În această dimineață vom continua mesajul nostru din seria pe care o avem despre mișcarea carismatică și pentru că nu pot termina această temă în această dimineață și nu voi putea nici duminică, iar următoarea duminică este duminica Floriilor și următoarea este Paștele. Nu vreau să aștept patru săptămâni pentru a termina a doua parte a predicii. Așa că o voi termina în această seară. Aceasta este o porțiune foarte vitală a studiului nostru, așa că v-aș încuraja să fiți aici în această seară pentru a avea parte și de a doua jumătate. Sper că vă voi stârni interesul suficient de mult cu prima jumătate încât să doriți să fiți aici pentru a doua jumătate.

Ca introducere, îngăduiți-mi să spun că Pavel i-a dat lui Timotei o definiție foarte simplă a slujbei sale în 2 Timotei capitolul 4 cu versetul 2. Ceea ce a spus Pavel a fost următorul lucru: „Predică Cuvântul, stăruie asupra lui la timp și ne la timp” - și apoi vreau să observați următoarele două cuvinte - mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândețea și învățătura”. Observați aspectul de mustrare și de certare legat de doctrină.

Lucrarea nu este doar ceva pozitiv, ci are și aspectul ei negativ. Nu cred că ne place întotdeauna să recunoaștem acest lucru, dar este adevărat. Este exact ca atunci când crești un copil. Nu e întotdeauna totul pozitiv. Sunt și foarte multe aspecte negative. Același lucru este valabil și în creșterea copiilor spirituali sau în administrarea din biserică. O parte esențială a slujbei trebuie să fie elementul negativ. Trebuie să existe mustrare. Trebuie să existe mustrare și aceasta trebuie să fie făcută pe baza unei doctrine biblice sănătoase. În esență, ceea ce ne străduim să facem în acest studiu al nostru este să ne reamintim că există lucruri în biserică care nu rezistă la testul adevăratei doctrine biblice și să atragem atenția voastră și a celor care au căzut în aceste greșeli asupra acestui fapt.

În Faptele Apostolilor, capitolul 20, versetul 29, apostolul Pavel le vorbește prezbiterilor adunării din Efes și îi avertizează în felul următor. „Știu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruța turma” - adică oameni din afară, lupi din afară, informații false din afară, conducere falsă – „și se vor scula din mijlocul vostru oameni”. Asta înseamnă că înăuntru vor fi lucruri pervertite cu scopul de a atrage învățătura de partea lor. „De aceea, vegheați și aduceți-vă aminte că, timp de trei ani, zi și noapte nu am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi. Și acum, fraților, vă încredințez în mâna lui Dumnezeu și a Cuvântului harului Său, care vă poate zidi sufletește”.

Cu alte cuvinte, Pavel spune că știe că va exista o doctrină falsă care va lovi din exterior. El știe că va exista doctrină falsă apărută din interior și de aceea, timp de trei ani, i-a sfătuit cu lacrimi pe acei oameni. Slujba nu se ocupă numai de pozitiv. Se ocupă şi de negativ, dar aspectul negativ are întotdeauna ca obiectiv un aspect pozitiv. Totul ar putea fi rezumat în afirmația apostolului Pavel din Efeseni 4:15, când a spus: „Trebuie să spunem adevărul în dragoste”. Nu este greșit. Nu este lipsit de iubire să spui ceea ce este adevărat din Cuvântul lui Dumnezeu. Așadar, noi ne străduim să spunem adevărul în dragoste în această chestiune, pentru a-i atrage pe credincioșii în Cristos la cunoștința Cuvântului lui Dumnezeu. Acest lucru are două scopuri, pentru a-i ajuta pe cei care ar fi putut cădea în aceste erori să își vadă greșelile și pentru a-i ajuta pe cei care nu au căzut încă în ele să se asigure că nu o fac. Așadar, este o slujbă plină de dragoste pentru a chema oamenii la adevărul Cuvântului lui Dumnezeu.

Vreau să vă arăt un pasaj interesant pe care Rich Thompson și cu mine l-am discutat săptămâna aceasta din Proverbe, capitolul 27. Cred că are o anumită greutate asupra abordării pe care o adoptăm în cadrul seriei, deși nu direct asupra seriei în sine. Veți găsi aici un gând sau două foarte utile din partea lui Dumnezeu, care într-adevăr vor scoate la iveală o parte din gândirea noastră. Există astăzi în mod obișnuit această idee că, dacă vorbești împotriva a ceva, ești lipsit de iubire și că oamenii iubitori chiar păstrează tăcerea în toate și ideea că, dacă arăți cu adevărat iubire, chiar nu creezi probleme. Dar vreau să observați ceva în versetul 5 din Proverbe 27. „Mai bine o mustrare pe față decât o prietenie ascunsă”. Este destul de clar, nu-i așa? „Mustrarea pe față este mai bună decât dragostea ascunsă”.

Acum să presupunem că mustrarea pe față vine de la un dușman și asta ar putea fi indicat aici, datorită contrastelor din cele două versete. Din moment ce în versetul 6 el pune în contrast prietenul și dușmanul, este posibil ca asta să fie în mintea lui și în versetul 5. Așadar el spune că mustrarea pe față a unui dușman este mai bună decât dragostea ascunsă a cuiva care pretinde a fi prieten, dacă se păstrează contrastul şi în acest verset. Însă principiul este clar. Mustrarea pe față este mai bună decât dragostea ascunsă. Cred că am putea spune chiar că mustrarea pe față făcută de un dușman este mai bună decât dragostea ascunsă a unui prieten. Cu alte cuvinte, un dușman îți slujește mai bine atunci când îți spune adevărul decât un prieten care te iubește, dar nu o face.

Acum urmează versetul 6. „Rănile făcute de un prieten dovedesc credincioșia lui”. Nu-i așa? „Dar sărutările unui vrăjmaș sunt înșelătoare”. „Rănile făcute de un prieten dovedesc credincioșia lui”. Acum vreau să vă spun un scurt gând foarte repede aici. Sunt patru tipuri de relații în acest verset și le voi pune în ordinea care este cea mai bună, după cum este indicat. Rănile făcute de un prieten, vezi iubirea pe față, expresia de la începutul versetului 6, unde prietenul te iubește suficient de mult încât să spună adevărul, e o iubire demonstrată. Al doilea aspect al unei bune relații este mustrarea pe față, versetul 5. „Mai bine o mustrare pe față”. Cu alte cuvinte, chiar și un dușman care spune adevărul este mai bun decât cea de-a treia care este prietenia ascunsă, dragostea secretă, menționată la sfârșitul versetului 5 și cea mai rea este mustrarea ascunsă, un dușman care nu vrea să vă spună adevărul. Așa că cea mai bună situație este un prieten care spune adevărul. Situaţia care urmează este un dușman care spune adevărul. Apoi următoarea situație este un prieten care nu vrea să spună adevărul și cea mai rea situație este un dușman care nu vrea să spună adevărul. Dar ați observat că cele mai bune două situații sunt cele în care se spune adevărul? Asta este ideea și asta încerc să fac: să spun adevărul așa cum îl prezintă Cuvântul lui Dumnezeu. Să fii acuzat că ești lipsit de dragoste cred că din punct de vedere biblic este opusul a ceea ce spune Dumnezeu aici.

