Întâi Corinteni capitolul 11 și am ajuns în dimineața asta la versetele de la 17 la 34.
Întâi Corinteni 11:17 la 34. Acum, acest pasaj este o parte foarte importantă a Noului Testament, pentru că tratează celebrarea Cinei Domnului. Este vorba de comuniune. Oricare din voi care sunteţi creștini de un timp sau ați participat în biserică o vreme sunteți conștienți de semnificația pe care biserica o acordă celor două acte speciale: unul este botezul și celălalt este Cina Domnului sau Comuniunea. Motivul pentru care dăm atât de multă importanţă acestora este că aceste două lucruri ne sunt poruncite de Domnul Însuși. Ele sunt două rânduieli poruncite bisericii. Amândouă au fost poruncite și instituite, iar exemplul a fost stabilit de Domnul nostru Isus Cristos. Noi acordăm o mare importanță botezului și o mare importanță Cinei Domnului. De fapt, socotesc că sunt atât de importante acestea două ca acte de ascultare, încât cred că un creștin ar trebui să pună la îndoială propriul angajament de a asculta dacă nu a fost ascultător în aceste două domenii.
Uneori ne luptăm să știm ce vrea Dumnezeu și să ascultăm, dar acesta este un domeniu în care nici măcar nu ar trebui să ne luptăm pentru că El spune: „Să vă botezați și să vă amintiți de moartea Mea la Cina Domnului.” Și cred că noi facem asta în viețile noastre, nu doar atunci când ne adunăm împreună când are loc aici, dar și la studiile noastre biblice, grupurile de părtășie, în casele noastre alături de familii, cu prietenii noștri în grupurile din care facem parte și cu care ne întâlnim. Aceasta este o parte vitală a experienței creștine. Nu trebuie să fie un element lipsă; nu trebuie să fie ignorată. De asemenea nici măcar nu trebuie să se defăşoare ca o practică în plus la finalul unui serviciu de duminică. Nu trebuie să fie un ritual formal. Trebuie să fie ceva întrețesut în viața credinciosului. Și aș vrea să vă încurajez în acest domeniu.
Acum, sper că vom fi încurajați pe măsură ce ne vom uita la versetele de la 17 la 34 săptămâna aceasta, și sigur cea viitoare, și vom discuta ce a avut Pavel de spus. Aș dori să vă spun puțin din context ca să știți unde ne aflăm în termenii acestui pasaj. Când am studiat 1 Corinteni, am studiat abuzurile care au apărut în biserica din Corint. Unul din abuzuri, un lucru pe care ei l-au sucit și l-au pervertit în mod grosolan a fost Cina Domnului. Au transformat Cina Domnului, vă vine să credeți sau nu, într-o petrecere de lăcomie și beție. Și aceasta este problema pentru care Pavel scrie capitolul 11 versetele de la 17 la 34, până la finalul capitolului. El este foarte, foarte supărat, folosește termeni foarte duri ca să corecteze ceea ce ei făceau. El spune, de fapt, că e așa de serioasă chestiunea încât Dumnezeu a intervenit în adunarea lor și a luat viaţa câtorva membri. De fapt, ei au fost executați de Dumnezeu pentru ceea ce au făcut la Cina Domnului. Foarte grav. Alții, spune el, sunt bolnavi. Alții sunt neputincioși. Și ar fi bine să vă asigurați că faceți ceva în această privință.
Acum, datorită importanței acestui lucru, trebuie să înțelegem ceva despre Cina Domnului. Așadar, să ne întoarcem puțin în istorie. În noaptea dinaintea morții Sale, Domnul nostru Isus Cristos Și-a adunat ucenicii în camera de sus ca să mănânce masa pascală. Din punct de vedere istoric, evreii se întâlneau în acea perioadă din istorie ca să mănânce Paștele. Paștele era o masă specială rânduită de Dumnezeu ca să comemoreze izbăvirea lui Israel din Egipt. Vă amintiți că Israel a fost în robia Egiptului peste 400 de ani. În cele din urmă Dumnezeu S-a hotărât să-i izbăvească și să-i aducă în țara Canaan care trebuia să fie țara lor, țara promisă. Și El a început să-i izbăvească printr-o serie de urgii care aveau menirea să-i elibereze din strânsoarea lui Faraon și acesta să-i lase să plece. În cele din urmă, când a venit ultima urgie, care a adus moartea întâilor născuți în întreaga țară a Egiptului, Faraon a spus „Ia-ți oamenii și pleacă.” Singurul mod prin care copiii lui Israel puteau să se protejeze de îngerul morții care avea să ia viața primului născut din fiecare casă era să omoare un miel, să ia sângele mielului, să ungă ușiorii ușii și apoi să mănânce mielul cu pâine nedospită, et cetera, și niște ierburi ca masă de Paște. Așadar, ei mâncau o masă și aduceau o jertfă lui Dumnezeu. Au pus sângele pe ușiori și îngerul a trecut și aceasta a fost cheia pentru izbăvirea lui Israel din Egipt.
Ori de câte ori israelitul, ori de câte ori evreul voia să se întoarcă și să și-L amintească pe Dumnezeu ca izbăvitor, pe Dumnezeu ca Mântuitor, pe Dumnezeu ca răscumpărător, el întotdeauna își amintea de Dumnezeul care i-a izbăvit din robia Egiptului. Și Dumnezeu a instituit Paștele ca să fie celebrat anual ca o amintire. Și la fel este și azi. Paștele evreiesc. Evreul de azi încă își amintește aceasta ca momentul contactului cu un Dumnezeu salvator, ceea ce este tragic pentru că ei trebuie să treacă pe lângă cruce în această întoarcere în timp, cruce pe care o ratează cu totul.
Dar în acea noapte dinaintea morții lui Isus, în timp ce ucenicii mâncau masa pascală, în timp ce era împlinită acea sărbătoare veche în amintirea răscumpărării lui Israel de către Dumnezeu din robia Egiptului, Isus a luat acea masă și a transformat-o într-o nouă masă. A luat paharul de la masa pascală. A luat pâinea de la masa pascală și a făcut o tranziție uimitoare când a spus: „Acest pahar este sângele meu, această pâine este trupul meu și acesta este lucrul nou pe care să-l faceți în amintirea Mea.” Și acum, când ne uităm la momentul măreț de răscumpărare din istorie, noi nu ne întoarcem în Egipt, noi mergem la Calvar. Noi nu ne mai uităm la sângele de pe ușiorii ușii și de pe pragul de sus, noi ne întoarcem la sângele vărsat la cruce. Acela este punctul de contact cu răscumpărarea lui Dumnezeu, cu puterea mântuitoare. Și aceasta este ceea ce a făcut Isus în acea noapte înainte de moartea Sa. El a transformat Paștele în Comuniune.
