Una din prezentările cele mai puternice și mai extraordinare ale Mielului celui vrednic, Fiul lui Dumnezeu, ne este oferită în Apocalipsa, capitolul 1.

În dimineața aceasta aș dori să studiem Cuvântul lui Dumnezeu uitându-ne în cartea Apocalipsa.

Vă invit să deschideți Biblia în capitolul 1 și doresc să ne uităm la prima descoperire a Domnului Isus Cristos, pe care o avem în această măreață revelație. Începem să citim din Apocalipsa, capitolul 1, versetul 9:

„Eu, Ioan, fratele vostru, care sunt părtaș cu voi la necaz, la Împărăție şi la răbdarea în Isus Cristos, mă aflam în ostrovul care se cheamă Patmos, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei lui Isus Cristos. În ziua Domnului eram în Duhul. Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbițe. care zicea: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Ce vezi, scrie într-o carte, şi trimite-o celor șapte Biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodicea.” M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut șapte sfeșnice din aur. Şi în mijlocul celor șapte sfeșnice pe cineva, care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare, şi încins la piept cu un brâu din aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă, şi arsă într-un cuptor; şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. În mâna dreaptă ținea șapte stele. Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită cu două tăișuri, şi faţa Lui era ca soarele, când strălucește în toată puterea lui.”

Ioan are o viziune incredibilă, iar Cel pe care-L vede nu este altul decât Domnul Isus Cristos, Alfa și Omega, iar el Îl vede pe Cristos în viziunea sa ca fiind în mijlocul celor șapte sfeșnice. Ele reprezintă cele șapte biserici din versetul 11. Cele șapte stele din mâna Lui, conform versetului 20 sunt cei șapte slujitori ai acelor biserici. Așadar, ce vedem aici? Îl vedem pe Cristos prezent în mijlocul bisericilor Sale. Și cele șapte biserici din Asia Mică prezentate aici, la care sunt trimise scrisorile din capitolele 2 și 3, sunt reprezentative pentru toate bisericile de-a lungul istoriei. Și avem aici o imagine a Domnului care este în mijlocul bisericilor Sale, Se deplasează în poporul Său, Se îngrijește de biserica pe care a răscumpărat-o cu însuși sângele Său, iar acest lucru nu s-a schimbat.

Cred că Domnul este la fel de viu și de activ în biserica Sa și astăzi, la fel cum a fost și atunci, iar viziunea pe care Ioan a avut nu a fost o viziune numai pentru acele locuri și acea perioadă, ci o viziune pentru vremurile bisericii. Cristos este viu pentru totdeauna și prezent în mijlocul bisericii Sale, iar în versetul 13 vedem că El este îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare și încins la piept cu un brâu de aur. Dacă vă uitați cu atenție, veți vedea că haina poate fi cea a unui profet. Poate fi haina unui preot. Poate fi haina unui rege. Și nu este El într-adevăr Împărat și Profet și Preot? Este prezent în Biserica Sa ca suveran, este prezent ca Unul care vorbește din partea lui Dumnezeu și ca Unul care îi duce pe oameni înaintea lui Dumnezeu. În versetul 14 vedem faptul că avea capul și părul albe ca lâna albă, ca zăpada, ceea ce reprezintă sfințenia Sa absolută și curată. Așadar, Fiul cel sfânt al lui Dumnezeu, Împăratul, Preotul și Profetul desăvârșit, este prezent în biserica Sa. Și pe măsură ce se mișcă în biserica Sa, spune în versetul 14, „ochii Lui erau ca para focului”. Aceasta este o privire pătrunzătoare. Pe măsură ce este prezent în biserică, ochii Lui se uită după aspectele tari și după cele slabe. Ochii Lui pătrund ceea ce este la suprafață ca să afirme și să constate ceea ce se petrece.

Oh, ce lucru minunat să știi că Cristos este viu în biserica Sa, aceasta arată că biserica nu este lucrarea noastră, ci este lucrarea Lui. Aceasta nu este determinată de priceperea noastră sau nu a rămas în dreptul inteligenței noastre ca să ne dăm seama ce a fost făcut corect sau ce ar fi trebuit făcut; dar Cristos este viu în biserica Sa și El cercetează cu o privire pătrunzătoare, și „picioarele Lui erau ca arama aprinsă, şi arsă într-un cuptor; şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari.” Acestea sunt picioarele de judecată și vocea de judecată. Când găsește ceva în biserica Sa care nu-I place, El vine cu judecata. El vorbește cu judecată bisericii.

Poate spui „De ce citești așa ceva?” Deoarece cred că este un loc bun de unde să începem, să ne amintim: noi suntem biserica pe care Cristos o zidește, așa-i? Noi suntem sfeșnicul de care Cristos Se îngrijește. Noi suntem lumina, ca să zicem, pe care Cristos o aranjează, și face acestea cu o privire pătrunzătoare. El caută să vadă ce este în noi și nu este bun și împotriva lui aduce tunetului vocii Sale, a puterii judecății Sale de disciplinare, pentru că El dorește să ne purifice. Și dacă ne împotrivim curățirii, atunci El va îndepărta binecuvântarea Sa. Unul dintre cele mai amestecate pasaje din toată Scriptura este Apocalipsa 2 și 3, unde găsești biserici care sunt lăudate, dar cele mai multe sunt condamnate, pentru că Domnul nu a găsit acolo ce a căutat.

Într-un anumit sens, Biserica Grace este ca în Apocalipsa 1, iar Cristos este prezent în biserică și cred că laudă și condamnă. Cred că El cercetează și binecuvântează. Cred că El cercetează și disciplinează, pe măsură ce descoperă lucruri care sunt după voia Sa și lucruri care nu sunt după voia Sa. Așadar rugăciunea mea este, pe măsură ce stau acum în aceste zile cu voi și vă prezint gândurile care sunt în inima mea și cred că, în timp ce fac aceasta, stau într-un loc în care Cristos ar sta. Stau ca să vă spun din partea Lui ce vor să vadă ochii Lui pătrunzători, lucruri pe care le vede uneori și pe care nu le vede alteori. Acum, nu am iluzia că sunt vreun profet uns al lui Dumnezeu, deosebit de alții. Cred că Duhul lui Dumnezeu ne-a adus în vremea aceasta în biserica noastră și Duhul lui Dumnezeu ne-a îndreptat către această serie specială. Când am început să vorbesc despre anatomia bisericii acum cinci săptămâni, nu știam exact ce fac. M-am simțit îndemnat să o fac. Mai rău, nu știam ce voi spune. Am scris o mică schiță și încă lucrez pe baza aceleiași schițe, cerând Duhului lui Dumnezeu să mă ajute, ca și cum aș fi un instrument al lui Hristos, pe măsură ce biserica este cercetată, pentru a încerca să ne ajute să vedem ceea ce El vede.