În Leviticul capitolul 19 - nu trebuie să căutați, spune așa: „Să nu urăști” - cred că este versetul 17 şi 18 – „să nu urăști pe fratele tău în inima ta”. „Să nu urăști pe fratele tău în inima ta. Să mustri pe aproapele tău, dar să nu te încarci cu un păcat din pricina lui. Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Așadar să nu-ți urăști aproapele. Îl poți mustra pe aproapele tău, dar nu lăsa să se transforme în ură, pentru că trebuie să-l iubești. Așadar, ideea rezumatului este că ceea ce urmărește Dumnezeu este o mustrare făcută în dragoste. Dragostea chiar mustră. Dacă îți iubești copilul, ce vei face? Îți vei mustra copilul, îl vei disciplina. Așa stau lucrurile și în cazul acesta.

Astfel că, în această dimineață, pe măsură ce ne apropiem din nou de subiectul privitor la erorile mișcării carismatice, o facem cu simțul mustrării biblice care este întotdeauna exprimat în dragoste. Am analizat până acum mai multe elemente ale mișcării care am considerat că trebuie discutate, problema revelației, problema interpretării și, ultima dată, problema unicității apostolice. Astăzi ajungem la un al patrulea element, și anume problema tranziției istorice; problema tranziției istorice. Mă bucur să vă spun că am primit o promisiune din partea unui editor de a publica acest material într-o carte și, dacă Domnul vrea și dacă totul merge bine, va fi disponibilă pentru a o avea în mână până în ianuarie. Sunt și alții care consideră că aceste teme sunt biblice și trebuie publicate.

Dar problema tranziției istorice este foarte importantă. Învățătura carismatică își găsește miezul în Cartea Faptele Apostolilor. Cartea Faptele Apostolilor este o carte de tranziție istorică. Așadar, când vorbesc despre problema tranziției istorice, ne îndreptăm imediat spre Cartea Faptele Apostolilor. Puteți face asta chiar acum, dacă doriți. Al doilea capitol este un loc bun pentru a ne opri puțin, Fapte 2. Acum veți descoperi că acesta va fi un alt mesaj care vă va face să vă gândiți. Dar știți ce este atât de interesant pentru mine? Am fost în Seattle în ultimele două zile. Am zburat vineri și m-am întors și am vorbit cu pastorii de trei sau patru ori. Ceea ce este cu adevărat interesant pentru mine este că toți mă întreabă același lucru: „Cum se face că poți vorbi atât de mult timp și să înveți lucruri teologice iar oamenii continuă să vină (să te asculte)?”. Iar eu le răspund: „Chiar nu știu, oamenii au motivele lor. Dar este interesant”. Eu sunt chiar încântat că aveți un astfel de apetit pentru învățăturile din Cuvântul lui Dumnezeu. Este o provocare pentru inima mea și, credeți-mă, devine o provocare pentru inimile pastorilor din întreaga Americă, să știu că există locuri în această țară unde oamenii propovăduiesc cu adevărat lucrurile profunde ale lui Dumnezeu pe care Duhul vrea să le dezvăluie poporului Său, iar oamenii chiar se înfruptă din ele. Este îmbucurător. Spun asta, pentru că sunteți minunați, iar eu vă iubesc și vreau să știți asta.

Faptele Apostolilor, capitolul 2, versetul 4 este un punct de plecare în discuția despre tranziția istorică. Spune așa: „Și toți s-au umplut de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi” - sau literalmente limbi – „după cum le dădea Duhul să vorbească”. Acum, acesta este un verset foarte faimos astăzi din cauza implicațiilor în mișcarea penticostală și carismatică. Am vrut să știți că acesta este adevărul central din Noul Testament pentru penticostali sau carismatici. Despre asta este vorba. Faptele Apostolilor 2:4 este baza de pornire. Este piatra de căpătâi. Este rampa de lansare. Este baza de operațiuni. Este locul de unde pornește totul. De aici începe totul. Ei au fost umpluți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi pe care Duhul le dădea să le vorbească.

Penticostalii și carismaticii susțin asta. Acest lucru a prins contur doar de la 1900 încoace, însă de aici provine doctrina lor. Ei susțin următorul lucru, creștinul primește Duhul Sfânt la convertire într-un mod limitat, nu într-un mod deplin. Dar mai târziu, într-un moment ulterior, printr-o experiență ulterioară, creștinul primește plinătatea Duhului iar ei numesc acest moment botezul cu Duhul Sfânt. Acum, când acest al doilea și ulterior moment are loc, persoana este într-un mod supranatural, prin experimentare și în deplină cunoștință scufundată și cufundată în puterea Duhului lui Dumnezeu. Această experiență este însoțită de vorbirea în limbi și are ca rezultat o putere care chiar poate face minuni. Aceasta este o doctrină de bază, distinctivă a carismaticilor. Doctrina conform căreia ajungi să fii mântuit și primești Duhul într-un mod limitat, dar ulterior, la un anumit interval de timp, mai târziu în viață și pentru unii dintre noi nu se întâmplă niciodată, pentru că nu ajungem niciodată la botezul cu Duhul Sfânt, dar cei care îl caută vor primi botezul, care este însoțit de vorbirea în limbi și de eliberarea de putere care se extinde chiar până la elementul miraculos.

În ediția despre Coborârea Duhului Sfânt, numărul 34 din decembrie 1955, ceea ce vă va arăta că aceasta este o doctrină veche de cel puțin 20 de ani, Donald Gee, care era un lider penticostal, a spus: „Care este lucrul unic care face din mișcarea penticostală o entitate clar separată? Este botezul cu Duhul Sfânt însoțit de dovada începutului vorbirii în alte limbi, după cum ne dă Duhul să vorbim”. Cu alte cuvinte, el spune că doctrina mântuirii de aici și botezul ulterior al Duhului cu vorbirea în limbi este definiția definitivă a penticostalismului. Acest lucru este reluat astăzi în tot ceea ce scriu ei. Aș vrea să vă gândiți la aceasta în termenii doctrinei subsecvenței. Mai întâi este mântuirea, iar după mântuire sau la un moment ulterior, are loc botezul cu Duhul Sfânt.

