Capitolul 9 din Luca este textul nostru pentru această dimineață. Ne întoarcem la secțiunea pe care am numit-o „paradoxul uceniciei”. Paradoxul uceniciei ne este prezentat în capitolul 9:23-27. Permiteți-mi să vi-l citesc ca să îl aveți proaspăt în minte. Luca 9:23: „Apoi a zis tuturor: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze. Fiindcă oricine va voi să-şi scape viaţa o va pierde, dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va mântui. Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă s-ar prăpădi sau s-ar pierde pe sine însuşi? Căci de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, se va ruşina şi Fiul omului de el, când va veni în slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri. Adevărat vă spun că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu.”

În anul 1988 a fost lansată prima ediţie a cărţii mele, numită „Evanghelia după Isus.” Am luat-o de pe raft săptămâna aceasta și am citit-o. Nu îmi citesc des propriile cărți, dar am vrut să îmi reamintesc tot ce am scris cu ani în urmă. Pentru că am vrut să mă informez cu privire la textul din care vorbesc săptămâna aceasta și cu siguranță și săptămâna viitoare.

„Evanghelia după Isus” a fost o carte despre care editorul a presupus că nu va avea un impact foarte mare. Îmi amintesc că editorul a estimat tirajul necesar pentru primul an la aproximativ 25.000 de exemplare. Au vândut însă 300.000 de exemplare. De ce oare? Să fi existat un plan de marketing grozav? De fapt nu a fost niciun plan de marketing, dar acea carte și-a găsit drumul înspre oamenii preocupați de lectură, oameni care nu au înțeles niciodată cu adevărat o problemă căreia nu i s-a dat până atunci importanță în mediul evanghelic. Și cartea a atins acea problemă care s-a extins rapid și cartea a avut un răspuns exploziv. Adevărul simplu al acelei cărți, încă tipărită în formă revizuită – este că mântuirea și ucenicia sunt unul și același lucru, că a-L urma pe Isus și a fi mântuit sunt același lucru.

Sau să o spunem în cuvintele textului nostru, privind la versetul 23: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să Mă urmeze.” Nu avem o invitație la un tip superior de viață creștină. Aceasta este o invitație la mântuire. Acesta a fost adevărul simplu al acestei cărți. Adevărul acesta a fost atât de ascuns, chiar îngropat în viziunea evanghelică dominantă cu privire la evanghelizare încât, atunci când am scris cartea, oamenii au considerat că este scandalos să afirmi că pentru a fi mântuit trebuie să te lepezi de tine însuți, să-ți iei crucea și să asculți de Cristos, și asta pentru că ideea susținută în multe din mediile evanghelice din America, chiar și de un seminar important și de multe alte colegii biblice, și astfel și de la multe amvoane, a fost că tot ce trebuie să faci pentru a fi mântuit este să crezi în Isus și apoi ești mântuit, și undeva mai târziu pe drumul credinței va trebui să-L faci pe Cristos Domn al vieții tale și să iei în serios ascultarea. Dar se spunea că pasul acesta cu siguranță nu este legat de mântuire.

Îmi amintesc de vremea când eram copil şi mergeam în diferite locuri şi ascultam diferiți vorbitori, fie în tabere, fie la conferințe, unde era destul de normal să aud: „acum poate că îl aveți pe Isus ca Mântuitor, dar îl aveți pe El ca Domn? Nu crezi că este timpul să-L primești ca Domn? Poate că ar trebui să devină pentru tine foarte serioasă supunerea față de El.”

Am predicat la Founders Week (săptămâna Fondatorilor) la The Moody Bible (Institutul Biblic Moody) cu ani în urmă, când această controversă începuse să apară și am ținut 5 sesiuni dimineața în care am vorbit despre adevărata invitație la mântuire care include ucenicia, ascultarea, urmarea lui Cristos, toate acestea împreună. Tot acolo a mai fost un vorbitor care a ținut și el cinci sesiuni în acea săptămână și care afirma contrariul. Asta a făcut să fie o săptămână interesantă.

Însă, orientarea acestui vorbitor a fost tributară acelei instituții care credea că dacă tocmai ai spus: „Isuse, nu vreau să merg în iad. Te rog, iartă-mi păcatul și scapă-mă de iad”, cândva mai târziu în viața ta Îl vei mărturisi pe El ca Domn. Și dacă ai făcut doar primul pas ești în Împărăție, dar nu vei primi toate binecuvântările. Dacă faci și al doilea pas vei fi în Împărăție și vei și moșteni Împărăția.

De fapt, nu voi uita niciodată un lucru pe care l-a spus în timpul săptămânii, pentru că l-am auzit spunând asta: „Voi, cei tineri, la acest moment din viața voastră, nici măcar nu vă faceți griji cu privire la al doilea pas, pasul declarării Lui ca Domn, până când veți ajunge la vârsta de treizeci de ani.”

Aceasta continuă să fie o problemă și astăzi. Mesajul cărții mele este simplu și chiar a trebuit să continui mesajul acesta pentru a arăta că nu este doar Evanghelia după Isus, ci și Evanghelia după apostoli, așa că am scris o a doua carte. Pe scurt mesajul este acesta: mântuirea și ucenicia sunt același lucru, și de fiecare dată când Isus a spus: „dacă vrei să Mă urmezi trebuie să îți faci bine socoteala, trebuie să îți iei crucea, să te lepezi de tine însuți, trebuie să Mă asculți, să Mă urmezi, să respecți Cuvântul Meu”, El nu i-a chemat la un nivel superior pe oamenii care erau deja creștini, ci El îi chema pe cei nemântuiți la mântuire.

Evanghelia pe care a proclamat-o Domnul Isus a fost o chemare la a-L urma și a-L recunoaște pe El ca Domn. A fost o chemare de a-L urma printr-o ascultare supusă. A fost mai mult decât o simplă asigurarea împotriva focului veșnic sau mai mult decât o chemare la a spune o simplă rugăciune, la a ridica mâna, sau a ieși în față, sau a completa un formular. Chiar mai mult decât o chemare ca cineva să îndeplinească vreun ritual anume pentru a scăpa de mânia veșnică a lui Dumnezeu. Și în timp ce Evanghelia Domnului Isus prezintă oferta iertării pentru toate păcatele și promisiunea vieții veșnice, este în același timp și o chemare la lepădare de sine, la purtarea unei cruci și la urmarea lui Cristos, și orice mai puțin de atât nu este o invitație biblică adevărată. Așadar, când adevărata Evanghelie este prezentată, ea conține în mod inerent o mustrare împotriva superficialității, a mediocrității și a răspunsului ipocrit.

Inima și sufletul Evangheliei, așa cum a predicat-o Isus și apoi apostolii – dacă aveți nevoie de mai multe detalii puteți citi cele două cărți - este că Dumnezeu oferă iertarea păcatului și viața veșnică pentru cei a căror credință nu este una superficială, ci una profundă, evidențiată prin lepădare de sine, purtarea crucii și supunere.

A existat așadar această mișcare în mediul evanghelic și ea încă este prin preajmă. Cartea cred că a avut un impact mare și a ajutat o mulțime de oameni aflați în confuzie, dar mișcarea aceasta este încă prezentă. Această mișcare separă mântuirea de ascultare, Îl separă pe Isus ca Mântuitor de Isus ca Domn, separă credința de ascultare, justificarea de sfințire. Este un accent pus greșit și o distincție nebiblică tragică. De fapt este un scandal legat de Evanghelie. Este un scandal legat de Evanghelie.

