineața. Atunci începea ziua de muncă. Așa că nimeni nu era treaz la miezul nopții.

Și spune aici că acest bărbat merge la prietenul său la miezul nopții și îi spune - vine probabil la casa lui fiind într-o comunitate apropiată și începe să-i strige numele. „Hei, hei, hei, eu sunt.” Și în mod evident îl trezește. „Prietene, prietene”, este întotdeauna bine să spui asta - doar să repeți - în speranța că-l poți face să se simtă mai bine dat fiind faptul că îl consideri prieten. Este o formă sensibilă de adresare dacă tocmai ai ajuns neinvitat la miezul nopții și devii o pacoste în viața cuiva. Sunt destul de convins că ar atenua puțin iritarea vecinului, dacă nu în totalitate.

„Împrumută-mi trei pâini.” Acum referirea nu este la trei pâini extraordinare de brutărie, așa cum suntem noi obișnuiți. O pâine ar însemna practic o bucată, o felie de pâine. Vrea trei felii de pâine, care ar însemna o masă normală, înmuiată poate într-un fel de ulei de măsline, sau unsă cu un fruct, sau cu orice altceva. Asta ar fi suficient pentru o masă de seară.

Aceasta nu este o urgență. El nu spune: „soția mea este gata să nască un copil. Soția mea este pe moarte. Copilul meu și-a rupt piciorul. Avem un tâlhar în casă.” Este miezul nopții și spune: „Vreau aceste trei bucăți de pâine”. Iar tipul probabil se gândește: „despre ce poate fi vorba? Mă trezește pentru o gustare la miezul nopții. Este ceva ridicol”. De fapt, este un act de mare generozitate și de altruism din partea lui, pentru că el însuși a fost trezit.

Fiindcă în versetul 6 el spune: „căci un prieten de-al meu a venit pe la mine”. Eu doar dau mai departe, nu-i pentru mine. „Prietenul meu a venit la mine dintr-o călătorie și nu am ce să-i pun pe masă.” Oamenii călătoreau adesea noaptea în acea parte fierbinte a lumii, iar prietenul acestui om a venit la miezul nopții și a trebuit să se trezească și să-l găzduiască. A sosit pe neașteptate.

Ospitalitatea, de altfel, era de așteptat în lumea antică și foarte așteptată în rândul poporului evreu. Erau specialiști în ale ospitalității. Era parte din datoria lor socială, mai mult parte din datoria lor religioasă. O parte importantă din datoria lor față de Dumnezeu să aibă grijă de străini, nu-i așa? Adică, acestea sunt aspecte care țin de învățătura Vechiului Testament. Știau bine ce au de făcut. Așa că bietul om care a avut acest oaspete sosit în miez de noapte la el acasă, a fost el însuși într-o situație dificilă: fie să nu fie o gazdă bună, fie să nu fie un vecin bun, așa-i?

A nu fi gazdă bună nu era o opțiune, deoarece ospitalitatea era una dintre cele mai importante priorități din considerente culturale. Știa că vecinul lui cunoștea și el lucrul acesta. Deci, atunci amândoi ar face ceea ce este corect, chiar dacă a fost puțin incomod pentru amândoi. Așa că el spune: „Chiar nu este pentru mine. Nu vreau eu o gustare la miezul nopții. Este un prieten de-al meu care a venit la mine dintr-o călătorie și nu am nimic să-i pun înainte.” Evident că îi este foame, nu a avut nimic de mâncare, nu a avut magazine, restaurante, nici provizii de mâncare, nimic. Apropo, foarte diferit de lumea noastră, nu-i așa? Când supraviețuiești în fiecare zi cu pâinea pe care o ai.