Și pentru creștini, așadar, Paștele nu are nicio semnificație. Este interesant să studiezi și să înțelegi și restul lucrurilor. Dar pentru noi, Cina Domnului este amintirea a ceea ce a instituit Cristos Însuși. Și noi nu ne mai uităm la tipurile de răscumpărare din Egipt. Ne uităm la ante-tipul răscumpărării, la împlinirea răscumpărării care a venit prin persoana Domnului Isus Cristos când a murit la cruce și Și-a vărsat sângele, şi ne-a curățit de păcatul nostru.
În Marcu capitolul 14 versetul 22 avem o înțelegere cu privire la ceea ce a făcut Domnul nostru. Marcu 14:22 spune „Și în timp ce ei mâncau” și ce anume au mâncat? Mâncau masa pascală din buna tradiție iudaică. „Pe când mâncau, Isus a luat o pâine; şi, după ce a binecuvântat, a frânt-o, şi le-a dat, zicând: ‘Luați, mâncați, acesta este trupul Meu.’” Acum, am văzut faptul că aceasta nu înseamnă că în mod literal era trupul Lui, ci era un simbol. „Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulțumit lui Dumnezeu, li l-a dat, şi au băut toți din el. Şi le-a zis: „Acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou.” Aceasta este o nouă zi. Acesta este un nou răsărit. Noi nu ne mai întoarcem la amintirile și modelele cele vechi și la vechiul legământ, asta este ceva nou. Acesta este noul legământ, Noul Testament, înseamnă același lucru. „Care se varsă pentru mulți. Adevărat vă spun că, de acum încolo, nu voi mai bea din rodul viței, până în ziua când îl voi bea nou în Împărăția lui Dumnezeu.”
Acum, acest lucru este consemnat în Matei, Marcu, Luca și se face referire la el în Ioan 13. Este comentat de Pavel în 1 Corinteni capitolul 11. Așadar, în toate cele patru Evanghelii este o referire la acea seară și la experiența ultimei Cine din camera de sus unde Isus a luat masa pascală și a transformat-o în Comuniune. Acum, aceasta devine așadar celebrarea normală a bisericii primare. Cristos, dorind ca centrul de interes în instituirea acestei Cine să devină crucea, a dat astfel bisericii o modalitate de a comemora continuu moartea Sa. Asta este exact ceea ce Biserica primară a înfăptuit.
Fapte capitolul 2 ne va ajuta să vedem asta. Observați în versetele 41 și 42 din Fapte capitolul 2. Fapte 2:41 „Cei ce au primit propovăduirea lui, au fost botezați – acesta a fost răspunsul la mesajul lui Petru din ziua de Cincizecime – „şi în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adăugat” și vor fi adăugați la cei care deja credeau în Cristos, „aproape trei mii de suflete.” Acum, aici are loc nașterea Bisericii. „Ei stăruiau” în patru domenii, în patru domenii în care biserica primară și-a celebrat viața. Primul a fost doctrina apostolică, aceasta este învățătură, teologie, învățătura pe care apostolii au primit-o ca descoperire de la Dumnezeu. Legătura frățească, aceasta este slujirea, adică îndeplinirea îndatoririlor și responsabilităților pe care le au credincioșii în cadrul comunității creștine. Frângerea pâinii. Acum, simt că aceasta merge un pas chiar dincolo de părtășie și include Cina Domnului. Pentru că în noaptea în care Isus a fost vândut, El a luat o pâine și ce a făcut? A frânt-o și a spus, și frângerea pâinii, cred, are o implicație a Cinei Domnului în ea, deși este mai amplă, așa cum voi explica imediat. Și apoi, în cele din urmă, în rugăciuni. Acestea au fost cele patru dimensiuni ale vieții bisericii primare: învățarea, slujirea, comuniunea cu Dumnezeul cel viu care a murit pentru ei și rugăciunea.
Acum, aceste lucruri iarăși sunt arătate parțial în versetul 46. Ei au continuat zilnic toți împreună în templu. Și se pare că acolo se adunau pentru învățătură sau pentru învățătura apostolilor, mai exact. Și frângerea pâinii era în casa fiecăruia, luau hrana cu bucurie și curăție de inimă. Și ideea de acolo este iarăși că ai frângerea pâinii și părtășie și cu siguranță că și rugăciunea ar fi inclusă.
Așadar, în viața bisericii, observați, ei continuau în fiecare zi frângerea pâinii. Sunt convins împreună cu alți cercetători biblici și istorici din această perioadă, că biserica primară a celebrat Cina Domnului în mod continuu. De fapt, nu este puțin probabil ca ei să fi sărbătorit Cina Domnului la fiecare masă pe care au avut-o, la finalul acelei mese. Acest lucru nu este o imposibilitate. Aceasta este, probabil, o posibilitate. Termenul „frângerea pâinii” de fapt din versetul 42 are un înțeles istoric separat de moartea lui Cristos. Este termenul care se referă la obiceiul palestinian de a avea o masă împreună. Era obișnuit în acele zile ca părtășia să aibă loc în jurul unei mese. Încă se mai practică. Și era obișnuit în acea vreme să vină oameni în vizită și să mănânce împreună.
Acum, când avem pe cineva la cină, știți cum funcționează lucrurile. Pui mâncarea pe masă și toți sunt prezenți și cumva toți se uită unii la alții așteptând semnalul. Ştiți, încerci să-ți dai seama dacă în casa asta se practică rugăciunea sau nu se roagă sau dacă toți se țin de mână cântând „Doxologia” sau dacă doar stau jos sau se ridică sau ce anume dă startul, înțelegeți? Cum am ajuns la lucrurile astea? Și soția este în bucătărie. Se roagă împreună cu soția sau când soția este încă absentă? Care este procedura? Așadar, într-un fel aşteptăm până când se întâmplă totul.