Păcătoșilor li se spune că dacă vor să fie mântuiți și să meargă în rai, trebuie doar să-L primească pe Isus Cristos, să accepte faptul că El a murit pentru ei. Ei trebuie doar să-i ceară lui Isus să intre în inimile lor sau să-L invite în inima lor - expresii des folosite și de altfel total nebiblice, specifice unei evanghelii diluate. Foarte puțin se spune vreodată despre cum trebuie să se vadă oamenii pe ei înșiși.

Toți cei care susțin această poziție renunță practic la intenția evanghelistică a fiecărei invitații înregistrate pe care Domnul Isus a făcut-o. Ei Îl transformă pe Domnul Isus într-un învățător foarte profund, sau elevat, Cineva care le dă sfaturi de viață oamenilor care sunt deja mântuiți: „Tu trebuie să mă urmezi și să fii ucenicul meu. Trebuie să iei lucrurile în serios. Trebuie să începi să fii ascultător. Trebuie să începi să te lepezi de tine însuți.” Acesta este un al doilea nivel de experiență în procesul mântuirii. Așa că ei iau mesajul Domnului Isus: „Vino după mine și leapădă-te de tine însuți, ia-ți crucea și ascultă de Mine, păzește Cuvântul Meu, și păzește poruncile Mele, iubește-Mă pe Mine și iubește-i și pe ceilalți” și spun că nu ar fi adresat celor care trebuie să înțeleagă că aceasta este atitudinea unei persoane care vine să fie mântuită, ci mai degrabă este atitudinea cuiva care este deja creștin și trece la al doilea nivel.

Așadar Isus, în loc să fie un evanghelist care predică Evanghelia, devine un învățător al unei vieți profunde. Un fel de vorbitor de la întâlnirile Keswick, care dorește să-i ajute pe oameni să urce la un alt nivel de spiritualitate. Nu este nicio distincție – nicio distincție - între mântuire și ucenicie, care să le facă să pară două realități diferite, nicio altă distincție nu a subminat așa de mult autoritatea și acuratețea mesajului evanghelistic al Domnului Isus. Tot mesajul promovat de poziția aceasta îl separă pe Isus de intenția evanghelistică pe care a afirmat-o în mesajul Său. Aceasta nu este o problemă de mică importanță.

Dacă Isus a spus: „Am venit în lume să caut și să mântuiesc ce era pierdut”, atunci ar trebui să ne asigurăm că știm care este realitatea spusă de El prin aceste cuvinte. El nu a spus: „Am venit să-i duc pe cei care au fost mântuiți la un nivel superior”, ci a zis: „am venit la cei pierduți”. Nu vreau sub nicio formă să-L reinventez pe Domnul Isus și cred că e nevoie de multă nebunie să faci așa ceva.

Jim Boice, un prieten scump, care acum este cu Domnul, o mare pierdere pentru noi toți, a scris o carte numită „Chemarea lui Hristos la ucenicie.” De asemenea, a scris prefața la cartea „Evanghelia după Isus”, una din cele două ale cărții, pentru că el fără îndoială a făcut parte dintre cei care au o tradiție valoroasă și au înțeles corect Cuvântul lui Dumnezeu și s-a bucurat să scrie prefața. Însă, el a scris cartea numită „Chemarea lui Cristos la ucenicie” și un paragraf merită citat.

El a spus: „Este o problemă des întâlnită, această deconectare dintre mântuire și ucenicie. Este prezentă mai ales în vremuri de bunăstare. Când vin zilele grele, în special în vreme de persecuție, cei care se gândesc să devină creștini evaluează cu atenție costurile uceniciei înainte de a lua crucea Nazarineanului.”

Are perfectă dreptate. Mă opresc aici pentru un moment. Are perfectă dreptate. Acolo unde există greutăți și persecuții, nu este făcută o astfel de distincție, pentru că tot ce trebuie să faci este să mărturisești public că Isus este Mântuitorul tău și asta este suficient pentru a fi trimis la închisoare. Așa că în astfel de momente trebuie să fii gata ca dacă vei afirma adevărul să plăteşti un preț, poate chiar cu propria viață. Așa că are dreptate.

El zice mai departe: „În vremuri ca acestea predicatorii nu-i înșală pe oameni cu promisiunile false ale unei vieți ușoare sau cu îngăduința păcatului. În vremurile bune însă, prețul nu pare atât de mare și oamenilor le place să își lege viața de Cristos fără a accepta transformarea radicală a vieții pe care adevărata convertire o implică.”

Așadar, ceea ce spun este că această învățătură se promovează doar în America sau în oricare altă societate bogată, unde nu există amenințarea persecuției și chiar a execuției credincioșilor. Chemarea la mântuire este o chemare la a-L urma pe Cristos cu un devotament atât de mare, încât să fii gata să renunți la tine însuți, să îți iei crucea și să asculți. Asta înseamnă să fii mântuit. Orice mai puțin decât asta nu este o credință mântuitoare.

Când Domnul Isus a dat Marea Trimitere, El a spus: „Mergeți în toată lumea și faceți” – ce să faceți? – „faceți ucenici.” Asta facem noi. Un ucenic este un credincios, este un creștin. Cuvântul „ucenic” este folosit pentru credincioși pe tot parcursul cărții Faptele Apostolilor: Fapte 6:1, 2, 7; Fapte 11:26; 14:20 și 22; Fapte 15:10. Este doar un cuvânt: cei „credincioși”. Așa că atunci când Isus cheamă pe cineva să fie ucenicul lui, El îl cheamă să devină creștin, un urmaș al Lui.

Adevărații credincioși sunt cei care au venit la Cristos să-L urmeze pe El. Sunt cei care - dacă vă amintiți de ultima dată Luca 14 - își fac socoteala dacă pot construi turnul până capăt și după ce au realizat care este costul se apucă de zidit. Ei nu sunt superficiali la fel ca pământul stâncos în care intră sămânța doar la suprafață și unde există un răspuns emoțional, dar este unul superficial și când vin presiunile, necazul și persecuția planta moare pentru că nu are nicio rădăcină reală.

Ei nu sunt ca pământul plin de buruieni în care dragostea pentru lucrurile lumii și pentru bogății încă domină inima și astfel sămânța intră acolo, există un răspuns de moment, dar nu a avut loc dezlipirea de sine. Și astfel planta nu dă rod, se ofilește și apoi moare.

Adevărata mântuire, pământul cu adevărat bun, se realizează atunci când cineva înțelege că dacă Îi cer Domnului Isus să mă salveze de la iad, să-mi ierte păcatul și să-mi dea viața veșnică, în același timp mă supun întru totul domniei Sale. John Stott, cu ani în urmă, în cartea sa „Basic Christianity (Esența creștinismului)”, a scris: „Priveliștea creștină este plină de epave, turnuri părăsite, construite pe jumătate. Sunt ruinele celor care au început să zidească, dar nu au putut să termine, pentru că mii de oameni încă ignoră avertismentul lui Cristos și se angajează să-L urmeze fără să se oprească mai întâi să se gândească la prețul pe care trebuie să-L plătească pentru a face lucrul acesta. Rezultatul este marea problemă din cadrul creștinătății de astăzi, așa-zisul creștinism nominal.