Și este un răspuns care vine și care este mai degrabă previzibil, versetul 7, „și dacă dinăuntrul casei prietenul acesta îi răspunde.” Această conversație are loc prin perete. „Nu mă tulbura; acum ușa este încuiată, copiii mei sunt cu mine în pat, nu pot să mă scol să-ți dau pâini.” Este exact răspunsul la care te-ai aștepta. Știți, mie mi-ar fi greu să fac ceea ce a făcut bărbatul. Nu știu, cred că aș prefera mai bine să nu fiu o gazdă bună.

Patricia v-ar spune, știți, că nu-mi place să deranjez oamenii. Și dacă aș fi în această situație și ea ar fi spus: „avem la noi acest oaspete. Du-te la vecini și ia ceva de mâncare.” Aș spune imediat: „Mergi tu. Eu nu vreau să mă duc.” Nu știu de ce, dar nu-mi place să deranjez oamenii. Ea sigur mi-ar răspunde: „mă așteptam să spui asta.” Dar el s-a dus și vecinul său are un răspuns previzibil. „Nu mă deranja. Nu-mi mai da bătăi de cap. Ce ai de gând să faci?

Ușa este deja închisă.” Nu era o ușă ca cea pe care o folosim noi pe care să o închizi ușor. Uneori ușile erau din niște inele care se întrepătrundeau, o combinație de metal și fier, iar deschiderea acestei uși nu era un lucru simplu de făcut, ba chiar ar fi făcut o mare gălăgie. Era toată familia în casă. El chiar spune: „eu și copiii mei suntem în pat”. De obicei în același pat. Aveau un covor mare, case cu o singură cameră, așa-i? Cu o singură cameră. Bucătăria într-un colț, spațiul de zi aici unde puteau să stea și dormitorul în același loc. Doar se întindea covorașul și toată lumea se așeza pe covoraș cu niște perne sau orice altceva. Și cu cât era mai rece, cu atât se apropiau mai mult unii de alții. Așa își țineau unii altora de cald.

Deci dacă se trezește bărbatul, toată lumea se trezește, toți copiii se trezesc, toată lumea se trezește. Și probabil că, până acum, deja vecinii de alături s-au trezit pentru că ascultă și ei conversația. Toată situația pare tare jenantă, chiar foarte deranjantă. Chiar nu este o mare urgență. Adică, nu ar putea - ar muri dacă ar aștepta până la micul dejun? Nu exagerează puțin cu ospitalitatea aceasta? Spune-i prietenului tău să meargă la culcare. Vei uita de foame când vei adormi. Știi, ține-i un discurs. Vii dintr-o călătorie lungă. Probabil că ești obosit. Doar întinde-te. Vei adormi și vei uita. Bărbatul spune: „nu mă voi ridica să-ți dau nimic. Este prea mare deranjul.”

Apoi Isus, sărind peste orice prelungire a narațiunii, sare la ideea pildei în versetul 8. „Vă spun: chiar dacă nu s-ar scula să i le dea pentru că-i este prieten, totuși, măcar pentru stăruința lui supărătoare”, pentru importunitatea, insistența, îndrăzneala lui - „se va ridica și îi va da tot ce-i trebuie.” Nu are niciun sens să nu te trezești. Pentru că el nu pleacă. Și deja te-a trezit, și deja a trezit și copiii.

Vă spun, că va primi ceea ce cere din cauza nerușinării lui. Acesta este cuvântul folosit anaideian, din cauza nerușinării lui, a insistenței sale, cutezanței sale. Accentul se pune aici pe această îndrăzneală. Nu ține atât de mult de perseverență și de cereri repetate, ci doar de îndrăzneala de a cere într-un moment atât de inoportun, a fost nevoie de cutezanță ca să faci așa ceva.

Ei bine, este o ilustrație perfectă. Este pur și simplu o ilustrație perfectă despre noi să mergem la Dumnezeu și să spunem: „știu că este nepotrivit să Te întrerup pentru că Tu conduci un univers și Tu ai în plan toate aceste lucruri. Dar am nevoie doar să te așezi și să mă asculți și să privești la problema mea și să nu fi distras de nimic. Am niște lucruri de care am nevoie.” Asta este pur și simplu exagerat.

