Isaia capitolul 40 – în timp ce ne pregătim inimile pentru a face ca această perioadă de Crăciun să fie plină de însemnătate, vreau să ne concentrăm asupra următoarei propoziții din versetul 5: „Atunci se va descoperi slava Domnului”. Acum, dacă mă cunoașteți cât de cât, știți că slava lui Dumnezeu și slava Domnului reprezintă o temă urgentă extrem de importantă în propria mea slujire de învățător. Vorbesc des despre ea, pentru că Biblia vorbește des despre ea. Și ați putea crede că poate utilizăm forţat această temă foarte, foarte iubită cu ocazia Crăciunului, dar nu este deloc așa, deoarece cuvântul din Isaia, din capitolul 40, versetul 5, „Atunci se va descoperi slava Domnului” este, de fapt, evenimentul de la Crăciun. Acesta este mesajul Crăciunului. Nașterea lui Cristos a fost o revelare a gloriei Domnului, așa cum promisese Isaia.

Întregul concept al slavei Domnului înconjoară scena Crăciunului. La nașterea lui Cristos, Biblia spune că îngerii au direcționat concentrarea spre slavă, când ei strigau: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte”. În Luca 2:9, se spune că păstorii, la întâlnirea cu îngerul, au conștientizat instantaneu că „slava Domnului a strălucit împrejurul lor”. Iar „ei s-au înfricoșat foarte tare”. Așadar, concentrarea îngerilor a fost spre slava Domnului la nașterea lui Cristos. Slava Domnului a fost aura care a invadat scena. Ea nu este impusă istorisirii Crăciunului; ea este chiar istoria întâmplată de Crăciun.

Acum, uitați-vă împreună cu mine pentru un moment la capitolul patruzeci din Isaia. Dați-mi voie să vă prezint un scurt istoric pentru ca să cunoașteți importanța acestor cuvinte. Cartea Isaia se împarte în trei părți. Primele 35 de capitole sunt capitole de sumbră osândă și judecată; capitole în care Dumnezeu rostește cuvinte de mânie, răzbunare, condamnare și judecată, nu numai asupra poporului Său Israel, ci și asupra celorlalte națiuni. Ici și colo, bezna și întunericul sunt străpunse de o lumină de îndurare și de o strălucire de har, deoarece judecata lui Dumnezeu este întotdeauna temperată de dragostea Sa, dar, în general, sunt 35 de capitole de judecată absolută.

A doua secțiune se află între capitolele 36-39. Această mică secțiune din mijloc este într-adevăr esenţa profeției. Cadrul istoric din Israel este cel care a determinat mesajul cărții. În aceste capitole, profetul descrie situația, evenimentele petrecute în vremea sa și de ce Dumnezeu trebuie să aducă judecata. Deci, într-adevăr, deși sunt distincte, într-un fel, pentru că sunt istorice, ele se încadrează în tema primelor 35 și putem spune că în acest interval de 39 de capitole din Isaia aveți judecată. Dar nu se încheie totul aici. Din fericire, nu se încheie aici. Pentru poporul lui Dumnezeu urma să vină o altă zi, iar capitolele de la 40 până la 66 introduc această temă.

Aceasta este secțiunea despre mântuire, iar în această secțiune este prezentat Mesia, robul care suferă din Isaia 53. Priviți cum începe secțiunea, în versetul 1 din capitolul 40. După 39 de capitole de judecată, citiți următorul lucru: „Mângâiați, mângâiați pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru. Vorbiți bine Ierusalimului și strigați-i că robia lui s-a sfârșit, că nelegiuirea lui este ispășită, căci a primit din mâna Domnului de două ori cât toate păcatele lui”. Un mesaj de mângâiere, spunând că vine mântuirea, că nelegiuirea este iertată, că pedeapsa s-a încheiat. Acesta este mesajul de speranță. Acesta este mesajul de slavă. Aceștia sunt zorii unei noi zile. Aceasta este lumina de la capătul tunelului, steaua dimineții care semnalează sfârșitul întunericului nopții. Mântuirea se apropie.

Cu această temă, trecem la versetul 40:3, iar profetul ne duce mai departe, la sosirea acestui răsărit al unei noi zile. Începe cu: „glasul celui ce strigă în pustiu: ‘Pregătiți calea Domnului, neteziți în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru’”. Și când ajungi în Noul Testament și citești versetul trei din capitolul al treilea din Matei, afli că aceasta este o profeție împlinită de Ioan Botezătorul. Mângâierea, iertarea, mântuirea, răsăritul unei noi zile vor fi prezentate de acest om care strigă în pustiu, Ioan Botezătorul.

El pregătea nu un drum fizic, ci o cale spre inimile oamenilor, o intrare spre inimile oamenilor. Fiecare vale e înălțată, fiecare munte și deal e prefăcut în loc neted; căile strâmbe au fost îndreptate și locurile aspre au fost netezite. El îndrepta lucrurile în viețile și inimile oamenilor pentru sosirea Mântuitorului lor. Aceasta era slujba lui. Și a făcut aceste lucruri predicând pocăința, mărturisirea păcatului și botezul care vorbea despre o inimă care a fost spălată. În felul acesta a venit Ioan Botezătorul, vestind sosirea mântuirii.

Apoi versetul 5 - după Ioan Botezătorul, „atunci se va arăta slava Domnului”. Și în cele din urmă, în strălucirea finală a gloriei, „orice făptură o va vedea” - și acest lucru este adevărat deoarece – „gura Domnului a vorbit”. Iar în versetul 8 se spune: „Iarba se usucă, floarea cade, dar Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac”. Dacă Dumnezeu o spune, înseamnă că este stabilită. Există o zi a mântuirii. Ioan Botezătorul o va prezenta. El va pregăti inimile oamenilor, netezind locurile aspre, iar apoi se va descoperi slava Domnului; după care profetul, fără să vadă perioada bisericii, trece direct la plinătatea slavei strălucitoare a Împărăției, când toate făpturile, împreună, o vor vedea.

