Așa cum bine știți, dacă ați fost alături de noi în săptămânile trecute, ne-am străduit să împărtășim cu voi o mică serie, numită „Anatomia unei biserici”, ca un interludiu în studiul nostru din Matei, prin care să ne uităm la propria noastră fundație. Foarte adesea, când o biserică crește, parcă ar crește precum turnul din Pisa, acel turn înclinat. Începe să se încline într-o parte sau în alta. Și uneori de-a lungul drumului trebuie să punem firul cu plumb și să ne asigurăm că am așezat fundația noastră corect. Acesta este lucrul pe care m-am străduit să-l fac în seria aceasta, să mă întorc înapoi, să fac un pic de arheologie și să sap după urmele noastre și să descopăr ce ne-a făcut deosebiți la început și care sunt lucrurile față de care suntem dedicați.

Am o mare dorință ca biserica să fie ceea ce Cristos a intenționat să fie. Este marea mea pasiune. Am fost intervievat săptămâna aceasta de către editorul unei reviste publicate de Navigators, iar titlul revistei este Discipleship. Este o revistă bună, iar ei m-au întrebat care este dorința mea reală pentru biserică și le-am spus „Dorința mea pentru biserică este ca ea să fie ceea ce a intenționat Cristos să fie”. Aceasta este pasiunea din inimile celor din conducere și din comitet și știu că și a voastră. Așadar, pentru a rămâne pe drumul cel bun și pentru a readuce în atenție lucrurile pe care le-am uitat și pentru a reafirma lucrurile pe care ni le amintim, ne vom întoarce la unele dintre elementele esențiale ale anatomiei bisericii. Care este planul lui Dumnezeu pentru biserică?

Cu ani în urmă, când predam eclesiologie, doctrina despre Biserică, la seminarul Talbot, i-am pus pe studenți să citească o carte numită God’s Forgetful Pilgrims. Această carte este o carte micuță și interesantă scrisă de Michael Griffiths, din Anglia. Și în carte, pe lângă multe lucruri utile, a spus și următoarele cuvinte, care mi-au rămas întipărite în minte: „Creștinii se pare că suferă în mod colectiv de o ciudată amnezie. Un mare procent din cei care merg la biserică au uitat care este scopul pentru care fac asta. Săptămână după săptămână, ei participă la slujbe într-o clădire specială și urmează un ritual consacrat în timp, dar nu se gândesc câtuși de puțin la ceea ce fac. Biblia vorbește despre Mireasa lui Cristos, dar se pare că Biserica din ziua de azi este Cenușăreasa cea zdrențăroasă, care este urâtă și plină de cenușă… A uitat că ea trebuie să crească și să devină o doamnă frumoasă”. Autorul are dreptate în multe feluri. Biserica – așa cum este văzută în termeni ampli de-a lungul Americii, care se pretinde ca fiind Mireasa lui Cristos, într-un fel este o Cenușăreasă zdrențăroasă, iar noi trebuie să reafirmăm lucrurile nenegociabile, elementele esențiale ale bisericii. Avem nevoie să ne întoarcem la ceea ce Dumnezeu ne-a creat să fim și asta ne străduim să facem în această scurtă serie; doar să atingem lucrurile elementare cu principii majore după care biserica trebuie să acționeze.

Nu dorim să ajungem în situația de a face o evaluare greșită, cu alte cuvinte, de a evalua biserica pe baza unor criterii sau principii eronate. Gene Getz arătă că acest lucru este făcut frecvent. În cartea sa, The Measure of a Church, el scrie despre aceste lucruri:

„Unii spun că o biserică matură este o biserică activă. Ei evaluează progresul după numărul de întâlniri care au loc în fiecare săptămână și după numărul de programe diferite care au loc… Alții spun că o biserică matură este o biserică ce crește. Atâta vreme cât vin oameni noi si rămân, ei cred că aceştia formează o biserică matură. Atâta timp cât comitetul se mărește, ei cred că totul este bine. Unii spun că o biserică matură este o biserică darnică. Atâta timp cât oamenii contribuie financiar la programele bisericii aflate în desfășurare și sprijină numeroasele ei inițiative, ei cred că aceasta este o biserică matură. Alții spun că o biserică matură este o biserică ce câștigă suflete. Ei spun că acesta este un semn clar: Când oamenii îi aduc pe alții, când putem să numărăm mărturisirile de credință și sunt botezuri frecvente, atunci, cu siguranță că avem o biserică Nou Testamentară…

Alții spun că o biserică matură este o biserică angajată misionar, o biserică ce susține misiuni la nivel mondial, care alocă un buget semnificativ lucrării de evanghelizare… alții spun că o biserică matură este o biserică perfectă, o biserică al cărei mecanism organizațional este uns cu regularitate. Este o mașină bine reglată cu fişa postului, de opt ore pe zi, cu pauză de cafea și cartele pentru pontaj. Toți fac la timp și în mod eficient ceea ce este rânduit să facă.

Alții spun că o biserică matură este o biserică plină de Duhul Sfânt. Această biserică este entuziastă și dinamică și are multă emoție și bucurie. Fiecare știe care îi sunt darurile și le folosește cu regularitate… Și în cele din urmă sunt unii care spun că semnul suprem al maturității este o biserică mare cu mii de oameni care vin la școala duminicală și la biserică în fiecare duminică. Maturitatea, pentru ei, este reprezentată de personal numeros plătit, zeci de autobuze care aduc copiii, multiple programe și lucrare radio-tv, o școală creștină, un colegiu și un seminar creștin, și oh, da, cu o tipografie pentru a-și tipări propria literatură… Din păcate” – spune Getz – „unii oameni chiar cred că ceea ce am afirmat sunt, de fapt, semnele biblice ale maturității”.

Ei bine, nu este nimic greșit cu acestea. Nu este nimic greșit cu bisericile active, care cresc, care dăruiesc, care câștigă suflete, care sunt orientate misionar, în care toate lucrurile merg ca unse, care sunt pline de Duhul Sfânt și care sunt mari. Dar poți să fii toate astea și să fii o sectă. Poți să fii toate acestea și să fii o sectă. Nu aceasta este esența lucrurilor. Nu aceasta este ceea ce o definește. De aceea noi facem un pas în spate de la înfăţişarea exterioară ca să vorbim despre anatomie, despre ceea ce se află în spatele scenei. Despre ceea ce este în interior. Şi așa cum v-am spus cu câteva săptămâni în urmă, atât de adesea când vin pastori aici, vor să știe despre lucrurile acelea exterioare, însă noi vrem să le spunem despre cele interioare. Aceasta este chestiunea despre care vorbim în realitate, nu activitățile; noi vorbim în esență despre atitudini. Atitudinile. Sistemele circulatorii dinăuntrul bisericii care menţin viaţa. Acestea sunt cheia. Acestea sunt cheia. Acum, la început am vorbit despre schelet, nu-i așa? Am vorbit despre cât de important este și am afirmat că sunt lucruri nenegociabile, elementare, care dau formă bisericii: acele lucruri precum o concepție înaltă despre Dumnezeu, prioritatea absolută a Scripturii, claritatea doctrinară, sfințenia personală și autoritatea spirituală. Am spus că aceste lucruri sunt nenegociabile, sunt concepte-schelet. Trebuie să le avem pe acestea.