Dar nu este. Imaginea de aici este a unui îndrăzneț fără rușine, îndrăzneț, importun, ceva ce ni s-ar părea aproape ridicol intrând în prezența Dumnezeului universului. Dar Domnul nostru ne învață cum să fim invazivi, cum să îndrăznim în rugăciunile noastre. Bărbatul acesta a răspuns nu pentru că-i era prieten, ci pentru că a fost deranjat. El este prezentat în contrast cu Dumnezeu despre care Vechiul Testament spune: „El nu doarme niciodată – cum?

- nu dormitează.” Deci, nu Îl trezești pe Dumnezeu. Și dacă acest om i-ar da prietenului său ceea ce a dorit nu pentru că-i este prieten, ci doar pentru îndrăzneala lui supărătoare, ce îți va da Dumnezeu, care te iubește în mod perfect, când vei veni în prezența Lui?

Și astfel parabola ne duce la această promisiune extraordinară din versetele 9 și 10, iar asta este ceva deosebit. Ascultați asta: „Vă spun - ” îmi place asta. Egō este poziția accentuată. „și Eu vă spun vouă…” Aceasta nu este părerea cuiva, prieteni. Acesta este Dumnezeul întrupat care vorbește, da? „Vă spun”, aceasta este vocea autorității divine absolute. „Vă spun”. Vreau să aud asta. Ce anume spui? El nu ne spune: „să nu îndrăznești să vii să dai buzna în prezența lui Dumnezeu, cerând anumite lucruri.”

M-aș aștepta ca El să spună asta. „Ar fi bine să te retragi. Nu fi ca omul acela. Nu veni să-l întrerupi pe Dumnezeu. El știe nevoia ta. El știe ce se întâmplă. Nu are nevoie de informații de la tine. El îți poate citi inima. Îți poate vedea îngrijorarea.” El nu spune asta sub nici o formă. El spune contrariul. „Simte-te liber”, versetul 9. „Vă spun, cereți și vi se va da; căutați și veți găsi; bateți și vi se va deschide. Căci oricine cere, capătă; cine caută găsește, iar celui ce bate i se deschide.” Este incredibil, nu-i așa?

Trei imperative, toate la prezent. Continuați să cereți, continuați să căutați, continuați să bateți. Nu ezita deloc să îndrăznești. Nu te jena. Cere. Acesta este într-un fel primul nivel. „Psst, Doamne, eu sunt.” Căută. Al doilea nivel. Zēteō, înseamnă „a te strădui să obții ceva” sau „a cere”. „Doamne, îți spun ceva, trebuie să mă asculți acum. Trebuie să vezi ce se întâmplă aici. Nu aș vrea să fii distras.” Bate. Acum năvăliți la porțile Cerului. Nu fi reticent să ceri și să o faci cu persuasiune și să bați la ușa Cerului.

Te-ai gândit vreodată la rugăciune în felul acesta? Ce învățătură extrasă din această scurtă parabolă! Este pur și simplu uimitor. Iacov spune: „Nu aveți pentru că” – ce? – „nu cereți.” Sau cereți ca să risipiți în poftele voastre sau nehotărâți, fără a crede cu adevărat, sau ceri dintr-o inimă neascultătoare și ai uitat că Dumnezeu ascultă rugăciunile celor care ascultă de poruncile Lui, sau poate spui, „așteaptă puțin, nu este acesta un cec în alb? Haide! Nu poți pur și simplu să ceri, să cauți, să bați și vei primi.”

Ei bine, este acesta un cec în alb? Nu. A fost deja clarificat de versetele de la 2 la 4, nu-i așa? Iată cum trebuie să te rogi: „Tatăl Nostru care ești în ceruri, sfințească-se Numele Tău, Vie Împărăția Ta” și apoi adăugăm, bineînțeles, din Matei 6, „facă-se voia Ta”. Așa că întotdeauna cerem potrivit cu Numele lui Dumnezeu, potrivit cu Împărăția lui Dumnezeu și după voia lui Dumnezeu. Nu este un cec în alb.