Bruner spune în lucrarea sa Teologia Duhului Sfânt: „Penticostalii cred că Duhul Sfânt a botezat fiecare credincios în Cristos, dar Cristos nu a botezat încă fiecare credincios în Duhul Sfânt”. Ei spun că acest lucru este ceva ce creștinul trebuie să caute. Acum Bruner rezumă tot acest lucru în următorul paragraf. „Cele mai importante caracteristici ale perspectivei penticostale a botezului cu Duhul Sfânt sunt: unu, că evenimentul este de obicei distinct de nașterea din nou și ulterior nașterii din nou, doi, că este evidențiat inițial prin semnul vorbirii în alte limbi și, trei, că trebuie căutat cu sârguinţă”. Așadar, cele trei elemente ale doctrinei penticostale sau carismatice sunt: unu, că botezul în Duhul este ulterior nașterii din nou, adică la un moment ulterior, doi, că dovada lui este vorbirea în limbi, trei, că cerința este căutarea lui. Așadar, am spune că subsecvența, dovada și stăruinţa rezumă doctrina lor specifică.

Știți că în alte domenii ale teologiei nu sunt chiar atât de diferiți, doar în acest domeniu. Bineînțeles, plus ideea că odată ce se întâmplă acest lucru, apar toate ramificațiile miraculoase. Acum, doctrina botezului Duhului, așa cum o discută ei, am acoperit-o în detaliu în caseta noastră despre 1 Corinteni 12 și 13. V-aș invita doar să vă întoarceți la ea dacă doriți să înțelegeți pe deplin ce spune cu adevărat Biblia despre botezul Duhului Sfânt. Dar haideți să ne ocupăm de perspectiva lor asupra acestei lucrări, de înțelegerea lor și să încercăm să vă arătăm cum încearcă să susțină această învățătură, și cu ce dificultăți are loc acest efort.

Există o singură sursă pentru această doctrină penticostală a subsecvenței, a dovezilor și a stăruinţei în rugăciune, și aceasta este Cartea Faptele Apostolilor. Învățătura despre botezul Duhului Sfânt din 1 Corinteni capitolul 12 și versetul 13 este inutilă pentru ei, deoarece nu are nicio legătură cu ceea ce pretind ei. Botezul Duhului care apare în 1 Corinteni 12 spune pur și simplu că: „Duhul Sfânt botează pe fiecare credincios în trupul lui Cristos în momentul mântuirii”. Nu există nicio indicație de a-l căuta. Nu există nicio subsecvență. Nu există nicio dovadă și nu există nicio cerință. Așa că nu pot folosi acest argument. De asemenea, ei nu pot folosi 1 Corinteni 14 pentru a discuta ideile de subsecvență, dovadă și căutare stăruitoare, deoarece nu există absolut nimic în întreaga epistolă către Corinteni care să spună ceva despre modul în care un creștin primește Duhul Sfânt sau puterea Duhului Sfânt. Ea doar descrie abuzurile acestor daruri spirituale. Așadar, singurul loc rămas pentru a susține această doctrină a subsecvenței, a dovezilor și a cererilor cu stăruinţă, că [botezul] vine mai târziu însoțit de limbi și că trebuie căutat este Cartea Faptele Apostolilor. Aici este locul unde ei încearcă să stabilească acest lucru. Ei sunt primii care susțin asta și puteți găsi acest lucru în propriile lor scrieri că Faptele Apostolilor este singurul loc în care poate fi susținută această afirmație.

Acuma veți zice, „MacArthur, dar ce poate fi atât de greșit înțeles din cartea Faptele Apostolilor?” Ei bine, nu este nimic în neregulă cu Faptele Apostolilor, dar vreau să vă duc acolo și să văd dacă [această învățătură] este susținută într-adevăr acolo, pentru că acesta este singurul loc în care ei trebuie să caute. Evangheliile și epistolele nu au astfel de relatări, așa că această carte, Faptele Apostolilor este foarte importantă pentru ei și chiar și-au bazat întreaga mișcare pe Cartea Faptele Apostolilor. Ei concluzionează astfel. Ascultați cum au ajuns la această concluzie. Și aceasta este concluzia fundamentală. Studiind cartea Faptele Apostolilor, ei concluzionează, în primul rând, că în Faptele Apostolilor capitolul 2 a avut loc primirea Duhului Sfânt, în timp ce oamenii fuseseră mântuiți cu mult timp înainte. Deci, iată subsecvența. Faptul că a venit odată cu limbile, aceasta este dovada. Singurul ingredient care lipsește este că nu există cereri în rugăciune pentru botezarea cu Duhul. Ei nu găsesc asta nicăieri în Faptele Apostolilor. Apoi se duc la Fapte 8 și spun că în Fapte 8 au primit Duhul Sfânt și iată dovada, vorbirea în limbi.

Dar ceea ce este interesant și, bineînțeles, unii fuseseră mântuiți mai devreme de exemplu la propovăduirea lui Filip. Așa că ei spun: „Uite, în Fapte 2 sunt oameni mântuiți”. Probabil că au fost mântuiți mai înainte, și vom vorbi despre asta în seara aceasta. Însă ei nu au fost botezați cu Duhul Sfânt decât mai târziu. În Fapte 8 au fost mântuiți mai înainte, dar nu au fost botezați decât mai târziu. Deci ei spun că există doctrina subsecvenței. Apoi merg la capitolul 10 și spun: „Vedeți? Când Duhul lui Dumnezeu s-a pogorât peste Corneliu și a fost botezat de Duhul Sfânt, a apărut vorbirea în limbi. Se menționează din nou asta. Apoi, în Fapte 19, vin ucenicii lui Ioan Botezătorul, și sunt botezați în Duhul și apare vorbirea în limbi”. Așa că ei spun următoarele: „Putem identifica în aceste pasaje subsecvența și dovada”.

Acum îngăduiți-mi să vă arăt ceva interesant. Gândiți puțin împreună cu mine. Vreți să știți ce este interesant? Luați aceste patru lucruri, Fapte 2, 8, 10 și 19. În Faptele Apostolilor 2 și 8 există o subsecvență. Așa este, există. În Faptele Apostolilor 10, nu există subsecvență. Ei au fost botezați imediat ce au crezut. În Fapte 19, nu există subsecvență. Au fost botezați imediat ce au crezut. Așa că a spune că este normativ pentru toți creștinii să aibă acea subsecvență nu poate fi susținut nici măcar din Cartea Faptele Apostolilor. Acest lucru este valabil doar pentru Fapte 2 și Fapte 8, nu și pentru Fapte 10 și Fapte 19. Pe de altă parte, se spune că dovada este că ei vorbeau în limbi. Vreți să auziți ceva interesant? Au vorbit în Fapte 2, în Fapte 10 și în Fapte 19. În Fapte 8 nu există nicio menționare a limbilor. În al treilea rând, în ceea ce privește cerințele, ei nu au stăruit în capitolul 2, nu au stăruit în capitolul 8, nu au stăruit în capitolul 10 și nu au stăruit în capitolul 19. Deci, aceasta este o pură presupunere.