Apoi după ce am așezat scheletul la locul lui, am spus că biserica trebuie să aibă anumite sisteme interne. Adică, așa cum un corp are sisteme care circulă prin el și îi menţin viața, la fel și biserica trebuie să aibă anumite sisteme care să circule prin ea. Acestea sunt atitudini, și vedeți, acestea sunt lucrurile pe care le căutăm. Nu vrem ca biserica să fie mecanică. Nu vrem să aibă o rutină exterioară, un ritual, o reprezentație, ca nu cumva să auzim de la Dumnezeu același lucru pe care l-a auzit poporul evreu prin prorocul Amos care a spus: „Urăsc, resping sărbătorile voastre, nu-Mi găsesc plăcerea în adunările voastre de sărbătoare. Chiar dacă Îmi aduceți arderi de tot și jertfe de mâncare, nu le voi primi; nici măcar nu Mă uit la jertfele de mulțumire cu vițeii cei îngrășați. Luați de la Mine sunetul cântărilor voastre, nici măcar nu aud sunetul harfelor voastre. Să curgă dreptatea ca apa și neprihănirea ca un râu”.

Osea a văzut același adevăr. El a spus: „Ce să-ţi fac, Efraime? Ce să-ţi fac, Iudo? Evlavia voastră este ca norul de dimineață, şi ca roua care trece curând. De aceea îi voi biciui prin prooroci, îi voi ucide prin cuvintele gurii Mele şi judecățile Mele vor străluci ca lumina! Căci bunătate voiesc, nu jertfe şi cunoștință de Dumnezeu mai mult decât arderi de tot!” Sau cuvintele lui Isaia: „Ce-Mi trebuie Mie mulțimea jertfelor voastre, zice Domnul. Sunt sătul de arderile-de-tot ale berbecilor şi de grăsimea vițeilor; nu-Mi place sângele taurilor, oilor şi țapilor. Când veniți să vă înfățișați înaintea Mea, cine vă cere astfel de lucruri, ca să-Mi spurcați curțile? Nu mai aduceți daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, Sabate şi adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea! Urăsc lunile voastre cele noi şi praznicele voastre; Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi. Când vă întindeți mâinile, Îmi întorc ochii de la voi; şi oricât de mult v-aţi ruga, n-ascult”.

Cu alte cuvinte, poporul Israel era vinovat de faptul că aveau o religie exterioară fără atitudinile potrivite; și acesta este lucrul la care ne uităm. Cred personal că inima și sufletul lucrării este să așezaţi acea fundație ca schelet și apoi să vă petreceți timpul încercând să creați în oameni atitudinile corecte ale inimii. Aceasta este ceea ce face ca biserica să fie o doamnă. Aceasta este ceea ce zidește biserica la statura plinătății lui Isus Cristos. Acum, ne-am uitat la câteva din aceste atitudini interioare. Am vorbit despre ascultare, smerenie, dragoste, unitate, slujire, bucurie, pace și mulțumire. Doresc să ne mai uităm la încă trei în dimineața aceasta și aceasta nu înseamnă că am încheiat cu ele.

Dar doresc să ne uităm la acestea trei și mărturisesc că le consider foarte importante.

Suntem la numărul nouă din lista mea. Nu știu cum vedeți voi, dar această atitudine este foarte esențială. Să o numim auto-disciplină. Auto-disciplina. Oh, cât de important este ca noi, creștinii, să înțelegem nevoia conformării unui standard divin, ca să trăim o viață disciplinată. Oh, știți ce înseamnă auto-disciplina? Să spunem nu păcatului. A spune nu păcatului, a spune da lucrurilor bune sau neprihănirii. Aceasta nu este o definiție prea complicată, dar care totuși cuprinde adevărul. Viața disciplinată înțelege Legea lui Dumnezeu și spune nu la orice lucru care depășește limitele acestui standard.

Acum, aș dori să vă ilustrez asta. Deschideți Biblia la 1 Corinteni, capitolul 9; 1 Corinteni capitolul 9, versetul 24, unde Pavel alege o metaforă care este foarte familiară pentru noi în societatea sportivă în care trăim. Este metafora alergării, un lucru pe care toți îl înțelegem. În versetul 24 spune: „Nu știți că cei ce aleargă în locul de alergare, toți aleargă”, este vorba de o cursă, în care toți aleargă. Este destul de clar, „dar numai unul capătă premiul”. Acum, într-o cursă de alergare toți aleargă pentru premiu. „Alergați, deci, în aşa fel ca să căpătați premiul!” Acum, trebuie să alergați ca să căpătați premiul. Acesta este motivul pentru care ești în cursă. Așadar, noi, în calitate de credincioși, am fost chemați la o alergare, să zicem așa; și această metaforă este folosită în câteva locuri în Scriptură. Noi alergăm într-o cursă. Această imagine este prezentată nu doar aici, în acest loc, ci și în altă parte în Cuvântul lui Dumnezeu. Și pe măsură ce alergăm în această cursă, avem în minte că alergăm ca să câștigăm. Acum, ce este necesar pentru a atinge acest obiectiv? Ei bine, versetul 25 ne ajută: „Toți cei ce se luptă la jocurile de obște, se supun la tot felul de înfrânări” La ce se referă? La auto-disciplină, este auto-disciplină. Se ține pe sine sub control, și aceasta este esența dedicării pentru victorie. Adică, evident, un om nu poate intra într-o cursă ca să câștige dacă are 15 kg peste greutatea admisă sau dacă este afectat de atrofierea mușchilor. Este nevoie de o disciplină imensă implicată. Când ne gândim la ore peste ore petrecute zilnic și săptămânal, și lunar, și anual, pe care atleții le pun deoparte ca să ajungă la nivelul victoriei, este uimitor.