Era foarte evident care era procedura în acea perioadă. Gazda pur și simplu stătea jos, lua o bucată de pâine, o frângea și toți făceau la fel. Așa se începea. Așadar, frângerea pâinii a devenit sinonimă cu o masă de părtășie. Dar dincolo de aceasta, este evident pentru cei mai mulți istorici care au analizat biserica primară din cartea Faptele apostolilor, ei sunt de părere că a fost incorporată în aceasta şi frângerea pâinii pe care a făcut-o Isus la Comuniune. Așadar, după ce aveau masa de părtășie, ei continuau imediat după această masă de părtășie să treacă, la Comuniunea Domnului, Cina Domnului.
Acum, vedem asta pe măsură ce înaintăm în cartea Faptele apostolilor. Și în cele din urmă, acea masă de părtășie a devenit cunoscută drept o masă de dragoste, a devenit cunoscută ca agapă, sau poate unii din voi ați auzit-o pronunțată ca agapă. Era masa de dragoste, masa comună, un fel de prânz luat împreună al bisericii primare urmat de Comuniune.
Acum, se pare că în acele zile de început făceau asta zilnic. Ei aveau părtășie tot timpul peste tot. Acum, amintiți-vă următorul lucru, că atunci când Petru a predicat la Cincizecime, care era parte a acelei mărețe celebrări de Paște de asemenea, în toată acea perioadă lungă de celebrare din Israel, mulți pelerini veneau în cetate și trăiau împreună cu celelalte familii de evrei. Aceasta era parte a culturii lor. Când mulți din acei pelerini au fost mântuiți, nu au mai vrut să se întoarcă, așadar, ei au rămas în comunitate. Și când au rămas în comunitate, atunci creștinii au trebuit să se îngrijească de ei. De aceea spune în capitolul 2 versetul 44, că aveau toate împreună, își vindeau averile și bunurile și le dădeau celor în nevoi, pentru că erau toți acești oameni care au venit în cetate și ale căror nevoi trebuiau împlinite. Nu aveau unde să locuiască. În plus, în același moment când a început biserica, au fost mântuiți și sclavi. Și a devenit o frățietate a sclavilor și a oamenilor bogați. Și nevoile sclavilor erau împlinite de cei bogați, de cei care puteau să le împlinească. Și era o părtășie frumoasă. Mâncau în case diferite. Au început să își amestece viețile. Și parte din asta era celebrarea frângerii pâinii, comemorând Comuniunea instituită de Domnul nostru.
Vedem acest lucru dezvoltându-se chiar mai departe dacă ne uităm în continuare în cartea Faptele apostolilor. Şi am putea să ne uităm la câteva lucruri. De exemplu, este capitolul 20 versetul 7. Pavel a venit în cetatea Troa în prima zi a săptămânii când ucenicii se adunau împreună să frângă pâinea. Se pare că acum s-a ajuns la practicarea acestui lucru o dată pe săptămână, frângeau pâinea o dată pe săptămână. Poate spui „John, ce înseamnă frângerea pâinii de aici?” Ei bine, cred că chestiunea de aici este frângerea pâinii ca o amintire a Cinei Domnului, sau a morții lui Cristos, aşa cum a fost, ca amintire. Dar în plus la această amintire, versetul 11 spune: „După ce s-a suit iarăși, a frânt pâinea, a cântat şi a mai vorbit multă vreme,” implicația acestui verset este că ei de asemenea încă mâncau, și era încă o masă comună.
Acum, să ne întoarcem la versetul 7 și veți afla că Pavel le-a predicat. Acum, acest lucru a devenit un tipar în biserica primară. Biserica se aduna împreună în prima zi a săptămânii. Aveau o masă împreună, urmată de Comuniune, și apoi de o predică. Acum, cam acesta a fost tiparul lor. Și pe măsură ce timpul a trecut a rămas la fel. Și, de fapt, chiar și azi sunt multe biserici care atunci când se întâlnesc împreună în fiecare zi a Domnului, au frângerea pâinii urmată de o predică. Mesele de dragoste au apus de mult. Masa de dragoste nu a fost ceva instituit de Domnul nostru. Nu a fost ceva instituit de apostoli. A fost ca o relicvă culturală. Și astfel, nu s-a împământenit niciodată cu adevărat. Acest obicei de demult, să legi Cina Domnului de mesele obișnuite de fiecare zi, a început să dispară puțin câte puțin. Nu au mai făcut asta la fiecare masă, apoi au făcut-o cu o masă comună o dată pe săptămână, și chiar și acest obicei a început să dispară.
Poate spui: „Bine, de ce a fost această legătură dintre cele două?” Ei bine, cred că sunt câteva motive pentru care biserica primară a atașat Comuniunea de o masă obișnuită. Unul dintre ele a fost pentru că Domnul Isus a atașat Comuniunea de Masa pascală și acest lucru a devenit cumva o normă. Domnul Isus a luat masa împreună cu ucenicii Lui și atunci a instituit Cina Domnului, iar ei cumva s-au gândit că acesta ar trebui să fie modelul.
În plus față de asta, poporul evreu întotdeauna a asociat Paștele, desigur, cu acea masă. Și creștinul evreu va face ușor acea legătură. Dar creștinul dintre neamuri se uita la moștenirea sa și spunea „Hei, atunci când mergem la templu și când aducem o jertfă zeului nostru, de asemenea avem o masă.” Erau multe sărbători. De fapt, ei țineau ceea ce numeau eranos, care sunt mesele obișnuite, un fel de mese festive între Neamuri, care erau urmate de închinarea la vreun zeu. Și astfel, acest lucru era un lucru cultural atât în cultura iudaică, cât și între Neamuri. Și biserica primară nu s-a îndepărtat de asta. Se adunau împreună pentru o masă obișnuită care era cunoscută ca o masă de dragoste sau agapă, și era urmată de Cina Domnului.
Dar aș dori să mai adaug ceva. Niciunul din aceste lucruri nu este prescris în mod special în Scriptură. Puteai să ai Cina Domnului după orice masă voiai la tine acasă și să te încadrezi în modelul biblic. Sau puteai avea Cina Domnului și o masă de dragoste dacă alegeai să faci asta, putea să urmeze după o masă specială unde chemai anumiți oameni împreună cu acea intenție și cu acel scop. Sau putea să aibă loc în cadrul bisericii fără masa de dragoste, oricum. Ideea era că tu o faci. Ideea este că tu asculți ceea ce a spus Domnul și practici privilegiul minunat și oportunitatea de părtășie în jurul crucii. Îndrăznesc să cred că unele familii ar putea fi schimbate în mod semnificativ dacă petrec puțin timp făcând acest lucru.