În țările în care civilizația creștină s-a răspândit, un număr mare de oameni au îmbrăcat o haină decentă dar subțire a creștinismului. Ei au fost gata să arate implicare într-un fel, suficient pentru a fi respectabili, dar nu destulă pentru a fi inconfortabil pentru ei. Religia lor este o pernă mare şi moale. Îi protejează de durerile neplăcute ale vieții în timp ce își schimbă locul și forma pentru a se potrivi lor. Nu e de mirare că cinicii vorbesc despre ipocriți în biserică și evadează respingând religia.”

Și din nou el spune același lucru pe care l-a spus Boice. Civilizația occidentală, cu nivelul său ridicat de confort, este un loc perfect pentru existența creștinismului nominal. Nu l-am găsit niciodată în estul Europei. Nu poți vedea așa ceva sub opresiunea comunistă pentru că a fi orice tip de creștin te-ar costa viața, astfel nimeni nu devine un creștin superficial, pe jumătate angajat în relație cu Domnul, pentru că urmarea ar fi aceeași, pierderea vieții. Drept urmare numai cei care sunt dispuși să plătească prețul acesta îmbrățișează Evanghelia.

Așadar, chemarea la mântuire este o chemare la un angajament deplin, fără vreo reținere conștientă, fără vreo reținere conștientă. Și nu există un text mai definitoriu la care să faci referire, decât acesta, și toate celelalte asemănătoare lui și să le auzi de pe buzele Domnului Isus Cristos Însuși. De-aceea vă invit să înțelegem despre ce vorbim aici. Aceasta este o invitație la mântuire. Vrei să știi cum să le vorbești oamenilor, cum să comunici Evanghelia? Iată modelul! E aici. Așa a făcut Domnul Isus. Și sincer să fiu, mesajul cade ca o bombă, este o abordare explozivă a evanghelizării.

Așa a fost descrisă și cartea mea, ca o bombă aruncată în 1988. Și a făcut o gaură mare în pământul evanghelic și a scos la iveală slăbiciunea teribilă și superficială a Evangheliei care a fost predicată. Ei bine, a revenit azi, și urăsc să spun asta. Această credință superficială s-a întors astăzi. Avem același tip de evanghelizare ieftină și astăzi. Acum e chiar mai rău. Nici măcar nu mai trebuie să crezi în Isus, ci vei merge în rai doar crezând că acolo sus este un Dumnezeu care a creat toate lucrurile, cu atât mai puțin să-L mărturisești pe Isus ca Domn.

Însă, nu aceștia sunt termenii lui Dumnezeu sau ai Domnului Isus. Isus a venit ca prototip al evanghelistului divin. El ne-a lăsat modelul după care să evanghelizam. Și ceea ce faci când evanghelizezi este să duci pe cineva la conștientizarea că, pentru a fi mântuit și pentru a-L urma pe Cristos și pentru a fi un ucenic adevărat, pentru a fi creștin, trebuie să fii gata să faci aceste trei lucruri: trebuie să te lepezi de tine însuți, să-ți iei crucea și să-L urmezi pe El. Acesta este mesajul categoric al evanghelizării biblice.

Dar îmi veți spune: „ei bine, oamenii nu vor accepta asta.” Dacă nu vor accepta, atunci nu pot fi mântuiți altfel. Nu putem schimba termenii pentru a obține efectul dorit.

Deci, să ne întoarcem la text, la principiu, doar pentru a afirma acest principiu, astfel încât să ne bazăm pe el ca pe o temelie puternică.

Întoarceți la versetul 23: „apoi a zis tuturor”, vorbind despre cei 12 apostoli, precum și despre ceilalți din mulțime care erau cu El: „El a zis tuturor - trebuie să înțelegeți acest adevăr fundamental, dacă cineva dorește să vină după Mine.” Să ne oprim aici pentru o clipă.

„Dacă dorește cineva să vină după Mine”, este o invitație a Evangheliei. Vrei să fii adevăratul Meu ucenic, vrei să fii unul autentic? Iată care sunt așteptările: „să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să Mă urmeze.” Nu este deloc vorba despre nevoile tale care trebuie împlinite. Nu este vorba despre a obține ceea ce îți dorești. Aceasta este despre tine spunând „nu” tuturor nevoilor, dorințelor, speranțelor, ambițiilor, visurilor, planurilor tale. Aceasta este despre tine acceptându-le pe ale Lui. Nu este vorba despre împlinire. Este despre sacrificiu.

Este prezentat aici un oarecare nivel de disperare. Vei spune: „Ei bine, oamenii nu vor accepta cu ușurință așa ceva.” Cu siguranță că nu. Cine a spus oare că mântuirea este ușoară, sau chiar posibilă, fără lucrarea Duhului Sfânt? Există, totuși, aceste trei ingrediente în acest prim principiu. Să le luăm pe rând și ele ne vor ajuta să înțelegem mai multe, pe măsură ce ne uităm la fiecare.

Așadar, în primul rând, trei ingrediente în acest mare principiu. Trei elemente care formează această lucrare complexă a credinței mântuitoare. Este asumarea adevărului că Isus este Domnul, este Cristosul, este Dumnezeu și este Mântuitorul. Așa că vrei să-L urmezi cu adevărat? Vrei să vii după El? Tu crezi și spui: „da, El este Domnul. Da, El a murit, da, El a înviat.” Iar El îți răspunde: „vrei să Mă urmezi, nu-i așa?

În primul rând, trebuie să te lepezi de tine însuți. În limba greacă este o expresie puternică arnēsasthō, care literal înseamnă „a renega pe cineva”. Trebuie să te renegi pe tine însuți, să te renegi pe tine. Este un termen folosit pentru a descrie refuzul asocierii cu cineva. Trebuie să fii gata să refuzi să te asociezi cu tine însuți. Destul de extremă cerința. Este folosit pentru a respinge compania cuiva pe care nu o dorești în niciun fel. Deci vii la Cristos și iată primul lucru important.

Vii la El fiind gata să spui: „nu mai pot trăi cu mine însumi, am încheiat-o cu mine. Nu mai vreau nimic din propria mea viață.” Atât de profundă este această înțelegere. Nu este deloc vorba despre: „îmi place viața mea, lumea mea și îmi place direcția în care merg, dar, Isuse, ai putea să mă ajuți să înaintez un pic mai repede și să mă ridic puțin mai sus?” Nici vorbă de așa ceva. Este în schimb vorba despre: „Am terminat cu tot ceea ce sunt. M-am săturat de mine, cel depravat, cel neputincios și păcătos.” Este atât de evidentă renegarea de sine. Înseamnă să dorești să nu mai fii niciodată asemănat cu tine așa cum ești. Mi-e scârbă de mine și nu mă mai vreau pe mine așa cum sunt. Am încercat tot ce am știut să pot face ceva din viața mea și nu am reușit. Sunt copleșit de tot eșecul, de toata dezamăgirea mea. Sunt copleșit de golul care este în mine și de păcătoșenia mea.