Acum ce vreau să spun? Vreau să spun că a afirma că Faptele Apostolilor prezintă modelul normal de primire a Duhului nu este coerent nici măcar în cartea Faptele Apostolilor, ca să nu mai vorbim de a spune că așa ar trebui să fie pentru fiecare creștin, că ar trebui să fim mântuiți mai întâi, și botezați mai târziu, iar botezul să fie însoțit de vorbirea în limbi. Ascultați, acest lucru este atât de străin de teologia creștină încât nici măcar nu a fost inventat până în 1900. Trebuie să credem că întreaga biserică timp de 1800 de ani nu a experimentat niciodată puterea Duhului Sfânt? Nu mi-ar plăcea să cred că asta ar fi adevărat pentru Martin Luther și reformatori, că ei acționau în fire sau fără plinătatea puterii Duhului. Cred că poate ar fi mai bine să ne întoarcem și să studiem istoria puțin mai bine.

Dar vedeți că aceste lucruri există - asta este ceea ce spun ei în esență. Sper că înțelegeți unde vreau să ajung. Ei spun că subsecvența, dovezile, stăruințele pe care le văd în cartea Faptele Apostolilor sunt normale pentru fiecare creștin de astăzi, când adevărul este că nu există nici măcar o constanță evidentă a acestor lucruri în cartea Faptele Apostolilor. Asta pentru că de la capitolul 2 din Faptele Apostolilor până la sfârșitul cărții Faptele Apostolilor au loc tranziții și lucrurile se schimbă chiar și atunci.

Există o eroare majoră în această doctrină a lor, bazată pe interpretarea greșită a cărții Faptele Apostolilor. Acum, dacă înțelegeți acest lucru - cineva a spus că dacă puteți înțelege acest lucru ați înțeles această [învățătură] pe scurt, dar dacă puteți înțelege această idee în esență și puteți înțelege bine conceptul de interpretare a cărții Faptele, vă veți așeza cu adevărat pe un teren solid. Vă voi ajuta să faceți asta în această dimineață și în această seară.

Acum este adevărat că creștinii de la Cincizecime menționați în capitolul 2, samaritenii menționați în capitolul 8, și neamurile menționate în capitolul 10 au primit Duhul și apoi a urmat vorbirea în limbi și este menționat acest lucru și în capitolul 19. În unele dintre aceste cazuri a fost ulterior [mântuirii], dar nu înseamnă neapărat că, pentru că s-a întâmplat o dată în istorie, trebuie să devină standardul, modelul și absolutul pentru orice alt creștin care trăiește vreodată.

De fapt, aș adăuga următoarele. Niciunul dintre pasajele din capitolele 2, 8, 10 sau 19 care se referă la acest subiect, niciunul dintre ele nu poruncește vreodată ca o astfel de experiență să fie trăită de altcineva, niciunul nu afirmă că este normală și niciunul nu sugerează că trebuie căutată. Este fără comentarii editoriale felul în care această relatare istorică este realizată. Ar fi un loc perfect pentru ca Duhul Sfânt să intervină: „Și acesta este modul în care trebuie să fie” sau „Și așa ar trebui să se întâmple cu voi toți în veacurile viitoare”, dar nu se spune niciodată acest lucru. Mai degrabă, fiecare situaţie este pur și simplu consemnată, fără aplicații, fără comentarii editoriale. Și se trece la următorul lucru.

Acum, cheia acestui subiect este să înțelegem problema tranziției istorice. Cartea Faptele Apostolilor este o carte de tranziție. Vreau să spun că este cu adevărat o carte de tranziție și, până când vom ajunge la final, veți vedea ce vreau să spun. De exemplu, perioada Vechiului Testament face loc Noului Testament. Vechiul legământ dispare, și vine Noul legământ. Trecem de la sinagogă la biserică, de la Lege la har, de la sfinții Vechiului Testament la sfinții Noului Testament, de la un trup de credincioși evrei la trupul bisericii, evrei și neamuri. Zidul de la mijloc este dărâmat, Efeseni 2, și se face un singur om nou și există o anumită tranziție acolo. Singurul lucru pe care îl poți lua din Faptele Apostolilor ca doctrină absolută este ceea ce este confirmat doctrinar în altă parte în Scriptură.

Acum dați-mi voie să vă ilustrez asta. Știm că aceasta este o perioadă unică. Am văzut asta în ultimul nostru studiu, nu-i așa, când am discutat despre unicitatea apostolică. Dar îngăduiți-mi să vă prezint câteva ilustrații ale naturii de tranziție a cărții Faptele Apostolilor. Întoarceți la capitolul al treilea. Acum vreau să vă arăt semnificația capitolului al treilea și pentru a face acest lucru vreau doar să mă ascultați un minut și vreau să vă reamintesc unele lucruri care merg cu mult timp în urmă, până la Ioan Botezătorul. Bine? Ioan Botezătorul a intrat în scenă. Glasul celui ce strigă în pustie, da, anunțându-l pe Mesia. Ioan Botezătorul avea un mesaj simplu și scurt. Și acesta a fost: „Pocăiți-vă căci ce? Împărăția este aproape”. Bun.

Ioan le spunea evreilor și, de fapt, în acele zile, Biblia spune că el a venit doar pentru oile pierdute ale cui? Ale casei lui Israel. Așadar, vorbim aici despre Mesia evreiesc care vine. Iar Ioan este precursorul. Ioan spune: „Pocăiți-vă, căci Împărăția Cerurilor este aproape”. Este iminentă. Este acum. E pe cale să se arate. El e gata. Și pregătește un popor pentru Domnul. Unii dintre oameni, cei mesianici, cei care aveau această mare anticipare și speranță mesianică, s-au adunat la Iordan, unde Ioan predica și au fost botezați într-un simbol evreiesc al curăției, în timp ce își pregăteau inimile pentru venirea lui Mesia, care urma să își instaureze Împărăția. Ei erau adevărata rămășiță. Erau oameni ai Împărăției și se pregăteau pentru asta.