Acum, în Corint, și Corintul cred că este o ilustrare a unui grup de oameni care au contribuit la moartea meselor de dragoste. În Corint se adunau pe această bază, aveau o cină îmbelșugată întâi și apoi participau la Cina Domnului, dar au transformat-o într-un dezastru. I-au distrus orice semnificație. De fapt, au transformat-o în ceea ce ei erau obișnuiți la mesele lor idolești. A devenit o practică a beției, lăcomiei și egoismului. Și apoi, participau la Cina Domnului, lucru care Îi producea lui Dumnezeu dezgust. Atât de mult L-au dezgustat pe Dumnezeu și L-au supărat încât El a hotărât că singura cale în care putea să trateze această problemă era să îi îmbolnăvească pe unii corinteni și i-a și îmbolnăvit și unii din ei au fost atât de bolnavi că au murit. Dumnezeu era foarte supărat. Când se adunau la Cina Domnului, veneau cu un duh atât de desacralizat și corupt încât a devenit o batjocură și o blasfemie la adresa crucii. Și nu avea de gând să tolereze așa ceva.
De fapt, aflăm că cei bogați aduceau mâncare. Se dorea să fie o masă festivă și trebuia să fie o masă comună în care era un mod simbolic de a împărți hrana care simboliza împărtășirea tuturor lucrurilor în comunitatea creștină și credeți-mă, așa și trebuia să fie. Creștinismul a dărâmat barierele fantastice și acum ei au început să le ridice din nou la numai 20 de ani după Înălțarea lui Isus. Dar ei se adunau împreună, și cei bogați veneau mai devreme și își mâncau toată mâncarea înainte de sosirea celor săraci. Şi apoi, când veneau săracii ei spuneau: „Oh, ne pare rău, s-a terminat.” Unii oameni se îmbuibau iar alții plecau acasă flămânzi.
De fapt, dacă v-ați uita la 1 Corinteni capitolul 11, cred că este versetul 33, puteți vedea după mustrarea lui Pavel că exact acest lucru se întâmpla. „Astfel, frații mei, când vă adunați să mâncați, așteptați-vă unii pe alții.” Nu poți avea o masă în comun dacă nu ai așteptat și pe altcineva să vină și să împarți hrana. Dacă ai o problemă cu foamea, spune el în versetul 34, dacă tot ce vreți este să aveţi gura plină, stați acasă! Nu aceasta este ideea. Cu siguranță nu e nevoie să faci asta aici. Cu siguranță nu poți spune: „Ei bine, am fost flămând.” Prostii! Dacă ești flămând, du-te acasă! Aici vii ca să împarți.
Așadar, ai în Corint oameni bogați și oameni săraci, cei care puteau aduce mult și cei care abia dacă puteau aduce ceva. Și este evident că sclavii se bucurau de o hrană bună o dată pe săptămână, atunci când era masa de dragoste. Ei mâncau în grupuri mici exclusiviste. Se grăbeau aşa că nu mai rămânea nimic atunci când veneau cei săraci, și rezultatul a fost că ocaziile sociale care trebuiau să dărâme diferențele de fapt ridicau niște ziduri imense între oameni. Și apoi, ei mergeau la Cina Domnului, și o desacralizau, devenea o blasfemie. Era o batjocură să celebreze comuniunea crucii în timp cei ei, știți, făceau tot posibilul ca să ridice ziduri între ei și ceilalți pe care Dumnezeu îi iubea în mod egal.
Așadar, Pavel scrie această secțiune ca să corecteze abuzurile. Și într-adevăr ajunge la ei. Să ne uităm la versetul 17 ca la o introducere elementară a acestei secțiuni. Nu vom finaliza, ne vom uita doar puțin aici. „Vă dau aceste învățături, dar nu vă laud.” Acum, în capitolul 11 versetul 2 el avea câteva lucruri pentru care ar fi putut să-i laude. I-a lăudat pentru că măcar i-au pus întrebări și au păstrat tradiția doctrinară. Dar aici el spune că „nu pot să vă laud în această privință pentru că vă adunați laolaltă nu ca să vă faceți mai buni, ci ca să vă faceți mai răi.”
Știți, mersul la biserică pentru voi este cel mai rău lucru pe care-l puteți face. Gândiți-vă la asta. Adică, este uimitor. El spune: „Uitați, vă declar” și folosește cuvântul paraggellō, care înseamnă o poruncă. „Nu mai am sugestii. Vă spun, fraților. Acum, am câteva lucruri pe care să vi le poruncesc și nu vă voi lăuda deloc. Așadar, să uităm de lucrurile acelea. Când vă adunați, nu vă adunați ca să fiți mai buni, ci mai răi. Ați fi fost mai bine dacă ați fi rămas acasă decât să vă adunați împreună.” Oh, chiar este ceva! În loc ca închinarea voastră să vă ajute și să fie edificatoare, este distructivă. Mai bine rămâneți acasă!
Nu-mi place să mă gândesc la asta, dar cu siguranță este adevărat în unele biserici. Poate în unele biserici pe care chiar le știți, ar fi mult mai bine dacă nu ar veni nimeni, mult mai bine. Pentru că fie nu aud adevărul acolo sau poate că ajung acolo și doar ajung să fie prinşi într-un atac încrucișat între cei din bănci și cel din amvon. Sau sunt certuri și lupte și hărțuieli și tot ce se întâmplă când ajungi la biserică este să-ți activezi antagonismul. Ați fost într-o astfel de situație? Începi să-i vezi pe toți cu care nu ești de acord. Într-adevăr nu este o experiență plăcută deloc.