Și voi ați răspuns atât de bine încât știu că este din partea Duhului. Știu că este din partea lui Dumnezeu ceea ce am vorbit. Am văzut aceasta în răspunsul vostru. La ultimele predici am primit atât de multe scrisori, cum nu am primit de la nici o altă predică pe care am predicat-o vreodată, cel puțin așa cred, iar căsuța poștală variază în numărul de scrisori primite. Am primit două scrisori la care mă gândesc mult, de fapt cinci, dar două din ele erau foarte interesante. În una dintre ele scria „Mi-aș fi dorit ca această biserică să fie una de negri ca să mă ridic și să spun: Așa e, predică, frate, predică. Însă este bine și așa. Știi, am fost într-o biserică de culoare unde se ridicau și strigau „Sună din trâmbiță”, și așa ești însuflețit să predici, dacă nu ai fost însuflețit. Adică, sunt tot felul de răspunsuri. De asemenea am văzut ieri o scrisoare și cineva drag mi-a spus „Mi-e rușine. Mi-e rușine. Mi-e rușine”, și a semnat-o cu „Cineva care s-a pocăit”, fiind confruntat cu realitatea de a fi foarte departe de ceea ce Dumnezeu a intenționat ca biserica Sa să fie. Nu știu unde te încadrezi pe linia dintre „Predică, frate!” şi sentimentul de rușine tăcută, dar am văzut că Dumnezeu ne-a atins inimile, și a mea de asemenea, prin aceasta. Așadar aș vrea să ne îndreptăm inimile în dimineața asta spre anatomia bisericii și să-L lăsăm pe Cristos să pătrundă în biserica noastră mai adânc și să ne descopere lucrurile pe care avem nevoie să le vedem.

Acum, deja am vorbit despre schelet. Am vorbit despre faptul că suntem ca un trup, dacă este să folosim analogia trupului. Și dacă suntem ca un trup, atunci trebuie să avem un schelet. Și am vorbit despre aceste lucruri din schelet: o concepție înaltă despre Dumnezeu, o prioritate absolută a Scripturii, doctrina clarității, sfințenia personală și ideea de autoritate spirituală. Și apoi ne-am dus către sistemele interne: curgerea principiilor vieții. Așa cum un trup ca să trăiască este dependent de anumite tranzitări prin aceste sisteme, tot așa suntem și noi dependenți de anumite atitudini spirituale, iar aceste atitudini trebuie să tranziteze prin trup. Și v-am sugerat atitudinile care sunt cele mai critice. Am vorbit despre ascultare, care mi se pare ca fiind atitudinea cea mai importantă. Atitudinea de smerenie, de dragoste, de unitate, de slujire, de bucurie, de pace, de mulțumire, de auto-disciplinare, de dare de seamă; și cred că data trecută am încheiat cu iertarea.

Acum, toate aceste atitudini trebuie să fie cultivate în poporul lui Dumnezeu, iar atunci când Domnul Se mișcă prin biserica Sa, cred că după aceste lucruri Se uită. Vrea să vadă un popor care are o atitudine de dragoste, o atitudine de pace, o atitudine de disciplină, o atitudine de ascultare, de slujire, de bucurie, de mulțumire, de pace; toate aceste lucruri. Cercetează lucrurile dincolo de exterior ca să vadă ceea ce este în inimă, pentru că Domnul cercetează inima. Și despre acestea unsprezece tocmai am vorbit, iar în această dimineață vă voi mai arăta încă cinci care au rămas, doresc să le prezint azi, așadar voi încerca să trec prin toate cinci.

Numărul doisprezece din lista mea – nu că ar conta – este dependența. Dacă vrei să le pui în termeni negativi, ar fi atitudinea de insuficiență sau simțământul că nu ești suficient, așadar în tine se află o dependență elementară; iar acest lucru nu este ușor pentru oamenii capabili. Nu este ușor pentru cei eficienți, pentru biserici binecuvântate de Dumnezeu cum este a noastră. Vedeți, biserica noastră este într-un sens o biserică în care lucrurile merg ca unse. Adică, întreaga mașinărie funcționează. Lucrurile se realizează. Avem oameni competenți. Avem oameni harnici. Avem oameni creativi. Avem din trecut un program de dezvoltare care spune „Oh, facem toate lucrurile ca să funcționeze”, înțelegeți. Și putem să ajungem în punctul în care să credem că putem pierde simțământul de insuficiență. Ne pierdem simțământul de dependență, pentru că ne-am dat seama cum funcționează lucrurile; iar ceea ce reușim să facem de fapt este, dacă nu suntem atenți, să-L eliminăm pe Dumnezeu. Ajungi în lucrare în punctul unde, în virtutea puterii tale de a lucra și a oamenilor creativi și a programului care deja se desfășoară, Îi spui La revedere lui Dumnezeu și ai plecat fără El.

S-ar putea ca acest lucru să nu fie ușor de făcut dacă se întâmplă să fii un grup mic de credincioși din spatele cortinei de fier, care trăiesc în fiecare zi cu frica morții și care nu au nici o resursă.

Dar pentru noi care avem atât de mult, care am fost binecuvântaţi atât de mult de Dumnezeu, precum a fost Israel din Vechiul Testament, așa cum am menționat, care au venit într-o țară și au moștenit-o și pentru care nu au lucrat și au avut fântâni pe care nu ei le-au săpat, atunci L-au uitat pe Dumnezeu, tot așa și noi mergem înainte cu o activitate febrilă și cu idei mărețe și speranțe strălucite și gânduri pline de provocare. Ceea ce spun, fraților, este că noi nu vrem să facem niciodată ceva care să nu se încadreze în scopul perfect al lui Dumnezeu pentru noi, așadar, noi trebuie să menținem o atitudine de dependență. Dependență.

Putem vorbi despre ea din multe puncte de vedere. În Psalmul pe care l-am citit în dimineața asta, Psalmul 19, David spune „păzește-mă de păcate mari”. Este așa de ușor să te arunci înainte fără să fii dependent de Dumnezeu, fără să cauți inima lui Dumnezeu și gândul lui Dumnezeu. E așa de ușor să stai într-o întâlnire și să decizi dacă să faci asta sau cealaltă. Și unde este rugăciunea? Unde este răbdarea? Unde este comunicarea plină de răbdare cu Dumnezeu, până când inima primește libertatea ca să ia o decizie și simte că face lucrarea lui Dumnezeu? Întotdeauna m-am temut, de-a lungul lucrării mele, să nu fac ceva în care Dumnezeu să nu fie implicat. Întotdeauna am vrut să fiu sigur că merg în aceeași cadență cu El și în aceeași direcție cu același scop pe care El îl are, pentru că Cristos este Cel care zidește biserica, iar eu nu vreau să concurez cu El. Cine face aşa, pierde. Dar putem așa de ușor să ne facem vinovați de păcatul îngâmfării. Avem o idee măreață și imediat am şi pornit.