Peste un an vom fi văzut deja Olimpiada din 1984 în orașul nostru; și vom fi expuși de mass media la tot felul de minuni ale strădaniei sportive; la tot felul de auto-disciplinări uimitoare ale celor care vor pleca cu medaliile de aur, de argint și de bronz. Victoria în sport la nivel mondial necesită un preț enorm. Nu este ieșit din comun pentru astfel de sportivi să se antreneze șase, chiar opt ore pe zi, cinci până la zece ani din viața lor sau poate chiar mai mult; o cantitate uimitoare de dedicare. Ei literalmente se împing pe ei înșiși dincolo de orice durere. Știu ce înseamnă. Se vorbeşte despre asta la maraton. Ei știu ce înseamnă să alerge mai departe când nu mai pot. Ei știu ce înseamnă să depășești pragul durerii; și chiar ne spun că există o euforie dincolo de durere, pe care numai sportivii o pot experimenta. Am avut suficientă experiență sportivă în trecut şi am simţit ceva din acea euforie. Vorbim despre un înalt simțământ incredibil al libertății, un simțământ incredibil de energie care vine dincolo de orice punct al durerii. Este greu să explici cuiva care nu a plătit niciodată acel preț într-o strădanie sportivă.

Dar Pavel spune: „Uitați, sunt într-o alergare” și aici vorbește despre o alergare spirituală, iar el spune „În această alergare, știu că trebuie să câștig și ca să câștig, trebuie să mă înfrânez”. De aceea spune mai departe în versetul 26: „Eu, deci, alerg, dar nu ca şi cum n-aș ști încotro alerg”. Cu alte cuvinte: „Știu încotro mă îndrept. Rămân în cursă”. Este asemănător cu cuvintele lui Pavel din 2 Timotei 2 unde spune că cine s-a angajat la un efort sportiv știe că dacă vrea să câștige cununa, trebuie să se angajeze cu tot ce este. Iar apoi folosește cuvântul nominos, după rânduieli. Alergătorul trebuie să rămână în cadrul legii. Trebuie să rămână în limite. El trebuie să rămână în alergare. El nu poate traversa linia. El nu poate ieși din cerc. El nu poate depăși limitele. Nu poate părăsi pista. Cu alte cuvinte, orice cerință de conformitate impune acel eveniment, el trebuie să se încadreze în parametri dacă vrea să fie victorios. Și asta este ceea ce spune Pavel: „Vreau să câștig, așadar voi da maximum de efort.” Iar verbul folosit aici de străduință pentru stăpânire include auto-disciplina, sacrificiul de sine, un mare efort; iar asta se realizează prin auto-disciplină și cuprinde ideea de a urma regulile. Apoi toate sunt adunate în versetul 27 când spune literalmente: „Îmi țin trupul în stăpânire”. Literalmente îl controlez. Îl supun rigorilor disciplinei și „îl țin în stăpânire”, spune el, ca nu cumva după ce am predicat altora, aceasta este alergarea mea, eu însumi să fiu descalificat de vreun păcat. Cu alte cuvinte, nu vreau să păcătuiesc și să pierd biruința spirituală tot așa cum un sportiv nu vrea să păcătuiască împotriva trupului său și împotriva antrenamentului său și să piardă o victorie fizică. Iar acești sportivi depun o cantitate enormă de energie, o cantitate enormă de efort.

Am vorbit lunea trecută la Miami Dolphins și am mers ca să fac un studiu biblic împreună cu ei și i-am dus acolo unde vreau să vă duc și pe voi, la Efeseni, capitolul 6. Erau gata să meargă la Colosseum, să-și ia echipamentul cu armura și să joace și să piardă, așa cum s-a întâmplat în fața echipei Raiders. Erau deja în proces, picioarele și gleznele le erau înfășurate cu bandă și erau pregătiți să meargă la meci, astfel că am profitat de ocazie și le-am împărtășit faptul că au petrecut ani din viața lor și multe ore și multă energie și o grămadă de timp ca să ajungă la apogeul performanței sportive. Și astfel, în apogeul performanței lor sportive, ei merg, își pun echipamentul, vor ieși și vor juca și vor face asta pentru o coroană care se poate veșteji, așa cum a spus Pavel în 1 Corinteni 9. Fac asta ca să câștige o coroană care se poate veșteji.

Însă le-am spus că este o luptă mult mai importantă decât aceea, e un război spiritual pentru o coroană care nu se poate veșteji, pentru o moștenire eternă, păstrată în slavă, care nu se ofilește, astfel că există o bătălie mult mai importantă decât orice meci de fotbal american din viața lor, iar pentru acel război există un echipament mult mai important de purtat, decât umerarii și pieptarul și cotierele și casca și tampoanele de șold și celelalte. Este un echipament diferit. Un echipament vital dacă ei vor să câștige biruința în războiul spiritual. Am început de la versetul 11 din Efeseni 6: „Îmbrăcați-vă cu toată armura lui Dumnezeu, ca să puteți ține piept împotriva uneltirilor diavolului.” Trebuie să te îmbraci cu toată armura. Le-am spus: „Nu vreți să mergeți să vă bateți cu L.A. Raiders în echipamentul de sală, cu atât mai mult să mergeți să vă luptați cu vrăjmașul sufletelor voastre fiind nepregătiți”. Versetul 12: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești.” Suntem într-un război și războiul nu este cu oamenii. Oamenii sunt doar pionii și marionetele lumii demonice nevăzute. Adevărata bătălie este cu demonii. Știu asta bine.

Nu voi uita niciodată lupta cu fetița posedată demonic, luptă pe care am dus-o într-o noapte împreună cu Jerry Mitchell timp în care ea lovea și țipa și arunca cu mobilă prin cameră, nu voi uita momentul când am intrat în cameră și am auzit-o spunând: „Scoateți-l afară. Poate fi oricine, numai el nu, nu-l lăsați să intre”. Spunea acestea cu o voce care nu era a ei și am realizat că demonii știau cine sunt eu. Este un lucru înspăimântător. Când a început să spună: „Nu el, nu el”, reacția mea umană a fost, bine, am plecat. Apoi m-am gândit, dacă mă știau și nu mă plăceau, atunci înseamnă că sunt în echipa care trebuie și prin puterea lui Dumnezeu m-am împotrivit acelei situații; și am petrecut ore de efort agonizant până când Dumnezeu, în îndurarea Sa, prin mărturisirea păcatului pe care ea a făcut-o, a intervenit și a curățit. Din acel moment, nu am mai avut nicio îndoială cu privire la locul unde este bătălia reală. Știu unde are loc adevărata bătălie. Este o bătălie serioasă la un nivel spiritual nevăzut și, așa cum am spus, pionii și marionetele sunt în mâinile demonilor; și noi trebuie să înțelegem seriozitatea acestui război pregătit, chiar așa, împotriva lui Cristos și a celor care aparțin lui Cristos.