Ei bine, în adunarea din Corint, cel mai rău lucru pe care-l puteau face pentru viața lor spirituală era să se adune împreună. Poate spui că este incredibil dacă privești în lumina capitolului 10 din Evrei. Da „să nu părăsim adunarea.” Trebuie să faceți aceasta, spune el, ca să vă îndemnați la dragoste și la fapte bune. Dar tot ce făceau era să se provoace unii pe alții la mânie și la egoism. Imaginați-vă când în biserică se ajunge la punctul în care biserica se adună pentru ce e mai rău, chiar aveți probleme. Au degradat mesele de dragoste într-o practică egoistă, lacomă, de beție, cu toleranță și la final trânteau și o Cina Domnului. Frații săraci erau răniți. Au transformat Cina Domnului într-o sărbătoare pentru a-și satisface foamea. Elementele comuniunii au fost mânuite cu lipsă de reverență. Și Pavel spune: Voi îndrepta acest lucru. Așadar, versetul 17 este o mustrare generală.
De asemenea aș include și asta pentru gândirea voastră. Versetul 17 de asemenea introduce o mustrare care va începe în capitolul 12 până la 14 în ce privește darurile spirituale, la care ne vom uita de îndată ce vom finaliza această secțiune. Așadar, acestea sunt lucrurile pentru care îi mustră în adunarea lor: folosirea greșită a Comuniunii și folosirea greșită a darurilor spirituale. Dar de această dată Comuniunea este ceea ce are în minte. Acum, aveți acolo o schiță cu cele trei puncte și ne vom uita doar la unul dintre ele în dimineața asta și apoi la următoarele două data viitoare.
Întâi Pavel discută pervertirea Cinei Domnului. Și am încercat să așez puțin cadrul pentru voi. În versetele de la 18 la 22, pervertirea Cinei Domnului, versetul 18: „Mai întâi de toate, aud că atunci când veniți la adunare, între voi sunt dezbinări. Şi în parte o cred,” și cuvântul ekklesia nu este folosit niciodată în Noul Testament cu referire la clădire, niciodată. Întotdeauna este folosit cu referire la o adunare de oameni, fie că sunt vii, morți, universală sau locală, întotdeauna sunt oameni. Biserica este un organism. Așadar, când vă adunați împreună în biserică, când vă adunați în calitate de credincioși „aud iarăși și iarăși” – este în limba greacă – „că între voi sunt schismata și în parte o cred.”
Acum, schismata este un termen interesant. În esență se referă la o diferență de opinie. Aș dori să înțelegeți cuvântul de aici pentru că eu cred că vedem o altă dimensiune în viața dezordonată a bisericii din Corint. Se referă de fapt la o diferență de opinie. De exemplu, în Ioan 7:43 și Ioan 9:16 Ioan spune despre Isus „S-a făcut, deci, dezbinare în norod.” Și ceea ce înseamnă în acele două cazuri este că unii oameni au spus că Isus era Dumnezeu și alți oameni au spus că Isus nu era Dumnezeu, iar comentariul lui Ioan a fost că a rezultat o dezbinare, o schismata între oameni. La ce se referă când spune că a fost o diferență de opinie? Este o diferență de opinie cu privire la anume lucruri.
Așadar, el spune că atunci când vă adunați, tot timpul aud că sunt diferențe de opinie între voi. Când biserica se adună împreunăm, în loc de unitate și părtășie, tot ce faceți este ca să vă certați, să vă certați. Acum, aceasta adaugă o altă dimensiune bisericii lor deja în dezordine. Deja au împărțit biserica în cel puțin alte două privințe. Cel bogat și cel sărac au tras o linie mare între ei și s-au îndepărtat total unul de altul. Așadar, ei s-au despărțit pe acel considerent, împărțirea socială. Au fost divizați teologic: „Eu sunt al lui Pavel. Eu sunt al lui Apolo. Eu sunt al lui Chifa. Eu sunt al lui Cristos.” Fiecare avea clica lui. Citiți capitolul 1 și capitolul 3. Aveau micul lor grup teologic și partea uimitoare era că diferitele grupuri nici măcar nu erau în dezacord din punct de vedere teologic; ei doar s-au izolat în jurul unei personalități.
Și astfel, aici era cultul personalității, care îi segmenta pe toți. Era o diviziune socială între bogați și săraci. Și acum, aflăm că în fiecare săptămână, săptămânal erau discuții și acțiuni interne cu privire la viața bisericii, era o luptă constantă cu privire la diferențele de opinie despre toate lucrurile.
Acum, aceasta este foarte trist și de aceea încă de la începutul cărții în 1 Corinteni 1:10 Pavel spune „Vă îndemn, fraților, pentru Numele Domnului nostru Isus Cristos, să aveţi toți același fel de vorbire, să n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiți uniți în chip desăvârșit într-un gând şi o simțire.” Ar trebui să aveți aceeași înțelegere, aceeași opinie, aceeași atitudine și să vorbiți aceleași lucruri. În loc, voi vă adunați și vă luptați împotriva tuturor lucrurilor.
Poate spui „Ce anume face ca biserica să lupte în modul ăsta? Ce face ca o biserică să se divizeze în mici grupuri?” Vă voi spune ce anume cauzează asta: Pavel a arătat asta atât de explicit cum nu veţi mai auzi vreodată. „Cât despre mine, fraților, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovnicești, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor” – ce? – „oameni lumești.” Nu sunteți voi lumești? În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteți voi lumești?” Ce anume cauzează carnalitatea? Umblarea în firea pământească și să faci ceea ce spune mintea în loc să te umpli de Duhul și să faci ce spune Dumnezeu, aceasta cauzează diviziune.
Cel mai de temut lucru din biserică după părerea mea este diviziunea. Acest lucru este adevărat în mintea lui Pavel. Și o aveau în orice fel ai putea să o împarți. Nu erau doar clicile din capitolul 1 și 3, nu doar dihotomia socială bogat- sărac, dar aveau grupulețe divizate și înstrăinate pe baza a tot felul de opinii. Era un duh de dezbinare care era răspândit peste tot și problema acestei unități era precum un foc în pădure în biserica din Corint. Și s-a ajuns la Cina Domnului și în timp ce se așezau ca să aibă o masă împreună, și când stăteau și încercau să vorbească despre o viață comună, era atât de evident că erau dezbinați încât au transformat totul într-o bătaie de joc. Și Pavel spune: „În parte o cred.” Cum de o crezi numai în parte? „Pentru că am auzit de atât de multe ori încât sunt sigur că unele sunt exagerări și vreau să știți că nu sunt total credul.”