Îmi aduc aminte de momentul când eram în seminar, la Talbot Seminary, când fiecare trebuia să predice în zilele acelea, de două ori la capelă. Acum avem mai mulți studenți și nu cred că mai este necesar să predice. Dar fiecare din noi predica și când predicam, întreaga școală era pe platformă în spatele nostru. Și ei aveau foi de evaluare de 8,5 pe 17, iar tot timpul cât predicai, ei le completau, lucru care era foarte util pentru ei, pentru că trebuia să rămână treji atunci când predicile erau plictisitoare, cred. Dar ei stăteau acolo și auzeai cum erau date paginile și dacă erai acolo de 10 minute şi deja dădeau pagina știai că ești în ape tulburi, așa-i? Însă tu făceai tot ce puteai ca să predici. Mie mi s-a dat să predic din 2 Samuel capitolul 7, 2 Samuel capitolul 7, nu voi uita niciodată. Adică, voiam să fie bine acea predică atât de mult că am memorat fiecare aspect, chiar și pauzele. Cred că respirația am avut-o pusă la punct. Trebuia să am grijă, astfel am început capitolul, când David se uită la palatul său. El spune „Am acest palat atât de frumos”. Se uită la casa lui Dumnezeu. Dumnezeu era într-un cort în acele vremuri, vă aduceți aminte, era un cort. El spune „Nu se potrivește ca Dumnezeu să locuiască într-un cort, în timp ce eu locuiesc într-un palat impunător”, spune el. „Voi zidi o casă pentru Dumnezeu.” Lăudabil, nu-i așa? Foarte lăudabil. Așadar, se duce la profetul Natan și spune „Natan, aceasta este dorința mea”, iar Natan spune „Lăudabil. Du-te, fă tot ce este pe inima ta, David, ce idee măreață”. Iar Dumnezeu a aruncat cu cârligul cel mare după Natan și l-a tras brusc spunându-i „Natan, nu te-ai consultat. Cine ți-a spus să-i zici așa ceva? El niciodată nu Îmi va zidi Casa, pentru că este un om cu mâinile pătate de sânge”. Solomon era cel care urma să zidească Casa, iar când Dumnezeu lua ceva, punea altceva în loc, astfel i-a dat lui David o promisiune minunată.

Așadar, am predicat despre păcatul presupunerii cu privire la Dumnezeu, despre îndrăzneala de a face lucruri bune de care Dumnezeu nu este interesat. A fost într-adevăr o experiență care mi-a schimbat viața, pentru că acel mesaj s-a lipit de mintea mea de-a lungul anilor. Oricum, dr. Feinberg mi-a dat foaia lui de observaţii. El era decanul. Era împachetată și m-am simțit atât de bine după acel mesaj că mi-a atins inima, am deschis hârtia, și nici măcar nu s-a deranjat să noteze ceva. Mi-a scris la începutul hârtiei „Ai ratat întregul scop al pasajului”. A fost o zi grea, o zi foarte grea și o lecție foarte bună. El se gândea că ar fi trebuit să predic despre promisiunea împărăției. Era o alegere. Știam că acel pasaj promitea împărăția, dar am simțit în inima mea că ar trebui să vorbesc despre încrederea în sine, pentru că eu tind să fiu o astfel de persoană care aleargă foarte repede într-o direcție nouă, și poate se pot împlini idei mărețe și viziuni mărețe, dar totuși am nevoie să fac un pas în spate către zona de dependență, către simțământul de insuficiență care mă face să caut inima și gândul lui Dumnezeu. Tot ce ai de făcut este să începi ceva în care Dumnezeu nu este prezent și să te dai jos de pe acea creangă și vei vedea cum se rupe în câteva locuri. Te va ajuta să te tratezi. La ceea ce mă refer este rugăciunea. Biserica trebuie să aibă un duh de dependență. Fraților, uitați, încă nu am ajuns la destinație. Adică, încă mergem. Avem tot acest lucru. Am ajuns aici. Toate sunt aici gata să înceapă, toate aceste programe minunate și lucrări și putem să credem că nu mai avem nevoie să depindem de Dumnezeu deloc. Dar acestea se pot strica aşa de repede. Trebuie să fie o dependență continuă.

Uitați-vă împreună cu mine pentru un moment la Ioan 14, doar să atingem acest concept al dependenței dintr-un alt unghi. În Ioan 14, sunt sigur că știți situația din Ioan 14. Domnul urma să plece. Este în camera de sus, fiind ultimul discurs al Domnului nostru cu ucenicii Săi când le-a promis tot felul de lucruri minunate pentru că ei se temeau. Erau dependenți de El în totul, în totul. L-au urmat timp de trei ani. El le-a dat să mănânce. A prins pește ca ei să-și plătească taxele. Le-a spus tot ce aveau nevoie să știe despre Împărăție, despre Dumnezeu, despre om, despre păcat, despre neprihănire. Erau totalmente dependenți de El și acum El pleca, iar ei erau îngrijorați. Erau adânc îngrijorați pentru că s-au trezit fiind dependenți. Aveau disperată nevoie de El. Adică, chiar și atunci când El era acolo, ei se poticneau tot timpul, nu-i așa? Așadar, ei au știut de dependența lor.

Și când El le-a spus că va pleca a fost un moment de panică. Într-adevăr a fost un moment de panică. Dar în mijlocul acestora, El le face o promisiune care este uimitoare. În versetul 13 și 14 din Ioan 14. „şi ori ce veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face.” Nu poți avea o promisiune mai bună decât aceasta, nu-i aşa? Tot ceea ce dorim să cerem în Numele Lui, El va face. Poate spui „Ei bine, aceasta înseamnă tot ceea ce ceri?” Ei bine, nu, ci tot ce ceri în Numele Lui. Poate spui „Bine, dar ce înseamnă atunci aceasta? Dacă la finalul rugăciunii spui „În numele lui Isus, amin” Dumnezeu este obligat să împlinească ce cerem?” Unii oameni cred aceasta. Nu aceasta înseamnă. În Vechiul Testament Dumnezeu a spus „Numele Meu este Eu sunt Cel ce sunt” Cu alte cuvinte „Numele Meu este tot ceea ce sunt” și numele lui Cristos este tot ceea ce este, așadar poți să ceri tot ceea ce este potrivit cu cine este Isus și cu planul Său și cu scopul Său, iar El va împlini. Nu înseamnă că poți să ceri tot ce vrei tu, iar la final să spui aceste cuvinte, ca să poți primi. Ci înseamnă că atunci când ceri potrivit cu voia Sa și scopul Său, El va face.