Acesta este semnul adevăratei convertiri. Inima vede în sine doar păcat, numai neputință, numai eșec, numai nevrednicie și caută să fie salvată și nu pune nicio condiție. Sunt într-o situație atât de disperată, spune-mi doar ce trebuie să fac și voi face. Sinele este lepădat în totalitate. Renunți la orice dependență de tine însuți, la toată încrederea în tine, la toată încrederea în ceea ce ești prin firea ta pământească. Renunți la tot și la orice.

E ca omul care a găsit mărgăritarul de mare preț, a vândut totul pentru a-L cumpăra, iar mărgăritarul este Cristos. Sau omul care a găsit comoara pe câmp, a vândut totul pentru a cumpăra comoara, renunțând literalmente la tot ce era, la tot ce a avut deoarece Cristos era atât de prețios pentru el. Aceasta duce în realitate la sfârșitul sinelui tău. Doar atunci oamenii pot fi salvați. Oamenii sunt cu adevărat mântuiți, când ajung la această înțelegere foarte, foarte clară a disperării lor spirituale.

Voi ilustra lucrul acesta cu un text din Filipeni capitolul 3. Întoarceți la Filipeni capitolul 3, deoarece aceasta este doar o ilustrare clasică a temei noastre, a lepădării de sine. Este vorba despre apostolul Pavel și aici aveți relatarea convertirii sale. În pasajul acesta este o privire din interior. Din exterior avem evenimentul de pe drumul Damascului, în Fapte 9. Dar iată ce se întâmpla în interiorul lui Pavel. Aceasta este lucrarea pe care Dumnezeu a făcut-o în viața lui și este o ilustrare foarte bună a lepădării de sine.

El spune în versetul 4: „Dacă cineva crede –” a doua jumătate a versetului - „dacă cineva crede că își poate pune încrederea în lucrurile pământești, eu și mai mult.” Dacă vrei să vorbești despre realizări, dacă vrei să vorbești despre câte poate aduna un om, privește la cel mai îndreptățit om. A realizat mai mult decât oricine altcineva.

Avea treizeci de ani la acel moment și și-a trăit întreaga viață acumulând toate aceste realizări. „Tăiat împrejur a opta zi”, conform prescripției Vechiului Testament, „din națiunea lui Israel”. Trecuse prin ritualul potrivit și era din rasa potrivită de oameni. Era „din seminția lui Beniamin”, aparținea unei seminții cu mari privilegii, o seminție bine văzută. El era „un evreu din evrei”, ceea ce înseamnă pur și simplu că era koșer. El a păstrat toate tradițiile în litera exactă a legii. În ceea ce privește legea, pasiunea și devotamentul lui față de lege erau extreme la fel ca ale celor religioși din Israel. Pavel era „un fariseu”. Fariseii erau legaliștii, erau extremiștii religioși.

A avansat cât de departe a putut, iar în „ceea ce privește râvna”, zelul pentru religia sa, el a fost atât de zelos pentru puritatea și protecția iudaismului, încât a fost „un prigonitor al bisericii”, pe care a văzut-o ca un atac la adresa adevărului, ca un atac la adresa lui Dumnezeu, ca un atac asupra Vechiului Testament. Râvna lui a fost atât de mare încât a primit, dacă vă aduceți aminte, scrisori pentru a putea să meargă în diferite locuri să-i distrugă pe creștini și să-i arunce în închisoare. „Cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea”, trăirea lui exterioară a fost „fără prihană”. Acesta este omul care a adunat toate aceste realizări personale. Acesta a fost – a dobândit asta de-a lungul vieții. Și-a petrecut viața încercând să ajungă la acest apogeu al zelului religios și al moralității. Și omul acesta vine la Cristos.

Cum se va comporta omul acesta? Va spune sunt un om bun? Sunt la fel de bun ca toți ceilalți bărbați? Sunt devotat adevărului Scripturii atât cât poate fi un om? Sunt foarte pasionat pentru studiul Scripturii? Sunt cu toată puterea mea pasionat să protejez adevărul? Pot spune că am făcut tot ce se putea?

Și în starea aceasta l-a întâlnit pe Domnul Isus Cristos pe drumul Damascului. El înțelege Evanghelia și imediat, în versetul 7, el spune: „Dar lucrurile care pentru mine erau câștiguri”, toate acestea au trecut în coloana cu bunurile vieții sale. Totul a mers ca un câștig, toată viața lui a fost o reușită. Totul a fost un mare succes, „lucrurile care pentru mine erau câștiguri”, imediat le-am socotit ca o pierdere”. Au trecut de la beneficii la pierderi. Nu au rămas neutre. Nu au fost limitate. Au devenit pierderi.

De fapt, înțelegem mai bine nivelul pierderii în versetul următor, „privesc toate aceste lucruri ca o pierdere”. Iată lepădarea de sine. Nu-mi pasă de ele dacă nu mă ajută, dacă nu aduc nimic bun în viața mea. Trebuie doar să privești la toată viața ta, indiferent cât de religios sau de zelos ești, indiferent cum ai păstrat tradiția părinților tăi, indiferent cât de pretențios ai fost. Te uiți la toate și spui: „toate sunt o pierdere.” Toate acestea, tot ceea ce este în mine le socotesc ca o pierdere. De ce? Romani 7:18 spune: „În trupul Meu nu locuiește nimic bun.” Și El chiar merge mai departe și spune: „toate aceste lucruri sunt o pierdere”. Apoi mai departe în verset, la sfârșitul versetului 8, el spune: „toate le socotesc ca un gunoi”, iar cuvântul grecesc este skubalon, (excrement), cel mai josnic cuvânt pe care l-a putut găsi. Despre asta este vorba.

Aici este un bărbat care înțelege lepădarea de sine. Și în acest moment, în prezentarea lui, el nu a negat faptul că iubea păcatul și iubea nelegiuirea și toate acestea. El se întoarce de la cel mai rău păcat din viața lui și-anume neprihănirea de sine. Chiar și asta pentru el era o mizerie, un gunoi.

Când L-am văzut pe Cristos, am renunțat la tot ceea ce era Pavel, la absolut tot. Și doar în felul acesta poți să vii la Cristos. Și poate să nu fie religie și neprihănire de sine pentru tine, poate fi vorba de imoralitate, înșelăciune sau alte lucruri, minciună, furt, sau orice alte forme de corupție. Este posibil să te consumi cu propriile tale promisiuni și angajamente de a realiza anumite lucruri cu ajutorul minţii pentru a atinge un anumit nivel de stimă de sine, oricare ar fi asta.

Vii și primul lucru pe care trebuie să-l realizezi este că aceasta este moartea ta, moartea speranțelor tale, a visurilor tale, a ambițiilor tale, a dorințelor tale. Nu este vorba despre a ți se împlini toate planurile tale mici sau să-L faci pe Isus să iasă dintr-o lampă și să-ți îndeplinească cele trei dorințe. Este vorba despre moartea ta.

De aceea, Fericirile din Matei 5 de la versetul 3 încep cu acest prim pas. Dacă vrei să intri în Împărăție, începi prin a fi sărac în duhul. Ce să însemne oare lucrul acesta? Este expresia care înseamnă „faliment spiritual”. Literal, este cuvântul pentru sărăcie, care aduce ideea de „cerșetor”. Nu înseamnă că ai totuși ceva, chiar dacă e puțin. Înseamnă că nu ai nimic și nu poți câștiga nimic. Ești sărac. Îți dai seama că orice ai este nimic. Aduni totul și e zero. Totul este gunoi. Este nimic.