Dar haideți să ne concentrăm, dacă putem, doar pe prima parte a versetului 5: „Atunci se va descoperi slava Domnului”. Ce înseamnă asta? Ce nume este acesta? Ce fel de titulatură este? La ce te duce cu gândul? Care este adevărul legat aici de mesajul Duhului lui Dumnezeu? Îngăduiți-mi să vă prezint pur și simplu acest lucru pentru început: „slava Domnului” este expresia persoanei lui Dumnezeu. Slava Sa este orice manifestare a caracterului lui Dumnezeu, orice manifestare a atributelor Sale în lume și în univers. Cu alte cuvinte, slava este pentru Dumnezeu ceea ce este strălucirea pentru soare. Slava este pentru Dumnezeu ceea ce este umiditatea pentru apă. Slava este ceea ce este căldura pentru foc. Cu alte cuvinte, este emanația, este efluviul, este strălucirea, este produsul prezenței Sale, este revelația de Sine. Ori de câte ori Dumnezeu se revelează, există manifestarea slavei Sale. Iar asta se referă cu adevărat la prezența Sa.

Știm că tot ceea ce există în univers este o manifestare a gloriei lui Dumnezeu, deoarece toate lucrurile au fost făcute de El. Așadar, atunci tot ceea ce există este, într-o oarecare măsură, un rezultat al naturii Sale; prin urmare, totul este o proiecţie a persoanei Sale. Cerurile spun slava lui Dumnezeu. Animalele de pe câmp Îi dau slavă. Tot ceea ce a făcut El vorbește despre natura Sa. Tot ceea ce a făcut El vreodată vorbește despre esența Sa, astfel încât toate lucrurile create și toate lucrurile existente sunt revelații ale slavei lui Dumnezeu. Ele sunt dezvăluiri ale persoanei Sale. Vedeți slava Sa în cea mai mică floare. Slava Sa se poate vedea într-un fluture. Vezi gloria Sa când priveşti un copac. Îi vezi gloria în cer. Vezi gloria Lui în toate. Toate sunt puncte de referință pentru natura Sa.

Acum, Moise, după ce a văzut toate acestea, a vrut mai mult; în Exodul 33, i-a spus lui Dumnezeu: „Arată-mi slava Ta”. Nu era ca și cum nu ar fi văzut niciodată nimic din ea; ci dorea să vadă mai mult din ea. Și Dumnezeu i-a spus: „Nu poate omul să Mă vadă și să trăiască. Nu pot să-ți arăt plinătatea slavei Mele, căci ai fi mistuit, dar îți voi îngădui să vezi strălucirea Mea pe dinapoi”. Așa că l-a dus în crăpătura stâncii și i-a dezvăluit o parte din slava Sa. Astfel, au existat momente în care, dincolo de revelația generală a creației Sale, dincolo de slava Sa manifestată în ceea ce vedem în natură, dincolo de asta, Dumnezeu a oferit unele revelații foarte speciale ale slavei Sale – lui Moise în acea zi, când a fost dus în stâncă, mai târziu poporului, când a coborât de pe munte și slava lui Dumnezeu emana de pe fața sa.

Dumnezeu a oferit câteva manifestări speciale ale slavei. În grădină, de exemplu, Adam și Eva s-au plimbat și au vorbit cu Dumnezeu în răcoarea zilei. Prezența Sa era acolo, emanând inefabil într-un nor de lumină, iar ei au văzut slava Sa. În Levitic, capitolul 9 cu versetul 6, Moise a spus poporului că slava Domnului avea să li se arate, și așa a fost. Când se aflau în pustiu, în Exodul, capitolul 16, Dumnezeu îi hrănea cu mană și, pe măsură ce mana se ivea și le era asigurată, Biblia spune că s-a văzut slava Domnului.

Pe muntele Sinai, când Moise a urcat să aibă comuniune cu Dumnezeu, slava Domnului a acoperit muntele și l-a acoperit pe Moise, astfel încât poporul nu a putut vedea nici pe unul, nici pe celălalt - Exodul 24:15. Aflăm că în Exodul, capitolul 40, la terminarea cortului, slava Domnului a umplut cortul întâlnirii. Iar în Levitic, capitolul 9, când preoția a fost inițiată și slujba preoțească a fost definită și, la început, a fost pusă deoparte pentru Dumnezeu, chiar la acea inițiere a preoției, slava Domnului a fost văzută. În Numeri 14 cu versetul 10, când poporul a ajuns la Cades Barnea și, în loc să intre prin credință în țara promisă, a început să cârtească, să se plângă și să se răzvrătească, iar Biblia spune că s-a arătat slava Domnului.

Mai târziu, după ce Dumnezeu a instituit preoția, au fost trei bărbați, Core, Datan și Abiram, care au decis să ia asupra lor funcția preoțească și au pângărit această funcție sfântă, iar pământul s-a deschis și i-a înghițit, conform cu Numeri 16, iar în versetul 19 se spune că s-a arătat slava Domnului. În același capitol, mai târziu, când poporul s-a răzvrătit împotriva lui Moise și Aaron, slava Domnului s-a manifestat și se spune că a amenințat să-i mistuie într-o clipă. În rătăcirea lor în pustiu, conform capitolului 20 din Numeri, le-a fost sete la Meriba și, în mijlocul setei, Moise și Aaron s-au aruncat cu fața la pământ înaintea Domnului pentru a se ruga în numele lor, iar slava Domnului era acolo.

În 1 Împărați 8:11, se spune că atunci când au terminat Templul, slava Domnului a venit și l-a umplut. Când au adus prima jertfă, 2 Cronici, capitolul 7, versetul 1, s-a văzut slava Domnului, iar poporul a căzut cu fața la pământ și s-a închinat. Așadar, vedeți, Dumnezeu nu numai că Și-a revelat slava în creație, dar Și-a revelat slava în moduri foarte speciale, în inefabilul Shekinah. Acum, vă garantez că pe măsură ce citesc aceste lucruri din nou și din nou, toate aparițiile slavei lui Dumnezeu au în ele o anumită doză de mister. Indiferent de câte ori le treceți în revistă și de câte ori vă gândiți la ele, există în legătură cu slava lui Dumnezeu o anumită porțiune de mister extraordinar, un nor, un stâlp de foc, o lumină strălucitoare. Și este foarte greu pentru noi să înțelegem cum trebuie să fi fost acest lucru.