Așadar, trebuie să luăm toată armura, așa ne spune, ca să stăm în picioare. Trebuie să fim gata pentru acest efort. Doresc să evidențiez doar două elemente din versetul 14. Primul: „mijlocul încins cu adevărul”. Soldatul roman nici nu s-ar fi gândit să meargă în luptă numai cu tunica, un material care să fluture în vânt într-o luptă corp la corp, pe viață și pe moarte. Ar fi fost foarte vulnerabil. Putea foarte ușor să îl împiedice şi să fie doborât sau putea să îl încurce și să-i cauzeze moartea. Așadar, își punea cingătoarea, care era strânsă și toate erau adunate, astfel ca să nu fie lăsate libere, ci strâns adunate în jurul lui. Iar apostolul spune că acesta este brâul sau centura adevărului sau sincerității. De fapt el vorbește despre dedicare. Vorbește despre auto-disciplinare. Vorbește despre cineva care intră serios în bătălie, despre îmbrăcarea, despre echiparea și strângerea hainelor largi, un lucru cu care nu este de glumit. Adică, să faci ceea ce trebuie făcut și cred că în această chestiune a auto-disciplinării, noi creștinii trebuie să lucrăm împreună. Trebuie să spunem: „Aceasta este calea îngustă și aceasta este calea pe care vrea Dumnezeu să umblu și pe această cale voi umbla”. Nu este ușor, pentru că de-a lungul căii sunt atâtea voci care ne cheamă ca să ne abatem. Și dacă iubim plăcerile mai mult decât Îl iubim pe Dumnezeu, dacă iubim împlinirea de sine mai mult decât Îl iubim pe Dumnezeu indiferent în ce moment al vieții, atunci vom fi scoși de pe traseu, nu am exersat disciplina și păcătuim. Așadar, îl vedeți pe apostolul Pavel care spune: „Acesta este un război și ar fi bine să fiți serioși și să vă îmbrăcați cu tunica, să o strângeți bine, într-un act de dedicare reală către victorie”.

Continuă și vorbește despre platoșa neprihănirii. Un soldat roman purta o platoșă peste pieptul său ca să-și protejeze organele vitale și, evident, dacă nu o avea, era foarte vulnerabil în fața unei săgeți, care putea să zboare în pieptul său sau față de un tăiş care îi putea fi fatal. Voia armura sa, și armura este neprihănirea sau sfințirea, este să facem ce este bine, să ne auto-disciplinăm în ce privește legea lui Dumnezeu, altfel suntem vulnerabili.

Suntem într-o cursă ca să câștigăm și trebuie să fim disciplinați ca să câștigăm și trebuie să avem o viață care să fie în ascultare de voia lui Dumnezeu în ce privește curăția. La aceasta ne cheamă Pavel. El spune astfel în 2 Corinteni 7:1: „Deci, fiindcă avem astfel de făgăduințe”. Vrea să spună că Dumnezeu v-a dat atât de multe, dragilor, Dumnezeu v-a dat atât de multe, încât: „veți fi fiii Mei și fiicele Mele” – „spune Domnul Cel atotputernic”, în capitolul 6 versetul 18. Adică tot ce este al nostru în calitate de fii și fiice ai lui Dumnezeu: pentru că aveți aceste lucruri „prea iubiților, să ne curățim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, şi să ne ducem sfințirea până la capăt, în frica de Dumnezeu”

Adică haideți să ne luăm brâul și haideți să luăm platoșa și să alergăm cursa ca să biruim. Haideți să ne ținem de reguli și să rămânem în cadrul limitelor. Haideți să depunem un efort deplin și din toată inima. Mă întristez să văd creștini nedisciplinați. Mă doare să văd creștini care suferă atât de multă pierdere în viața lor. Oh, da, există o linie a ascultării, însă ei sunt totdeauna pe lângă ea. Ei înțeleg. Însă nu sunt atât de dedicați. Pavel spune altfel lucrurile la finalul epistolei către Filipeni, ultimul capitol, capitolul 4 la versetul 8. „Încolo, frații mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea” – ce? – „să vă însuflețească.” Ascultați, fraților, auto-disciplina ta este o chestiune legată de spre ce îți îndrepți mintea, unde îți setezi gândirea, pentru că „ce gândește omul în inima lui aceea și este.” Și o viață curată și o viață auto-disciplinată sunt clădite pe o viață care este plină de Cuvântul lui Dumnezeu.

Vedeți, motivul pentru care vă învățăm și vă dăm Cuvântul lui Dumnezeu este ca atunci când veți fi confruntați cu ispita, Duhul lui Dumnezeu să vă atragă la Cuvântul care a fost semănat în voi. Motivul pentru care să citiți Scriptura și să meditați asupra Scripturii este ca să locuiască Cuvântul în inima voastră. Și apoi, așa cum David a spus: „Strâng Cuvântul Tău în inima mea ca să nu păcătuiesc împotriva Ta”. Astfel gândirea voastră trebuie să fie întotdeauna controlată de Cuvântul lui Dumnezeu. „Cuvântul lui Cristos să locuiască din belșug în voi”, spune în Coloseni 3. Așadar, aceasta este sursa auto-disciplinării. Asta cere din partea noastră și sunt preocupat de acest lucru. Sunt preocupat deoarece în creștinismul din zilele noastre, există o lipsă de disciplină. Dumnezeu nu Și-a schimbat standardul. Dumnezeu nu Și-a schimbat calea îngustă sau calea cea strâmtă. Nu s-a schimbat nimic. Legea lui Dumnezeu nu s-a deschis mai mult decât era când Dumnezeu a dat-o inițial, iar standardul ascultării a rămas același. Însă creștinii încep să o lărgească și să creeze o toleranță artificială și am început să ascultăm cântecul sirenelor aceste lumi care ne cheamă să ne abatem de la traseul nostru. Este tragic!