Așadar, asta este virtutea de bază. Asta este virtutea de bază a inimii care va veni la Cristos pentru a primi mântuire: recunoașterea falimentului spiritual, a sărăciei, a disperării, a stării de nenorocire în care ne aflăm. Pentru ca nu cumva să spui: „Ei bine, s-ar putea să-mi placă de Isus ca Mântuitor al meu. Nu știu dacă vreau să-L am și ca Domnul meu. Unele lucruri chiar le pot rezolva singur.” Trebuie să treci peste momentul acesta. Ai ajuns la faliment spiritual, ai fost umilit de nefericirea ta. Ești ca acel vameș din Luca 18 care se bate în piept spunând: „Doamne, ai milă de mine, păcătosul”. Vii înaintea Lui sărac în duh, smerit. Vii plângând pentru păcatul tău, acesta este mesajul fericirilor. Vii flămând și însetat după neprihănire. Nu pui termeni și condiții. Vii știind cât de disperat și vinovat ești.

Și atunci înțelegi cât de prețioasă este iertarea Lui și cât de măreț este darul Său, viața veșnică. Și tu nu ești în măsură să stabilești condiții. Din carcasa aceea vine mierea. Este atitudinea din Psalmul 34:18. „Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă și mântuiește pe cei cu Duhul zdrobit.” Când ai fost literalmente zdrobit în duhul tău, ai ajuns la lepădarea de sine.

Auzi foarte puține predici care intenționează să-i aducă pe oameni în acest punct. Psalmul 51:17. „Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit; Dumnezeule, Tu nu disprețuiești o inimă zdrobită și mâhnită.” Dumnezeu îi caută pe cei mâhniți și zdrobiți. Isaia 66. Pe cine caută Dumnezeu? Pe cel care este mâhnit, și nu oricum, ci este zdrobit sub impactul Cuvântului lui Dumnezeu, „cel care se teme de Cuvântul Meu”.

Vedeți, acesta este motivul pentru care legea a fost dată și acesta este motivul pentru care predica de pe munte a fost predicată. Legea a fost dată pentru a-i desființa pe oameni. Nu a fost dată ca standardul prin care oamenii să poată obține mântuirea. A fost dată ca standard prin care oamenii vor trebui să-și recunoască falimentul spiritual. Vei realiza că oricât ai încerca să ții legea nu vei putea. Astfel Legea, după cum spune Pavel, te condamnă.

De aceea, atunci când predici Evanghelia, trebuie să predici legea. Trebuie să-l condamni pe păcătos la moarte. El trebuie să fie mort înainte de a putea fi în viață. De aceea, atunci când vestim Evanghelia, trebuie să subliniem aceste realități pentru a nu încuraja superficialitatea și creștinismul cu numele.

Așadar legea a fost dată ca să fie o lovitură zdrobitoare dată păcătosului care nu o poate păzi și de aceea este condamnat de lege, Galateni 3. Dacă încalci legea într-un singur loc, ești vinovat de întreaga lege și ești sub mânia veșnică a lui Dumnezeu. Legea ne zdrobește.

De asemenea cred că acesta este motivul pentru care a fost dată predica de pe munte și cred că acesta este motivul pentru care Duhul Sfânt a pus-o la începutul Noului Testament. Ești pus în fața acestui mesaj și ce face predica de pe munte? Îți prezintă legea și îți explică profunzimea ei, astfel încât este greșit nu doar să ucizi, ci și să urăști. Este același lucru. Nu este greșit doar să comiți adulter, ci și să faci asta în inima ta. Este același lucru înaintea lui Dumnezeu.

Și legea este reiterată și Isus expune Legea înaintea oamenilor și le spune: „Nu numai că nu păstrați legea la nivelul ei superficial, dar cu siguranță nu o respectați la nivelul ei mult mai profund. Sunteți vinovați de încălcarea Legii lui Dumnezeu.” De aceea noi spunem că nu înțelegeți Evanghelia până când nu înțelegeți legea. Acesta este motivul pentru care predicarea nu poate fi un fel de strategie de marketing pentru a-i atrage pe oameni până când vor decide că îl vor primi pe Isus în viața lor. Legea este o experiență zdrobitoare, devastatoare, în care păcătosul adus în fața legii lui Dumnezeu fie se revoltă împotriva acelei lucrări a legii și se întoarce din nou la păcatul său și dorește să se îndepărteze cât mai mult de legea care i se prezintă, sau este zdrobit de acea lege, moment în care își dă seama de falimentul său spiritual și strigă după iertare și milă.

În acel moment, atunci când face asta, el nu se târguiește cu Dumnezeu, își înțelege decăderea, își dă seama că nu are nimic în viața lui cu care să se recomande înaintea lui Dumnezeu, nimic de valoare în tot ceea ce a realizat, ci imploră mila Lui cea mare și se aruncă în brațele lui Dumnezeu, care îi poate oferi toate bogățiile cerești despre care vorbește Cuvântul Său. Aceasta-i atitudinea corectă. Să Îl accepți pe Cristos în condițiile Lui, nu ale tale.

Păcătosul mândru Îl dorește pe Cristos, dar și plăcerile proprii. Îl dorește pe Cristos dar îi place și lăcomia. Păcătosul mândru îl dorește pe Cristos și dorește și imoralitatea. Dar păcătosul zdrobit este atât de disperat încât va renunța la orice doar pentru a-L avea pe Cristos, doar pentru a avea iertare și viață veșnică, speranță și eliberare.

În cartea sa minunată despre Fericirile din Matei 5, Thomas Watson spune: „O cetate care a fost de mult asediată și este gata să fie cucerită se va preda în orice condiții pentru a-și salva viața. Cel a cărui inimă a fost o garnizoană pentru diavol și a rezistat mult timp în opoziție față de Cristos, odată ce Dumnezeu l-a adus la sărăcia duhului și se vede blestemat fără Cristos, când vede oferta lui Dumnezeu el pur și simplu spune: „Doamne, ce vrei să fac?” ” Aceasta este atitudinea. Și ea devine mai apoi un mod de viață, devine un mod de viață.

Trebuie să vii la Cristos în acea stare disperată, gata să te lepezi de tine însuți, știind că nimic bun nu locuiește în tine. Și apoi, odată ce devii creștin, acea atitudine continuă să rămână acolo, este acolo. Devine un mod de viață. Pe măsură ce crești în cunoașterea lui Dumnezeu, în cunoașterea lui Cristos, rădăcinile lepădării de sine intră tot mai adânc. Pentru a înțelege mai bine creșterea în har înseamnă tu să te vezi tot mai mic. Este drumul unei descreșteri continue. Pe măsură ce crești în harul lui Dumnezeu, ai în mod continuu o părere mai scăzută despre tine însuți. Poți observa destul de ușor maturitatea spirituală a unei persoane. Creșterea în har presupune o subestimare a persoanei noastre. Este o realizare din ce în ce mai profundă a recunoașterii că nu suntem nimic. Este o recunoaștere sinceră și crescândă a faptului că suntem cu totul nevrednici.