Există un singur loc în Vechiul Testament în care putem găsi o descriere a sa; este în primul capitol din Ezechiel. Vreți să vă uitați cu mine pentru o clipă la text? Ezechiel, capitolul 1. Ezechiel, sub inspirația Duhului Sfânt, ne oferă singura descriere a ceea ce înseamnă să vezi Shekinah și, pentru a vă da o idee despre ceea ce spune, îngăduiți-mi să parcurg acest text - doar ascultați. Ezechiel 1, versetul 4: „M-am uitat, şi iată că au venit de la miazănoapte un vânt năprasnic, un nor gros și un snop de foc, care răspândea de jur împrejur o lumină strălucitoare, în mijlocul căreia lucea ca o aramă lustruită, care ieșea din mijlocul focului. Tot în mijloc, se mai vedeau patru făpturi vii, a căror înfățișare avea o asemănare omenească. Fiecare din ele avea patru fețe şi fiecare avea patru aripi”. Apropo, acest lucru are legătură, cred, cu prezența îngerească la Shekinah.

„Picioarele lor erau drepte şi talpa picioarelor lor era ca a piciorului unui vițel și scânteiau ca niște aramă lustruită. Supt aripi, de cele patru părți ale lor, aveau niște mâini de om și toate patru aveau fețe şi aripi. Aripile lor erau prinse una de alta. Şi când mergeau, nu se întorceau în nicio parte, ci fiecare mergea drept înainte. Cât despre chipul fețelor lor, era aşa: înainte, toate aveau o faţă de om; la dreapta lor, toate patru aveau câte o faţă de leu; la stânga lor, toate patru aveau câte o faţă de bou, iar înapoi, toate patru aveau câte o față de vultur. Aripile fiecăreia erau întinse în sus, aşa că două din aripile lor ajungeau până la cele învecinate, iar două le acopereau trupurile. Fiecare mergea drept înainte, şi anume încotro le mâna duhul să meargă, într-acolo mergeau, iar în mersul lor nu se întorceau în nicio parte. În mijlocul acestor făpturi vii era ceva ca niște cărbuni de foc aprinși, care ardeau, şi ceva ca niște făclii umbla încoace și încolo printre aceste făpturii vii; focul acesta arunca o lumină strălucitoare și din el ieșeau fulgere. Făpturile vii însă, când alergau și se întorceau, erau ca fulgerul”. Ați înțeles? E clar? O sa mai citesc puțin.

„Mă uitam la aceste făpturi vii și iată că pe pământ, afară de făpturile vii, era o roată la fiecare din cele patru fețe ale lor. Înfățișarea acestor roți și materialul din care erau făcute păreau de crisolit - asta este o piatră prețioasă - și toate patru aveau aceeași întocmire. Înfățișarea și alcătuirea lor erau de așa fel, încât fiecare roată părea că este în mijlocul unei alte roți. Când mergeau, alergau pe toate cele patru laturi ale lor şi nu se întorceau deloc în mersul lor. Aveau niște obezi de o înălțime înspăimântătoare și, pe obezile lor, cele patru roți erau pline cu ochi de jur împrejur. Când mergeau făpturile vii, mergeau și roțile pe lângă ele și, când se ridicau făpturile vii de la pământ, se ridicau și roțile. Unde le mâna duhul să meargă, acolo mergeau, încotro voia duhul, şi împreună cu ele se ridicau și roțile, căci duhul făpturilor vii era în roți. Când mergeau făpturile vii, mergeau și roțile; când se opreau ele, se opreau și roțile; când se ridicau de pe pământ, se ridicau și roțile; căci duhul făpturilor vii era în roți”.

Sincer, prieteni, mai bine de atât nu se poate. Continuă să meargă așa, și aşa mai departe. Ajungem la versetul 26: „Deasupra cerului care era peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care ședea pe el. Am mai văzut iarăși o lucire de aramă lustruită, ca niște foc, înăuntrul căruia era omul acesta și care strălucea de jur împrejur; de la chipul rărunchilor lui până sus și de la chipul rărunchilor lui până jos, am văzut ca un fel de foc şi, de jur împrejur, era înconjurat cu o lumină strălucitoare. Ca înfățișarea curcubeului, care sta în nor într-o zi de ploaie, așa era şi înfățișarea acestei lumini strălucitoare care-l înconjura”. Opriți-vă aici.

Poate spui: „MacArthur, ai milă, ajutor! M-am pierdut de mult”. Ascultați-mă, oamenii mă întreabă de ani de zile: „Ce înseamnă toate astea?” Eu vă spun foarte simplu: nu am nici cea mai vagă idee și cred că asta este intenția. Ezechiel a făcut într-adevăr tot ce a putut face mai bine, dar a încercat să descrie ceea ce este de nedescris. Încerca, așa cum spunea cineva, să deslușească ceea ce este imposibil de deslușit. A încercat să ne spună ceva ce era imposibil de comunicat. A văzut slava Domnului - asta spune el în versetul 28, la mijlocul versetului: „Astfel era arătarea slavei Domnului”. Vreau să spun că v-am dat cea mai bună perspectivă, dar nu vă pot da altceva, este prea misterios, este prea mult. În cel mai bun caz, a făcut un efort însemnat. A văzut slava Domnului mai târziu, în capitolul 3. A văzut slava Domnului mai târziu, în capitolul 8, capitolul 9, în capitolul 10. A văzut-o, și a văzut-o, și a văzut-o, și încă avea acest mister incredibil.

„Acum vine o zi”, spune profetul Habacuc, „căci pământul va fi plin de cunoștința slavei Domnului, ca fundul mării de apele care-l acopăr”. Dar până la acea zi a cunoașterii depline, avem de-a face cu o percepție limitată. Pur și simplu nu înțelegem cu adevărat. Și Ezechiel putea și nu putea să descrie acest lucru, și cu cât continuă mai mult, cu atât ne încurcăm mai mult. Creația a dezvăluit slava lui Dumnezeu și, dincolo de aceasta, Shekinah, acele apariții de slavă foarte speciale, au dezvăluit slava Sa. Dar chiar și cu acestea, există mister. A existat mister. Dacă tot ce aveam era doar atât, înțelegerea noastră despre slava lui Dumnezeu ar fi fost învăluită în confuzie. Și totuși, Dumnezeu vrea ca noi să-L cunoaștem, vrea să-L percepem și vrea ca noi să înțelegem revelația Sa de Sine. Cum putem ști vreodată dacă asta este tot ce avem?