Generozitatea afirmației din versetele 9 și 10 este absolut uimitoare. Și pentru că versetul 9 este atât de șocant, versetul 10 repetă același lucru. Nu este necesar să spui același lucru de două ori, mai ales când chiar nu schimbi nimic. Dar El o face din cauza primului verset, versetul 9, care pur și simplu te lasă uimit. „Haide,” spune Dumnezeu, „poți începe să șoptești dacă vrei prin perete, poți să strigi, poți să începi să faci tot felul de cereri, și poți chiar să lovești în ușă, dacă vrei, și Eu Domnul îți spun asta. Când cauți vei găsi, iar când vei bate vei primi ceea ce îți dorești. Voi deschide ușa.” Ce declarație măreață!

Ieremia 29:12-13, și ne vom apropia de încheiere cu acestea două. Ieremia 29:12-13. Nu plecați doar pentru că am spus asta. Ieremia 29:11; este așa de bine. „Căci eu știu planurile pe care le am cu privire la voi.” Nu este asta bine? Aceasta este suveranitate, nu-i așa? „Eu știu planurile pe care le am pentru voi”, zice Domnul, „gânduri de pace și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde.” Știu ce am plănuit pentru tine. Există o afirmare a cunoașterii perfecte a lui Dumnezeu, a suveranității perfecte și a împlinirii planului Său.

Dar în versetul 12, El spune: „voi Mă veți chema și veți pleca, Mă veți ruga și vă voi asculta. Mă veți căuta și Mă veți găsi dacă Mă veți căuta din toată inima.” Într-un fel, cele două aspecte par că se contrazic. „Eu știu planurile pe care le am, sunt stabilite, sunt hotărâte, sunt bune. Dar eu vă spun, veniți și rugați-vă și vă voi face pe voi parte din mijloacele împlinirii acelor planuri atunci când Mă veți căuta din toată inima.”

Ce poate ieși din asta? Vă voi spune ce rezultă din asta, o experiență a bunătății lui Dumnezeu. O experiență a comuniunii cu Dumnezeu. Aceasta este bogăția de care ne bucurăm în această viață și în cea viitoare, răsplata veșnică de a fi participanți plini de râvnă la scopurile lui Dumnezeu. Data viitoare când te rogi, fii plin de îndrăzneală. Data viitoare când te rogi, ceea ce ar trebui să fie tot timpul, rugându-te fără încetare, nu te rușina. Data viitoare când te rogi intră în prezența lui Dumnezeu dornic să-ți reverși inima înaintea Lui. Data viitoare când te rogi, cere-I lui Dumnezeu să asculte și să vadă, și să nu se întoarcă de la tine, să audă strigătul inimii tale. Și în timp ce te rogi și Dumnezeu își descoperă scopul Său, te vei bucura că vei fi fost parte din ceea ce El împlinește și bucură-te de bunătatea Lui.

Acest concept, acest mare adevăr, această mare promisiune este construită pe un fel de axiomă, un principiu evident, și care este construit pe o temelie divină. Și vom vedea aceste două aspecte data viitoare. Uniți-vă împreună cu mine în rugăciune.

Părinte, Îți mulțumim pentru așa o generozitate incredibilă. Ce putem spune? Este dincolo de înțelegerea noastră. Îți mulțumim că putem veni în prezența Ta glorioasă, ca Neemia, înțelegând pe deplin cine ești Tu și totuși să ne rugăm, să postim, să plângem, să cerem să fim parte a mijloacelor prin care Tu îți împlinești scopurile tale finale. Ce privilegiu că ne putem bucura de o astfel de experiență și de o asemenea binecuvântare directă, atât acum, cât și pentru totdeauna. Îți mulțumim în Numele lui Cristos.

SFÂRȘIT