Așadar, avem nevoie să învățăm credincioși fiind să trăim o viață de dependență constantă, de rugăciune care spune „O, Doamne, tot ceea ce este după voia Ta, fă, Te rog să faci”. Așadar, nu este nici un fel de amărăciune dacă nu primești răspuns, dacă nu are loc, dacă nu se întâmplă. Suntem dependenți de El ca să energizeze și să împlinească rugăciunea numai dacă este în acord cu voia Sa desăvârșită. Și, vedeți, în felul acesta Tatăl este glorificat, pentru că atunci Tatăl face ceea ce Tatăl vrea să facă pentru slava Sa; iar atunci lucrarea care este făcută este lucrarea lui Dumnezeu în Numele Fiului.

Dragilor, aceasta doresc să fie în această biserică. Nu doresc lucrarea unor oameni inteligenți. Nu doresc lucrarea unor oameni creativi. Vrem lucrarea Duhului lui Dumnezeu în Numele Fiului lui Dumnezeu pentru slava lui Dumnezeu Însuși, nu-i așa? Și vă vorbesc dintr-o perspectivă generală, dar trebuie să fie în inimile noastre un simțământ al insuficienței ca să știm ce să facem și cât de bine să facem, care să ne conducă la dependența de Dumnezeu în care, în timpul rugăciunilor noastre, să cerem ceea ce vrea Isus să fie făcut.

Este atât de important, pentru că aceasta este inima rugăciunii ucenicilor din Matei 6, când au venit la Isus și I-au spus „Învață-ne să ne rugăm”, iar El le-a spus „Rugați-vă astfel: Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-să numele Tău”. Cu alte cuvinte, glorificat să fie numele Tău. Să fie sfințit numele Tău. Să fie pus deoparte numele Tău. Unic să fie numele Tău. Cu alte cuvinte, Doamne, tot ceea ce vrem este ca Tu să fii glorificat, ca numele Tău să fie înălțat, pentru tot ceea ce ești și tot ceea ce vrei și tot ceea ce dorești, să aibă loc. Apoi „vie împărăția Ta”: Fă lucrarea Ta în felul Tău în Împărăția Ta. „Facă-se – ce? – voia Ta precum în cer așa și pe pământ”. Așadar, această rugăciune nu începe cu dă-ne, dă-ne, dă-ne ci „Sfințească-se numele Tău, vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta”. Și până când nu avem clarificată această perspectivă, nu avem nici un drept să mai cerem altceva. Astfel suntem învățați, cred, ca să ne rugăm într-un fel dependent, într-un sens al insuficienței care strigă ca Dumnezeu să-Și facă lucrarea Sa în felul Său. Aceasta a fost întotdeauna dorința noastră de aici. Acesta a fost întotdeauna scopul nostru, ca Cristos să-Și zidească biserica, iar noi să fim parte a ei. Mă îngrijorez uneori că ajungem să fim atât de orientați spre programe, devenim atât de buni în ceea ce facem, ne îndeplinim atât de bine planurile noastre, că rugăciunea nu mai are nici un loc în viața noastră decât atunci când vin nenorocirile. Are loc după nenorocire. „Oh, scoate-ne din aceasta, Doamne!” și probabil că nu am fi ajuns în această stare dacă ne-am fi rugat.

Nu știu despre voi, dar eu nu vreau nimic pentru mine pe care nici Dumnezeu nu-l vrea. Voi? Nimic, așadar cred că trebuie să fie prezentă o atitudine de dependență și, slavă Domnului, că a fost prezentă, și vă încurajez ca această atitudine să fie prezentă mai mult și mai mult. Depindem de Dumnezeu. Depindem de Cuvântul Său. Depindem de rugăciune. Dar avem nevoie de mai mult. Cred că am fost prinși în acest fel de mediu de creștinism contemporan în care lucrăm atât de mult și ne rugăm atât de puțin. Nu este nimic mai minunat decât să petreci timp în rugăciune, să intri undeva și să simți acea libertate uimitoare care vine la inima care știe că merge alături de Salvatorul, a Cărui voie a fost exprimată. De aceea am spus și nu totdeauna se întâmplă așa, însă când am început această serie, nu am știu unde ne va duce Domnul. Nici măcar nu știu ce voi spune, decât atunci când voi spune. Însă am avut simțământul însoțirii lui Isus Cristos pas cu pas prin toată această serie, pentru că eu cred cu adevărat în inima mea că pe măsură ce L-am căutat ca să întreb de ce are nevoie biserica noastră în această vreme și ce vrea să facă în părtășia noastră în aceste zile: El m-a dus pe drumul acesta. Aceasta este exprimarea inimii Lui pentru noi și aceasta este mișcarea Lui, dacă doriți, printre sfeșnice. Dependența. Facem o mulțime de lucruri bine, însă nu atât de bine pentru că le facem în fire, nu-i așa?