Ei bine, din fericire, vine Isaia și Isaia spune următoarele: „Slava Domnului va fi” - cum – „descoperită”. Va veni o dezvăluire mai mare, o revelație mai deplină. Să vedem cum vorbește Noul Testament despre împlinirea ei. Evrei capitolul 1. Evrei capitolul 1 este un alt text care tratează adevărata istorisire a Crăciunului - adevărata istorisire a Crăciunului. Evrei 1, versetul 1: „Dumnezeu, după ce a vorbit în vechime părinților noștri prin proroci, în multe rânduri și în multe chipuri”. Și vă puteți opri aici. „Dumnezeu a vorbit” - acesta este subiectul și predicatul. Dumnezeu a vorbit, auto-descoperirea lui Dumnezeu. A făcut-o „în multe rânduri și în multe chipuri”. Iată ce înseamnă acești doi termeni. În momente diferite și în moduri diferite, Dumnezeu S-a revelat pe Sine. În primul rând - acum rețineți – „părinților” - adică strămoșilor istorici ai națiunii lui Israel, oamenilor evlavioși din trecut – „le-a vorbit prin proroci”.

Acum, haideți să gândim puțin împreună. Să punem laolaltă ceea ce am învățat până acum. Dumnezeu nu a tăcut. Dumnezeu nu a rămas invizibil. Dumnezeu nu S-a lăsat învăluit în norii întunericului, ci a strălucit lumina slavei. Mai întâi de toate, a strălucit lumina slavei în creație. Și apoi a strălucit lumina slavei în Shekinah, aceste moduri foarte speciale prin care a invadat viața oamenilor din Vechiul Testament.

Dar în cel mai minunat, și cel mai concludent, și cel mai folositor mod, dincolo de creația Sa și dincolo de Shekinah, El S-a revelat pe Sine în Cuvântul lui Dumnezeu revelat prorocilor, astfel încât cea mai mare revelație din trecut nu este viziunea Shekinah, nu este înțelegerea creației, ci înțelegerea Vechiului Testament, pentru că acesta este cuvântul rostit de proroci. În versetul 7 din Amos 3 se spune: „Domnul Dumnezeu nu face nimic, fără să-Și descopere taina Sa slujitorilor Săi, proroci”. El S-a descoperit pe Sine prin proroci în scrierile Vechiului Testament.

Acum, ascultați! Creația și Shekinah sunt limitate. Cuvântul scris oferă conținut creației. Oferă conținut pentru Shekinah. Am putea chiar să împrumutăm cuvintele lui Iov. Când Iov Îl contemplă pe Dumnezeu care se revelează în creație, el spune următoarele: „Și acestea”, Iov 26:14, „sunt doar marginile căilor Sale; și numai adierea Lui ușoară ajunge până la noi”. Vedeți, Dumnezeu doar șoptește în creația Sa. Dumnezeu doar șoptește în Shekinah-ul Său. Însă El vorbește în Cuvântul Său, iar în Vechiul Testament, versetul 1, El a vorbit. Nu în șoaptă, ci cu voce tare. Dar știți ceva? Chiar și asta era o taină, știați asta?

Mă îndoiesc că a existat vreodată în perioada Vechiului Testament un om mai evlavios decât Daniel. El știa cu adevărat ce înseamnă să te rogi. Știa ce înseamnă să umbli cu Dumnezeu. Știa ce înseamnă să trăiești o viață caracterizată de ascultare. Avea un simț al istoriei. A trăit peste 90 de ani și L-a văzut pe Dumnezeu lucrând în toți acești ani. A avut revelații de la Dumnezeu care nu au fost egalate de nimeni altcineva. A văzut viitorul așa cum nu l-a văzut nimeni din Vechiul Testament - un om extraordinar. Având în vedere tot ceea ce i s-a dat în relația sa personală cu Dumnezeu, având în vedere tot ceea ce i s-a dat prin revelație divină, având în vedere toți acești factori, chiar la sfârșitul cărții Daniel, în capitolul 12, versetul 8, el spune următoarele: „Eu am auzit, dar n-am înțeles”. Nu ai înțeles, Daniel? Nu ai înțeles? Nu. Vedeți, așa stau lucrurile.

Dacă tot ce ați avea ar fi creația, ați avea o șoaptă. Dacă tot ce ați avea ar fi Shekinah, tot o șoaptă ați avea. Dacă ați avea Vechiul Testament, L-ați avea pe Dumnezeu vorbind cu glas deplin, dar chiar și atunci ar exista mister. De aceea, 1 Petru 1:10 la 12 spune că proorocii Vechiului Testament cercetau ceea ce scriau, pentru a vedea la ce vremuri sau la ce împrejurări se referea. Dar nu le-a fost descoperit lor, spune Petru, ci nouă. De aceea, în Evrei 11:39 și 40, se spune că ei nu au ajuns la desăvârșire fără noi. Desăvârșirea a venit abia atunci când a fost descoperit lucrul cel mai bun, și anume Noul Legământ. Așadar, cu tot ce aveau ei, mai era încă mister; încă lipsea plinătatea. Ei nu au primit cea mai deplină, cea mai adevărată, cea mai completă imagine a ceea ce era Dumnezeu cu adevărat.

Creația a ajutat. Shekinah a ajutat. Cuvântul a ajutat. Dar totul a fost incomplet până când - versetul 2, Evrei 1 – „La sfârșitul acestor zile ne-a vorbit din nou”. Și cum a vorbit El de data aceasta? „Prin Fiul Său” – prin ce? – „prin Fiul”. Acum, aici Îl avem pe Dumnezeu strigând. Dacă El șoptește în Shekinah-ul Său, și în Vechiul Testament vorbește, prin Fiul Său, El strigă. Nu aveți cum să greșiți. Este inconfundabil. El este Dumnezeu, și vedeți toată dumnezeirea manifestată în El: judecata Sa, dreptatea Sa, dragostea Sa, înțelepciunea Sa, puterea Sa, omnisciența Sa. Toate acestea se văd în El în timp ce Îl privim umblând prin lume, lucrând, trăindu-Și viața. Plenitudinea lui Dumnezeu este văzută așa cum nu a fost niciodată, niciodată, în Isus Cristos.