Luna aceasta, la începutul lunii, am avut ocazia să merg până în Oregon. L-am luat cu mine pe Chris Mueller, păstorul de la gimnaziu și ne-am dus să vorbim la 3000 de oameni care erau într-o tabără în pădure. A fost un timp binecuvântat. Dumnezeu ne-a binecuvântat. Unii au venit la Cristos. Alții au fost încurajați în credință și la o dedicare mai mare. Au fost trei zile minunate, minunate, iar Chris și eu am vorbit despre multe lucruri acolo. Mi-a spus unele lucruri care pentru mine au fost șocante – în lucrul cu tinerii de gimnaziu – ca să ne ajute să vedem clar unde suntem cu adevărat în societatea noastră creștină. De exemplu, a făcut un mic sondaj în tabăra de gimnaziu în această vară. A întrebat cincizeci și patru de copii de gimnaziu și a aflat că doar nouă din cincizeci și patru de copii nu au văzut niciodată un film cu violență extremă. Patruzeci și cinci au văzut. A făcut un sondaj între cei de clasa a șaptea și din treizeci și cinci de copii de clasa a șaptea, douăzeci și cinci au văzut un film cu violență extremă. Aceștia sunt copii de doisprezece ani sau cam așa. Douăzeci și șase au citit, într-un fel sau altul, reviste pornografice, iar douăzeci și patru din acești treizeci și patru merg la școli creștine. A continuat și mi-a spus câți dintre ei au în casa lor televiziune prin cablu unde pot urmări lucruri mizerabile pe canalele de filme și tot gunoiul care vine cu acestea.

M-a afectat profund asta. Am fost foarte tulburat. Aș dori să vă spun ceva, fraților. Nu poți să expui un copil de clasa a șaptea la un film cu violență extremă fără să rămână cu un impact devastator în inima lui sau a ei. Nu se poate ca o minte de clasa a șaptea să evalueze lucrurile fără a avea reacții negative. Nu te poți uita la oameni de aproape 6 metri dezbrăcați fără ca să-ți amintești acele imagini. Și dacă îţi ascunzi capul în nisip și crezi că copilul tău de gimnaziu poate să gestioneze astfel de imagini, să știi că greșești. Ai nevoie de ajutor. Dacă îi permiți copilului tău de gimnaziu să meargă la un film de violență extremă, de fapt contribui la păcatul lui. Îi tulburi mintea cu lucruri pe care nu le poate gestiona. Dacă îi permiți să stea acasă și să se uite la mizerii la televiziune prin cablu, atunci să nu fii șocat mai târziu când nu va avea niciun interes față de lucrurile lui Dumnezeu și să nu spui „Ei bine, l-am dus la biserică”.

Este devastator. Aș dori să vă mai spun ceva. Dacă mergi să vezi un film cu violență extremă, contribui la propria ta păcătoșenie. Poate spui: „Ei bine, asta este artă”. Nu, nu este artă. Este gunoi, un adevărat gunoi. Poate spui: „Bine, dar are o valoare socială. Adică este un comentariu asupra culturii noastre”. Sigur, crezi că nu va fi promovată așa? Cum altfel să-i atragă pe oamenii morali și buni și să contribuie la devastarea gândirii lor? Ce vreau să spun este că nu au ce căuta în viața unui creștin lucrurile profane care vin și din filmele „Cu acordul părinților”, ca să nu mai spun de nuditatea care vine de la filmele pe care ei le numesc filme cu violență extremă. Dacă le vizionezi, știi de ce le vizionezi? Le vizionezi pentru că ai fost atât de atras de lume încât ești o victimă, nu doar lucrurile pe care le vezi stând acolo, ci ești o victimă a tehnicii lor de reclamă că tu trebuie să mergi acolo și să urmărești. Și sunt foarte pornit, pentru că este foarte puternic pentru inima mea: faptul că nu poți să cultivi o gândire duhovnicească în oameni care se uită la imagini multe și continue de gunoi sau care urmăresc avizi prin reviste murdare. Nu poți. Eu, noi, nu ne putem lupta cu așa ceva.

Părinților, trebuie să fți un exemplu. Poate spui: „Ei bine, pe ai mei nu-i las niciodată. Îi duc eu”. Dumnezeu să aibă milă de tine dacă faci așa ceva. Poate spui: „Ei bine, nu știu ce face el”. asta e cel mai rău dintre toate. Ai face bine să știi, pentru că acea viață micuță este o responsabilitate de la Dumnezeu și Isus ți-a lăsat ție acea viață micuță și dacă permiți ca să-i fie pompate gunoaie, să știi că vei da socoteală pentru asta. Patruzeci și cinci din cincizeci și patru de copiii care abia au intrat la gimnaziu au fost la un film de violență extremă. E șocant. Poate spui: „Ei bine, nu sunt în stare să văd ce face copilul meu”. Oh, mai bine ai fi și cel mai bine ar fi să nu mergi nici tu la astfel de lucruri. Și nici nu ar trebui să mergi la acele lucruri care par bune, dar unde sunt lucruri profane. Tot ce face este să coboare standardul, atacă standardul, atacă standardul, atacă standardul, îl atacă; și la fel stau lucrurile și cu muzica. Continuă să atace și să atace, până când în cele din urmă dedicarea noastră rigidă pentru puritate este frântă; iar toate aceste lucruri se întâmplă în mod subliminal. Nu mă voi expune la așa ceva, pentru că doresc să am perspectiva lui Dumnezeu asupra lucrurilor, nu a lumii.

Într-un sens trebuie să te izolezi. Poate spui: „Ei bine, nu vei ști ce se întâmplă”. Exact și nici nu-mi pasă. Știu prea bine cum se petrec lucrurile. Nu am fost niciodată la un film cu violență extremă și nici măcar nu intenționez să merg și nici nu sunt interesat vreodată să merg la un film „Cu acordul părinților” sau orice altceva. Adică, pentru mine, ori este Micuța Bo Peep sau nu este nimic, ați înțeles? Nu sunt interesat să-mi expun mintea la gunoiul lumii. De ce să fac asta? Mă doare inima să mă gândesc la acei copii, adică, acele lucruri nu sunt deloc de folos unui copil. Acestea nu îl ajută pe un adolescent. Nu este de folos unui tânăr să încerce să se raporteze la toate zbaterile din viață și să dezvolte idei sexuale, să fie expuși la aceste lucruri.

Dragilor, nu vorbesc aici de legalism. Vorbesc despre păcat, despre păcatul urât și evident. Adică, ce lucru mai rău decât atât poate face lumea decât să defileze mizeria în fața ochișorilor și fac asta, chiar acum. Fac asta cum pot mai bine. Dragilor, acum este o vreme pentru trăirea disciplinată. Acum este o vreme pentru trăirea disciplinată. Este o vreme în care să ne oprim din a fi niște victime, să ne oprim din a fi deviați de pe cale de către sirenele care strigă: „Vino aici. Vino aici. Te vom face fericit. Îți vom da plăcere”. Nu este loc pentru așa ceva. Și îți voi spune ceva. Dacă participi la astfel de lucruri, atunci nu contează cât de des ești la biserică; nu ți-ai dat încă viața pe deplin angajamentului pe care Dumnezeu îl cere. Nu ai făcut-o. În acel moment, te-ai rătăcit de la calea disciplinată a ascultării și dacă respingi acum în mintea ta, aceasta îmi arată mie sau ție că ești în bătălie și deja și pierzi. Ești înfrânt. Și nu este o chestiune de cât de grav este, pentru că ar trebui să ne gândim nu la cât de rele sunt lucrurile, ci la lucrurile care sunt cum? Care sunt bune.