Am avut ieri pe cineva la consiliere și această persoană a spus: „Vreau doar să pot face ceva pentru Domnul”. Cu implicația: „așa cum faci tu.” Și i-am spus: „Ei bine, să știi, de când am devenit creștin tot mai mult realizez că nu fac nimic pentru Domnul. Nu numai că nu fac nimic pentru Domnul, dar nu pot face nimic pentru El. Și minunea minunilor este că Domnul poate face ceea ce face prin mine.”

Așadar, treci în procesul de maturizare de la creștinul imatur care spune: „Vreau să fac ceva pentru Domnul”, la cel care spune: „Doamne, cum ai ales prin harul Tău să mă folosești ca să poți face ceva prin mine?” Smerenia este o demonstrație a maturității spirituale a unei persoane, pentru că atunci când vii la Cristos în acești termeni, de acolo tu te faci tot mai mic. Ai înțeles că te-ai smerit în momentul convertirii tale, și dacă ai umblat cu Domnul mult timp, ar trebui să te vezi mai mic decât erai la început. Acum înțelegi cât de profund este păcatul, și chiar după ce ai devenit creștin, ai înțeles că acesta face parte din ceea ce ești tu. Iar minunea minunilor este că Domnul a ales să facă anumite lucruri prin tine. Lepădarea de sine devine un mod de viață.

Cum se aplică asta la viața creștină? Iată câteva lucruri practice. Când știi că nu ești iertat, sau ești neglijat, sau pus intenționat la colț, și ești înțepat, sau rănit prin insulte, dar inima ta este fericită și ești mulțumit să fii socotit vrednic să suferi pentru Cristos. Asta înseamnă a muri față de tine însuți.

Când binele tău este vorbit de rău, când nu se face cum vrei tu și când sfaturile tale nu sunt luate în considerare, opiniile tale sunt ridiculizate, iar tu refuzi să lași furia să cuprindă inima ta sau chiar să te aperi, și treci peste toate într-o tăcere răbdătoare, credincios în tăcere, aceasta înseamnă să mori față de tine însuți.

Când înduri cu dragoste și răbdare orice tulburare, orice neregulă sau orice supărare, când poți sta față în față cu prostia, extravaganța și nesimțirea spirituală și să le înduri așa cum a făcut Domnul Isus, înseamnă moarte față de sine.

Când ești mulțumit cu orice mâncare, cu orice primești, cu orice haine, în orice climat, cu orice societate sau în singurătate, cu orice întrerupere care apare în viață după voia lui Dumnezeu, asta înseamnă moarte față de sine.

Când nu îți pasă niciodată să te referi la tine însuți sau să înregistrezi propriile tale fapte bune sau să îți cauți singur lauda, atunci când îți place așa de mult să rămâi anonim, asta înseamnă să mori față de tine însuți.

Când vezi că un alt frate al tău prosperă și are nevoile împlinite și tu te poți bucura sincer cu el în același duh și nu simți deloc invidie, nici măcar nu-i pui întrebări lui Dumnezeu, în timp ce propriile tale nevoi sunt mult mai mari și poate te afli în circumstanțe disperate, asta înseamnă să mori față de tine însuți.

Când poți primi îndreptare și mustrare de la unul dintr-o poziție inferioară ție, și te poți smeri atât în interior cât și în exterior, fără nicio răzvrătire sau fără resentimente care să se ridice în inima ta, asta înseamnă a muri față de tine însuți.

Așadar, atunci când vii la Cristos vii la El cu o atitudine de lepădare de sine și de acolo continui să cobori. Lepădarea noastră de noi înșine nu este perfectă. Sinuciderea sinelui nu este totală. Ne înviem ego-urile și propriile noastre voințe și le amestecăm cu voia lui Dumnezeu, și trebuie să căutăm harul și iertarea Lui atunci când facem asta, dar asta trebuie să fie dorința cea mai profundă, cea mai pură și cea mai adevărată, aspirația inimii noastre răscumpărate, chiar dacă suntem mult sub ceea ce ne-am dori să fim.

Din cele trei componente care alcătuiesc această atitudine complexă esențială de a-L urma pe Isus, a doua este purtarea crucii. Să-ți iei crucea. Isus nu numai că spune că trebuie să te lepezi de tine însuți, dar El adaugă: „Și să-și ia crucea în fiecare zi”. Oricine ar urma să Mă urmeze trebuie să-și ia crucea zilnic. Capitolul 14, versetul 27 consemnează, este mesajul pe care Isus l-a spus adesea, și chiar există o altă afirmație similară în capitolul 14: „Oricine nu își poartă propria cruce și nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu”, așa cum este menționată expresia și în celelalte Evanghelii unde o avem înregistrată.

Acum, ce înseamnă asta, „să-și ia crucea”? Am auzit atât de multe păreri aberante, ciudate, bizare despre asta. Știi, soacra ta este crucea ta, șeful tău este crucea ta, mașina ta este crucea ta, robinetul tău care s-a stricat și curge este crucea ta și toată lumea are crucea lui. Adolescentul tău capricios din casă este crucea pe care s-o duci. Și orice altceva se poate adăuga.

Ascultați, nu putem citi așa lucrurile astea. Dacă L-ai fi ascultat pe Isus în ziua aceea și El a spus: „Trebuie să-ți iei crucea în fiecare zi”, la ce se vor gândi acei oameni cărora le vorbea că poate însemna asta? Ei nu au fost niciodată la o conferință de aprofundare a vieții spirituale. Despre ce vor crede ei că vorbește Domnul Isus? Ei bine, cu mai bine de 100 de ani înainte ca Isus să umble pe pământ, regele Alexandru Ianeul a răstignit 800 de rebeli la Ierusalim în timp ce el petrecea în văzul tuturor. Antioh Epifanul, acel conducător grec din perioada intertestamentală, a răstignit mulți evrei pentru o revoltă care a urmat morții lui Irod cel Mare. Proconsulul Varus a crucificat 2.000 de evrei. Se spune că romanii au crucificat 30.000 de evrei în Palestina în timpul vieții Domnului Isus.

Când Isus a spus: „ia-ți crucea”, ei s-au gândit doar la un singur lucru: Suferință îngrozitoare, durere și moarte. Isus spune: „Așa trebuie să fie devotamentul tău, capabil de un asemenea extremism. Este disponibilitatea de a îndura persecuția, ura, ostilitatea, respingerea, reproșul, rușinea, suferința și chiar moartea.” Ei știau exact despre ce vorbea El. Și trebuie să fiți gata să o faceți în fiecare zi. În fiecare zi.

Cine din lume ar lansa vreodată o astfel de invitație la Evanghelie? Cine s-ar ridica vreodată în fața unui stadion mare plin de oameni și ar spune: „Câți dintre voi sunteți dispuși chiar în acest moment să va dați viața, dacă este nevoie, pentru Isus Cristos? Toți aceștia puteți veni la El și veți fi mântuiți.” Iată ce îți cere El, realmente să fii gata să-ți dai viața pentru El, să renunți la toate visurile, speranțele, dorințele, ambițiile, planurile; și apoi să spui: „Aici este viața mea și dacă vrei să trăiesc e bine. Dacă vrei sa mor, e bine. Nu contează. Sunt atât de disperat. Vreau iertarea Ta. Vreau viața veșnică. Oricare ar fi prețul, voi fi gata să dau totul.”