Ioan spunea: „Împărăția vine”. Oamenii se identificau cu aceasta, se pocăiau și se identificau cu o curățire a inimii lor prin botez, conform obiceiului evreiesc de spălare. El pregătea un popor pentru Împărăție, după care a venit Împăratul. Și care a fost mesajul lui Isus? Pocăiți-vă, căci Împărăția este aproape. Același mesaj. Citiți Evanghelia după Matei, primele 11 capitole. El este Împăratul care îi oferă lui Israel o Împărăție. Aici vorbim despre împărăția lui Israel. Apoi, în capitolul 12, dintr-odată, este prezentată o respingere șocantă. De îndată ce respingerea se cristalizează în Matei 12, în Matei 13 avem introducerea bisericii. Dintr-odată are loc o mare schimbare, o schimbare dramatică. Capitolul 16, Isus apare și spune: „Eu Îmi voi zidi biserica Mea și porțile locuinței morților nu o vor birui”. Ceva se schimbă. Israel este pus deoparte. Și începe planul legat de Biserică.

Nu se mai vorbește despre Israel și despre Împărăție. Israelul este respins. Israelul a fost pus deoparte și acum există ceva nou, biserica. Știți ce s-a întâmplat în cele din urmă? Evreii au mers atât de departe încât au strigat: „Răstignește-l, răstignește-l. Nu vrem ca acest om să ce? Să împărățească peste noi. Ei nu l-au dorit ca Împărat. Nu l-au primit ca rege. Și totul s-a sfârșit. După ce a înviat din morți, s-a înălțat la ceruri și Și-a întemeiat biserica. Problema lui Israel era lăsată deoparte. Și a luat naștere Biserica.

Dar asta e cam brusc, nu-i așa? În ce-l privește pe Israel, bang, totul s-a terminat. Iar în ce privește Biserica, are loc nașterea ei. Da, e un pic prea brusc. Dacă vă uitați la Faptele Apostolilor 3, vă voi arăta ceva cu adevărat surprinzător. Cel puțin pentru mine și nu am văzut niciodată pe nimeni să trateze în felul acesta acest context, dar pentru mine este una dintre cele mai potrivite ilustrații ale naturii de tranziție a cărții Faptele Apostolilor pe care le-am văzut vreodată. Versetul 12. Acum țineți minte acest lucru. Asta se întâmplă după Rusalii. A avut loc nașterea Bisericii. Biserica este înfloritoare, 3.000 de membri se adaugă la biserică. Este în plină desfășurare. Paștele a fost transformat într-un act al părtășiei. Vorbim despre o lumină nouă. Despre o nouă zi. Despre o nouă eră. Duhul era prezent acolo.

Dar uitați-vă la asta. Sună a ceva similar cu Matei capitolul 8. Se pare că ne-am întors înapoi. „Petru când a văzut lucrul acesta, a luat cuvântul, și a zi poporului: ‘Bărbați Israeliți, pentru ce vă mirați de lucrul aceasta?’”. Aici este vorba de vindecarea ologului. „De ce vă uitați cu ochii țintă la noi, ca și cum prin puterea noastră sau prin cucernicia noastră am fi făcut pe omul acesta să umble. Dumnezeul lui Avraam, Isaac, și Iacov, Dumnezeul părinților noștri”. Opriți-vă puțin aici. „Hei, Petru, ce faci aici?” “Ei bine, țin o predică pentru Israel”. „Păi, Israel este o problemă care nu ne mai interesează”. Oh? Nu cred că Petru a simțit așa. Uitați-vă la versetul 17. „Și acum, fraților”, cine sunt frații lui Petru? Evreii. Uitați-vă la versetul 25. „Voi sunteți fiii prorocilor și ai legământului pe care l-a făcut Dumnezeu cu părinții noștri, când a zis lui Avraam: ‘Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta’”.

Ceea ce este incredibil aici este că Petru se adresează națiunii Israel. De ce se adresează lui Israel ca Israel, distinct de biserică, dacă nașterea bisericii a avut loc deja și singurul mod în care un evreu ar putea face parte din Împărăția lui Dumnezeu ar fi să facă parte din biserica lui Dumnezeu? Care este această unicitate pe care o conferă lui Israel? Dați-mi voie să merg mai departe. Uitați-vă la versetul 13, Fapte 3:13. El îl prezintă pe Isus lui Israel. „Dumnezeul lui Avraam, Isaac, și Iacov, Dumnezeul părinților noștri, L-a proslăvit pe Robul Său Isus, pe care voi L-ați dat în mâna lui Pilat, și v-ați lepădat de El înaintea Lui, măcar că el era de părere să-I dea drumul. Voi v-ați lepădat de Cel Sfânt și Neprihănit, și ați cerut să vi se dăruiască un ucigaș. Ați omorât pe Domnul vieții, pe care Dumnezeu L-a înviat din morți, noi suntem martori ai Lui”.

Acum ce spune? Spune: „Vi-L prezint pe Isus, pe care voi L-ați răstignit. El este Fiul lui Dumnezeu. El este cel Sfânt. El este cel Neprihănit. El este Domnul vieții. El este Cel pe care Dumnezeu L-a înviat din morți. Iar noi suntem martori la asta”. El spune: „Hei, oameni buni, vreau să vi-l prezint pe Mesia al vostru, Dumnezeul vostru”. Așa că Îl prezintă din nou pe Împăratul lui Israel.

Petru merge mai departe în versetul 17 și aici le spune că, deși L-au respins și L-a răstignit pe propriul lor Mesia, ascultați, ei nu și-au pierdut ocazia de a primi Împărăția. Acest lucru este extraordinar. „Și acum, fraților, știu că, din neștiință, ați făcut așa ca și mai marii voștri, dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai înainte prin gura tuturor prorocilor Lui: că, adică, Cristosul Său va pătimi. Pocăiți-vă, dar, și întoarceți-vă la Dumnezeu, ca să vi se șteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremile de înviorare și să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Cristos, pe care Cerul trebuie să-l primească până la vremile așezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceasta a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinților Săi proroci din vechime”.

Acum, îngăduiți-mi să vă arăt două lucruri de aici. El spune: „Pocăiți-vă și mai apoi Împărăția va veni”. Versetul 19, pocăiți-vă ca să vi se șteargă păcatele, și să vină peste voi vremurile de înviorare. Versetul 21, vremurile de așezare din nou a tuturor lucrurilor. Aceștia sunt termeni ai împărăției. Ascultați, Petru spune de fapt: „Există încă o oportunitate de a primi împărăția, dar trebuie să vă pocăiți. Vremurile de înviorare vor veni”. Isus, Mesia va fi trimis - versetul 20 – „Și va trimite pe cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus, Mesia”. Cristos este pur și simplu cuvântul grecesc pentru Mesia. „Îl puteți avea pe Mesia al vostru. Puteți avea parte de Împărăția voastră dacă vă veți pocăi”. El a confirmat oferta făcând referire la Moise în versetul 22 și spunând: „Aceasta este o împlinire a promisiunii mozaice că Dumnezeu va ridica un proroc ca mine. Pe el să-L ascultați”.