Ei bine, aș dori să mergem la cea de-a doua atitudine despre care doresc să vorbim în dimineața aceasta.

Este atitudinea de dare de socoteală. Darea de socoteală: și aș dori să vă duc întâi la aspectele elementare ale acestei chestiuni. Este necesar să învățăm biserica că trebuie să existe dare de socoteală. Cu alte cuvinte, toți dăm socoteală unii înaintea altora. Cel mai mult ar trebui să fim preocupați unii de alții, nu de culoarea covorului sau a tapetului sau despre cum funcționează acest program sau celălalt program sau altele. Ar trebui să fim preocupați unii de alți. Să mergem la Matei 7 pentru o clipă. Aș dori să văd dacă pot să vă împrospătez mintea cu privire la darea de socoteală, la ce se referă ea. În Matei 7, aș dori să vă menționez doar două versete, versetul 3 și 4. Aici spune: „De ce vezi tu paiul” – scobitoarea, dacă doriți, „din ochiul fratelui tău” Ești preocupat de această, de această scobitoare din ochiul fratelui tău. La ce se referă? Ei bine, se referă la un anume păcat, un faliment, ceva greșit, și ar trebui să fii preocupat. Dar spune: de ce ești preocupat de asta, dar nu ești preocupat de bârna de 20 pe 20 cm din ochiul tău? Versetul 4: „Sau, cum poți zice fratelui tău: ’Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău’” şi, când colo, tu ai o bârnă de 20 pe 20 într-al tău? Aici este o hiperbolă. Este ridicol – dacă era un desen animat atunci am fi râs. Este o prostie. Însă ce vrea să spună aici este: „Uite, cum poți să faci ce trebuie pentru fratele tău dacă nu ți-ai pus viața ta în rânduială?”

Acum, ceea ce ne comunică acest punct este foarte important. Avem o responsabilitate față de alții să ne îngrijim de lucrul care se află în ochiul fiecăruia. Avem responsabilitatea să rezolvăm păcatul care se află în celălalt; dar înainte să facem asta, ce trebuie să facem? Să rezolvăm păcatul din viața noastră. Acum, cred că darea de socoteală în biserică este un lucru foarte important. Cred că suntem cu toții responsabili unii față de alții. Dar înainte de a putea fi responsabil pentru tine, trebuie să-mi pun propriile lucruri în ordine; iar responsabilitatea, astfel, are un efect invers. Când îmi dau seama că responsabilitatea mea este să am grijă de tine, atunci va trebui să mă asigur că eu sunt bine. Acum, aș dori să o pun în termeni mai practici. Știi pe cineva care nu mai vine deloc la biserică. Dacă te gândești puțin îți amintești de cineva. Știi pe cineva care pentru o vreme nu a mai venit deloc. Ești responsabil să mergi la acea persoană și să-i spui: „Uite, ai dat uitării adunarea. Trebuie să fii cu oamenii lui Dumnezeu. Trebuie să fii mai puțin preocupat să aduni bani, să strângi comori pe pământ, care este un blestem, și trebuie să începi să fii dedicat să fii cu poporul lui Dumnezeu”. Poate spui: „Ei bine, cine sunt eu să fac asta? Și așa am probleme în viața mea”. Exact acesta este rostul. Rezolvă problemele din viața ta și scoate bârna din ochiul tău. Apoi mergi și rezolvă problema celuilalt. De aceea spun că darea de socoteală este în realitate o auto-curățire, înțelegeți? Pe măsură ce devin preocupat de alți oameni, eu, în aceeaşi măsură, trebuie să fiu preocupat și de mine însumi, pentru că nu pot să rezolv problema ta până nu am rezolvat problema mea.

Galateni 6 spune: „Fraților, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greșeală, voi, care sunteți cum? Duhovnicești, să-l ridicați”. Dacă se află într-o stare de neascultare, este nevoie de cineva care umblă în ascultare ca să-l ajute. Așadar, înainte ca să-l ajuți pe el, va trebui să te ajuți pe tine. Așadar, atâta vreme cât oamenii intră în relații de dare se socoteală, aceasta are un efect de auto-curățire. Dacă îmi arătați o biserică unde oamenii nu sunt învățați să aibă grijă unii de alții să nu cadă în păcat, unde nu sunt învățați să-i restaureze pe alții, atunci eu vă voi arăta o biserică în care oamenii de asemenea nu sunt expuși la păcatul lor și îl pot ascunde și îl pot acoperi mult mai ușor. Este nevoie de dare de socoteală, iar atunci când dau socoteală de tine, dau socoteală și de mine, acest lucru este atât de important, atât de necesar.

Acum, aș dori să mergem la Matei 18 și să vedem cum funcționează acest lucru. Dacă am scos bârna de 20 pe 20 cm din ochiul meu, ce voi face cu tine, când vei cădea în păcat? Bine, versetul 15 din Matei 18. Vă amintiți că l-am studiat cu câteva luni în urmă. Spune „dacă fratele tău păcătuiește, du-te și spune-i între tine și el”. Așadar, dacă păcătuiește, mergi la el. Așa se rezolvă lucrurile. O biserică trebuie să aibă o astfel de dare de socoteală. Adică, dacă știi pe cineva care, de exemplu, a intrat într-o afacere și nu procedează cum trebuie, dacă nu-și tratează angajații corect, nu-și tratează partenerii corect, dacă sunt necinstiți în afaceri, ai obligația înaintea lui Dumnezeu în calitate de copil al Lui să mergi la acea persoană care este un creștin și să-i spui, „păcătuiești”. Faci asta cu dragoste. Dar tu spui: „Nu pot să fac asta. Am problemele mele” – atunci rezolvă-le pe ale tale. Poate spui: „Ei bine, ar dura mai mult timp”. Nu, este la o mică distanță de rugăciunea de mărturisire. Și cu o inimă curată și un duh plin de iubire, mergi la acel individ și confrunți acel păcat. Dacă știi pe cineva care nu este în regulă și nu e corect față de partenerul său în căsnicie sau părinți care nu sunt corecți și drepți față de copiii lor, așa cum ar trebui, sau copii care nu fac ce trebuie față de părinții lor, dacă știi pe cineva care este în afara căii drepte din biserică, este responsabilitatea ta, ca plin de dragoste, să mergi la acea persoană; vedeți, acest lucru este auto-curățitor.