De aceea, 2 Corinteni 1:20 este o afirmație monumentală pe care ar trebui să o țineți minte și pe care ar trebui să o notați în Biblia voastră: „În adevăr făgăduințele lui Dumnezeu oricâte ar fi ele, toate în El” - adică în Cristos – „sunt da. De aceea și Amin, pe care-l spunem noi, este spre slava lui Dumnezeu”. Tot ceea ce ține de slava lui Dumnezeu este „da” și „amin” în Cristos. El devine acea revelație deplină a slavei Domnului. Uitați-vă puțin în versetul 2. Spune: „La sfârșitul acestor zile”. La ce se referă sfârșitul acestor zile? Este un termen care se referă la perioada mesianică. Sfârșitul acestor zile a început când a venit Domnul Isus.

Există o perioadă lungă a zilelor de pe urmă. După 2.000 de ani suntem încă în ea. Ioan a spus: „Copilașilor, acesta este vremea de pe urmă”. Noul Testament spune: „El s-a arătat o singură dată la sfârșitul veacului”. Vremea de pe urmă, sfârșitul veacului, ultimele zile, au început când a venit Mesia. Erau ultimele zile ale revelației, căci canonul, testamentul, textul a fost întregit atunci. A fost ultima dată când Dumnezeu a vorbit până când Își va face să fie auzit din nou glasul în Împărăția Sa. Așadar, după ce Dumnezeu a vorbit în șoaptă și printr-un glas audibil, a strigat prin Fiul Său; iar Noul Testament ne oferă această revelație.

Există o notă interesantă pe care o fac doar pentru cei care se uită la text poate mai atent. În limba greacă scrie: „El ne-a vorbit prin Fiul”. Cuvântul „al Lui” (*care apare în traducerea engleză) nu este acolo. „Prin Fiul”. Cu alte cuvinte, articolul lipsește. În vechime, El a vorbit prin profețire, sau a vorbit prin proroci. Acum El vorbește prin Fiul. Iar accentul nu se pune atât pe persoana Fiului, cât pe calitatea de Fiu. Cu alte cuvinte, a fi un Fiu este mai important decât a fi un profet. El pune accentul pe calitatea sau pe natura termenului. El a înălțat calitatea purtătorului Său de cuvânt. Și asta se potrivește cu textul din Evrei, pentru că întreaga carte Evrei, practic, Îl compară pe Cristos cu toate celelalte.

El este mai mare decât profeții. El este mai mare decât îngerii. El este mai mare decât preoții. El este mai mare decât Moise, mai mare decât Aaron, mai mare decât Melhisedec, și așa mai departe și așa mai departe. Legământul Său este un legământ mai mare, și așa mai departe. Și astfel El vorbește prin calitatea Lui de Fiu. Dumnezeu vorbește prin Fiul Său Cel Viu, Domnul Isus Cristos. Apoi continuă în versetele 2 și 3, și doar la asta ne vom uita, continuă să sublinieze unele dintre caracteristicile acestui Fiu. Dar vreau să observați versetul 3: „Care este oglindirea slavei”. Cine este Isus Cristos? El este slava lui Dumnezeu. Asta este ceea ce spune aici. El este radiația inefabilă a lui Dumnezeu. El este strălucirea lui Dumnezeu. De aceea se spune în Ioan 1:14: „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi și noi am privit slava Lui, o slavă ca slava singurului născut din Tatăl”.

Expresia „El este oglindirea slavei Lui”, este foarte simplă. „Oglindirea” este traducerea cuvântului apaugasma; care înseamnă „strălucire”. Înseamnă „a trimite lumina” sau „a trimite strălucire”. Expresia spune pur și simplu că El este strălucirea lui Dumnezeu. Așa cum strălucirea soarelui ajunge pe pământ pentru a ne lumina, pentru a ne încălzi, pentru a ne da viață și creștere, tot așa în Cristos simțim căldura și strălucirea luminii glorioase a lui Dumnezeu atingând inimile oamenilor. Strălucirea soarelui este de aceeași natură cu soarele. Este la fel de veche ca soarele și niciodată soarele nu a fost fără strălucirea sa. Strălucirea soarelui nu poate fi separată de soare, și totuși este distinctă.

Astfel Cristos este Dumnezeu și totuși este distinct; El este Dumnezeu și totuși este manifestarea lui Dumnezeu. El este slava lui Dumnezeu, care strigă realitatea lui Dumnezeu, care a fost în vremurile trecute, doar șoptită și rostită. El este Fiul neprihănirii, înviat cu putere de tămăduire în razele Sale de lumină. Cea mai grăitoare ilustrare a acestui lucru se găsește într-un text foarte bine cunoscut din Matei 17. Acesta spune: „După șase zile, Isus a luat cu El pe Petru, pe Iacov și pe Ioan fratele lui și i-a dus la o parte pe un munte înalt și s-a schimbat la față” - sau s-a transfigurat – „înaintea lor”. Fața Lui a strălucit ca soarele și hainele I s-au făcut albe ca lumina”. Și acolo Își arată slava Sa. Iată-L acolo, pe acel munte, în acea zi, dezvăluindu-Și slava. El a vrut ca ei să știe cine era El. Și dintr-un nor care îi înconjura s-a auzit un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea; de El să ascultați”! Și acolo stăteau Moise și Ilie, iar aceasta era o realitate extraordinară.

De ce se întâmpla acest lucru? Pentru a-i putea convinge pe ucenici, și ca să alunge orice urmă de îndoială, cu privire la cine era El – glasul lui Dumnezeu, strălucirea inefabilă a slavei Shekinah. Și apoi prezența lui Moise și a lui Ilie - de ce? Moise este [reprezentantul] legii, Ilie al profeților, iar Cristos stătea alături de ei, cei doi cei mai mari purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu din Vechiul Testament. Ei trebuiau să înțeleagă că Isus era clasificat ca fiind glasul lui Dumnezeu. Moise și Ilie, care începuseră cele două epoci de minuni din Vechiul Testament, și acum Cristos, pentru a o începe pe a treia. Moise și Ilie, care au părăsit amândoi această lume învăluiți în mister. Moartea lui Moise - o moarte unică și ciudată. Ilie a fost strămutat. Cristos, de asemenea a avut o moarte unică, iar apoi a înviat pentru a fi strămutat de pe pământ. Paralelele continuă.