Crede-mă, evreii erau familiarizați cu crucificarea. Se făcuse de atâtea ori pe pământul lor. S-a practicat și în Egipt, în Persia, în vestul Asiei, chiar și în unele părți ale Italiei. De foarte multe ori, condamnatul ducea o bucată de lemn, pe care o târa după el. Imaginile erau extrem de vii. Lucrurile despre care vorbește Domnul Isus nu reprezintă o experiență fericită. Nu este vorba despre: „Isus te iubește sau Dumnezeu te iubește și are un plan minunat pentru viața ta”. Este vorba despre a purta o cruce, crucea pe care tu însuți poți fi executat.

Așa că nu vorbesc despre identificarea într-un fel spiritual cu moartea lui Isus. Mesajul este că va trebui, dacă va fi nevoie, să suferi pentru că Îl urmezi pe Cristos. Domnul Isus a spus că: „dacă lumea te urăște, nu fi surprins. Și pe Mine m-au urât. Dacă lumea vrea să te omoare, nu fi surprins. Ei o vor face față de Mine.” Să nu te aștepți că vei fi tratat altfel decât învățătorul tău, nu-i așa?

Matei 10: „Dacă vei fi ucenicul Meu, fii bine pregătit. Ucenicul nu este mai presus de învățătorul său. Cum Îl vor trata pe învățător așa îl vor trata și pe ucenic. Așa că înțelege bine că va trebui să Mă mărturisești înaintea oamenilor și va trebui să o faci înaintea oamenilor, știind că asta te-ar putea costa libertatea, te-ar putea costa ani grei de închisoare. Te-ar putea costa ura și alienarea și poate chiar martirajul.”

Deci, toată această idee de a-L urma pe Isus înseamnă un fel de a spune un nu categoric sinelui și siguranței. Voi fi gata să suport ocara lui Cristos. Sunt dispus să accept toate consecințele a ceea ce înseamnă să fii creștin în mediul în care mă aflu. Acest lucru este înțeles clar de oameni din multe părți ale lumii. Astăzi, mulți creștini sunt martirizați mai mult decât oricând în istorie, cu zecile de mii în fiecare an, mai ales cei din lumea musulmană. Nu există niciun echivoc în privința asta în ce-i privește. Ei știu ce înseamnă să porți Numele lui Cristos. Au știut asta cei din Europa de Est în anii opresiunii comuniste. Știau exact care va fi prețul. Evanghelia însă era atât de prețioasă, Cristos era atât de important, viața veșnică era dorită și iertarea păcatului era atât de valoroasă, încât erau dornici și nerăbdători să plătească prețul oricare ar fi fost acesta.

Vedeți voi, atitudinea care vine odată cu adevărata convertire este atitudinea care spune că Isus valorează totul. Nu există nimic temporar în această viață care să poată fi comparat cu valoarea a ceea ce este etern. Așadar aceasta este Evanghelia, iar invitația de a veni la El nu înseamnă „Isus vrea să te facă fericit, sănătos și bogat”, ci El dorește viața ta și poate chiar să-ți ceară să mori pentru El.

Pavel le spune prezbiterilor din Efes în Fapte 20: „Sunt în drum spre Ierusalim și nu știu ce se va întâmpla cu mine acolo, știu că Duhul Sfânt mă înștiințează că mă așteaptă lanțuri și suferințe.” Apoi Pavel continuă: „Dar eu nu țin numaidecât la viața mea.” Nu consider că viața mea contează în vreun fel. Iată un exemplu de lepădare de sine. Sunt dispus să plătesc prețul. Nu este vorba despre viața mea. „Căci pentru mine a trăi este Cristos, iar a muri este un câștig.” „Am fost răstignit împreună cu Cristos și trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine, și viața pe care o trăiesc acum o trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine” -(Galateni 2:20.).

Așa că Pavel spune: „Nu mai trăiesc eu. El trăiește. Dacă trăiesc, trăiesc pentru Domnul. Dacă mor, mor pentru Domnul. Eu sunt al Domnului.” Aceștia sunt termenii mântuirii.

Lumea este ostilă față de El și va fi și față de mine. Adevărul acesta este spus atât de frumos în Matei 10:24-38, acel text minunat din Scriptură. Mărturisirea publică a lui Cristos ca Domn și Mântuitor poate costa, dar este și o dovadă a autenticității mele. S-ar putea să mă coste familia. O sabie poate intra între mine și membrii familiei mele, însă chiar Domnul Isus a spus că a venit să aducă sabia. Nu este mai presus niciun interes personal care să anuleze nevoia mea de Cristos. Înțelegi tu lucrul acesta? Nu am niciun interes personal. Nicio ambiție nu anulează nevoia mea disperată de Cristos. Și este foarte bine dacă trebuie să mor în fiecare zi. Acesta este un preț mic de plătit pentru că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie comparate cu slava care mă așteaptă în Cristos.

Pavel a spus în 1 Corinteni 15:31: „suntem dați la moarte în fiecare zi”. În fiecare zi când se trezea, știa că s-ar putea să fie sfârșitul vieții lui. Tot timpul undeva era un complot pus la cale pentru a-i lua viața. El a spus: „Fiecare zi cu mine însumi este o zi în umbra morții”. Toată suferința din viața ta nu este crucea pe care trebuie s-o porți. Suferința și ocara lui Cristos este adevărata cruce. Suferința pentru Evanghelie este crucea pe care trebuie s-o duci.

Ești gata să suferi pentru Evanghelie? Este acest lucru important pentru tine? Pentru că asta asigură reușita. Nu va fi o coroană fără cruce. Deci, dacă vii la Hristos și nu îți spui: „Viața veșnică, viața viitoare, iertarea păcatului și ceea ce Dumnezeu mi-a pregătit în ceruri este atât de prețios pentru mine și atât de valoros pentru mine, și sunt atât de săturat de ceea ce sunt, încât sunt dispus să renunț la tot ce am. Oricum nimic nu are nicio valoare și sunt dispus, dacă este necesar, să suport toată respingerea pentru Isus Cristos, indiferent care este costul, chiar dacă trebuie să plătesc cu viața.” Este exact ceea ce ne-a spus Domnul Isus.

Chemarea făcută este una foarte serioasă. Purtarea crucii, dorința de a accepta crucea este semnul adevăratului ucenic. Îți porți crucea și este un mod de viață, în fiecare zi. Un compozitor de imnuri a spus: „Trebuie oare Isus să poarte crucea singur și toată lumea să fie liberă? Cu siguranță nu, există o cruce pentru toți, există o cruce și pentru mine. Voi purta această cruce, până când voi muri și apoi acasă-n cer coroana am să primesc, cea pregătită pentru mine.”

Așadar privești la viața ta și poți să spui: „nu mai contează viața pentru mine. Sunt recunoscător Domnului pentru viața pe care mi-a dat-o, dar și mai recunoscător pentru moartea care mă duce în viața care urmează. Oricare ar fi costul, oricât ar trebui să renunț la mine, sunt gata cu nerăbdare să fac asta fiindcă eu am murit și constatarea mea este că nu am nicio valoare. Strig după mântuire ca un om care este pe cale să se înece și care nu pune condiții pentru când va fi scos din apă.