Lăsați-mă să vă ofer încă o atitudine de care este nevoie în biserică. Flexibilitatea. Flexibilitatea. Nu voi vorbi foarte mult despre ea, dar este importantă: flexibilitatea. Adică, avem nevoie să fim în stare să ne schimbăm. Cineva a scris o carte, în care a spus ultimele șapte cuvinte ale bisericii: „Nu am mai făcut așa până acum”. Și acest lucru este adevărat. Unii oameni au înlocuit ceea ce a spus Isus în Matei 15. Vă amintiți? I-a confruntat pe farisei și pe cărturari. Au venit la El. Ei L-au confruntat și au spus „De ce ucenicii Tăi calcă poruncile omenești prin faptul că nu își spală mâinile?” Ei mâncau, și nu se referă la curăția fizică, la spălare, ci la ritualul ceremonial. Și el spune „De ce calcă ucenicii Tăi porunca oamenilor sau tradiția oamenilor, tradiția bătrânilor?” Și Isus răspunde „De ce tradițiile voastre calcă porunca lui Dumnezeu?” Acum, daţi-mi voie să vă spun. Toți avem această experiență. Bisericile pot fi pline de tradiții care pot deveni un zid de blocaj față de ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu ne spune să facem, nu-i așa? Întotdeauna are loc: „Ei bine, nu putem să facem aceste lucruri în biserica noastră. Avem această tradiție, vedeți”. Bisericile pot avea o organizare care să fie total nebiblică. Pot avea un stil de lucrare care poate fi total nebiblic. Și când vrei să introduci lucrul pe care Dumnezeu îl vrea prin mandat divin al poruncii din partea lui Dumnezeu Însuși, vezi că se va izbi tocmai de zidul de piatră al tradiției. Așadar, trebuie să fie prezentă în biserică atitudinea de flexibilitate. Acum, dacă ați fost de mai multă vreme la biserica noastră, la Grace, atunci trebuie să deveniţi flexibili. Adică, noi suntem în continuă schimbare. Oamenii spun „Cum, cum este organizată biserica ta? Poți să ne trimiți o organigramă?” Primim astfel de scrisori tot timpul. Aceasta este chiar o glumă. Ar trebui să fie un film de șaisprezece milimetri. Ar trebui să se tot miște, cam așa, și să nu se oprească niciodată. Nu putem să o punem într-o cutie și să o păstrăm aşa, pentru că Dumnezeu lucrează prin oameni; este un flux și un reflux , iar unii sunt slabi și alții tari, unii dedicați și alții mai puțin dedicați, iar în altă parte oamenii se îngrămădesc. Trebuie să facem ceva în această privință, așadar este o schimbare, o funcție organică cumva constantă despre care cred că este așa de minunată, pentru că nu ne lasă niciodată să ne oprim și să o administrăm. Nu poți să te așezi și să începi să o redactezi. Întotdeauna vor fi oamenii și întotdeauna va trebui să ridici asta și să o întărești pe cealaltă și să o schimbi pe asta, iar acest lucru e minunat, pentru că nu am fost niciodată în confuzie, să sperăm, cu privire la diferența dintre rutină și realitate. Nu vrem să fim confuzi în această privință. Adică nu vrem să schimbăm falsul cu ce este adevărat numai pentru că noi așa am făcut în trecut.

Soția mea a avut o mătușă bătrână care a murit cu puțin timp în urmă, sau o rudă mai îndepărtată, poate, nu chiar o mătușă. Însă, de sărbători obișnuiam să mergem să o vedem, să-i ducem niște prăjituri și câte ceva. Așadar, ultima dată când ne-am dus la ea să o vedem, era de Crăciun. Și ea a spus „Ei bine, John”. (Ea frecventa biserica Metodistă). Ea a spus „Aveți serviciu în Ajun?” Am răspuns „Nu, nu avem serviciu în Ajun”. Ea spune „Nu?” Am răspuns „Nu, nu avem. Îi încurajăm pe toți să meargă acasă și să fie cu familia lor și să vorbească despre însemnătatea Crăciunului și despre nașterea Domnului, dar nu avem un serviciu de închinare”. Ea a spus „Oh, ce rău”. Era foarte tristă. A spus „Știi, la biserica noastră, întotdeauna am avut un serviciu în Ajun”. Am spus „Da?” Ea:„ Oh, da”. Și am spus „Nu te duci?” Ea a spus „Oh, nimeni nu merge, dar noi totdeauna am avut un serviciu de Ajun”. „Și nimeni nu merge?” am spus eu. Ea a terminat conversația spunând „Ei bine, numai că e păcat că nu aveți un serviciu în Ajun”.

Oh, vă spun, suntem niște ființe ale obiceiurilor. Știți ceva? Este și bine și rău. Capeţi obiceiuri bune, este un lucru bun, eşti o ființă a obiceiurilor. Capeţi obiceiuri rele. Sunt greu de înlăturat, nu-i așa? Ai o mulțime de oameni împreună care de fapt sunt creați cu tendinţa de a crea obiceiuri și sunt blocați într-un anumit fel să facă lucrurile și încerci să-i schimbi, vei vedea cât de împotrivitori devin. Însă uneori trebuie să schimbi lucrurile în așa fel ca oamenii să nu devină confuzi între rutină și realitate. Așadar, trebuie să fie un flux și reflux, o mică schimbare, o mică flexibilitate. Toți trebuie să fim așa, iar când vei face legătura cu punctul anterior despre care am vorbit, despre dependență, înțelegi că trebuie să fim flexibili, pentru că depindem de Dumnezeu și Dumnezeu poate să facă lucruri diferite. Mă doare atunci când un pastor tânăr merge într-o biserică și are o mare dorință ca să învețe din Cuvânt, să aplice Cuvântul, însă se lovește de zidul de piatră al tradiției, şi oamenii nu-l lasă să facă nimic. Ei spun „Ei bine, vom avea mari probleme dacă vom încerca să facem aceasta, pentru că avem această problemă aici. Oh, acești oameni se vor supăra foarte tare”. Dar, dar, dar de ce lași ca tradițiile oamenilor să stea în calea poruncilor lui Dumnezeu?

Vedeți, asta este atât de minunat la această biserică. Când am început cu ani în urmă să descoperim Cuvântul lui Dumnezeu, am spus „Hei, asta este în Biblie. Trebuie să schimbăm asta. Trebuie să schimbăm asta. Trebuie să schimbăm. Trebuie să ne aliniem la asta”. Iar biserica Grace a fost întotdeauna așa. Este așa de minunat. Uneori îi trimitem pe tineri și ei se întorc în 6 luni cu vânătăi și sângerând spunându-ne „M-am lovit de zidul tradiției. Nu știu dacă se va schimba vreodată”. Însă trebuie să fim flexibili.

Lucrurile acestea ajung și la un nivel personal, de asemenea. Întotdeauna mă gândesc la Fapte 16, iar Pavel a fost un fel omul-care-sare-pe-ei, așa-i? Nu cred că s-a așezat vreodată. Era tot timpul în mișcare. Și-a încheiat misiunea în Galatia și Frigia – Turcia modernă de azi – și s-a gândit că ar fi bine să meargă în Asia, în partea de sud, să coboare în Asia, un loc minunat. Oh, un loc semnificativ, cele șapte biserici din Asia mică erau acolo, în acea zonă. S-a dus într-acolo și Biblia spune în Fapte 16:6 că Duhul Sfânt nu i-a dat voie. Acum, nu știu cum a făcut Duhul Sfânt aceasta, dar cumva a pus un fel de blocaj. A spus „Nu, nu aceasta este, Pavele”. Ce credeți că a făcut Pavel? S-a dus acasă, către casă spunând „Ei bine, nu vor slujirea mea. Nu este nici o ușă deschisă pentru slujire în Asia”. Nu, el a spus „Bine, nu putem merge. Deja am fost în est. Nu putem merge în sud. Să mergem în nord. Băieți, mergem către Bitinia. Acolo mergem. Să mergem către Bitinia”. Duhul Sfânt: „Nu poți merge acolo”. „Oh, bine, să vedem, deja am fost în est, nu pot să merg în sud, nu pot să merg în nord. În vest, mergem în vest”. Psssssst, e oceanul. Așadar, merge la culcare și cu siguranță că a adormit rugându-se cu privire la locul în care vrea Dumnezeu ca să-l trimită, pentru că la miezul nopții, a avut o viziune. Un om din Macedonia care spunea „Vino și – ce? – ajută-ne”. Și s-a dus și Evanghelia a devenit mult mai mult decât o sectă din Orientul mijlociu. A atins lumea. Flexibilitate. Flexibilitate.