Petru încheie în versetul 25 spunând: „Totuși, în ciuda a ceea ce ați făcut, voi sunteți fiii prorocilor și ai legământului”. Nu-i așa că este uimitor? Este o porțiune extraordinară. Știți ce se întâmplă? În Fapte 2 se naște biserica, iar în Fapte 3, Petru oferă din nou Împărăția lui Israel. Veți întreba: „Despre ce este vorba, MacArthur?” Ei bine, există o suprapunere în cartea Faptele Apostolilor. Asta e tot. Dumnezeu, în harul Său minunat, a vrut ca lumea să fie sigură de un singur lucru: că nașterea bisericii nu a însemnat sfârșitul iubirii lui Dumnezeu față de Israel. Pur și simplu nu a fost așa. Așa că există o nouă ofertă după perioada bisericii, doar pentru a ne asigura că nimeni nu ratează ideea.

Dar știți ce este interesant pentru mine? Acest lucru nu este normal pentru restul perioadei de existență a bisericii. Nu este normal. Acesta nu este mesajul normativ al perioadei care a mai rămas în dreptul bisericii. De fapt, dacă citiți Romani, veți afla că Pavel chiar spune: „Israel a fost pus deoparte și pentru această perioadă au fost create ramuri noi care vor fi” cum? - altoite”. Dacă citiți Apocalipsa, există multe lucruri care trebuie să se întâmple înainte de venirea Împărăției. Nu-i așa? Nu poate veni, conform cu Romani 11, până când nu se va împlini numărul deplin al neamurilor. Deci nu putem oferi încă Împărăția lui Israel, pentru că biserica trebuie să fie deplină. Trebuie să aibă loc răpirea. Trebuie să aibă loc necazul cel mare. Trebuie să aibă loc a doua venire și apoi Împărăția.

Dar vedeți, oameni buni, ideea este următoarea. Faptele Apostolilor nu ne învață ce trebuie să fie normativ pentru întreaga epocă bisericească în dreptul fiecărui creștin. Ne spune doar ce s-a întâmplat din punct de vedere istoric în perioada de tranziție. Înțelegeți? E foarte important. Dacă vreți să știți ce este normativ, atunci citiți epistolele.

Ascultați următorul lucru. Teologia tranziției se află în epistola către Evrei. Istoria tranziției se află în cartea Faptele Apostolilor. Rezultatul tranziției se află în epistole și, odată ce tranziția s-a încheiat, epistolele subliniază ceea ce este normativ pentru biserică. Este foarte important să înțelegem acest lucru.

Așadar, avem aici o uimitoare ofertă a Împărăției făcută din nou lui Israel, pur și simplu pentru că există o suprapunere. Vechiul se estompează mai degrabă decât să se sfârșească. Există o suprapunere. Scriitorul epistolei către Evrei ne oferă teologia. El spune că lucrarea lui Moise, David, Iosua și a tuturor preoților s-a încheiat și că un nou mare preot, Cristos, este instaurat. Asta citim în Evrei 10. Legea a dispărut și harul este prezent. Regulile au dispărut și duhul care locuiește înăuntru este aici. Asta citim în Evrei 7 și 8. Iar Israel, poporul lui Dumnezeu, cedează locul bisericii. Asta vedem în capitolul 10, versetele 24 și 25. Iar vechiul sistem de jertfe face loc unei singure jertfe finale. Asta vedem în 10:14. Observați că teologia tranziției este prezentată în Evrei. Istoria tranziției este în Faptele Apostolilor, iar rezultatul tuturor [învățăturilor] este definit și clarificat în epistole.

Așa că, atunci când citiți cartea Faptele Apostolilor, ascultați-mă. Este istorie, cu teologie ca un corolar limitat. Nu prezintă în fiecare pagină care este absolutul pentru biserică de-a lungul întregii sale istorii.

Vedeți voi, un carismatic nu ar avea niciun motiv astăzi să accepte vorbirea în limbi și să nu meargă în jur reoferind Împărăția lui Israel, spunând că dacă Israelul, ca națiune, se va pocăi acum și se va întoarce la Isus Cristos, Împărăția va fi aici. Numai că nu așa se va întâmpla, nu-i așa? Noi știm cum se vor întoarce la Cristos și nu va fi pentru că biserica le oferă această oportunitate. Ci se va întâmpla în timpul necazului. Zaharia chiar a spus: „Își vor întoarce privirile spre Cel ce L-au străpuns”, și nu va fi până în a doua jumătate a necazului - adică știm când se va întâmpla asta și nu este normativ astăzi să oferim împărăția lui Israel.

Așadar, vreau să înțelegeți că aceasta este o carte de istorie a tranziției, cu teologie ca un corolar limitat, iar singura teologie pe care o puteți extrage de aici este cea implicită și susținută în altă parte a Scripturii. Are o teologie extraordinară, întărită aici și amplificată, elucidată și ilustrată, dar o parte din ea este istorie de tranziție și nu poți face din ea un punct de vedere absolut, pozitiv pentru toate vremurile.

Vedeți, Faptele Apostolilor sunt foarte importante ca tranziție, pentru că tranziția a fost foarte grea. Dacă Dumnezeu ar fi eliminat pur și simplu Israelul și ar fi eliminat totul și nu ar fi avut niște intervenții speciale pentru a conecta lucrurile între ele, ar fi fost pur și simplu devastator pentru Israel. Este destul de rău modul în care biserica i-a tratat pe evrei de-a lungul istoriei, modul în care „creștinismul” i-a tratat pe evrei de-a lungul istoriei, iar Dumnezeu a anticipat acest lucru și a știut că trebuie să se asigure că nu îi tratează în același mod. Așadar, știați că, de-a lungul cărții Faptele Apostolilor, biserica și Israelul sunt atât de strâns legate între ele încât guvernul roman a crezut că creștinismul este o sectă a iudaismului? Și, într-un fel, Dumnezeu a vrut să fie așa, pentru că exista o legătură intrinsecă între cele două.