În al treilea rând, în Luca 9, este adăugată și realitatea ascultării. Așadar, leapădă-te de tine însuți, ia-ți crucea și urmează-Mă. Literal înseamnă: „lasă-l să meargă după Mine”. Este un exemplu continuu de ascultare. Voința ta este dată la o parte. A Lui este adusă în loc. De-acum vei merge unde merg Eu, vei spune ce spun Eu. Vei face ce îți spun Eu. Vei face ce fac Eu.

În Matei 7, toată această chestiune a ascultării este în centrul predicii de pe munte. Matei 7:21 spune: „Nu oricine îmi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.” Este vorba despre cei care fac nu despre cei care vorbesc, despre cei care ascultă cu fapta. Evanghelia după Ioan este cea în care ideea aceasta este accentuată foarte mult. Aici Domnul Isus vorbește despre modul în care credința adevărată, mântuitoare, se manifestă prin ascultare.

V-aș putea duce prin toate textele, dar vom privi la Ioan 14:21: „cel care are poruncile Mele și le păzește, sau le ascultă acela Mă iubește; iar cine Mă iubește va fi iubit de Tatăl Meu, Eu îl voi iubi și Mă voi arăta lui.” Este vorba de ascultare, despre o ascultare permanentă. Recunoașterea domniei Lui nu este opțională. Ascultarea nu este ceva ce începi să faci după 35 de ani.

Ioan 15:10, „Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne în dragostea Mea.” Dacă nu ascultați, nu veți rămâne. E cât se poate de simplu. Capitolul 15 versetul 14: „Voi sunteți prietenii Mei dacă faceți ce vă poruncesc eu.” Dacă faceți ce vă poruncesc eu. Și sunt încă multe altele.

Așadar, vii la Cristos și spui: „Eu renunț la mine însumi. Îți dau viața mea, indiferent de prețul pe care trebuie să-l plătesc. Arată-mi ce vrei să fac și voi face.” În situația aceasta a fost Pavel pe drumul Damascului. El zice: „Ce vrei să fac? Ce aștepți de la mine?" Aceasta este atitudinea corectă în momentul convertirii. Ce trebuie să fac de-acum încolo? Am renunțat la mine. Sunt dispus să mor pentru Tine și să trăiesc pentru Tine. Vreau să Te urmez, deci ce să fac? Acum, atitudinea aceasta te pune în situația de a dovedi supunere, nu-i așa? Totul este de fapt despre supunere. Este un tipar care trebuie urmat: lepădare de sine, purtarea crucii, a ocării pentru Cristos și ascultare loială.

Acum, la punctul acesta, nu vreau să fiu criticat că spun ce de fapt nu aș vrea să spun, așa că permiteți-mi să clarific ceva în timp ce mă apropii de încheiere. Ceea ce nu aș vrea să se înțeleagă că spun este că, pentru a fi acceptat de Dumnezeu, trebuie cumva să renunți la tine însuți. Un prim pas cu care trebuie să începi, să renunți la tine însuți pentru o vreme și apoi să mergi mai departe până la a fi dispus să-ți dai viața pentru Cristos, să fii gata chiar să mori. Și apoi să faci pasul al treilea, cel al ascultării de Dumnezeu și dacă faci asta, atunci Dumnezeu se va coborî la tine și te va mântui.

Ascultați-mă cu mare atenție. Acest mic complex de realități spirituale nu este cronologice, ele nu sunt în ordine cronologică. Nu este vorba despre un eveniment care are loc pentru puțin timp, apoi după ceva vreme urmează altă etapă iarăși pentru puțin timp și apoi după un alt interval de timp ultima etapă. Ele nu sunt cronologice. Este pur și simplu un amestec de realități. Ele sunt componentele logice ale credinței mântuitoare, ale credinței în Isus ca Domn și Cristos, ale credinței în Domnul Isus ca Mântuitor răstignit și înviat și credința aduce cu sine toată această atitudine. Toate merg împreună. Sunt mai multe dar merg împreună.

Al doilea lucru pe care vreau să-l înțelegeți este că ele nu doar că nu reprezintă niște etape cronologice, ci ele nici nu pot fi produse prin puterea omenească. Nu le poți îndeplini prin puterea proprie. Prin puterea noastră ne iubim pe noi înșine, ne protejăm și facem ceea ce vrem. Așa se comportă oamenii căzuți. Deci ceva radical trebuie să se întâmple în tine. Trebuie să existe o zdrobire a întregului sentiment de sine. Trebuie să aibă loc o distrugere a tot ceea ce ești în mod natural. Și aceasta nu poate veni de la tine. Trebuie să vină din afara noastră și este lucrarea puternică a Duhului lui Dumnezeu care cercetează viața unei persoane, o convinge de păcat, îi spulberă încrederea în sine și aduce acea persoană care a fost moartă în greșelile și păcatul ei la viață, aduce trezirea, omul începe să vadă, începe să audă, începe să înțeleagă. Asta este lucrarea măreață a lui Dumnezeu. Nu în afara credinței tale și a voinței tale, ci lucrarea puternică a lui Dumnezeu prin voința ta exprimată în credința ta, o lucrare măreață a lui Dumnezeu.

Așa că atunci când mergi să predici Evanghelia și spui: „Dar, dacă spun așa ceva, nu va răspunde nimeni”, gândește-te că nici nu ar conta modul în care ai face asta. Oricum, nimeni nu ar putea răspunde singur. Așa că, măcar ai putea la fel de bine să faci asta așa cum trebuie, astfel încât oamenii să aibă parte de adevăratul mesaj, și dacă sunt îndemnați de Duhul lui Dumnezeu, ei pot crede și pot fi mântuiți.

Așadar, îți mai dorești să fii un urmaș al Domnului Isus? Ei bine, ia-ți la revedere de la tine însuți, ia-ți crucea și continuă să faci tot ce îți cere El. Aceștia sunt termenii. Și n-ar trebui să fim bucuroși că trăim în acești termeni sub har? Fiindcă noi eșuăm. Dar însăși dorința de a face acele lucruri este dovada unei vieți transformate.

Tată, Îți mulțumim din nou în această dimineață pentru adevărul Tău atât de clar. Și mă rog ca Tu să te folosești de noi și cu această ocazie. În primul rând, să folosești aceste adevăruri pentru a ne ajuta să ne examinăm pe noi înșine dacă suntem în credință, dacă acestea sunt atitudinile de care inimile noastre sunt conduse și guvernate, și care demonstrează că în noi a avut loc lucrarea Duhului lui Dumnezeu. Și apoi, ajută-ne în timp ce proclamăm Evanghelia, pentru a fi folosită ca un instrument pentru a-l aduce pe păcătos la acel nivel de disperare care aduce lepădarea de sine, purtarea crucii și ascultarea totală. Folosește-ne, Doamne, lucrează prin noi chiar și atunci când noi înșine nu putem face nimic. Cu toate acestea, în slăbiciunea noastră puterea Ta este desăvârșită. Pentru asta ne rugăm, pentru slava Ta, în Numele lui Cristos. Amin.

SFÂRȘIT