Acum, el merge mai departe la versetul 19. Și aceasta este o afirmație chiar interesantă. El spune „căci trebuie să fie şi partide între voi ca să iasă la lumină cei găsiți buni.” Oh, aceasta este o afirmație ciudată, prieteni! Ați auzit ce a spus? El spune: „motivul pentru care eu cred că sunt dezbinări între voi este pentru că trebuie să fie diviziuni între voi ca cei care sunt găsiți buni să iasă la lumină.” Poate spui: „Vrea să spună că biserica trebuie să aibă erezie?” Da. Ce înseamnă cuvântul „erezie”? Mă bucur că ați întrebat pentru că este foarte important. Cuvântul „erezie” nu înseamnă în totalitate ceea ce l-am făcut noi să însemne astăzi. Cuvântul erezie în esență înseamnă, vine dintr-o rădăcină care accentuează ideea unei alegeri, o alegere. Înseamnă pur și simplu alegerea unui grup care are o opinie dată. Vă spun cum să-l înțelegeți. Este tradus din nou și din nou în Evanghelii prin cuvântul „partidă/grupare.” Este un grup de oameni care au o opinie. Nu trebuie să fie rea. Nu înseamnă că este bună. Este folosită într-un sens neutru în Fapte 24. Vorbește despre partida nazarinenilor. Nu este în mod necesar rea. Este folosit într-un sens rău în Galateni 5:20, unde se referă la una din lucrările firii. Este hairesis, sau erezii, sau ceea ce înseamnă este diferențe de opinie. Și are de-a face cu o dispută egoistă, are de-a face cu o clică egocentrică ca o facţiune, aceasta este uzanța sa aici.
Trebuie să fie și dispută, dacă doriți. Sau trebuie să fie facțiuni în biserică. Trebuie să fie probleme în biserică. Trebuie să fie diferențe de opinie în biserică. Poate spui: „Bine, dar de ce? Adică, tocmai ai spus în 1:10 că trebuie să scăpăm de ele, acum ne spui că trebuie să fie prezente. Vrei să spui că te uiți după oameni care să se înroleze la lucrarea de divizare? Dacă e așa, ei bine, am câteva nume pe care să ți le sugerez care deja se descurcă de minune în această privință. Ei bine, ce vrea să spună aici?” Nu, ci el spune că cei care sunt găsiți buni trebuie să iasă la lumină.
Acum, stai puțin. Pavel spune „cred că sunt grupuri pentru că sunt necesare.” Acum, observați afirmația „trebuie să fie.” Este dei. D-E-I în limba greacă. Este un cuvânt care înseamnă este necesar. „Este necesar” și apoi ar trebui să traduci cuvântul partide, așa ar trebui să fie. Este necesar ca să fie facțiuni între voi. Acel scurt cuvânt „trebuie să fie” este folosit iarăși și iarăși în Noul Testament. Este o particulă foarte des folosită, foarte, foarte, foarte utilă. Și în multe din folosințele sale, evidențiază că este necesar pentru că așa este voia lui Dumnezeu. Este folosit cu privire la ceva care este necesar datorită voii lui Dumnezeu. De exemplu, a fost necesar ca Isus să sufere și, corect, și să moară și să învieze. Este necesar să merg la Ierusalim. Găsiți această particulă iarăși și iarăși în legătură cu ceva ce Isus a trebuit să facă pentru că a fost voia lui Dumnezeu.
Și aici avem același lucru. Este necesar. De ce? Pentru că Dumnezeu face ceva care trebuie făcut. Ce face? Scoate la lumină anumiți oameni și îi face ca să-i puteți vedea. Cum? Pentru că atunci când vin problemele și când facțiunile vor veni veți vedea care sunt oamenii buni, cei dokimoi: cei găsiți buni, cei testați, aurul care a ieșit din foc purificat. Răul este necesar ca să se manifeste binele.
Nu știți cine sunt făcătorii de pace din biserica voastră decât atunci când aveți nevoie de cineva care să facă pace, așa-i? Nu știți care sunt oamenii care arată dragoste în biserică decât atunci când eşti în legătură cu cei care nu arată. Vedeți, adversitatea și zbaterea și disputa sunt cele care îi fac pe cei din adevărata conducere, pe adevărații oameni duhovnicești, pe cei care umblă cu adevărat în Duhul să se ridice pe înălțimi și să fie vizibili pentru toți. Necazul are o cale de a arăta personalitatea și are o cale de asemenea de a manifesta spiritualitatea. Cei dokimoi sunt cei care rămân și care dau dovadă că umblă în Duhul în mijlocul situațiilor dificile.
De exemplu, în 1 Tesaloniceni 2:4 ne spune ceva despre acești dokimoi, care este un cuvânt grecesc pentru testat sau vrednic, dovedit. Spune că noi suntem dokimoi literalmente pentru Dumnezeu, aceasta este ideea dacă nu traducerea, cei acceptați, testați și dovediți ai lui Dumnezeu cărora să le fie încredințată Evanghelia. Acum, ascultați, Pavel spune aici cu privire la cei dovediți: ei sunt cei cărora Cristos le-a încredințat lucrarea. Unul dintre lucrurile pe care noi le facem în biserică ca prezbiteri și lideri este să căutăm oameni cărora să le dăm slujiri. Avem nevoie de o persoană aici sau o persoană acolo, sau vrem să vedem pe cine avansează Dumnezeu ca să aibă o slujire pentru Domnul. Vrem să vedem pe cine atinge Dumnezeu cu adevărat. Și astfel, este foarte important ca o astfel de persoană, înainte să i se dea o lucrare, să fie validată. Și unul din modurile foarte evidente că oamenii validați, găsiți buni ies la suprafață și devin vizibili este modul în care ei răspund la dificultăți în trupul lui Cristos. Cum tratează adversitatea, cum tratează problemele, cum tratează zbaterile, cum tratează neînțelegerile. Acestea au un mod de a-i arăta trupului pe cei care sunt dokimoi, cei găsiți buni. Și ei sunt cei potriviți pentru slujiri speciale.
Și cred cu tărie și din toată inima, fraților, că, în parte, motivul pentru care unii renunță la slujiri rodnice pentru Cristos, și chiar la lucrări de păstorire și de misiune este că, atunci când întâmpină testul necazului și atunci când le iese în cale proba disensiunilor, nu le pot gestiona în Duhul. De aceea, ei nu ajung niciodată în punctul în care Dumnezeu să le încredințeze Evanghelia. Astfel, cei validați de Dumnezeu sunt dovediți în dificultăți. Prin dificultate aurul trece prin foc, înțelegeți? Și astfel, Dumnezeu spune că în biserică veți avea așa ceva, pentru că acesta este modul în care veți vedea cine poate conduce și cine poate sluji.