Marty Wolf este unul din prezbiterii noștri. Am scris despre această întâmplare în cartea mea despre voia lui Dumnezeu și îmi amintesc atunci când avea să meargă, a avut o povară pe inimă să ajungă la poporul evreu, el însuși fiind un evreu. Și această povară consta în faptul să meargă în Franța și să-i găsească în Paris. Acesta a fost scopul lui. Așadar, a intrat în legătură cu Bible Christian Union Mission, lucrare misionară care slujește în Franța. Și, oh, ce încântare. S-a pregătit cât a putut de bine. Am și pus o plachetă în biserică. Era biserica tatălui meu, pe care scria „Marty Wolf, Franța”. Și a venit ziua când a plecat în Canada. Acolo s-a dus. În Montreal locuiesc evrei vorbitori de limba franceză. Dumnezeu a avut un alt loc, iar biserica are nevoie de acea flexibilitate, de acel simțământ al dependenței, de acel simțământ al flexibilității care spune „Doamne, depindem de calea pe care Tu să ne conduci și suntem flexibili atunci când ne vei conduce”. Este atât de important. Aș dori să vă încurajez, atunci când lucrurile din biserică se schimbă și se mișcă și se modifică, doar să vă rugați cu noi ca Dumnezeu să ne ducă în acea direcție și să fim flexibili ca să ne mișcăm și noi cu această atitudine foarte importantă.

Lăsați-mă vă dau încă una: creșterea. Atitudinea de creștere. Atitudinea de creștere. Cred că poate aceasta este cea mai importantă, pentru că avem această circulaţie în noi, să avem dorința să creștem, să dorim să creștem, să fim în procesul de creștere. 1 Petru 2:2 le sumarizează când spune „Copilașilor, să doriți laptele curat al Cuvântului, ca să – ce? – să creșteți”. Acum, această analogie este uimitoare, pentru că spune următoarele. Nu se referă la faptul că laptele Cuvântului este opusul cărnii. Aceasta este o altă analogie, cea din 1 Corinteni 3. Ceea ce spune acolo Petru este „În același fel cum copilașii doresc laptele și voi să doriți Cuvântul ca să creșteți”. Acum, cât de mult dorește un copil laptele? Ați avut un copil prin preajmă în ultima vreme? Lovește, țipă, strigă, se mânie până când primește ce vrea, așa-i? Adică, în esență, copilașilor le pasă doar de două lucruri. Să le dai lapte și să te ocupi de consecințe. Acesta este începutul și sfârșitul întregii chestiuni. Este acel devotament pentru un singur gând, înțelegeți? Este acea dorință mistuitoare pentru un singur lucru, la aceasta se referă Petru. Cât de puternică este dorința ta după Cuvânt? Poți să Îl citești sau să Îl abandonezi? Eşti cam plictisit de ce se întâmplă în dimineața asta? Te uiți la ceas și spui „Trebuie să plec de aici. Soarele strălucește pentru prima dată de cinci zile”. Adică, chiar ești flămând după Cuvânt? Este cumva un chin pentru tine ca să deschizi Biblia și să citești? Sau este ceva magnetic care îți atrage inima? Chiar simți că ești în creștere? Vreau să spun că este așa de important.

Acum, nu toți avem aceleași capacități de creștere. Însă indiferent care este capacitatea pe care noi o avem, trebuie să creștem până la acea măsură. Iar noi creștem hrănindu-ne din Cuvântul lui Dumnezeu. Știți, avem în biserica noastră o lucrare minunată și pentru cei care sunt cu dizabilități mintale, iar unii dintre ei îmi sunt prieteni, prieteni deosebiți, excelenți. De fapt, cred că îl văd pe Rodney aici în rândul doi. Rodney este prietenul meu, nu-i așa? Ei bine, îmi aduc aminte când a fost botezat Rodney. Îți mai aduci aminte, Rodney? A fost cu ceva timp în urmă. Și el mi-a spus „Da, vreau să fiu botezat și vreau să fiu botezat pentru că John botează pe toți cei care Îl au pe Isus în inimă, iar eu Îl am pe Isus în inimă. Vreau să fiu botezat”. Așadar, i-am spus lui Greg Barshaw „Minunat”. Ne-am dus în partea asta aici și i-am spus „Rodney, vreau să mă asigur de acest lucru”. El poate nu-și mai amintește. Am spus „Rodney, pentru că tu vei veni și îți vei spune mărturia”, am spus „spune-mi doar: cine este Isus Cristos?” A strâmbat din nas și a spus „Vrei să spui că nu știi asta?” Am răspuns „Ce întrebare prostească. Bineînțeles că știu. Sunt predicatorul. Sunt cel care slujește”. Și a fost botezat și și-a ținut mărturia dragostei sale pentru Domnul. După aceasta am avut oportunitatea să-i ofer o Biblie, pentru că Biblia lui era toată uzată. Mi-a spus că vrea o Biblie cu numere mari, pentru ca să poată vedea numărul despre care vorbeam, să poată vedea numărul de verset și altele, iar oamenii l-au ajutat. La câteva săptămâni – nu știu dacă îți mai amintești, de asemenea – ai venit în față și ai spus „Stai jos”. Mi-ai spus „Stai jos și să rămâi după serviciul divin”. Am spus „Bine”. Așadar, am stat pe trepte, iar el mi-a spus „Am o surpriză pentru tine”. Și a recitat Psalmul 23, fapt care mi-a îmbucurat inima.

Știți, avem tot felul de abilități diferite, dar Duhul lui Dumnezeu lucrează în inimă, nu-i așa, și ne face să iubim Cuvântul Lui și să creștem la nivelul la care putem crește. Și cred că lucrul care m-ar îngrijora cel mai mult în inima mea ar fi dacă biserica s-ar opri din creștere. Atunci când oamenii spun „Ei bine, m-am săturat. Am avut atâta teologie că mi-a ajuns. Am avut atât de multă predicare expozitivă. Știu mai mult decât mi-ar păsa ca să știu. Adică, nici nu știu unde să mai pun casetele. Le am în garaj. Le țin în mașină. Nici nu mai știu cui să le dau, pentru că toți le au. Adică, nu am nevoie să mai cunosc ceva. Îmi voi strânge cortul şi voi pleca pe furiș în noapte.”