Oameni buni, să știți că trecerea de la iudaism la creștinism nu a fost ușoară. Dacă erai evreu, asta era un mod de viață, adică un mod de viață absolut. Iudaismul nu era o religie. Era o moștenire. Era o cultură, un mod de viață, era ceva ce iubeai, un motiv de mândrie, o instituție divină, un sentiment de identitate. Un oraș evreiesc, indiferent cât de aproape era de neamuri, avea identitatea sa neobișnuită. Nu intrai niciodată într-un oraș evreiesc sau într-un sat evreiesc fără să te simți ca într-o altă lume. Și asta este adevărat și astăzi dacă mergeți în secțiunea tradiţională a Ierusalimului. Credeți-mă, mai ales dacă mergeți acolo în ziua de Sabat. Se aruncă cu pietre în tine. Străzile, clădirile, amenajarea caselor și regulile de viață municipală și religioasă, manierele și obiceiurile oamenilor, casa și familia, toate erau în contrast puternic cu orice altă societate. Peste tot existau dovezi, și încă mai există în inimile multor evrei, că iudaismul nu este o religie. Nu este un crez. Nu este un teanc de legi, ci este un mod de viață.

Până în vremea lui Cristos, au fost adăugate la Legea Vechiului Testament tot felul de ceremonii, ritualuri, obiceiuri, reguli și coduri și tot felul de lucruri care nu se mai terminau niciodată. Fiecare zi, fiecare moment al vieții și fiecare act de viață era circumscris și prescris fie de Scripturi, fie de oraș, fie de Mișnah, fie de ziceri rabinice nescrise. Exista o singură cultură, politică, societate, și religie și erau un tot unitar. Totul era propagat în mod constant prin proceduri de neșters de învățare a copiilor, pentru că cheia întregului lucru era Deuteronomul 6:4-6, Shema, unde li se spunea că toate aceste lucruri trebuiau întipărite în mintea copiilor lor.

Poporul evreu se străduiește cu fiecare fibră a ființei sale să mențină toate aceste lucruri pentru că doar în felul acesta vor ajunge în cer. Cu greu ar putea fi trasată o imagine mai tristă decât cea a rabinului pe moarte, Johanan ben Zakkai, fostul președinte al Sanhedrinului, care a trăit în momentul distrugerii Templului în anul 70 d.Hr. Citim în Talmud că, atunci când ucenicii săi au venit la el când era pe patul de moarte, acesta a izbucnit în lacrimi. Bineînțeles că aceștia au fost uimiți de o asemenea manifestare și au întrebat: „Cum poate lumina lui Israel să aibă o asemenea teamă de moarte?”.

Iată ce a spus el: „Dacă aș fi adus acum în fața unui împărat pământesc care trăiește astăzi și moare mâine, a cărui mânie și ale cărui legături nu sunt veșnice și a cărui sentință de moarte nu este nici măcar aceea de moarte veșnică, care poate fi liniștit prin argumente sau poate fi cumpărat cu bani, aș tremura și aș plânge. Cu cât mai mare este motivul pe care îl am eu când sunt pe cale să fiu condus în fața Împăratului împăraților, a Sfântului binecuvântat, Cel care trăiește și rămâne în veci, ale cărui lanțuri sunt lanțuri pentru totdeauna și a cărui sentință de moarte omoară pentru totdeauna, pe care nu pot să-l potolesc cu vorbe și nici să-l mituiesc cu bani și nu numai atât, ci am în față două căi, una spre paradis și cealaltă spre iad și nu știu pe care dintre cele două căi va trebui să merg. Cum aș putea atunci să nu vărs lacrimi?” Toată viața lui a trăit pentru asta și apoi [a fost cuprins de] teama că nu a reușit.

Celălalt unghi ar fi spusele rabinului Yehudah, care era numit Yehudah cel Sfânt și care, când a murit, și-a ridicat ambele mâini spre cer și a declarat: „Niciunul dintre aceste degete nu a încălcat vreodată o Lege a lui Dumnezeu”. Unul era cuprins de teamă, iar celălalt avea îndreptățire de sine. Iată cât de legați erau.

Dintr-odată, în acest sistem de viață apare cineva care spune: „Hei, oameni buni, totul s-a terminat acum”. Nu-i așa? „Tot ce trebuie să faceți este să credeți în calea asta”. Isus Cristos. Să știți că asta a fost absolut devastator pentru un evreu. Vorbim aici despre un șoc cultural colosal. Așa că nu a fost ușor să faci o tranziție. Se poate afla asta dacă studiezi epistola către Evrei. Erau copleşiţi. De ce chiar și lui Petru i s-a spus să meargă să predice unui om care făcea parte dintre neamuri și a intrat în panică? Apoi Dumnezeu a trebuit să-i dea o vedenie de trei ori ca să-i spună să o facă. În cele din urmă, a făcut-o și a urmat un răspuns de apărare supunându-le celorlalți evrei: „A trebuit să o fac. Am tot primit aceeași descoperire și Domnul îmi tot comunica [că trebuie să merg]. Ce puteam să fac?” El a spus: „Când am ajuns acolo, au primit și ei aceiași binecuvântare pe care am primit-o și noi”. Vorbesc despre neamuri.

Așadar, a fost o tranziție dificilă. Cartea Faptele Apostolilor, vedeți, ne prezintă acei primi ani. Dumnezeu știa că va fi o tranziție grea. Așa că are loc o suprapunere frumoasă și sensibilă. Pe tot parcursul cărții Faptele Apostolilor vedem acest tip de tranziție care are loc. Unde se întâlnea biserica în anii de început? În Templu. Erau în Templu în fiecare zi. Predicau în Templu. Învățau în Templu. Capitolul 2, versetul 46 ne spune că erau în Templu. Capitolul 3 versetul 1, „Se suiau la Templu”. Capitolul 5 versetul 42, „Și în fiecare zi erau în Templu”. Capitolul 5 menționează în versetul 12 că se întâlneau în pridvorul lui Solomon, care era una dintre zonele de colonade ale Templului. Așadar nu a existat o pauză imediată.

Dați-mi voie să vă întreb următorul lucru. Când apostolul Pavel a plecat în călătoriile sale, mai târziu, după capitolul 13 din Faptele Apostolilor, când a mers într-un oraș, unde a mers mai întâi? La Sinagogă. Nu a existat o trecere imediată. Nu au trasat o linie atât de clară încât evreul să simtă că Dumnezeu i-a întors spatele. Pavel, în capitolul 19 din Faptele Apostolilor, chiar în capitolul 19, când merge în Efes, a intrat direct în Sinagogă și i-a învățat acolo timp de trei luni.

Ne referim așadar la o carte de tranziție. Este o carte în care lucrurile se schimbă și asta nu are implicații doar pentru Israel, ci și pentru ceea ce s-a întâmplat atunci când a venit Duhul lui Dumnezeu, pentru vorbirea în limbi și alte lucruri legate de asta. Există motive pentru asta și aceste motive sunt explicate prin procesul de tranziție, iar asta nu presupune că acestea ar fi normative pentru istoria fiecărui creștin. Le vom vedea pe toate acestea. Voi examina fiecare dintre aceste pasaje din capitolele 2, 8, 10 și 19. Vă vom arăta cum funcționează asta.