Mă gândesc că Pavel chiar în propria sa viață a înțeles asta ca un pe un har din partea lui Dumnezeu, nu ca pe ceva de care el era atât de vrednic, ci că Dumnezeu l-a validat, l-a dovedit ca fiind bun prin harul Său. În Iacov 1, cred că este interesant, când Iacov spune în 1:12 „Ferice de cel care rabdă ispita, căci după ce a fost găsit dokimoi, într-adevăr.” O altă cale prin care puteți vedea care sunt oamenii găsiți buni sunt cei care trec prin ispite și ies biruitori. Te uiți în jur și spui „Acum, care sunt sfinții găsiți buni?” Sunt cei care se ocupă de luptă, și sunt cei care rabdă ispita și sunt cei care vor primi, când vor fi încercați, cununa vieții pe care Domnul, Judecătorul cel drept, le-o va da. Acum, înțelegeți că aceștia sunt cei dokimoi.
Aș vrea să adaug faptul că dokimoi sunt adevărații creștini, grâu între neghină. 1 Ioan 2:19 vorbește despre: „Ei au ieșit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noștri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noștri, ar fi rămas cu noi; ci au ieșit, ca să se arate că nu toți sunt dintre ai noștri.” Necazul i-a dat la iveală pe unii oameni. Și în consecință oamenii au spus „Oh, aceia sunt neghina, aceştia sunt grâul.”
Îmi aduc aminte când am venit prima dată la Biserica Grace; unul din primele lucruri cu care ne-am confruntat a fost o situație foarte problematică. Și din toată această situație problematică, două familii au părăsit biserica, și acestea două, știți, au făcut necazuri tot timpul. Dar în acest caz din câte îmi amintesc, cele două familii care au părăsit biserica, s-a dovedit imediat după, că de fapt nu au fost creștini deloc. Nu au fost dokimoi în cel mai simplu sens al cuvântului. Nu au fost nici măcar mântuiți. Și lupta aceasta ne-a arătat asta nouă, și a fost un lucru purificator. Și este adevărat că biserica în proces de purificare va avea parte de facțiuni, va avea parte de ispite ca cei găsiți buni să iasă la lumină, așa ca să fie clar pentru noi toți care este conducerea, cine sunt oamenii care s-au dovedit pe ei înșiși capabili din punct de vedere spiritual și responsabili din punct de vedere spiritual.
În Tit 3:10 dacă găsiți pe cineva care face dezbinare, să-l mustrați, să-l mustrați iarăși. Dacă nu ascultă de aceste două mustrări, să-l dați afară pentru curăția bisericii. Curăția bisericii este în joc. Așadar, el spune că facțiunile și păcatele vor veni în biserică, așa că pregătiți-vă, vor avea loc. Poate spui: „Ei bine, acum mi-am văzut slujirea. Voi face asta. Pur și simplu voi merge și voi încerca să îi ajut pe lideri să dezvolte și să creeze o mulțime de probleme. Adică, atâta timp cât va trebui să existe acolo, sunt dispus să fac sacrificiul.”
Ei bine, vreau să mă grăbesc să spun ceva care să vă ajute în această privință. Nu aș vrea să faceți asta fără să vă gândiți puțin. Și motivul pentru care spun aceasta este pentru că puteți să intrați în necazuri, pentru că Matei spune în capitolul 18 versetul 7 ascultați: „Vai”, și asta înseamnă necaz, „de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire!” Acum, ascultați „Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!” Ați reținut? Poate spui „Cred că am înțeles.” Ei bine, ascultați din nou ce spune în Luca 17 și veți ști cu siguranță. Luca 17:1 „El a spus ucenicilor Săi: este cu neputință să nu vină prilejurile de păcătuire.” Dragilor, trebuie să vă pregătiți pentru necaz. „dar vai de acela prin care vin! Ar fi mai de folos pentru el să i se lege o piatră de moară de gât, şi să fie aruncat în mare.” Ai auzit? Acum, acest lucru ar trebui să grăbească sfârșitul lucrării tale în acest domeniu.
Se va întâmpla, doar să nu fii tu cel care face să se întâmple. Biserica nu trebuie să fie locul în care tu să produci necazuri. Lasă-L pe Domnul să facă asta. În desăvârșirea sfinților, noi învățăm Cuvântul, Duhul Sfânt aduce încercările. Bine, lasă-L pe El să se preocupe despre cum se vor întâmpla acestea.
Acum, spune el, acțiunea voastră a întinat totul, facțiunile și argumentele și diferențele voastre de opinie și certurile voastre sociologice și teologice au creat o astfel de monstruozitate încât spune în versetul 20 „Când vă adunați, deci, în același loc, nu este cu putință să mâncați cina Domnului.” Acum, ouk estin cu infinitivul în limba greacă este tradus este imposibil. S-ar putea ca voi să spuneți că aceasta este Cina Domnului, am vești pentru voi, aceea nu este Cina Domnului pe care o mâncați. S-ar putea să beți un pahar și să spuneți câteva cuvinte și s-ar putea să mâncați o bucată de pâine și să spuneți câteva cuvinte, dar aceea nu este Cina Domnului.
Este imposibil să aveți Cina Domnului când aveți inimi așa cum le aveți. Nu se poate face! Pentru că, versetul 21: „Fiindcă atunci când stați la masă, fiecare se grăbește să-şi ia cina adusă de el, înaintea altuia.” Ei bine, ce fel de masă de dragoste este aceea la care voi mergeți și stați într-un colț și vă mâncați mâncarea voastră? E egoism. „Unul este flămând.” Omul sărac nu poate primi nimic și „altul este beat.” Ai extreme aici. Cel bogat s-a îmbătat și cel sărac n-are nimic și tu numești aceasta masă de dragoste? Zici că aceasta este Cina Domnului? Poate spui că aceasta este comuniune și apoi intri în Comuniune într-o astfel de situație, urându-vă unii pe alții, luptându-vă unul cu altul, împotrivindu-vă unii față de alții? Cum puteți să celebrați unitatea sfinților astfel? Cum puteți să faceți ce spune la 10:16? Cum poate aceasta să fie comuniunea cu sângele? Comuniunea cu trupul? Cum puteți să fiți acea pâine și acel trup din versetul 17? Cum puteți să celebrați faptul că voi sunteți o familie în jurul unei pâini? Ați nimicit-o. Nu e loc de așa ceva.