Știți, trebuie să fie această foame continuă pentru creștere, nu-i așa? Mă rog lui Dumnezeu ca niciodată să nu pierdem această atitudine. Știți, Petru a spus-o într-un fel diferit în cea de-a doua epistolă, capitolul 3, versetul 18. „Creșteți în harul și cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Cristos”. Noi nu doar învățăm lucruri dintr-o carte. Noi creștem în cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Cristos. Noi nu descoperim lucruri noi. Noi vrem să-L descoperim pe El, nu-i așa? Vedeți, când eşti născut în familia lui Dumnezeu, 1 Ioan 2:13 spune că sunteți niște copilași, care cunoașteți pe Tatăl: da-da, gu-gu, elementar. Apoi devii un tânăr spiritual, Cuvântul lui Dumnezeu locuiește în tine. Eşti puternic. L-ai biruit pe cel rău, dar nu se încheie aici. Întâi Îl cunoști pe Dumnezeu într-un mod simplu. Apoi cunoști învățătura și apoi spune că devii un părinte spiritual care-L cunoaște pe Cel care era de la început. Noi nu învățăm ca să cunoaștem doctrina. Noi învățăm ca să-L cunoaștem pe Dumnezeu și cu cât Îl cunoști mai mult pe Dumnezeu, cu atât mai mult părtășia devine mai bogată.

Ascultați, gândiți-vă la persoana cea mai minunată din lumea întreagă pe care ați întâlnit-o, cea mai minunată persoană și gândiți-vă cât de minunat ar fi ca acea relație să crească și să crească și să crească; apoi comparați aceasta cu cunoașterea Dumnezeului necuprins și sfânt al acestui univers, o cunoaștere care să crească, să crească. Să vă hrăniți din Cuvânt. Aveți o foame pentru el? Meditați asupra lui? Adevărurile sale vă controlează mintea? Este hrana voastră zilnică? Poți să spui la fel ca Iov că iubești Cuvântul lui Dumnezeu mai mult decât hrana ta necesară? Ar trebui să creștem, iar tu spui „Ei bine, am fost aici pentru multă vreme. Știu atât de multe”. Ei bine, dacă ai ajuns la punctul în care să spui că știi prea multe, eşti doar în punctul în care nu știi exact ce ar trebui să știi și anume că nu știi suficient. Oh, poate ai suficiente fapte, dar tu îmi spui că Îl cunoști pe Dumnezeu atât de suficient cât ai nevoie? Vedeți, atunci când studiez un pasaj, întotdeauna mă uit să văd ce pot afla despre caracterul lui Dumnezeu din acest pasaj, ca să Îl cunosc mai bine, ca să cresc.

Lăsați-mă să vă mai ofer încă două atitudini: credincioșia, credincioșia. Oh, știți, sunt o mulțime de creștini care sunt cumva niște sprinteri spirituali. Ciuuuuu, au dispărut. Se înscriu, au decolat, boom, totul e gata. Ei deja caută pensionarea spirituală, însă Dumnezeu caută alergători de cursă lungă, oameni ca cei înscriși la maraton, alergători pe distanțe lungi. 1 Corinteni 4:2 „Încolo, ce se cere de la ispravnici, este ca fiecare să fie găsit – cum? – credincios”. Trebuie spus ceva despre rezistenţă despre dedicarea spirituală de lungă durată: Mă bucur când frați în vârstă îmi spun „Știi, oh, știi, ai putea să vorbești mai rar, pentru că nu reușesc să notez toate lucrurile”. Cineva mi-a spus aceasta recent. Are peste 80 de ani. Mă bucur mult. Cineva de 80 de ani să ia notițe? Este încă încântat, încă credincios Cuvântului lui Dumnezeu, adevărului lui Dumnezeu, vieții lui Dumnezeu, lucrării, adică, ei încă nu au renunțat.

Mai sunt și aceia care învăță an după an după an după an, care sunt în ucenicie an după an după an după an, care fac un angajament de cursă lungă și îl urmează. Aceștia sunt adevărați viteji ai credinței, pentru că vedeți, ceea ce ei fac nu este bazat pe un apel emoțional. Nu se bazează pe un răspuns imediat. Ci se bazează pe caracter și caracterul are acea calitate de răbdare. Sunt o mulțime de oameni care vin la biserica Grace ori de câte ori pot și care ar face ceva ori de câte ori pot; dar de obicei nu pot pentru că au alte lucruri de făcut. Mai sunt aceia care cu credincioșie merg înainte. Oh, ce nevoie avem de duhul de credincioșie. Semnul unui caracter real este dedicarea cu răbdare, dedicarea răbdătoare. Uitați ce spune la 2 Timotei. Aș dori să mă folosesc de Pavel, care, bineînțeles este un model. Și în 2 Timotei 4, versetul 6 spune „Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură – știa că va avea parte de o sacrificare – şi clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința.” Oh, ce afirmație deosebită. Știți ce spune el de fapt? „Doamne, acum pot să mor. Am terminat. Am terminat. S-a sfârșit. Am dus-o la capăt. Am sfârșit alergarea. Am luptat lupta cea bună. Am păzit credința”.

Oh, știți, este așa de minunat. Cred că este oarecum trist să vezi pe un sfânt care îmbătrânește și devine indiferent sau pe cineva care aparține lui Cristos și devine amar, iar uneori vezi predicatori sau învățători sau orice fel de lucrători creștini în starea asta. Îmbătrânesc și devin acri și amari și centrați pe sine și te întrebi ce a mers greșit. Dar acolo unde găsești acel har dulce al creșterii într-o viață de slujire cu credincioșie este un lucru așa de frumos. Un duh atât de frumos: credincioșia, credincioșia.