Ce face de fapt este că mă curățește pe mine, înainte să mă duc. În al doilea rând, dacă toți vom începe să facem asta, atunci toți se vor uita la viața lor și vor spune: „Oh, vreau să mă asigur că viața mea este în regulă”. Biserica trebuie să aibă această dare de socoteală. Trebuie. Nu contează cine ești. În Galateni capitolul 2 Pavel s-a dus la Petru, spune în versetele de la 11 la 14, că i-a stat împotrivă pentru că era de osândit, l-a confruntat în public. Într-adevăr, spun în public, pentru că este scris în Biblie și toți au știut. Nimeni nu este scutit, iar prezbiterii sau cei care sunt înălțați sunt mustrați înaintea tuturor, pentru ca și alții să se teamă. Am primit săptămâna asta o scrisoare, cineva mi-a atras atenția la o greșeală din viața mea, un act iresponsabil din viața mea, ceva care trebuia să fi făcut și nu l-am făcut, dar care mi-a fost supus atenției. Am scris înapoi și le-am cerut iertare și le-am mulțumit pentru că mi l-au supus atenției. Vedeți, vreau să știu atât de mult cât știți și voi, dar dacă nu-mi spuneți, atunci nu mă ajutați, pentru că voi face iarăși aceleași greșeli. Voi cădea în aceleași capcane până când mă veți confrunta. Biserica trebuie să aibă această dare de socoteală și mă refer la darea de socoteală la acest nivel, unde într-adevăr contează, la nivelul curăției vieții.

Soților, soțiile voastre trebuie să vă dea socoteală. Soțiilor, soții voștri trebuie să vă dea socoteală. Nu este în regulă să vă tolereze păcătoșenia. Cu dragoste, trebuie să fie confruntarea, cu dragoste, așa să mergem. „Dar dacă nu ascultă?” Ei bine, versetul 16 spune să mai iei doi oameni cu tine, unul sau doi oameni. Și dacă nici așa nu ascultă, spune-l bisericii, și ce se va întâmpla când îl vei spune bisericii? Întreaga biserică va merge după el. La ultima Cină, am menționat trei nume de oameni care au căzut în păcat și i-am spus bisericii. Mă întreb câți dintre noi ne-am dus sau le-am scris un bilețel sau o scrisoare, poate să fi sunat la biroul bisericii ca să obținem adresa așa ca să putem trimite un verset din Cuvântul Domnului ca să-i încurajăm să iasă din acel păcat. Aceasta este responsabilitatea noastră, darea noastră de socoteală; și aceasta va ține biserica curată. Este un proces de auto-curăție.

Îmi aduc aminte că atunci când ne-am dedicat să facem acest lucru când am venit la biserica Grace, iar câțiva păstori mi-au spus: „Vei nărui locul acesta, MacArthur”. Acesta este primul meu pastorat, așa-i, și ei au spus: „Nu știi ce faci. Nu poți să vii într-o biserică și să faci așa ceva – ca fiecare să se uite după păcatul altuia, nu poți să faci așa ceva. O vei nimici”. Și am spus: „Ei bine, o vom face, pentru că Biblia spune asta. Apoi vom lăsa pe Dumnezeu să hotărască ce va face”. Slujba mea nu este să încerc să zidesc biserica. Cristos a spus că El va zidi biserica Sa. Nu voi încerca să concurez cu El. Nu aceasta este slujba mea. Slujba mea este să încerc să fac tot ce pot ca să mă asigur că oamenii din biserică vor înțelege ce spune Cuvântul lui Dumnezeu și să trăiască în conformitate cu El. Apoi vom vedea unde va duce Dumnezeu biserica. În acei ani de început, am avut o ilustrație minunată. M-a sunat o soție. Ea a spus: „Soțul meu m-a părăsit. A plecat cu o altă femeie”.

Am spus „Cunoști numele acelei femei?”

„Da, locuiește la această adresă. Se va duce ca să trăiască cu ea. Și-a părăsit casa și copiii”.

Am spus: „Care este numele ei?” Mi-a spus numele, așa că m-am dus la cartea de telefon, i-am căutat numele, i-am aflat numărul și am sunat și mi-a răspuns el la telefon. Am spus: „Sunt John de la biserică” și a fost un șoc pentru el; adică a fost un șoc real. Și am spus că îl sun și în numele lui Cristos îl chem la ascultare. Să iasă din locul acela înainte ca să facă un păcat împotriva lui Dumnezeu și împotriva soției sale și împotriva bisericii și să vină acasă; și după câtăva vreme mi-a spus că așa va face. Duminică când m-a văzut, m-a luat în brațe și mi-a spus „Mulțumesc, nu am vrut să fiu acolo. Am fost ispitit. Nu credeam că îi va păsa cuiva”. Vedeți, ce i-am spus nu l-a putut înstrăina. L-a scos de acolo, pentru că de aceasta avem nevoie.

Vedeți, pentru un creștin nu acestea sunt lucrurile pe care vrem să le facem. Pe acestea nu vrem să le facem, nu-i așa? Pavel spune: „Ce vreau să fac, nu fac. Lucrurile pe care nu vreau să le fac, le fac”. Este firea. Așadar, darea de socoteală nu înseamnă să invadezi personalitatea privată a cuiva. Ci înseamnă să-i ajuți în bătălia lor cu propria lor păcătoșenie. Vedeți? Asta ar trebui să ne preocupe: darea de socoteală. De aceea venim la Masa Domnului, știți, ca să ne îndreptăm viețile, să ne scoatem bârnele din ochi, ca să ne ajutăm unii pe alți, ca să ne restaurăm unii pe alți în dragoste, așa ca să ne îndemnăm unii pe alții la dragoste și la fapte bune. În Scriptură se reduce la unii pe alţii. Adică să ne îndemnăm unii pe alții, să ne mustrăm unii pe alții, să ne iubim unii pe alții, să ne învățăm unii pe alții, să ne zidim, să ne admonestăm. Toate aceste unii pe alții sunt peste tot. Să ne rugăm unii pentru alții, aceasta este viața unei biserici. Aceasta sunt lucrurile care curg prin interiorul bisericii, înțelegeți?