Și apoi, Pavel, doar din frustrare, ca și cum ar căuta un motiv de ce fac ei asta, spune în versetul 22: „La ce să mă gândesc? Care este răspunsul? Nu aveți case unde să mâncați și să beți?” Adică, voi hoinăriți pe străzi și singurul loc în care puteți merge ca să mâncați este numai aici, așa că trebuie să veniți aici ca să vă îndopați? Așa e? Nu aveți o casă, dacă sunteți flămânzi, în care să puteți merge să mâncați și să beți? Trebuie să transformați masa de dragoste într-o lăcomie și o beție pentru că nu aveți o casă în care să mâncați și să beți, asta e? Sau poate nu este pentru că nu aveți o casă, poate este pentru că disprețuiți biserica lui Dumnezeu. Poate că problema voastră este că urâți biserica și curând o veți distruge. Poate că dorința voastră este să luați acel lucru pe care Isus l-a cumpărat cu sângele Său și să-l nimiciți. Asta vreți să faceți?
Și, oh, întotdeauna mă gândesc la asta atunci când mă gândesc la cineva care încearcă să facă ceva care face dezbinare în biserică. Oh, pentru că urăști biserica faci asta? Este acesta modul tău de a spune: „Doamne, vreau să știi că din moment ce Tu îți zidești Biserica, eu îmi voi lua libertatea să o distrug?” De aceea faci aceste lucruri? Când tu semeni semințele discordiei și lipsei de unitate, Pavel spune: asta ai în minte? Sau poate asta, poate vrei să faci de rușine pe cei săraci. Poate că ai satisfacția să îți pui călcâiul pe gâtul cuiva care nu are nimic. Poate de aceea de comporți așa. Fie nu ai o casă, fie Îl urăști pe Dumnezeu sau îi urăști pe oameni. Ce să vă spun? El zice: „Să vă laud? În privința asta nu vă laud.” Nicio laudă pentru voi.
Biserica este un loc în care, poate singurul loc, unde bogații și săracii ar trebui să fie în stare să aibă comuniune, în care bogații și săracii ar trebui să se iubească unul pe altul. Isus a spus asta clar. Apostolii au spus asta clar. A devenit un model pentru noua biserică pe măsură ce aveau toate lucrurile în comun. În Galateni 2:10 Pavel spune: „Hei, să nu uitați de săraci.” Biserica este locul în care barierele trebuie să cadă. Și știți, în lumea antică erau rigizi. Adică, erau oameni liberi și robi, bărbați și femei, greci și barbari, oameni care vorbeau limba greacă și care nu o vorbeau, educați și needucați, iudei și neamuri, bogați și săraci, romani și non-romani, culți și inculți, și toate aceste bariere. Și biserica se aduna împreună și le-a dărâmat pe toate. Zidurile au fost dărâmate, spune Efeseni 2. Și apoi, 20 de ani mai târziu ei le-au reclădit, le-au pus pe toate la loc.
Poate spui „Dar, John, ce îmi spune mie asta?” Cred că transmite o mulțime de lucruri. Primul, ai face bine să vii la Cina Domnului. Și în al doilea rând, spune că cel mai bine ar fi să ai grijă cum te raportezi la biserică și să fii sigur că nu faci nimic care să divizeze biserica. Și vă spun, când veniți la Cina Domnului, sau când veniți la părtășia sfinților care se întâlnesc aici, sper că nu veniți cu sentimente discriminatorii, pentru că în Cristos nu există așa ceva. Sper că nu veniți cu sentimente sexiste, sau sentimente de discriminare legate de clasă sau egoism sau sentimente de nepăsare. Pentru că dacă veniți așa, voi întinați această părtășie și pervertiți Cina Domnului așa cum au făcut cei din Corint. Și ce să vă spun? Vă voi spune ceea ce a spus și Pavel: „Nu vă laud.”
Venim împreună pentru părtășie, preaiubiților. Venim împreună ca să Îl slăvim pe Dumnezeu. Venim împreună ca să celebrăm unitatea noastră. Lăsați-o să fie pură. Lăsați-o să fie reală. Și voi să lăsați ca Duhul Sfânt în providența Sa să îngăduie facțiunile să apară pentru curățirea bisericii. Să nu le începeți voi. Nădăjduiesc că biserica noastră nu va fi precum cea din Corint, ci că biserica noastră va fi ca biserica din Tesalonic căreia Pavel i-a spus: „Mulțumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi toți pe care vă pomenim necurmat în rugăciunile noastre; căci ne aducem aminte fără încetare, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrarea credinței voastre, de osteneala dragostei voastre şi de tăria nădejdii în Domnul nostru Isus Cristos.” Și mai departe a spus, și asta e frumos, „cât despre dragostea frățească, n-aveţi nevoie să vă scriem; căci voi singuri aţi fost învățați de Dumnezeu să vă iubiți unii pe alții.”
Tatăl nostru, Îți mulțumim în dimineața asta pentru cuvântul clar pe care l-am auzit, pentru chemarea înaltă pe care ne-ai oferit-o. Vedem cum Corintenii au pervertit totul. Și Tată, acesta este lucrul pe care dorim să-l evităm. Învață-ne cum să facem pace. Învață-ne cum să păstrăm unitatea. Mai presus dă-ne dorința să-Ți fim ascultători. Salvează-ne de propriul egoism. Nu ne lăsa să fim divizați în clici teologice, clici sociale sau clici construite în jurul opiniilor care vin și pleacă cu fiecare afacere sau activitate trecătoare. Păstrează în noi frumusețea acelei unități despre care a cântat corul la începutul părtășiei noastre din această dimineață, acea legătură care ne unește. Adâncește dragostea noastră unul pentru altul așa ca noi să sacrificăm ca să împlinim nevoile pe care fiecare le are. Și Îți mulțumim în numele lui Cristos. Amin.
SFÂRȘIT
This article is also available and sold as a booklet.