Ai o responsabilitate, ești acolo, o împlinești și când poporul Domnului se întâlnește, tu ești acolo. Știi, întotdeauna am spus că dacă toți care spun că merg la biserica Grace de fapt ar și veni, ar fi extraordinar. Ar fi extraordinar. Adică, întâlnesc astfel de oameni tot timpul. Tot timpul, nu contează unde sunt. Dacă merg la magazin cu soția și împing la cărucior, ea cumpără lucrurile. Cineva va veni la mine și va spune „Oh, te știu. Tu ești John MacArthur. Eu merg la biserica ta”. „Oh, da? Ei bine, ce minunat. O, dar eu nu te-am văzut acolo”. „Oh, bine, bine, vin. Da, vin”. „Oh, da? Ai fost acolo duminică?” „Oh, nu, nu am fost duminică. Nu, a trecut ceva vreme. Oh, dar ne place.” „Oh, bine, bine.” Aceasta este oarecum trist, știți? Mă face să mă simt puțin rău. Sau aud „Ei bine, când mergem, totdeauna mergem la Grace. Ne place acolo”. Credincioșia. Credincioșia. Să fii acolo la închinare în mod constant, să slujești constant, să te rogi constant, toate aceste lucruri; iar societatea îți distrage atât de mult atenția și toți suntem sfâșiați în toate direcțiile. Este greu să păstrăm prioritățile.

În cele din urmă, aș fi vrut să pot spune mai multe despre asta. Timpul a trecut. O ultimă atitudine este speranța. Speranța. Oh, ce cuvânt măreț, speranță. Înseamnă siguranță pentru viitor. Înseamnă că nu ne temem de moarte. Înseamnă că privim înaintea noastră în viață și în moarte. De fapt, îmi place mult expresia din Romani 12:12 „Bucurați-vă în nădejde”. Hei, nu mai avem frică de moarte în noi. Adică, avem un serviciu funerar aici și este o sărbătoare. Și ne bucurăm și Îl slăvim pe Dumnezeu pentru că unul dintre noi care a plecat din această vale a plângerii s-a dus în locul în care toate lacrimile sunt uscate pentru totdeauna. De la locul de boală la locul unde nu va mai fi boală deloc. De la locul morții la locul în care nu va mai fi moarte deloc; de la locul de limitare la locul de realizare nesfârșită. Trăim în speranță. Am învățat din Romani 8. Suntem salvați cu speranță. Suntem mântuiți în speranță și privim înainte spre veșnicie, când vom fi asemenea lui Cristos. Privim înainte la împlinirea promisiunii din Romani 8 când vom avea un trup răscumpărat împreună cu un suflet răscumpărat și vom fi asemenea chipului lui Isus Cristos. Trăim cu speranța. Oh, fraților, trebuie să avem o atitudine de speranță. Ceea ce ne spune aceasta în esență este următorul lucru practic. Să nu devenim prea legați de ceea ce se petrece aici, așa-i? adică avem imaginea când Isus a spus în Matei 6:19-21 „Nu vă strângeți comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoții; ci strângeți-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina şi unde hoții nu le sapă, nici nu le fură. Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.”

Așadar, dacă inima noastră este acolo nădăjduind la veșnicie, comoara noastră va fi acolo și toate celelalte vor fi împreună cu ea. Sper că voi nu trăiți pentru acest moment. Sper că voi nu trăiți pentru ceea ce este temporal. Sper că voi nu trăiți pentru ceea ce este trecător. Ascultați, fraților, ar trebui să trăim cu speranță și speranța înseamnă faptul că suntem mult mai dedicați în a investi în lucrurile veșnice decât în cele temporare. Așadar, energiile noastre și gândurile noastre și rugăciunile noastre și visurile noastre și viziunile noastre și banii noștri și tot ceea ce avem sunt păstrate doar ca un mijloc de a investi într-o realitate veșnică. Trăim cu speranță. Trăim în lumina veșniciei. Este o zi minunată când ne uităm către viitor.

Ieri am fost la spital. Jack Coleman, care a fost dirijorul nostru de cor, un om cald și gentil și plin de dragoste, un om minunat, a făcut infarct. M-am dus la salonul lui și m-am rugat cu el și cu Sarah și el mi-a spus „Acum trei zile aproape am murit”. Și el a spus „Am știut că mi-au mai rămas doar câteva respirații și, și încă sunt aici”. Și Sarah a spus „Știi, atunci când aproape a murit acum trei zile, el tot spunea Și l-am lovit cu dreapta și l-am lovit cu stânga și l-am lovit cu dreapta. L-am lovit cu stânga”. Și ea a spus „Nu știam ce făcea. Nu îi stă în fire să boxeze”. Așadar ea i-a spus după ce și-a revenit „Ce făceai?” l-a întrebat. El a spus „Loveam pe diavolul și l-am doborât”. Vedeți, avea ideea că diavolul încerca să-l doboare mai devreme și trebuia să mai facă câteva lucruri. Iar el mi-a spus „Ți-am scris o scrisoare și vreau să mă asigur că pot să-ți scriu o scrisoare și să-ți trimit o poză”. Ei bine, vreau să spun că acesta este probabil unul din multele lucruri pe care nu le-a rezolvat încă, așadar nu era gata să spună „Am sfârșit alergarea. Am păzit credința. Sunt gata. Ia-mă de aici”. Astfel că în mintea lui se gândea că are un meci de box cu diavolul, care încerca să-l omoare mai devreme. Acum, nu cunosc toate ramificațiile spirituale ale acestui lucru, sau dacă de fapt era adevărat, dar acesta este modul în care el l-a perceput. Însă ne-am bucurat împreună și ne-am rugat împreună, pentru că dacă El merge la Domnul atunci aceasta va fi promovarea supremă. Aceasta este speranța: ați vrea să trăiți în lumea aceasta fără ea? Atunci slăvit să fie Dumnezeu pentru speranța noastră. Și dacă avem acea speranță, Ioan spune că este o speranță curățitoare. 1 Ioan 3:3 „Oricine are nădejdea aceasta în El, se curățește”.

Ascultați, dacă într-adevăr trăiți pentru veșnicie, aceasta va schimba totalmente modul cum existați în lume. Așa va fi. Oh, atitudinile care curg prin biserică o vor face ceea ce vrea Cristos ca ea să fie.

Să ne rugăm.

Tatăl nostru, Îți mulțumim pentru că iarăși ne-ai dat Cuvântul Tău atât de clar. Ne-ai chemat la ascultare și smerenie și dragoste și unitate și slujire și bucurie și pace și mulțumire, disciplină și dare de seamă. Ne-ai chemat la iertare, la dependență, flexibilitate, creștere, credincioșie și speranță. Și, Doamne, ai făcut aceasta ca să-Ți slăvim ca biserică Numele Tău, să-l glorificăm, să-l înălțăm; iar astfel Tu să ne binecuvântezi ca răspuns, fii prezent între noi, oh, Doamne, și curăță sfeșnicul. Cercetează-ne. Vezi unde suntem slabi și adu-ne prin mâna plină de dragoste și disciplină să ne conformăm scopului Tău cel sfânt. Fii preotul nostru și profet și rege, modelul nostru de sfințenie curată și vrem să fim o biserică în care Tu ești glorificat.

SFÂRȘIT