Dar când au văzut slava și au auzit glasul lui Dumnezeu și au văzut prezența lui Moise și a lui Ilie, a fost o afirmare fără nicio urmă de îndoială a faptului că Isus nu era doar vocea lui Dumnezeu, ci că era Dumnezeu Însuși. De aceea, mai târziu, în lucrarea lui, Petru, când scrie 2 Petru, capitolul 1, versetele 16-19, el spune: „Nu vă propovăduim basme meșteșugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înșine cu ochii noștri mărirea Lui. Și noi înșine am auzit acest glas, când am fost cu El pe muntele cel sfânt. Știm despre ce vorbim; am văzut slava Lui”. A devenit elementul lor de siguranță. Așadar, Isus este slava lui Dumnezeu. Întoarcem înapoi la Evrei 1 – și dacă ne uităm la leagăn nu vedem doar un copil. Dacă ne uităm la leagăn, nu vedem doar un copil. Ci vedem slava lui Dumnezeu, slava Domnului în trup omenesc.

De fiecare dată când Isus a făcut o minune, de fiecare dată când a vindecat vreun șchiop, când a dat vedere orbilor, când a dat auz surzilor sau a dat glas celor muți, de fiecare dată când El a iertat un păcat, Dumnezeu Își dezvăluia slava. Observați că se spune, de asemenea, în versetul 3, că El era „întipărirea ființei Lui”. Cuvântul este charaktēr, de la care avem expresia caracter. Practic, este un cuvânt clasic în limba greacă și înseamnă o unealtă de gravură; o matriță, sau o ștampilă, un timbru, sau un semn care este făcut de un sigiliu. Are ideea de copie, sau imagine, sau reproducere, iar el spune despre Cristos că este imaginea lui Dumnezeu. El este imaginea exactă a lui Dumnezeu. El este caracterul lui Dumnezeu revelat. El este semnul lui Dumnezeu pus pe societatea umană. El este amprenta lui Dumnezeu în trup omenesc.

Pavel, în 2 Corinteni 4:4 și în Coloseni 1:15, spune: „Cristos este chipul lui Dumnezeu” și folosește un cuvânt diferit; cuvântul este eikōn, care înseamnă o reproducere exactă, o imagine exactă sau o copie exactă. Așadar, fie că este charaktēr, fie că este eikōn, Isus este ștampila lui Dumnezeu, semnul lui Dumnezeu, pecetea lui Dumnezeu, imaginea lui Dumnezeu, reproducerea lui Dumnezeu, copia exactă a lui Dumnezeu. Și pot să mă grăbesc să adaug că aceste cuvinte, chiar și în cele mai bune condiții, sunt departe de realitatea adevărului, pentru că este imposibil să exprimăm că El este, de fapt, esența lui Dumnezeu în orice mod analog fără să pierdem ceva. Cred că cel mai bine este exprimat acest lucru în Coloseni 2:9, unde Pavel spune: „În El locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii” - cea mai mare declarație a dumnezeirii lui Cristos.

Și apoi, pentru a susține acest lucru, scriitorul ne prezintă excelențele lui Cristos. Mai întâi, observați moștenirea Sa, versetul 2: „Pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor”. Filiația presupune moștenire. Psalmul 2: „Voi face din vrăjmașii Lui așternut al picioarelor Sale”. Psalmul 2: „Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt”. Psalmul 2 este cel în care Tatăl afirmă dreptul Fiului de a conduce. Coloseni 1: „Toate lucrurile au fost făcute prin El și pentru El”. Totul se întoarce în cele din urmă să Îi aparțină Lui. „Din El prin El și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci. Amin” - Romani 11:36. În Apocalipsa 5, vă amintiți scena, Ioan se uită la tronul lui Dumnezeu, și este timpul să reintre în posesia pământului, iar ei strigă: „Cine este vrednic să ia cartea” - titlul de proprietate al pământului – „și să-i rupă pecețile?” Și se uită în tot cerul și peste tot, și nu se găsește nimeni.

Și în cele din urmă vine Mielul - Leul din seminția lui Iuda, Domnul Isus Cristos, și El poate lua cartea. De ce? Pentru că El este moștenitorul de drept al pământului. Iar El desface sulul și, începând cu capitolul 6, pecețile sunt rupte, în timp ce El reia în stăpânire pământul pentru a întemeia Împărăția Sa. El este cel care are dreptul să domnească. El este cel căruia Dumnezeu îi dă moștenirea. Și lucrul minunat pe care trebuie să îl realizăm: că acest Cel care a venit în umilință și bunătate va moșteni toate lucrurile. Așadar, vedem în primul rând moștenirea Lui.

În al doilea rând, inițierea realizată de El: sfârșitul versetului 2. „Prin care a făcut și veacurile”. Cristos nu numai că va primi toate lucrurile la sfârșit, însă El este sursa a tot ce există încă de la început. El a inițiat totul, prin El – cuvântul dia înseamnă „prin” – „toate lucrurile au fost făcute prin El; și nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El”, spune Ioan 1:3. El poate crea, El a creat, și numai Dumnezeu poate face asta.

Îmi dați voie să subliniez un lucru foarte interesant? Cuvântul de acolo pentru „veac” (*în engleză lume), „veacurile”, nu este kosmos; nu se vorbește doar despre lumile fizice. Ideea este mult mai profundă de atât.

Cuvântul folosit aici este aiōn și înseamnă „vârste”. Înseamnă veacuri. Ascultați: nu înseamnă că El a creat doar lumile fizice și lucrurile fizice care există în univers, ci că a creat conceptele în care pot exista lucrurile fizice. Asta ne duce cu un pas dincolo de fizic. El a creat timpul, spațiul, forța, energia și materia. El a creat materia din care este făcută creația fizică. El a creat totul. Așadar vedem moștenirea Sa, Şi cum El a inițiat totul.