Încă una, foarte pe scurt: nu poți să rezolvi aceasta până nu ai rezolvat-o pe cealaltă, și aceasta este iertarea. Biserica nu poate supraviețui dacă nu este iertare. Aceasta este o altă atitudine necesară, pentru că suntem oameni, greșim. Adică, așa stau lucrurile. Eu greșesc și toți greșesc, toți greșim. Dar dacă nu poți să ierți și dacă nu poți să-l ierți în special pe cel care ți-a greșit sau a păcătuit împotriva ta, atunci ai un cancer spiritual în tine, și este un cancer în trupul lui Cristos. În Matei, să întoarcem la capitolul 6 pentru o clipă și vă voi reaminti rugăciunea ucenicilor. Versetul 12 spune: „Și ne iartă nouă datoriile noastre” și fiecare păcat făcut este o datorie față de Dumnezeu, care poate fi plătită numai de jertfa perfectă a lui Cristos. „Și ne iartă nouă datoriile noastre, așa cum iertăm și noi datornicilor noștri”. Cu alte cuvinte: Ne ierți așa cum și noi îi iertăm pe alții. Dacă iertați oamenilor greșelile lor, Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta, dar dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre.

Cu alte cuvinte, dacă nu ierți, nici El nu te va ierta. Acum, aici nu vorbește despre iertarea răscumpărătoare sau veșnică. Aici vorbește despre iertarea parentală, temporală. Iertarea răscumpărătoare sau veșnică este a noastră în Cristos, dar cea parentală, temporală, iertarea pentru aici și acum care păstrează clare liniile de părtășie deschise și curate și binecuvântate, vine numai dacă-i iertăm pe alții. Așadar, dacă nu ai iertat pe cineva, nu-mi pasă ce ți-a făcut, dacă nu l-ai iertat, atunci ai un cancer în tine. Cred că o inimă neiertătoare este motivul pentru o mulțime de tragedii. De fapt, cred că trupul prinde boala sufletului și sunt mulți oameni care sunt morți, care de fapt sunt morți, de cancer adevărat pentru că au avut un duh atât de neiertător. Nu vorbesc sau nu mă refer clinic. Știu doar că trupul prinde bolile minții și vina este cea mai severă dintre toate bolile, iar o inimă neiertătoare creează sentimente de amărăciune, de amărăciune, de amărăciune și de asemenea apare și vina.

Așadar, dacă ești zilnic iertat de Domnul pentru a cunoaște părtășia clară, dulce și curată pe care El vrea să o avem în această viață, va fi pentru că îi ierți și tu pe alții. Și, oh, cine ești tu să nu ierți, nu-i așa? Cine ești tu să nu ierți? Vă amintiți de pilda din Matei 18 despre cel care era dator cu zece mii de talanți, care a venit și a spus: „Nu îi am. Nu pot să-i plătesc”, iar omul a spus: „Te iert de toată datoria”. Apoi a plecat și a găsit pe un altul care-i datora 18 dolari și l-a ștrangulat și l-a aruncat în închisoare și a spus: „Stai acolo până îmi vei plăti”. Iar Domnul a spus: „Cine ești tu, care ai fost iertat de o datorie inestimabilă, o datorie care nu se putea plăti și să nu ierți pe cel care-ți era datori cu 18 dolari?”

Efeseni 4:32. „Fiți buni unii cu alții, miloși, şi iertați-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Cristos”. Ascultați, ar trebui să iertăm, pentru că am fost iertați. Am fost iertați de atât de mult, că putem să iertăm atât de puțin. Oh, biserica are nevoie să fie plină de oameni iertători, pentru că vom falimenta, dragilor. Așa va fi. Adică, voi face lucruri care îi vor irita pe alții, iar frații vor face lucruri care îi vor irita pe alții. Vei avea poate o problemă cu cineva din biserică. Dar dacă poți să ierți, ești liber de asta. Ești liber de legătura amărăciunii și ești liber să fii iertat și să cunoști binecuvântarea lui Dumnezeu. Dar dacă ai o inimă neiertătoare, vei avea amărăciune. Cine are nevoie de așa ceva? Iertarea e un lucru așa de frumos. Așadar, auto-disciplinarea în viața mea, darea de socoteală față de alții și când ei păcătuiesc, vreau să-i ridic, și de asemenea vreau să-i iert, chiar dacă au păcătuit împotriva mea. Chiar împotriva mea. Și acolo unde ai o biserică ce nu vrea să ierte, vei avea probleme teribile, probleme teribile. Apropo, numai cei smeriți pot ierta, vă amintiți asta? Numai cei smeriți, care nu sunt așa de mândri ca să spun: „Oh, ai făcut așa ceva față de mine. Nimeni nu-mi face așa ceva”. Dar cel care se coboară spune: „Hei, eşti mai important decât sunt eu, oricum vreau să te iubesc cu iubirea care iartă”. Ei bine, mai multe data viitoare.

Să ne rugăm.

Tată, Îți mulțumim pentru ce am învățat despre atitudinile pe care vrei să le avem în biserica Ta: ascultare, smerenie, dragoste, unitate, slujire, bucurie, pace, mulțumire, auto-disciplinare, dare de socoteală, iertare. Ce lucruri frumoase, fie ca această biserică să fie marcată de aceste lucruri. Este un loc așa de minunat, cu oameni așa de minunați. Vedem aceste lucruri în ei. Îți mulțumim, Doamne, pentru iertarea dulce de care ne-am bucurat în această părtășie, pentru darea de socoteală extraordinară care are loc așa de minunat și de auto-disciplina pe care o vedem în atâtea vieți. Îți mulțumim, Tată, pentru modelul și exemplul lor, pentru modelul lor de viață. Dar, Tată, tocmai ne-ai amintit aceste lucruri și avem nevoie să continuăm să fim credincioși. Iar pentru acei care au văzut tot ceea ce a fost de pe poziție de spectator sportiv – ai cumpărat un bilet și te uiți să vezi ce se întâmplă – Doamne, schimbă-i de la starea aceasta. Fă-i să înțeleagă că acestea sunt atitudinile pe care tu dorești să le aibă, atitudinile potrivite, care să conducă la părtășie. Și fie ca Duhul lui Dumnezeu să fie lăsat să îndeplinească tot scopul sfânt al Mântuitorului pentru poporul Său răscumpărat, așa ca niciunul din noi să nu rămână pe margine, ci să fie în centru, pe măsură ce Îți zidești biserica Ta pentru slava Ta. Amin.

Vă rog să rămânem câteva momente cu capetele plecate, acum la încheiere și aș dori să spun că acesta ar fi un moment ideal pentru fiecare dintre noi ca să spunem o rugăciune de reală dedicare față de Domnul, un timp în care să spunem: „Tată, doresc să fiu disciplinat. Intru în legământ cu Tine ca să fiu ascultător, să mă gândesc la lucrurile care sunt curate, să umblu pe calea îngustă și dintr-o viață de disciplină și puritate să intru în arena de dare de socoteală și de slujire și să fiu slujit; ca apoi să fiu un iertător.”

Vrei să intri în legământul acesta cu Dumnezeu în inima ta?

SFÂRȘIT