Dați-mi voie să închei prin a vă ruga să vă uitați la Fapte 18. În Faptele Apostolilor 18, versetul 18, avem o ilustrare frumoasă a acestei tranziții. Faptele Apostolilor 18:18. Pavel tocmai a trecut printr-o experiență foarte grea în Corint. Se află acolo de un an și jumătate și, în cele din urmă, iudeii s-au năpustit asupra lui. Versetul 12 spune că l-au adus în fața lui Galion și Galion i-a dat drumul. Dumnezeu a fost (atât de) milostiv și l-a eliberat.

Astfel, Pavel a rămas puțin timp, apoi și-a luat rămas bun de la frați și a plecat de acolo spre Siria, iar cu el au venit Priscila și Aquila. Pavel își tunsese capul în Chencrea, căci făcuse un jurământ. Acum Pavel pleacă și, plecând pe drum, se tunde în Chencrea. Veți întreba: „Ce înseamnă asta?” A făcut un jurământ. Ce fel de jurământ este menționat în Scriptură care cerea să nu-ți tai părul? Se numea jurământul de nazireat, de la cuvântul ebraic nazir, care înseamnă a face un jurământ sau a te consacra. De obicei, era un jurământ care izvora dintr-o inimă recunoscătoare. Au existat doar câțiva nazirei care au rămas așa pe viață, cum ar fi Ioan Botezătorul și Samson. Acest jurământ de nazireat este descris în capitolul 6 din Numeri versetele 1-8. Jurământul nazireului era în sine o expresie a mulțumirii și de obicei se făcea pentru 30 de zile, 60 de zile sau 100 de zile. Foarte probabil că Pavel făcuse un jurământ de 30 de zile. Ar fi fost suficient timp pentru a ajunge din Corint până în Chencrea. Deci, la sfârșitul celor 30 de zile, el își taie părul. Jurământul lui s-a încheiat.

Ce însemna asta? Era un mod evreiesc din Vechiul Testament de a-i mulțumi lui Dumnezeu. Te abții de la vin, de la anumite feluri de struguri, de la anumite feluri de băuturi și tot felul de astfel de lucruri. Cu alte cuvinte, te abții de la petreceri și de la banchete și de la viața dulce, te retragi și nu-ți tunzi părul. Nu te mai preocupi de aspectul tău. Nu-ți mai faci griji cu privire la aspectul tău exterior. Ai făcut un jurământ și te-ai pus deoparte pentru Dumnezeu. O cale evreiască frumoasă.

Unii dintre voi arătați ca și cum ați fi făcut asta, dar nu știu dacă este chiar așa. Oricum. E în regulă. E în regulă. Veți zice: „Pavel, ce faci, Pavel? Nu ești un dispensaționalist? Pavel, tu nu ai o Biblie Scofield. Tu nu trăiești în perioada respectivă. Nu faci parte din acea epocă, omule bun. Nu ai nevoie de rutina aia din Numeri 6”. Ei bine, dați-mi voie să vă întreb ceva. Dați-mi voie să vă întreb următorul lucru. Dacă vrem să facem din Faptele Apostolilor un act normativ, de ce carismaticii aleg vorbirea în limbi și nu jurământul de nazireat? Niciuna dintre ele nu este poruncită. Amândouă sunt pur și simplu acolo. Vedeți? Este prea arbitrar. Există un motiv pentru care Pavel a făcut un jurământ. El era un om care făcea parte din acel proces de tranziție. A fost în sinagogă. A fost în Templu. El era un evreu. Aceasta era viața lui și nu poți să tai toate acestea.

O să vă mai spun ceva. În capitolul 21, veți zice: „Ei bine, s-a îndreptat mai târziu”. De fapt, în capitolul 21 a mai luat unul și alți patru împreună cu el. Trebuie să înțelegem că aici este vorba despre o tranziție. Este vorba despre o tranziție. Există chiar în ultima parte a capitolului 18, versetul 24, o introducere a unui om pe nume Apolo. Apolo este un om aflat în acest proces de tranziție. El este un sfânt din Vechiul Testament, elocvent, tare în Scripturi, instruit în calea Domnului, și care propovăduia învățăturile lui Isus, spune textul grecesc. Numai că el cunoștea doar botezul lui Ioan. Știți ce era cu el? Îl auzise pe Ioan Botezătorul și Ioan Botezătorul tot spunea: „Isus este Mesia”, iar Apolo era un mare predicator din Vechiul Testament care amplifica mesajul despre Isus, dar el nu a cunoscut niciodată Evanghelia, pentru că încă nu știa că Isus a murit și a înviat.

Așadar știți ce s-a întâmplat, nu-i așa? Aquila și Priscilla l-au luat la ei acasă și l-au îndrumat, i-au dat mesajul complet. Așadar avem aici un om aflat în procesul de tranziție. Aceasta este o carte de tranziție. Totul în ea este tranziție și nu putem trage concluzia că toate tranzițiile devin normale pentru fiecare credincios. Pur și simplu nu este așa. Dacă faci asta la un moment dat, atunci ce te limitează să o faci în alt moment? Vom vedea asta în serviciul de după-masă.

Dar carismaticii vor să ia ca normativ ceea ce spune Fapte 8, 2, 10 și 19? Ce le dă dreptul să ia asta și nimic altceva? La asta vom privi în serviciul de după-masă și vom încerca să găsim rezolvare. Haideți să ne rugăm.

Îți mulțumim, Tatăl nostru, pentru Cuvântul care ne vorbește atât de direct, atât de precis. Ajută-ne să iubim așa cum se cuvine adevărul Tău, să căutăm lucrurile profunde, lucrurile bogate, pentru că știm, cu cât mergem mai adânc, cu atât mai bogate devin, cu atât mai minunată devine natura Ta, cu atât mai consecventă devine voia Ta, cu atât mai palpitant devine planul Tău pe măsură ce vedem cum se desfășoară totul până în cele mai mici detalii. Ajută-ne să nu fim simpliști în înțelegerea Scripturii, ci să cercetăm lucrurile profunde. Îți mulțumim pentru acești oameni dragi care fac acest lucru cu atâta energie.

Tată, îți mulțumim pentru părtășia noastră. Pune mâna Ta specială și dă binecuvântarea Ta peste fiecare viață. Vrem ca fiecare dintre noi să se plece în dragoste înaintea Celui care este Domn și Rege pentru a-L sluji în tot restul zilelor noastre în modul clar indicat în Cuvânt, pentru ca El să fie glorificat. În numele Lui ne rugăm. Amin.

Sfârșit