În al treilea rând, vedem influența Sa în versetul 3. Se spune în felul următor: „Care ține toate lucrurile cu cuvântul puterii Lui”. Aceasta este influența Sa. El ține totul laolaltă. Este influența Sa. El este Cel care face ca atomul să se miște pe orbita sa, elementul de bază al tuturor lucrurilor. Vedem așadar puterea Lui. Apropo, verbul de acolo are de-a face cu susținerea acțiunii prezente continue. El ține continuu toate lucrurile împreună. Acest univers s-ar dezintegra și s-ar rupe în bucăți dacă nu ar fi puterea Sa de susținere. Știți că dacă rotația Pământului ar încetini doar un pic, am îngheța și am arde alternativ? Sau știați că soarele are o temperatură la suprafață de 12.000 de grade Fahrenheit și că, dacă ar fi mai aproape sau mai departe, la fel am îngheța sau am arde?

Știați că globul nostru pământesc este înclinat la exact 23 de grade și că dacă nu ar fi exact la acest unghi, vaporii din ocean s-ar deplasa spre nord și spre sud și ar forma continente masive de gheață? Știați că dacă luna nu ar rămâne la distanța sa exactă față de Pământ, mareele oceanice ar inunda pământul de două ori pe zi? Știați că dacă oceanul ar coborî cu doar câțiva metri adâncime mai mult decât este, dioxidul de carbon și oxigenul din atmosfera terestră ar fi complet absorbite și nu ar mai putea exista viață vegetală?

Știați că dacă atmosfera nu ar rămâne constantă pe Pământ, ci s-ar subția, milioane de meteoriți din spațiu, care sunt arși şi făcuți inofensivi ar lovi Pământul, într-un bombardament care ne-ar devasta pe toți? Cine ține echilibrul atât de minuțios? Cine menține totul în funcțiune? Fiul o face; slava Domnului. Mă gândesc deseori la asta - că atunci când El mergea prin lume în trupul Său uman și trecea prin toate lucrurile prin care trece un om, în același timp susținea întregul univers. Astfel, până aici vedem moștenirea Sa, inițierea realizată de El, influența Sa.

În al patrulea rând, vedem intervenția Sa în versetul 3. Îmi place acest lucru. „a făcut” - voi spune din nou – „curățirea păcatelor”. Știați că El a făcut-o prin El însuși? Trebuie să știți asta - a făcut-o prin Sine Însuși. „Prin sine Însuși a curățat păcatele noastre”. Acum, preaiubiților, asta e putere - prin Sine Însuși. O lucrare mai mare decât creația, o lucrare mai mare decât providența, susținerea, a fost lucrarea de curățire. El a făcut purificarea. El a curățat păcatele noastre. Și aceasta devine marea temă care răsună în cartea Evrei pe măsură ce o parcurgem.

El spune în 7:27, așa cum spune și scriitorul cărții Evrei:

„Care n-are nevoie, ca ceilalți mari preoți, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale și apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut o dată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine însuși”. El a curățat păcatele noastre. Aceasta a fost intervenția Sa în dezastrul uman. Și, pentru o clipă, slava a plecat. Pentru o scurtă clipă, Shekinah s-a înnegrit. Pentru o clipită, strălucirea a devenit întuneric. Și însuși întunericul căruia Isus i se împotrivise L-a cuprins, dar El a făcut-o pentru noi. Și nu s-a terminat aici. Vedem moștenirea Sa, inițierea Sa, influența Sa, intervenția Sa.

În cele din urmă, instalarea Sa. După ce a încheiat totul, El „a șezut la dreapta Măririi în locurile preaînalte”. Mărirea din locurile prea înalte este pur și simplu un nume pentru Dumnezeu. El este Mărirea din locurile preaînalte. Dreapta Sa este locul de onoare, locul binecuvântării, locul puterii. El s-a așezat. De ce S-a așezat? El a încheiat lucrarea. Vreți să știți ceva interesant? În templu și în Cortul Întâlnirii, nu existau scaune. Citiți descrierea cortului, citiți descrierea templului, nu existau scaune nicăieri. De ce? Pentru că un preot nu termina niciodată și, prin urmare, nu se așeza niciodată. Jertfe, jertfe, jertfe cu milioanele, iar ei nu stăteau niciodată jos, pentru că niciodată, niciodată nu a fost o lucrare încheiată. Isus a adus o singură jertfă, iar când a fost gata, a stat jos. S-a așezat. S-a terminat. Nu mai era nimic de făcut. A terminat și s-a așezat. Evrei 10:12, ce verset extraordinar: „El dimpotrivă” - Cristos – „după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a așezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu”.

Dragii mei, acesta este mesajul Crăciunului. Dumnezeu a venit în lume, iar noi ne concentrăm asupra dumnezeirii Sale. Acesta este Dumnezeu. De ce I s-a dat să stea la dreapta? Din patru motive: În primul rând, dreapta era un loc de onoare. Filipeni 2 spune că: „Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult și I-a dat un nume care este mai presus de orice nume”. Dreapta este un loc de onoare. El este așezat acolo pentru că trebuie să fie onorat. În al doilea rând, este locul de conducere. În 1 Petru 3:22 se spune că Dumnezeu L-a înălțat la dreapta Sa și I-a supus îngerii, autoritățile și puterile. Este locul de onoare, este locul de conducere. În al treilea rând, este locul de odihnă. El s-a așezat pentru că a terminat.

În al patrulea rând, este locul de mijlocire. El se află la dreapta lui Dumnezeu, ne spune atât de minunat Romani 8:34, „mijlocește pentru noi”. Și astfel, El Și-a luat locul la dreapta.

Acum, ce vreau să spun? Vreau să spun următorul lucru: Profetul a spus că slava Domnului se va arăta. Scriitorul din Evrei spune că Fiul este strălucirea slavei Sale. Mesajul Crăciunului este că Dumnezeu a venit în lume în toată slava Sa, iar ceea ce era doar o șoaptă, sau în Cuvânt o voce audibilă, devine un strigăt. Și într-o zi, în viitor, când veți citi cartea Apocalipsa, când El se va întoarce în slava Sa strălucitoare, pe care - îmi place - Isus o numește „o slavă mare” - când se va întoarce în slava celei de-a doua veniri, Biblia spune că strigătul va fi și mai puternic, astfel încât fiecare glas din univers va striga, va striga și va cânta laudele Sale.

Ce ne spune acest lucru? Îngăduiți-mi să vă rog să vă uitați la 2 Corinteni 3 și apoi vom încheia. Versetul 10: „Și în privința aceasta, ce a fost slăvit nici n-a fost slăvit, din pricina slavei care o întrece cu mult”. Acum, ascultați ce înseamnă acest verset. Vechiul Testament, aparițiile Shekinah, textul Vechiului Testament, vechiul legământ era glorios. Asta este cât se poate de adevărat. „Ce a fost slăvit”, se referă la Vechiul Testament, la vechea economie, la vechiul legământ, la aparițiile Shekinah. A fost făcut slăvit. „Dar nu a fost slăvit, din pricina slavei care o întrece cu mult”. Cu alte cuvinte, noua dezvăluire a slavei în Cristos întrupat și Noul Legământ despre El sunt cu mult mai glorioase, încât vechiul nu pare deloc glorios. Nu are nicio glorie când este comparat cu gloria care excelează; ce gând măreț!

Astfel, această revelație a slavei din Noul Testament depășește cu mult tot ce a existat în trecut. De aceea spunem că Dumnezeu strigă în persoana lui Cristos. Dar ce ne spune nouă? Versetul 18: „Noi toți privim cu fața descoperită” - adică, este îndepărtat vălul, lucrurile care erau tainice, tulburătoare, confuze. Noi nu mai suntem ca Ezechiel. Asta a dispărut. Vălul a fost dat jos. „Acum privim în oglindă slava Domnului”. Și ce vedem? Îl vedem pe Cristos. Și pe măsură ce Îl privim, și ne uităm la El, și Îl vedem, „suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului”. Cu alte cuvinte, devenim literalmente asemenea Lui pe măsură ce Îl privim.

Acum, noi toți, în calitate de credincioși, ne aflăm în acest proces. Ne uităm la slava Lui și suntem transformați în chipul Său în acest proces. Vă aduceți aminte de povestea „Rățușca cea urâtă?” Sunt sigur că cel mai probabil, da. Dați-mi voie să vă împrospătez memoria. Ea era mai stângace și mai puțin atrăgătoare decât rațele alături de care a crescut, așa că acestea i-au ridiculizat diferențele. Fugind de abuzurile lor, s-a refugiat într-o casă ale cărei animale de companie erau o găină și o pisică. Și acolo a fost respinsă, pentru că nu putea depune ouă ca o găină și nu putea toarce ca o pisică. „Pur și simplu nu mă înțelegeți”, le-a spus ea, așa că a fost tratată numai cu dispreț. Apoi, într-o zi, a văzut lebedele grațioase și elegante, cele mai frumoase păsări pe care le văzuse vreodată, și un sentiment ciudat a cuprins-o.

A făcut salturi în apă. Și-a întins gâtul încercând să le urmărească zborul. Și a scos un strigăt atât de puternic încât s-a speriat. Când, în cele din urmă, le-a pierdut din vedere, s-a scufundat până la fundul apei, iar când a ieșit la suprafață, era de-a dreptul înnebunită. Habar n-avea cum se numeau păsările și unde se duceau. Știa doar că le iubea așa cum nu mai iubise nimic până atunci. A mai venit încă o iarnă, cu toate luptele ei, și în sfârșit primăvara a topit gheața iazurilor. Și în timp ce rățușca cea urâtă înota, a văzut din nou două dintre acele păsări frumoase. Ele înotau drept spre ea și, cu cât se apropiau mai mult, cu atât se speria mai tare. Iar atunci, când o asemenea frumusețe a fost chiar în fața ei, și-a plecat capul în semn de umilință și și-a acoperit fața cu aripile.

Cu toate acestea, când și-a plecat capul, și-a văzut pentru prima dată propria reflexie în apă și, cu uimire fără cuvinte, a văzut că și ea era o lebădă. Desprinzându-și încet aripile de pe față, și-a ridicat capul din iaz. Nu l-a ridicat mândru și înalt, așa cum ar fi făcut un struț, ci cu o grațiozitate de lebădă, ușor aplecat în semn de recunoștință. Apoi a înotat în larg împreună cu celelalte lebede. Poate că putem vedea în asta o analogie. Poate că experiența ta este similară. Hai să gândim puțin împreună. Prima ta privire la Cristos în credință poate fi ca rățușca cea urâtă care a văzut pentru prima dată lebedele. Ai un sentiment copleșitor al propriei tale urâțenii, și totuși există o irezistibilitate în Cristos care îți întoarce inima pe dos.

Știm de ce rățușca cea urâtă a fost înnebunită când a văzut lebedele. A reacționat din adâncul ființei sale, pentru că ea era o lebădă și pentru asta a fost făcută să fie. În felul acesta, în mod similar, putem răspunde și noi la Cristos. În adâncul sufletului nostru, chiar nu știm de ce răspundem în acel fel, dar este pentru că așa am fost făcuți să fim. Și apoi, într-o zi, când ne confruntăm cu umilința în urâțenia noastră, când ne privim în oglindă, vedem că devenim acel lucru foarte frumos care dorim să fim. Și cu umilință în mersul nostru și recunoștință în inimă, ne trăim viața în fața lui Dumnezeu.

Ascultați: Dumnezeu vrea să te transforme asemenea chipului Său, din slavă în slavă.

Este uluitor pentru mine să percep că Domnul Isus Cristos este slava Domnului care ne este revelată nouă. Este și mai uluitor să descopăr că El este slava Domnului revelată pentru noi. Cel mai uluitor este să înțeleg că El este slava Domnului revelată în noi. „Cristos în voi, nădejdea slavei”. O, Doamne! Cei mai mulți oameni vor rata Crăciunul. Îl vor rata. Îl vor rata pe Isus Cristos. Vor rata slava Domnului. Nădăjduiesc că voi nu. Nădăjduiesc să vă concentrați asupra Lui, astfel încât să puteți deveni ceea ce ați fost creați să fiți: voi, reflectarea aceleiași slave.

SFÂRȘIT